SUBIECT POTENTIAL NR.

1: Partea Introductiva

1) Scoala glosatorilor si postglosatorilor x 3

În secolul 11, în oraşul Bologna, profesorul Irnerius a fondat şcoala glosatorilor. Glosatorii s-au
condus în cercetările lor după metoda exegetică, în sensul că ei au comentat de aşa maniera textele juridice
romane încât acele texte să poată fi înţelese şi de cei care nu aveau pregătire de specialitate. Acele explicaţii sunt
denumite glose. Însă acele glose nu s-au aplicat în activitate instanţelor judecătoreşti, încât școala glosatorilor
nu a avut o finalitate practică. Cel mai valoros reprezentant al acestei şcoli a fost profesorul Accursius, care a
scris Marea Glosă, care cuprinde peste 96.000 de comentarii.
În secolul 14, tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat şcoala postglosatorilor, care s-a condus
după metoda dogmatică, căci ei nu au cercetat nemijlocit textele juridice romane, ci au cercetat glosele cu
scopul de a extrage din acele glose principii juridice care să fie aplicate în practica instanţelor judecătoreşti. Prin
urmare, școala postglosatorilor a avut o finalitate practică, iar principiile formulate de postglosatori s-au aplicat
nu numai în Italia, ci în întreaga Europă de Apus, mai cu seamă în Germania, pentru că germanii în secolul 15
au renunţat la dreptul lor naţional, întrucât era primitiv, şi au preluat principiile formulate de postglosatori, le-au
adaptat şi le-au aplicat la realităţile din Germania feudală. Pe această cale, în secolul 16, în Germania s-a
format un nou sistem de drept pe care îl denumim ”Usus modernus pandectarum” sau” Usus hodiernus
pandectarum” adică Dreptul modern al Pandectelor sau Dreptul de astăzi al Pandectelor (grecii desemnau
Digestele lui Justinian prin cuvântul Pandecte).

2) Scoala istorica si noua scoala istorica

În secolul 16, în Franţa, profesorul Alciat a fondat şcoala istorică a dreptului roman. Această şcoală
a marcat o înflorire a cercetărilor de drept roman, întrucât reprezentanţii acestei şcoli au valorificat pe lângă
textele juridice române şi informaţii din alte domenii, cum ar fi istoria, filozofia, filologia. Cel mai valoros
reprezentant al acestei şcoli a fost profesorul Jacques Cujas care pentru prima oară a încercat să reconstituie
lucrările jurisconsulţilor clasici pe baza Digestelor.
La începutul secolului 19 (1802), prin prelegerile pe care le-a ţinut la Universitatea din Marburg,
profesorul Savigny a fondat noua şcoală istorică a dreptului roman, şcoală care a marcat o nouă înflorire a
cercetărilor de drept roman pentru că, în concepţia sa, dreptul este eficient numai dacă este exprimat în forma
nescrisă a obiceiului juridic sau în forma tradiţiei juridice. Conform lui, numai tradiţia juridică dă expresie
psihologiei unui popor, numai ea exprimă spiritul naţional, pe când legea nu prezintă acest caracter. Ori tradiţia
juridică germană îşi avea originea în principiile formulate de postglosatori, iar înţelegerea corectă a tradiţiei
juridice germane era condiţionată de cunoaşterea aprofundată a dreptului roman. De aceea, cei mai mari
romanişti sunt germani. Dovadă că în a doua jumătate a secolului 19 s-a remarcat în mod deosebit profesorul
Theodor Mommsen, considerat de toţi autorii cel mai mare romanist. De altfel, el a scris şi cea mai bună istorie
a Romei. El s-a condus în cercetările sale după metoda dialectică, întrucât a analizat instituţiile juridice romane
în strânsă relaţie cu viaţa economică, socială şi politică.
La începutul secolului 20, la Sorbona(Franța) s-a remarcat profesorul Girard, autorul unui tratat
celebru. Totodată, el a publicat o colecţie a tuturor textelor juridice române.
În perioada interbelică, în Italia s-a remarcat profesorul Pietro Bonfante care, între altele, a publicat
cea mai bună ediţie a operei legislative a împăratului Justinian.
 3) Scolile de drept (in Romȃnia ?)

În România, cercetarea ştiinţifică în domeniul dreptului roman a început o dată cu Titu Liviu Maiorescu,
pentru că el a fost nu numai fondatorul culturii române moderne, nu numai un mare filozof şi filolog, ci şi un
mare jurist şi celebru avocat, cu studii de drept roman la Sorbona. El a publicat o lucrare intitulata ” În contra
școalei Bărnuțiu”. Prin acea lucrare, Maiorescu a arătat ca instituţiile juridice române pot fi înţelese corect
numai dacă sunt cercetate în evoluţia lor istorică şi în strânsă relaţie cu formele de organizare pe care le-a
cunoscut statul roman.
La începutul secolului 20, la Universitatea din București s-a remarcat profesorul Ștefan Longinescu,
autorul unui tratat deosebit de apreciat.
În perioada interbelică s-a remarcat la Cluj profesorul Ion Cătuneanu, iar la București profesorul
Nicolae Corodeanu, Constantin Stoicescu, Grigore Dimitrescu şi Gheorghe Dumitriu.
După al 2-lea Război Mondial catedrele de drept roman au fost ilustrate în mod strălucit la București de
profesorul Constantin Tomulescu, la Cluj de profesorul Vladimir Hanga, iar la Iași de profesorul Mihai
Jacotă.

4) Importanta dr privat roman x 3

IMPORTANȚA DREPTULUI PRIVAT ROMAN

1. Problema importanței
Problema importanţei dreptului privat roman s-a pus încă din Epoca Renaşterii, deoarece dreptul acesta
a supravieţuit societăţii care l-a creat şi s-a aplicat atât în societatea feudală, cât şi în cea modernă, spre
deosebire de celelalte sisteme de drept ale Antichităţii care au rămas simple documente arheologice, în sensul că
ele nu au fost preluate ulterior şi nu prezintă o importanţă istorică, ci numai una culturală.
Acest fenomen de vitalitate a fost explicat de cercetători, fie prin factori de natura obiectivă, fie prin
factori de natura subiectivă. Fapt este că dreptul privat roman s-a dovedit a fi expresia juridică generală şi
abstractă a relaţiilor dintr-o societate care se întemeiază pe proprietatea privată şi pe economia de schimb,
astfel încât orice societate care cunoaşte cele două caracteristici găseşte gata elaborate în dreptul privat roman
toate procedeele juridice necesare în vederea reglementarii acelor relaţii.
Dreptul privat roman este un imens teren de verificare a teoriilor cu privire la apariţia şi evoluţia
fenomenului juridic, întrucât societatea nu este o masă amorfă, ci un sistem format din numeroase componente,
printre care şi componenta juridică. Toate aceste componente se află într-o relaţie de influenţare reciprocă, de
intercondiţionare, iar studiul dreptului privat roman ne oferă prilejul de a urmări dialectica relaţiilor dintre
componenta juridică şi celelalte.
Romanii sunt aceia care pentru prima oară în istoria lumii au creat un sistem de concepte rezervat
exprimării ideilor juridice. Toate aceste concepte sunt denumite alfabetul dreptului, limbajul dreptului,
terminologia juridică. Prin aceste concepte pot fi exprimate cele mai diverse şi cele mai abstracte idei juridice,
căci romanii au creat un criteriu de ordin formal pe baza căruia putem distinge între ceea ce este juridic şi
ceea ce este nejuridic, pe când celelalte popoare ale Antichităţii nu au fost în măsură să creeze un asemenea
limbaj, iar consecinţa a fost ca acele popoare nu au putut realiza distincţia între normele dreptului şi celelalte
 5) Influenta dr roman asupra dreptului romanesc x 2
Pentru români, dreptul privat roman prezintă o importanţă aparte, deoarece dreptul românesc s-a format
şi a evoluat sub influenţa dreptului privat roman.
În cadrul acestei evoluţii se disting 3 momente definitorii:
1. Momentul formării Legii Ţării pe fondul juridic daco-roman
2. Momentul elaborării dreptului feudal românesc scris
3. Momentul elaborării operei legislative a lui Al. I. Cuza
În legătură cu primul moment reţinem că în Dacia romană s-a produs o împletire până la contopire
între dreptul geto-dac şi dreptul privat roman. Prin această sinteză a apărut un nou sistem de drept, unul
original, în fizionomia căruia valorile juridice romane au dobândit noi funcţii şi finalităţi. Acest sistem de drept
este denumit sistemul daco-roman.
Mai târziu, în epoca feudalismului timpuriu (secolele X-XIV), pe acest fond juridic s-a format Legea
Ţării (dreptul feudal românesc nescris, obiceiul pământului). Cercetătorii dreptului au constatat că între
instituţiile Legii Țării şi cele ale dreptului privat roman există elemente comune, fenomen care se explică prin
receptarea valorilor juridice ale dreptului privat roman prin intermediul dreptului daco-roman, care se află la
temelia Legii Țării.
Începând din secolul XV s-au elaborat legiuirile noastre feudale (pravile). Toate aceste pravile s-au
inspirat din dreptul bizantin, iar dreptul bizantin nu este altceva decât dreptul roman din vremea împăratului
Justinian adaptat la realităţile din societatea feudală bizantină. De aceea, se afirmă că dreptul feudal românesc
scris a receptat valorile juridice romane, nu direct, ci prin filieră bizantină.
În vremea lui Al. I. Cuza s-a elaborat o uriaşă opera legislativă prin care s-au pus bazele sistemului de
drept românesc modern. În centrul acestei opere legislative se afla Codul civil care a fost elaborat prin
receptarea procedeelor, principiilor şi instituţiilor juridice romane din materia obligaţiilor în formă pură.

6) Diviziunile dr privat roman x 6

Aşa cum dreptul roman în ansamblul său se divide în drept public şi drept privat, la rândul lui dreptul
privat roman se divide în 3 ramuri distincte:
1. Dreptul civil (jus civile)
2. Dreptul ginților (ius gentium)
3. Dreptul natural (ius naturae)
1. Dreptul civil(ius civile)
Conceptul de drept civil este utilizat în textele juridice române cu 3 sensuri:
 În primul sens şi cel mai vechi, drept civil cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează
relaţiile dintre cetăţenii romani.
Întrucât cetăţenii romani erau denumiţi quiriți, dreptul civil mai este denumit şi dreptul quiriților. Actele
juridice ale dreptului civil presupuneau respectarea unor condiţii de formă extrem de complicate, iar
formalismul rigid al actelor de drept civil se explică, în primul rând, prin faptul că la origini romanii nu
aveau încă experienţa vieţii juridice, iar condiţiile de formă aveau menirea de a le atrage atenţia asupra
gravităţii consecinţelor acelor acte juridice. Romanii au condiţionat încheierea actelor de drept civil de
 respectarea unor forme solemne pentru ca acele acte să nu fie accesibile şi străinilor. De altfel, în Epoca
foarte veche nici nu se punea problema unor relaţii juridice între cetăţenii romani şi străini, întrucât la acea
epocă funcţiona principiul conform căruia orice străin venit la Roma cădea automat în sclavie. Cu timpul,
odată cu dezvoltarea economiei de schimb, romanii au început să îi tolereze pe străini, fie în calitate de
oaspeţi, fie clienţi, iar începând din secolul III î.Hr. străinii care aparţineau unor cetăţi cu care romanii aveau
tratate de alianţă, puteau veni la Roma fără a cădea în sclavie şi erau denumiţi peregrini. Însă relaţiile
juridice dintre cetăţeni şi peregrini nu erau reglementate prin normele drept civil, astfel încât relaţiile dintre
cetăţeni şi peregrini erau reglementate de dreptul ginţilor.
 În al doilea sens (mai recent), dreptul civil se confundă cu activitatea de cercetare ştiinţifică a
jurisconsulţilor pe care o denumim jurisprudenţă.
 În al treilea sens, dreptul civil cuprinde întregul drept privat roman, cu excepţia dreptului pretorian,
creat de magistraţii judiciari (pretori) prin utilizarea unor mijloace procedurale.
2. Dreptul ginților(ius gentium)
Conceptul de drept al ginţilor este utilizat cu 3 sensuri:
 În primul sens, dreptul ginţilor cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile
dintre cetăţenii romani şi peregrini.
Faţă de faptul că dreptul ginţilor s-a format în legătură cu dezvoltarea comerţului, actele sale nu
presupun respectarea unor condiţii de formă, căci de regulă ele se încheiau prin simpla manifestare de
voinţă a părţilor, şi de aceea jurisconsulţii clasici spuneau că apariţia dreptului ginţilor a marcat momentul
maximei abstractizări a gândirii juridice romane.
Faţă de avantajele pe care le prezintă, cu timpul, dreptul ginţilor a preluat funcţiile dreptului civil, în
sensul că cele mai multe operaţiuni juridice se realizau prin acte de drept al ginţilor.
În vremea împăratului Justinian, dreptul ginţilor a devenit un drept general, confundându-se cu întregul
drept privat roman.
 În doilea sens, întâlnit la Titus Livius, dreptul ginţilor cuprinde acele norme de drept care
reglementează relaţiile dintre statele cetăţi ale Antichităţii, ceea ce astăzi ar corespunde dreptului
internaţional public.
 În al treilea sens, dreptul ginţilor se confundă cu dreptul natural, căci în concepţia unor jurisconsulţi
clasici, există reguli şi principii de drept privat care se aplică la toate popoarele, din toate timpurile şi care
sunt valori juridice universale.
3. Dreptul natural(ius naturae)
Dreptul natural este definit de către jurisconsulţii clasici romani ca fiind un sistem de norme de drept
care se aplică tuturor popoarelor în toate timpurile. Ba mai mult, spune Ulpian, se aplică tuturor
vieţuitoarelor. Această concepţie este considerată de romanişti ca fantezistă şi falsă. Fantezistă, pentru că
romanii nu cunoşteau sistemele de drept ale tuturor popoarelor, deoarece nu au venit în contact cu toate
popoarele şi falsă, pentru că dreptul nu este un element izolat de contextul social. Dreptul exprimă cerinţe
sociale specifice. El dobândeşte o identitate proprie, pe care i-o dă specificul relaţiilor sociale şi politice din
fiecare societate.
Astfel că, în realitate, conceptul de “drept natural” are doar o valoare teoretică şi filosofică. De aceea, se
consideră că dreptul natural nu are un corespondent nemijlocit în norme juridice, ci el reprezintă acele aspecte
care sunt constante în drept, pe când dreptul pozitiv reprezintă aspectul dinamic, schimbător. Potrivit acestei
concepţii, dreptul natural nu are un corespondent în viaţa juridică, în sensul că nici un jurisconsult nu a putut
indica o normă de drept natural, aceasta întrucât dreptul natural este o abstracţie.
 Constatăm, totuşi, că în măsura în care se confundă cu echitatea, dreptul natural dobândeşte un conţinut
concret. Aşa cum am văzut în tema anterioară, unii jurisconsulţi clasici – Celsus – confundă dreptul natural cu
echitatea. Or echitatea are un conţinut juridic determinabil, întrucât ori de câte ori au adaptat vechile norme la
noile realităţi, jurisconsulţii şi magistraţii judiciari au afirmat că vin în întâmpinarea cerinţelor principiului
echităţii. În acest fel, echitatea a asigurat permanenta adaptare a vechiului drept civil la noile situaţii de viaţă.
Potrivit lui Ulpian “toţi oamenii sunt egali”.
Aceste principii de drept natural au jucat un rol uriaş în istoria lumii, ideologii revoluţiilor
burgheze întemeindu-şi susţinerile pe aceste principii.

7) Organizarea Romei in epoca prestatala -

I. EPOCA PRESTATALĂ
Însă, în legătură cu istoria foarte veche a Romei trebuie să reţinem că istoriografia romană, istoria scrisă
a Romei, a început în sec. III î.Hr., astfel încât toate informaţiile pe care le deţinem în legătură cu evenimentele
anterioare sec. III ne-au parvenit fie prin izvoare indirecte (greceşti), fie prin tradiţie şi prin legendă. De aceea,
toate aceste informaţii sunt îndoielnice.
Oraşul Roma ar fi fost fondat în 753 î.Hr. de 3 triburi fondatoare: sabini, latini şi etrusci.
Pe lângă patricieni, în Roma prestatala trăiau şi plebeii, provenind din rândurile autohtonilor, însă
conducerea societății romane prestatale era exercitată numai de patricieni prin 3 organisme de conducere
socială fără caracter statal:
1. Comitia curiata era organizată în 3 triburi fondatoare, 30 curii şi 300 ginţi. Întrucât fiecare
dintre curii avea un vot, adunarea patricienilor a fost denumită Comitia curiata. Ea adopta cele
mai importante hotărâri cu privire la viaţa cetăţii.
2. Regele era ales de Comitia curiata şi exercita atribuţiuni de ordin militar şi religios.
3. Senatul era un Sfat al bătrânilor format din şefi ai ginţilor, având 300 membri.
Faţă de faptul că plebeii participau la viaţa economică a cetăţii, dar nu aveau acces la conducerea
ei, în mod firesc, între patricieni şi plebei s-a declanşat un conflict, care s-a adâncit tot mai mult
şi s-a finalizat cu fondarea statului roman.

8) Regalitatea x 2
II. EPOCA REGALITĂȚII
Pe plan social, a continuat să se manifeste conflictul dintre patricieni şi plebei, datorită discriminărilor
la care erau supuşi plebeii pe plan politic, juridic şi economic.
Inegalitatea pe plan politic decurgea din faptul că, deşi plebeii au dobândit accesul la Comitia
centuriata, ei nu aveau acces şi la Comitia curiata care a rămas şi pe mai departe rezervată patricienilor.
În plan juridic, la acea epocă normele de drept erau exprimate numai în formă nescrisă a obiceiurilor
care nu erau cunoscute de popor, ci erau ţinute în secret de pontifi -> erau aleşi numai dintre patricieni, iar dacă
se declanşa un litigiu între un patrician şi un plebeu, părţile se adresau pontifilor pentru a afla care este
reglementarea juridică în acea materie, iar pontifii erau suspectați, dădeau răspunsuri părtinitoare, favorabile
patricienilor.
În plan economic, pământurile cucerite de la romani treceau în proprietatea statului cu titlul de ager
publicus, iar statul repartiza acele terenuri spre folosinţă numai patricienilor.
Tot pe plan social a apărut în această epocă şi sclavia, dar în formă domestică: puţini la număr şi erau
trataţi ca membri inferiori ai familiei romane.
Pe plan politic în epoca regalității, statul roman era condus de Adunările poporului, Rege și Senat:
 Adunările poporului
  Comitia Curiata – moștenită din epoca prestatală

 Comitia Centuriata - creată de Sergius Tullius

Cele mai importante atribuţii administrative şi judiciare erau exercitate de Comitia Centuriata.
 Rege - a devenit un veritabil şef de stat şi exercită atribuţiuni militare, administrative şi
judiciare.
 Senat - a devenit un organism al statului, dar hotărârile sale nu erau obligatorii pentru rege, ci
aveau un caracter consultativ.

9) Republica x 9

III. REPUBLICA
În 509î.Hr. s-a proclamat republica. În momentul fondării republicii, statul roman era o cetate oarecare,
iar la sfârşitul republicii, după 5 secole, Roma s-a aflat în fruntea celui mai puternic stat al Antichităţii.
Această evoluţie s-a datorat spiritului expansionist al romanilor şi capacităţii lor organizatorice.
Statul roman a fost organizat conform principiului: divide et impera =organizează şi stăpâneşte.
Pe plan social, conflictul dintre patricieni şi plebei a continuat, dar față de protestele sistematice ale
plebeilor şi faţă de concesiile succesive ale patricienilor, prin sec. III cele 2 categorii sociale s-au nivelat, în
sensul că nu mai dispune de criterii pentru a distinge între patricieni şi plebei, cu atât mai mult cu cât între timp
străvechile ginţi în care erau organizaţi patricienii s-au dizolvat, însă pe frontul dezvoltării economiei de schimb,
în condiţiile revoluţiei economice au apărut noi categorii sociale: nobilii şi cavalerii.
Nobilii sunt înalții magistraţi ai statului, precum şi urmaşii lor. Nobilimea romană a militat pentru
consolidarea instituţiilor de tip republican, pe când cavalerii erau denumiţi oameni noi, oameni de afaceri care
militau pentru instaurarea unui stat centralizat autoritar, singurul în măsură să asigure ordina atâta de necesară
înfloririi comerţului, de aceea între cavaleri şi nobili s-a declanşat un conflict care a degenerat războaiele
civile la sfârşitul cărora, prin victoria cavalerilor, s-a instaurat imperiul roman sub forma principatului.
O altă categorie socială era formată din proletari – proles =copii. Această etimologie se explică prin
faptul că proletarii erau oameni săraci şi nu aveau altă avere decât copii. Neavând mijloace de subzistenţă,
aceşti proletari veneau la Roma pentru a trăi pe seama statului, căci statul roman făcea distribuiri periodice de
îmbrăcăminte, hrana. Însă proletarii erau cetăţeni romani, ei aveau drept de vot, iar voturile lor puteau fi
cumpărate. De aceea, Caius Iulius Caesar spunea că, datorită masei parazitare a proletarilor, republica
romană devenise o formă goală de conţinut.
Tot pe plan social, sclavia a devenit clasică -> viaţa economică se întemeia pe munca sclavilor.
Pe plan politic, republica romană a fost condusă de Adunările poporului, Senat şi magistraţi.
 Adunările poporului au fost în număr de 4:

 Comitia Curiata

 Comitia Centuriata
Acestea au fost moştenite din epoca regalităţii, alături de ele au apărut:

 Concilium Plebis

 Comitia Tributa
Concilium Plebis, Adunarea plebeilor – inițial această adunare a adoptat hotărâri obligatorii numai
pentru plebei= plebiscite, cu timpul acele hotărâri au devenit obligatorii şi pentru patricieni. Din acel moment,
patricienii au început să participe şi ei la lucrările Adunării Plebeilor şi astfel Concilium Plebis s-a transformat
în Comitia Tributa -> o adunare la lucrările căreia participau toţi cetăţenii romani organizaţi pe cartiere/triburi,
fiecare trib având un vot, întrucât numărul cartierelor a crescut până la 35, în această adunare se exprimau 35
voturi.
 Senatul a devenit în epoca republicii principalul factor de echilibru în stat, căci Senatul a
administrat provinciile, tezaurul public, coordona politica externă a statului, supraveghea
respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman. În epoca republicii, hotărârile
Senatului nu aveau putere de lege, totuşi, Senatul influența procesul de legiferare întrucât
legile votate de popor intrau în vigoare numai dacă erau ratificate de Senat.
 Magistraţii erau înalți demnitari ai statului şi exercitau atribuţiuni militare, administrative şi
judiciare. Ei erau aleşi de popor, de regulă, pe termen de 1 an.
Magistraturile erau onorifice, căci magistraţii nu erau remuneraţi/plătiţi pentru activitatea lor.
Totodată, ele erau colegiale, întrucât aceleaşi atribuţii erau exercitate de cel puţin 2 magistraţi. Magistraturile
nu erau subordonate ierarhic, dimpotrivă, prin atribuţiile lor, magistraţii se cenzurau/supravegheau reciproc.
Cu toate acestea, unii magistraţi se bucurau de imperium = drept de comandă (desemnează posibilitatea
magistraţilor de a comanda legiunile romane şi de a convoca poporul prin adunări, consuli, pretori şi dictatori),
iar alţii aveau potestas = desemnează dreptul de a administra (tribunii plebei, cenzorii, cvestorii, edilii)
Magistraturile romane nu au apărut concomitent, ci într-o anumită ordine, astfel, după alungarea
ultimului rege, poporul roman a ales 2 consuli care au preluat toate atribuţiunile laice ale foştilor regi, încât,
aparent, ei aveau puteri nelimitate, dar în realitate, după expirarea magistraturii - 1 an, consulii deveneau simpli
particulari, persoane private şi puteau fi judecaţi de popor pentru eventualele abuzuri. Mai mult, ei puteai fi
condamnaţi şi la moarte.
În 494, la cererea plebeilor, aceştia au dobândit dreptul de a-şi alege 5 tribuni ai plebei care aveau
dreptul de veto = jus intercesionis, în virtutea căruia puteau anula orice act juridic de natură să aducă vreo
atingere intereselor plebeilor.
În 493, au apărut cenzorii – iniţial organizau recensământ persoanelor şi bunurilor, în vederea
stabilirii impozitelor şi supravegheau împreună cu Senatul respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului
roman, mai târziu, cenzorii au dobândit şi dreptul de a-i numi şi revocă pe senatori.
În 367, au părut pretorii – exercitau cele mai importante atribuțiuni judiciare, căci ei organizau
judecarea proceselor private. Iniţial, pretorii organizau numai judecarea proceselor dintre cetăţenii romani şi
erau denumiţi pretori urbani, iar după 242 au apărut pretorii peregrini, care organizau judecarea proceselor
între cetăţeni şi peregrini.
Cvestorii organizau strângerea impozitelor statului şi administrau arhivele statului.
Edilii asigurau ordine publică, aprovizionarea Romei şi organizau judecare proceselor declanşate în
legătură cu actele juridice încheiate în târguri.
Dictatura este magistratura cu caracter excepţional, deoarece în momente de mare primejdie
(războaie) romanii suspendau toate magistraturile şi alegeau un dictator pe termen de 6 luni care exercita
întreaga putere a statului. Dacă pericolul nu era îndepărtat, dictatorul putea fi reales.
Spre sfârşitul republicii, în condiţiile războaielor civile, Caius Iulius Caesar a încercat să restaureze
fățiş despoţia de tip oriental, dar tentativa sa a eşuat, a fost asasinat. De aceea, nepotul său Octavian a iniţiat o
serie de reforme prin care a lăsat impresia că vechile magistraturi republicane continua să funcţioneze, dar în
realitate a concentrat în mâinile sale întreaga putere.
Astfel, Octavian a determinat Senatul să-l aleagă consul şi tribun pe viaţă, pe când, aparent, el era un
magistrat alături de ceilalţi, dar în fapt, putea conduce ca un autocrat. Totodată el a fost proclamat princeps,
primul dintre gali, precum şi Imperator Caesar Augustus.
Imperator = comandant glorios al legiunilor romane
Caesar = urmaş demn al lui Gaius Iulius Caesar
Augustus = sfânt, demn de a fi venerat
 10)Principatul x 5

IV. PRINCIPATUL
Această organizare a statului a fost denumită principat şi a durata până la 284 d.Hr.
În epoca principatului, pe plan social s-a adâncit şi mai mult prăpastia dintre cei bogaţi şi cei săraci, în
documentele vremii cei bogaţi – honestiores = cei mai onorabili, iar săracii – humiliores = cei mai umili.
Totodată, au început să se manifeste primele indicii ale crizei sistemului sclavagist. În primul rând,
pentru că munca sclavilor devenea nerentabilă, mai ales în agricultură.
În aceste condiţii a apărut o nouă categorie socială formată din coloni. Iniţial, colonii erau oameni liberi
care luau în arendă anumite terenuri de la marii proprietari funciar în schimbul unor sume de bani sau al unei
părţi din recoltă şi întrucât obligaţiile acestor arendaşi erau stabilite prin contractul de locaţiune ->coloni
voluntari. În sec. 2 d.Hr., unii prizonieri de război erau transformaţi în coloni şi întrucât deveneau coloni fără
voia lor au apărut şi colonii siliţi. În sec. 3 au apărut colonii servi care erau legaţi de pământ şi puteau fi vânduţi
o dată cu pământul de care erau legaţi. Ei sunt strămoşii iobagilor de mai târziu.
Pe plan politic, în epoca principatului statul roman a fost condus de Principe, Senat şi magistraţi.
 Principele era în sens formal un magistrat, alături de ceilalţi, dar în fapt deţinea întreaga putere.
 Senatul și-a sporit atribuţiile, întrucât hotărârile sale au dobândit putere de lege deşi în
realitate era o simplă anexă a politicii imperiale.
 Vechile magistraturi republicane s-au păstrat, nu au fost desfiinţate, dar cu timpul atribuţiile lor
au fost restrânse tot mai mult şi, în paralel, au apărut noi magistrați subordonaţi nemijlocit faţă
de principe.

11)Dominatul x 5

V. DOMINATUL
După anul 284 s-a instaurat dominatul.
În epoca dominatului asistăm la o decădere generală a societăţii romane. În noile condiţii, marii
proprietari funciari denumiţi potentiores - cei mai puternici - exercitau pe domeniile lor o parte din funcţiile
statului, în sensul că aveau armate proprii, judecau procese şi aveau o administraţie proprie.
Pe plan social, au apărut castele, formate din categorii sociale închise şi ereditare organizate pe criterii
profesionale, etnice sau religioase.
Sclavia a ajuns în ultimul stadiu al decăderii, iar locul sclavilor în viaţa economică a fost luat de
colonii servi.
Pe plan politic, împăratul a fost proclamat dominus et deus - stăpân şi zeu, iar după edictul de la
Milano, stăpân şi dumnezeu.
În fapt, statul era condus de un consiliu restrâns format din 5-6 persoane, denumit consitorum
principus în subordinea căruia se afla un uriaş aparat de stat militarizat şi birocratizat.
Senatul Romei a decăzut la nivelul senatelor municipale, iar vechile magistraturi au devenit simple
funcţii decorative.
Pe planul structurii de stat, după anul 395 statul roman a fost împărţit definitiv în Imperiul roman de
apus şi Imperiul roman de răsărit.
Imperiul roman de apus a supravieţuit până la 476.
Imperiul roman de răsărit a supraviețuit până la 565, când s-a transformat în Imperiul bizantin.
 SUBIECT POTENTIAL NR. 2: Izvoarele dreptului privat roman

1) Adoptarea si structura legii x 3

1. Legea-izvor de drept
În epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate şi prin lege. Cuvântul lex - legis
înseamnă convenţie.
 Atunci când convenţia se încheia între două persoane fizice cuvântul lex era utilizat cu înţelesul
de contract.
 Atunci când convenţia se încheia între magistrate şi popor cuvântul lex era utilizat cu înţelesul
de lege ca izvor formal de drept.
Procedura e adoptare a legii romane presupunea încheierea unei convenţii între magistrat şi popor.
În acest scop, magistratul prezenta poporului proiectul de lege. După ce poporul lua cunoștință de textul
proiectului de lege, acel text era dezbătut timp de 24 de zile în adunări ad-hoc. După expirarea acestui termen,
poporul era convocat din nou pentru a se pronunţa asupra proiectului de lege cu precizarea ca poporul nu putea
aduce amendamente la proiectul de lege (nu putea fi modificat), fie vota legea integral, fie o respingea în loc.
Dacă poporul era de acord cu proiectul de lege pronunţa cuvintele uti rogas, iar dacă nu era de acord poporul
pronunţa cuvântul antiquo. Dacă poporul era de acord cu textul proiectului, legea era trimisă în fata Senatului
în vederea ratificării, iar dacă era ratificat de Senat legea intra în vigoare.
2. Structura legii
Legile romane aveau o structură formată din 3 părţi:
 Praescriptio - se menţiona numele magistraților care au propus legile, apoi Adunarea
poporului care a votat legea, locul în care s-a votat legea, precum şi ordinea în care unitățile
de vot şi-au exprimat voinţa.
 Rogatio - era cuprins textul legii, reglementările juridice, iar dacă erau mai multe dispoziţii şi,
de regulă, erau acele dispoziţii erau sistematizate pe capitole şi pe paragrafe.
 Sanctio - se preciza ce consecinţe vor decurge în ipoteza încălcării dispoziţiilor din Rogatio.
În funcţie de sancţiunea lor, legile se clasificau în 3 categorii:

 Leges perfectae - se prevedea faptul că orice act juridic încheiat prin încălcarea dispoziţiilor
din rogatio este nul, nu produce efecte .

 Leges minus quam perfectae - se prevedea că statul juridic încheiat prin încălcarea
dispoziţiilor din rogatio este valabil, dar autorii acelui act sunt pedepsiţi cu plata unei amenzi.

 Leges imperfectae - nu este permisă încălcarea dispoziţiilor din rogatio, fără a se preciza ce
consecinţe vor decurge în cazul unei asemenea.
 2) Legea celor 12 table x 6

Legea celor XII Table

Cea mai veche şi totodată cea mai importantă lege romană este Legea celor 12 table sau Leges
Duodecim Tabularum.
Această lege a fost adoptată pe fondul conflictului dintre patricieni şi plebei, căci aşa cum spuneam la
origine obiceiurile juridice erau ţinute în secret de pontif, încât plebeii au cerut în mod repetat şi insistent ca
obiceiurile să fie sistematizate şi afişate în forum pentru ca toţi cetățenii să cunoască dispoziţiile normelor de
drept.
Faţă de aceste proteste, în anul 451 î.Hr., patricienii au format o comisie din 10 bărbaţi care să scrie
dreptul, adică decemvirii legibus scribundis. Comisia a sistematizat obiceiurile şi le-a afişat în acelaşi an în
forum pe 10 table de lemn, dar plebeii au afirmat că acea sistematizare nu este completă încât, după 2 ani, în
449 î.Hr., s-a format o nouă comisie din care făceau parte şi 5 plebei, comisie care a elaborat o sistematizare
completă a obiceiurilor şi le-a publicat pe 12 table de bronz.
Legea celor 12 table mai este denumită în texte şi codul decemvirilor sau codul decemviral, pentru că
legea cuprindea întregul drept public şi privat de la acea epocă şi, prin urmare, era un adevărat cod.
În domeniul privat cele mai importante dispoziţii se referă la organizarea familiei romane, la
proprietate şi la succesiuni.
Multă vreme s-a afirmat în mod greşit ca această lege nu ar fi originală, și că ar fi fost preluată într-o
formă gata elaborată de la greci. Această afirmaţie se întemeiază pe un text din Titus Livius potrivit căruia,
înainte de adoptarea legii, o comisie formată din 5 bărbaţi s-ar fi deplasat în Grecia mare (sudul Italiei) pentru a
studia dreptul grec.
În realitate, Legea celor 12 table este profund originală. În primul rând pentru că ea oglindeşte în mod
fidel modul de viaţă al romanilor din sec 5. î.Hr. În al doilea rând, s-au făcut studii comparative între Legea
celor 12 table şi legile lui Solon şi s-a constatat că există numai 3 elemente comune , ceea ce este cu totul
nesemnificativ.
Cele 12 table de bronz nu s-au păstrat, nu au ajuns până la noi, au fost distruse de Gali cu ocazia
incendierii Romei, probabil la 389, iar după alungarea galilor romanii nu au republicat textul legii şi nici nu
era necesar, întrucât acel text se fixase definitiv şi în conştiinţa şi în memoria poporului roman. În acest sens
Cicero, cel mai mare avocat al Antichităţii, mărturiseşte că pe vremea copilăriei sale elevii erau obligaţi să
înveţe pe de rost textul celor 12 table, iar învăţarea pe de rost a textului legii era carmen necessarium – lecție
obligatorie. De aceea, în epoca modernă s-a pus problema reconstituirii textului legii, care s-a făcut în principal
pe baza fragmentelor din lucrările jurisconsulţilor care au comentat Legea celor 12 table, fragmente ce au
ajuns până la noi prin Digestele Împăratului Justinian.
În sens formal, legea a fost în vigoare 11 secole, de vreme ce nu a fost abrogată niciodată, totuşi spre
sfârşitul republicii economice, textele legii au devenit inaplicabile. De aceea, Cicero spune că, pe vremea sa, în
sec. 1 î.Hr., în practica instanţelor judecătoreşti, locul Legii celor 12 table fusese luat de Edictul pretorului. 
 3) Edictele magistratilor x 3 - ar putea include si subiectul 4)
EDICTELE MAGISTRAȚILOR

1. Magistrații romani
Întrucât magistraţii romani se bucurau de ius edicendi sau dreptul de a publica la intrarea în funcţie un
edict prin care precizau cum înţeleg să-şi exercite atribuţiunile şi ce procedee juridice vor utiliza, unele edicte
ale magistraţilor erau valabile pe termen de 1 an şi erau denumite edicta perpetua, iar alte edicte erau
ocazionale, erau valabile pe câteva zile şi erau denumite edicta repentina.
Dintre edictele magistraţilor cele mai importante sunt edictele pretorului, deoarece pretorul era acela
care organiza judecarea proceselor private.
În felul acesta, romanii au reuşit să extindă sfera de reglementare juridică pe cale procedurală, de
vreme ce o pretenţie care este valorificată pe cale judiciară devine drept subiectiv. Prin urmare, romanii au creat
drepturi subiective şi prin legi, şi prin mijloace procedurale cu ocazia judecării proceselor. Totodată, pretorul
a reuşit să creeze noi instituţii juridice, care spre sfârşitul republicii s-au constituit în dreptul pretorian.
În sens formal, edictul pretorului era valabil pe termen de 1 an, atât cât dura şi magistratura, dar în
fapt anumite dispoziţii, acelea care se dovedeau utile, erau preluate şi de pretorii următori, iar prin preluări
succesive acele dispoziţii se fixau definitiv în corpul edictului.
De aceea, Cicero spunea că pe vremea sa edictul pretorului era format din 2 părţi: edictum vetus şi
edictum novum.
 În edictum vetus erau cuprinse acele dispoziţii care treceau de la un pretor la altul.
 În edictum novum erau cuprinse noile dispoziţii introduse de fiecare pretor în parte.

4) Edictul pretorului (sistematizarea ?) x 2

2. Sistematizarea edictului pretorului
Activitatea creatoare a pretorului a ajuns la apogeu în vremea lui Cicero, mai târziu însă împăratul
Hadrian i-a ordonat lui Salvius Iulianus să codifice edictul pretorului şi să-i dea o formă definitivă, formă de
la care viitorii pretori nu se mai puteau abate. Din acel moment, activitatea creatoare a pretorului a încetat, iar
edictul codificat de Salvius Iulianus este denumit edictum perpetuum, ca şi edictul valabil pe termen de 1 an.
Edictum perpetuum a lui Iulian nu s-a păstrat nici el, fiind distrus de barbari. De aceea, în epoca
modernă s-a pus problema reconstituirii sale, reconstituire care s-a făcut pe baza fragmentelor din lucrările
jurisconsulților care au comentat edictum perpetuum, fragmente ce au ajuns la noi prin Digestele împăratului
Justinian. Cea mai bună reconstituire a fost făcută de profesorul german Otto Lenel prin lucrarea intitulată tot
Edictum Perpetuum.
Potrivit acestei reconstituiri, Edictum Perpetuum era împărţită în 4 părţi:
 Despre organizarea proceselor
 Mijloace procedurale de drept civil
 Mijloace procedurale de drept pretorian
 Despre executarea sentinţei
 5) Raportul dintre dr civil si dr pretorian x 5

3. Raportul dintre dreptul civil și dreptul pretorian

Faţă de faptul că dreptul pretorian s-a constituit în opoziţie cu dreptul civil s-a pus problema definirii
raportului dintre dreptul civil şi dreptul pretorian. În vederea definirii acestui raport s-au avut în vedere două
principii:
 Potrivit primului principiu, pretorul nu poate crea drept.
 Potrivit celui de-al doilea principiu, dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil.
În aparenţă, cele două principii se contrazic, dar în realitate ele se completează reciproc, deoarece
afirmaţia că pretorul nu poate crea drept trebuie înţeleasă în sensul că pretorul nu poate crea drept civil, întrucât
acesta este creat numai de către popor în forma legii, însă pretorul poate influenţa linia de evoluţie a dreptului
civil, aşa cum rezultă din definiţia dreptului pretorian conform căreia: Ius praetorium est quod praetores
introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam (,
Dreptul pretorian este cel creat de pretori pentru a veni în sprijinul dreptului civil, pentru a-l completa şi pentru
a-l corecta, în conformitate cu binele public”).
Din această definiţie rezultă că pretorul influenţează evoluţia dreptului civil pe trei căi pe care le
denumim adiuvandi iuris civilis gratia supplendi iuris civilis gratia corrigendi iuris civilis gratia.
 În primul caz, pretorul interpretează de aşa manieră dispozițiile dreptului civil, încât să extindă
sfera lor de aplicare.
 În al doilea caz, pretorul completează dispoziţiile dreptului civil cu noi dispoziţii, astfel încât să
poată fi soluţionate şi noile cazuri ivite în practică juridică.
 În al treilea caz, atunci când constată că anumite dispoziţii ale dreptului civil sunt depăşite
pretorul le desfiinţează.
În epoca postclasică, distincţia dintre dreptul civil şi dreptul pretorian s-a menţinut, dar în vremea lui
Justinian cele două rânduieli juridice s-au contopit, în sensul că nu mai dispunem de criterii pentru a distinge
între instituţiile dreptului civil şi instituţiile dreptului pretorian.

6) Jurisprudenta in epoca veche x 3

JURISPRUDENȚA

1. Jurisprudența
În epoca veche, normele dreptului privat roman au fost exprimate şi prin jurisprudenţă.
Jurisprudența este ştiinţa dreptului roman, creată de jurisconsulți prin interpretarea textelor din
vechile legi.
Jurisconsulții romani erau oameni de ştiinţă, cercetători în domeniul dreptului, dar nu erau
funcţionari publici, nu practicau şi nu erau remuneraţi. Ei desfăşurau activitatea de cercetare juridică din
proprie iniţiativă şi pe cont propriu. Această activitate era atât de apreciată încât Cicero spunea: domus iuris
consulti totius oraculum civitatis - Casa jurisconsultului este oracolul întregii cetăţi.
2. Jurisprudența sacrală
Până în anul 201 î.Hr., jurisprudenţa a avut un caracter religios, deoarece atunci când s-a adoptat
Legea celor 12 table nu au fost publicate toate dispoziţiile de drept procesual sau de procedură civilă, adică nu
au fost publicate zilele faste şi formulele solemne ale proceselor, având în vedere faptul că la romani procesele
puteau fi judecate numai în anumite zile denumite zile faste, iar procesele presupuneau pronunţarea unor
formule solemne şi greşeala unui singur cuvânt atrăgea pierderea procesului. Întrucât atât zilele faste, cât şi
formulele solemne ale proceselor au rămas şi pe mai departe un monopol al pontifilor, numai aceştia se puteau
dedica cercetării ştiinţifice în domeniul dreptului. În anul 301 un libret, un dezrobit a lui Apius Claudius Cehus
pe nume Gneus Flavius a divulgat şi zilele faste, şi formulele solemne ale proceselor, avansându-le în forum.
3. Jurisprudența laică în epoca veche
Din acel moment, jurisprudenţa a devenit laică, în sensul că orice persoană se putea dedica cercetării
ştiinţifice în domeniul dreptului. Totuşi, până în sec. 1 î.Hr., jurisprudenţa laică a avut un caracter empiric de
speţă, întrucât jurisconsulţii se mărgineau să ofere consultaţii în legătură cu textele din legi care se aplică la
anumite cazuri, precum şi în legătură cu formulele solemne pe care părțile trebuie să le pronunţe cu ocazia
judecării proceselor.
Începând din sec. I, jurisprudenţa dobândeşte un caracter ştiinţific, de vreme ce jurisconsulţii se
preocupau de formularea unor principii juridice şi sistematizau întreaga materie supusă cercetării pe baza
acelor principii.
Cu toate că jurisconsulţii nu erau practicieni, totuşi activitatea lor de cercetare avea implicaţii practice,
implicaţii care îşi găseau expresia în cuvintele: respondere, cavere şi agere.
 Respondere desemnează consultaţiile pe care le ofereau jurisconsulţii în cele mai diverse
probleme de drept.
 Cavere desemnează consultaţiile oferite în legătură cu forma actelor juridice.
 Agere desemnează consultaţiile oferite judecătorilor în legătură cu judecarea unor procese.

7) Opera jurisconsultilor in epoca clasica x 3

Jurisprudența în epoca clasică

În epoca clasică, jurisprudenţa a ajuns la apogeu, căci în această epocă au trăit şi s-au afirmat cei mai
mari jurisconsulți, şi au fost elaborate cele mai valoroase lucrări. Totodată, jurisconsulţii clasici au creat
terminologia juridică, au formulat principiile dreptului şi au creat acele instituţii juridice care se aplică şi în
zilele noastre.
De altfel, încă din epoca lui Octavianus Augustus s-au fondat 2 şcoli de drept:
1. Școala sabiniană - a fost fondată de Caius Ateius Capito
2. Școala proculiană - a fost fondată de Marcus Antistius Labio
 În linii generale, școala sabiniană avea orientare conservatoare, căci promova soluţiile legilor celor 12
table, iar școala proculiană avea orientare novatoare, progresistă, întrucât ea urma linia de gândire a
edictului pretorului.
Denumirile celor două şcoli provin de la numele celor mai valoroşi discipoli ai fondatorilor: Sabinus şi
Proculus. Massurius Sabinus a scris un tratat celebru de drept civil pe care l-au comentat toţi jurisconsulţii
clasici, comentarii denumite libri ad Sabinum. Îl menţionam de asemenea pe Caius Cassius Longinus, care era
atât de apreciat încât la un moment dat școala sabiniană era denumită şi şcoala casiană. Deosebit de valoros a
fost şi Salvius Iulianus care a codificat edictul pretorului şi a scris o lucrare enciclopedică denumită Digesta
(ceea ce cuprinde totul).
În vremea lui Antonin Piul s-a remarcat jurisconsultul Pomponius care a scris o istorie a
jurisprudenţei romane. Lucrarea s-a pierdut, dar un lung fragment din această lucrare a ajuns până la noi în
Digestele lui Justinian.
O enigmă a dreptului roman este jurisconsultul Gaius, deoarece bănuim că ar fi trăit la jumătatea sec.
II, dar nici un contemporan nu îl menţionează. Pentru a constata că în sec. VI lucrările sale se bucurau de o
mare faimă. S-a afirmat de anumiţi autori că ar fi fost un sclav grec dezrobit sau că ar fi de origine dacă. Cert
este ca în legătură cu Gaius s-au scris cele mai multe lucrări în toate universităţile din lume şi nu pentru că
Gaius ar fi fost deosebit de original, ci pentru că una din lucrările sale denumită Institutiones a ajuns până la noi
pe cale directă sub forma unui manuscris palimpsest. Palimpsestul este un papirus de pe care s-a şters textul
iniţial, iar în locul acestuia s-a scris un alt text. În cazul nostru, prin sec. VI, un călugăr a şters textul
institutelor lui Gaius şi în locul lui a scris un imn religios. Peste sute de ani, cercetând biblioteca episcopală de
la Verona prof. Niebuhr a descoperit la 1816 acest papirus. Profesorul Niebuhr şi-a dat seama imediat că este
vorba despre un palimpsest, şi-a aplicat anumiţi reactivi chimici pentru a descifra textul iniţial, constatând că a
descoperit institutele lui Gaius. La vremea aceea, reactivi chimici erau primitivi, încât papirusul s-a carbonizat,
iar unele cuvinte, mai ales în partea finală, nu au putut fi citite, astfel încât manuscrisul de la Verona este
lacunar. Întâmplarea a făcut ca la 1933 în Egipt să se descopere un nou papirus care cuprinde chiar partea
finală a institutelor lui Gaius, astfel încât lacunele manuscrisului de la Verona au putut fi completate.
Papirusul descoperit în Egipt este denumit Noul Gaius sau Gaius din Egipt.
Institutele lui Gaius sunt un manual de şcoală adresat studenţilor în drept, astfel încât materia este
tratată sistematic pe baza unor principii şi oferă posibilitatea reconstituirii fizionomiei instituţiilor juridice
romane din epoca veche și de la începutul epocii clasice, însă cei mai mari jurisconsulţi ai Romei au trăit la
sfârşitul sec. II și la începutul sec. III. Este vorba despre Papinian, Paul şi Ulpian.
Aemilius Papinianus a fost considerat cel mai mare jurisconsult al Romei şi de contemporani, şi de
posteritate. De altfel, el era denumit primus omnium. A oferit soluţii optime tuturor cazurilor reale sau
imaginare. Paul şi Ulpian au fost discipolii săi.
Iulius Paulus a fost extrem de original şi foarte productiv, dar avea un stil ermetic, pe când
contemporanul şi rivalul său, Ulpius Domitius, nu a fost atât de original, dar era foarte accesibil. De aceea, o
treime din Digestele Împăratului Justinian este formată din fragmente care au fost extrase din lucrările lui
Ulpian.
Ultimul jurisconsult clasic care a desfăşurat o activitate creatoare este Modestin sau Herenius
Modestinus. Datorită rolului său excepţional în evoluţia ideilor şi instituţiilor juridice, în dreptul clasic
jurisprudenţa este confirmată în mod oficial ca izvor al dreptului roman.
 8) Legea citatiunilor (+partea introductiva – jurisprudenta in epoca post-clasica)

4. Jurisprudența în epoca postclasică

În epoca postclasică, pe fondul decăderii generale a societăţii romane, a decăzut şi jurisprudenţa, încât
jurisconsulţii postclasici nu au mai desfăşurat o activitate creatoare, ci s-au mărginit să rezume sau să
comenteze lucrările jurisconsulţilor clasici, lucrări care au fost elaborate cu secole în urmă şi erau atât de
numeroase încât nu puteau fi cunoscute integral de o singură persoană.
Profitând de această situaţie, unii avocaţi sau chiar părţile aflate în proces au început să falsifice textele
jurisconsulţilor clasici, punând pe seama acelor jurisconsulţi afirmaţii pe care nu le făcuseră cu scopul de a
câştiga procesele.

5. Ius publice respondendi

Aşa cum am precizat, jurisconsulţii puteau oferi consultaţii juridice judecătorilor încă din epoca veche,
dar acele consultaţii nu erau obligatorii pentru judecători, însă împăratul Octavian Augustus a creat un drept
special denumit jus publice respondendi est autoritatae principis/dreptul de a oferi consultaţiuni cu caracter
oficial întărite cu autoritatea principelui.
Acest drept special nu era acordat tuturor jurisconsulţilor, ci numai unora, care erau mai valoroşi şi erau
în graţiile împăratului, iar consultaţiile oferite de acei jurisconsulţi (care se bucurau de jus publice respondendi)
erau obligatorii pentru judecători, dar numai în cazul respectiv, nu şi în cazurile similare, iar împăratul
Hadrian a făcut un pas mai departe şi a decis că toate consultaţiile oferite de jurisconsulţii investiţi cu jus
publice respondendi să fie obligatorii nu numai pentru cazul respectiv, ci şi pentru toate cazurile similare. Din
acel moment, jurisprudenţa a dobândit putere de lege şi a devenit izvor formal de drept.

6. Legea citațiunilor
Pentru a se pune capăt acestei practici(Profitând de această situaţie unii avocaţi sau chiar părţile aflate
în proces au început să falsifice textele jurisconsulţilor clasici, punând pe seama acelor jurisconsulţi afirmaţii
pe care nu le făcuseră cu scopul de a câştiga procesele.) în anul 426 s-a dat o constituţiune imperială denumită
legea citaţiunilor, prin care s-a prevăzut că în fața judecătorilor pot fi citaţi numai 5 jurisconsulţi clasici, care
erau celebri, lucrările lor erau cunoscute şi nu puteau fi falsificate fără ca judecătorul să depisteze falsul.
Este vorba despre Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin. De regulă, cei cinci jurisconsulţi aveau aceleaşi
opinii în diverse probleme de drept, dar uneori părerile lor erau controversate (diferite). În asemenea cazuri,
legea spune că se va urma părerea majorităţii. Uneori apărea şi paritatea. În acest caz, când doi jurisconsulţi
aveau o părere, doi o altă părere, iar al cincilea nu se pronunţa în acea problemă de drept, judecătorul trebuia să
urmeze părerea lui Papinian şi dacă tocmai Papilian era acela care nu se pronunţa, judecătorul trebuia să
opteze, să aleagă între cele două soluţii.
La sfârşitul acestei legi s-a republicat o constituţiune imperială data de împăratul Constantin cel Mare
în anul 321 prin care împăratul Constantin desfiinţase toate notele critice pe care Paul şi Ulpian le făcuseră la
adresa operei lui Papilian, deoarece, în concepţia împăratului Constantin, Papilian era în afara criticii.
 9) Senatusconsultele si const imperiale x 4

SENATUSCONSULTE
1. Până la împăratul Hadrian
În epoca veche, Senatul nu avea atribuţiuni nemijlocite de legiferare, dar putea influenţa procesul
legiferării astfel:
 În primul rând, prin faptul că legile votate de popor intrau în vigoare numai dacă erau
ratificate de Senat.
 În al doilea rând, Senatul influența procesul de legiferare prin sugestii făcute pretorului care, la
recomandarea Senatului, introducea în edictul său anumite dispoziţii, care pe această cale
deveneau obligatorii, dar începând din vremea lui Hadrian, senatusconsultele au devenit
izvoare formale de drept şi s-a creat impresia că puterile Senatului au sporit, deşi în fapt, Senatul
era un simplu instrument în mâinile împăratului, dovadă că principele citea proiectul de
senatusconsult după care părăsea incinta Senatului, de aceea, în documentele vremii
senatusconsultele erau denumite orationes, adică simple discursuri imperiale.
2. Prin reforma lui Hadrian
În epoca clasică au dobândit putere de lege şi hotărârile senatului, căci împăratul Hadrian a decis ca
senatusconsultele să fie obligatorii.
CONSTITUȚIUNILE IMPERIALE
1. La începutul epocii principatului
Hotărârile împăratului aveau natura juridică a edictelor magistraţilor, în sensul că erau valabile numai pe
durata magistraturii imperiale.
2. Constituțiunile imperiale-edicte, mandate, decrete, rescripte
Tot în vremea lui Hadrian, au devenit izvoare de drept şi hotărârile principelui denumite constituţiuni
imperiale care erau de 4 feluri: edicta, mandata, decreta, rescripta.
 Edictele imperiale cuprindeau dispoziţii de maximă generalitate atât în domeniul public, cât şi
în cel privat.
 Mandatele cuprindeau, de regulă, instrucţiuni cu caracter administrativ adresate înalţilor
funcţionari imperiali, mai cu seamă guvernatorilor de provincie.
 Decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de împărat, deoarece împăratul putea fi ales şi
el judecător, iar cu ocazia pronunţării sentinţei, uneori, împăratul formula o nouă regulă de drept
precizând că pe viitor toate cazurile similare trebuie să fie soluţionate în conformitate cu acea
regulă. Astfel, s-a născut în istoria dreptului, ideea de precedent judiciar.
 Rescriptele sunt consultaţii juridice oferite de unii împăraţi, fiindcă unii împăraţi aveau
pregătire juridică şi erau consultaţi în diverse probleme de drept, iar consultaţiile lor aveau putere
de lege.
 10)Novele, institute, codul lui Justinian x 4

IMPORTANȚA OPEREI LEGISLATIVE A LUI JUSTINIAN

Tot la materia izvoarelor trebuie să vorbim şi despre opera legislativă a împăratului Justinian, căci
acesta, un om de vastă cultura, evlavios, un spirit puternic, era conştient de faptul că societatea sclavagistă
romană se afla în ultimul stadiu al descompunerii. De aceea, a ordonat unor comisii formate din profesori şi
avocaţi să sistematizeze textele dreptului clasic şi să le repună în vigoare în speranţa că prin repunerea în
vigoare a textelor clasice, sistemul sclavagist roman va fi revitalizat, ceea ce nu s-a întâmplat, întrucât legile
istoriei nu pot fi influenţate de voinţa umană.
Cu toate acestea, opera legislativă elaborată din ordinul împăratului Justinian prezintă o uriaşă
importanţă istorică. Este, de departe, cel mai important document din istoria lumii, însă această importanță
decurge dintr-un factor conjunctural şi anume din întâmplarea că textele juridice clasice au fost distruse de
barbari, pe când opera legislativă a împăratului Justinian, tot din întâmplare, s-a păstrat, a ajuns până la noi,
astfel încât, pe baza operei legislative a împăratului Justinian noi, modernii, am putut reconstitui şi valorifica
tezaurul gândirii juridice romane, iar dacă împăratul Justinian nu ar fi avut inspiraţia genială de a ordona
elaborarea acestei opere, omenirea ar fi evoluat în cu totul altă direcţie.
Această operă legislativă cuprinde 4 lucrări:
 Codul (codex)
 Digestele (digesta)
 Institutele (institutiones)
 Novelele (novellae constitutiones)
LEGISLAȚIA LUI JUSTINIAN
1. Codul(Codex)
Codul lui Justinian a fost publicat în 2 ediţii. Prima ediţie a apărut la 529, iar cea de a doua la 534. Prima
ediţie s-a pierdut, pe când ediţia a doua a ajuns până la noi şi este denumită Codex Repetitae Praelectionis.
Această lucrare a fost elaborată de o comisie formată din 10 profesori şi avocaţi, în frunte cu Tribonian,
cel mai mare jurist al acelei vremi şi cuprinde constituţiunile imperiale care au fost date în vremea lui Hadrian
până la 534.
Codul a fost structurat în 12 cărţi, cărţile au fost împărţite în titluri, titlurile în constituţiuni, iar unele
constituţiuni, acelea care cuprindeau mai multe dispoziţii, au fost împărţite şi în paragrafe.
În Cod sunt cuprinse atât dispoziţii de drept public, cât şi dispoziţii de drept privat, iar în 2 cărţi au fost
introduse şi dispoziţii de drept canonic, dar întrucât codul urma să fie aplicat în practică instanţelor
judecătoreşti, o serie de texte au fost adaptate de membrii comisiei ca să poate fi aplicate la noile realităţi.
3. Institutiones
Tot în anul 533 s-au publicat şi institutele lui Justinian care sunt un manual de şcoală adresat
studenţilor, dar, spre deosebire de institutele lui Gaius, cele ale lui Justinian au putere de lege.
În vederea elaborării acestei lucrări membrii comisiei au extras texte din institutele clasice în special din
Gaius, Marcian, Florentin. Acele texte au fost sistematizate în 4 cărţi, cărţile au fost împărţite în titluri, iar
titlurile în paragrafe. Aşadar, în cazul institutelor, nu există fragmente aşa cum există în cazul digestelor, iar
dacă nu există fragmente, nu există nici inscriptio, iar dacă nu exista inscriptio, la prima vedere, nu ştim din ce
autor au fost extrase acele texte şi nici nu se putea să existe fragmente, deoarece într-un manual de şcoală ideile
se succed într-o ordine logică, decurgând unele din altele.
4. Novelae
Novelele cuprind constituţiunile imperiale pe care împăratul Justinian le-a dat între anii 534 şi 565,
încât Novelele sunt o continuare a Codului. Această colecţie de constituţiuni nu a fost făcută chiar de Justinian,
el a dat constituţiunile, dar nu el le-a sistematizat, ci au fost puse împreună de persoane particulare după
moartă împăratului.
De aceea, în Novele sunt incluse şi constituțiunile imperiale rămase în vigoare şi constituţiunile
abrogate şi de aceea, în mod frecvente, textele din Novele se contrazic, iar lucrarea este denumită novele nu
pentru că ar cuprinde instituţii juridice noi, ci pentru că materialul cuprins în Novele este mai recent decât
materialul cuprins în celelalte lucrări.

11)Digestele x 4 (ar putea include si IMPORTANȚA OPEREI LEGISLATIVE A LUI

JUSTINIAN – de la subiectul 10)
Digestele(Digesta)
În anul 533, s-au publicat Digestele împăratului Justinian care sunt o culegere de fragmente extrase din
lucrările jurisconsulţilor clasici. Lucrarea a fost elaborată de o comisie formată din 15 profesori şi avocaţi de
la Constantinopole şi Beirut, în frunte cu acelaşi Tribonian. Metoda de lucru a comisiei a fost stabilită chiar de
împărat prin 3 constituţiuni imperiale, care ulterior au devenit prefeţe ale Digestelor.
Prin acele constituţiuni, împăratul a precizat că fragmentele extrase din lucrările jurisconsulţilor
clasici urmează să fie aplicate în practică. Trecând la cercetarea lucrărilor clasice, membrii comisiei au
constatat că o serie de instituţii sunt depăşite şi că o serie de soluţii juridice sunt controversate, încât împăratul
a fost pus la curent cu această stare de lucru. Drept urmare, împăratul Justinian a mai dat încă 50 de
constituţiuni imperiale prin care a desfiinţat toate instituţiile depăşite şi a pus capăt tuturor controverselor.
În vederea elaborării Digestelor, membrii comisiei au extras cele mai valoroase fragmente din 2000 de
lucrări clasice, iar textele extrase au fost sistematizate în 50 de cărţi. Cărţile au fost împărţite în titluri, titlurile
în fragmente, iar fragmentele în paragrafe. În fruntea fiecărui fragment se afla o inscriptio prin care se
precizează din ce lucrare a fost extras fragmentul respectiv şi cine este autorul acelei lucrări. Spre exemplu,
dacă fragmentul era extras din lucrarea lui Paul denumită Sententiae, în inscriptio se menţiona Sententiae Pauli.
Pornind de la inscriptio, romaniştii moderni au reuşit să reconstituie în linii mari lucrările jurisconsulţilor
clasici.
Multă vreme s-a afirmat, în mod greşit, ca fragmentele au fost aşezate în titluri la întâmplare, fără vreo
metodă, ceea ce nu este adevărat, căci în sec. XIX, profesorul Blume a constatat că fragmentele sunt aşezate în
cadrul titlurilor într-o anumită ordine, ordine decurgând din metoda de lucru a comisiei, întrucât comisia lui
Tribonian a fost împărţită în 3 subcomisii conduse de profesorii Teofil, Constantin şi Doroteu, fiecare
subcomisie fiind împuternicită de Tribonian să extragă cele mai valoroase fragmente din anumite lucrări.
 Prima subcomisie a lui Teofil, a extras cele mai valoroase fragmente din opera lui Sabinus din
comentariile la adresa operei lui Sabinus (din ad Sabinum) şi din Digestele lui Salvius
Iulianus, fragmente care sunt denumite masa sabiniană.
 A doua subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din lucrările care au comentat edictul
pretorului, fragmente care sunt denumite masa edictală.
 A treia subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din opera lui Papinian, fragmente
denumite masa papiniană. Întrucât, a treia subcomisie a avut mai mult de lucru, ea a extras şi
fragmente din alte lucrări considerate mai puţin importante, fragmente denumite apendix.
După care, comisia s-a reunit în plen în frunte cu Papinian şi s-a trecut la redactarea titlurilor. Cu
ocazia redactării fiecărui titlu în parte, a venit mai întâi prima subcomisie şi a extras din masa sabiniană toate
fragmentele care se refereau la titlul respectiv aşezându-le unele sub altele care într-un colaj. Spre exemplu,
când s-a elaborat titlul despre dota, Tribonian l-a întrebat pe Teofil câte fragmente din masa sabiniană sunt
referitoare la dota. (s-au găsit 7). După care, a venit a doua subcomisie şi a făcut aceeaşi operaţie, adică a extras
din masa edictală toate fragmentele referitoare la dotă aşezându-le în continuare unele sub altele. În fine, avem a
treia subcomisie, făcând aceeaşi operațiunile cu masa papiniană şi din apendix.
De aceea, când citim un titlu din digeste constatăm că la început apar fragmente din Sabinus, din
comentariile la adresa operei lui Sabinus şi din digestele lui Salvius Iulianus, apoi încep să apară fragmente din
lucrările jurisconsulţilor care au comentat edictul pretorului, iar la sfârşit apar fragmente din Papinian şi din alţi
autori mai puţin importanţi.
 SUBIECT POTENTIAL NR. 3: Procedura civila romana

1) Procedee de citare si activitatea partilor in iure (procedura legisanctiunilor?)

2. Procedee de citare - in ius vocatio, vadimonium extrajudiciar, condictio

Cel mai vechi procedeu de citare cunoscut în istoria dreptului este in jus vocatio şi constă într-o somaţie
pe care reclamantul i-o face pârâtului prin cuvintele solemne in jus te voco, aceste cuvinte nu puteau fi rostite
la domiciliul pârâtului, întrucât la romani domiciliul era considerat un templu, inviolabil, astfel încât formula
solemnă se pronunța într-un loc public, de faţă cu martori, iar dacă reclamantul constata cu martori refuzul
pârâtului de a veni la proces îl putea aduce cu forţa, de aceea Gaius spunea că cel mai vechi procedeu de citare
e primitiv şi brutal.
Al doilea procedeu de citare, vadimonium extrajudiciar, este mult mai evoluat şi constă într-o
convenţie, o înţelegere prin care părţile stabilesc de comun acord o anumită dată la care să se prezinte în
faţa magistratului.
Al treilea procedeu de citare este condictio, despre care ştim numai că se aplică atunci când pârâtul era
peregrin. Dacă ambele părţi se prezentau în fața magistratului, începeau dezbaterile contradictorii.

2) Restitution in integrum si interdictele (interdictele posesorii)

6. Procedee de soluționarea a unor litigii pe cale administrativă

Însă pretorul se bucura nu numai de iurisdictio şi de imperium, iar în virtutea lui imperium el putea
soluţiona anumite litigii pe cale administrativă fără a mai organiza procesul în două faze.

Procedeele administrative prin care pretorul putea soluţiona anumite litigii sunt:
 Stipulaţiunile pretoriene
 Missio in possessionem
 Interdictele
 Restitutio in integrum

Restitutio in integrum - repunere în situaţia anterioară şi consta în desfiinţarea actului păgubitor

pentru reclamant, astfel încât părţile să fie repuse în situaţia pe care o aveau înainte de încheierea acelui act
păgubitor, ceea ce înseamnă că prin efectul lui restitutio in integrum renaşte un drept subiectiv pentru
reclamant, iar părţile sunt repuse în situaţia pe care o aveau înainte de încheierea actului păgubitor, dar numai
în drept, nu şi în fapt.
Pentru ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară şi în fapt, este necesar ca reclamantul să îşi
valorifice dreptul subiectiv renăscut printr-un proces, să obțină o sentinţă, să o pună în executare şi numai după
aceea va fi repus în situaţia anterioară şi în fapt. Dacă pretorul nu poate soluţiona litigiul prin procedee
administrative, el organiza procesul în două faze, iar faza a doua se desfășura in iudicio.

Interdictele - sunt dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor să încheie sau să nu încheie un
anumit act juridic. Dacă pretorul ordona părţilor să încheie un anumit act interdictul era denumit pozitiv, iar
dacă le interzicea să încheie un anumit act juridic, interdictul era denumit negativ. Dacă ordinul era adresat
ambelor părţi, interdictul era denumit compus, iar dacă era adresat unei singure părţi se numea interdict simplu.

INTERDICTELE POSESORII (din partea a 5-a, Bunuri! – incert daca intra la subiectul acesta)
Așa cum spuneam, protecția juridică a posesiunii s-a asigurat prin interdicte, care sunt de două feluri:
interdicte recuperandae possessiones causa și interdicte retinendae possessiones causa.
 Interdictele recuperandae possessiones causa erau date de pretor în vederea redobândirii unei
posesiuni pierdute și sunt în număr de trei: interdictul unde vi, interdictul de precario și interdictul de
clandestina possessionae.
 Interdictul unde vi era dat împotriva aceluia care a intrat în posesia lucrului prin mijloace
violente.

 Interdictul de precario se dădea împotriva aceluia care stăpânea lucrul cu titlu precar și
trebuia să îl restituie la cererea proprietarului.

 Interdictul de clandestina possessionae era dat împotriva aceluia care stăpânea lucrul pe
ascuns, fără știrea proprietarului.
Interdictele retinendae possessiones causa erau date în vederea păstrării unei posesiuni existente și
erau în număr de două: interdictul utrubi și interdictul ubi possidetis.
 Interdictul utrubi era dat în materia mobiliară (litigii cu privire la bunuri mobile) și se acordă
de pretor aceluia care făcea dovada că a stăpânit lucrul un interval de timp mai mare în anul
anterior eliberării interdictului. Spre exemplu, dacă Primus a posedat lucrul 8 luni, iar Secundus
a posedat lucrul următoarele 7 luni, interdictul îi va fi acordat lui Secundus.

 Interdictul ubi possidetis (după cum posedați) a fost elaborat de pretor în legătură cu litigiile
asupra imobilelor și se acorda aceluia care locuia în casă în momentul eliberării interdictului.
Aceste soluții nu par a avea vreo logică și nici nu trebuie să aibă, deoarece interdictele posesorii
soluționau litigiile cu privire la posesiune numai temporar, până când pretorul avea timpul necesar pentru a
organiza procesul în revendicare, ocazie cu care se stabilea cine este proprietarul și, totodată, se stabilea de data
aceasta definitiv și cine este posesorul, de vreme ce toți proprietarii sunt și posesori.

3) Faza in iudicio in procedura legisactiunilor x 4

FAZA IN IUDICIO
1. Activitatea părților
Faza a doua procesul nu mai prezintă un caracter consensual, ceea ce înseamnă că era permisă
judecarea în lipsă, întrucât potrivit Legii celor 12 table, judecătorul aștepta până la amiază, şi dacă una dintre
părţi nu se prezenta la proces, el dădea câştig de cauză părţii care s-a prezentat. Dacă însă ambele părți se
prezentau în fața judecătorului, începeau dezbaterile contradictorii în limbajul cotidian. În fața judecătorului
părţile nu se exprimau în cuvinte solemne. Prima dată vorbea reclamantul, care îşi afirma pretenţiile şi
administra probele de care dispunea, fie înscrisuri, fie proba cu martori, dar la acea epocă nu exista o ierarhie a
probelor, astfel încât înscrisurile puteau fi combătute prin proba cu martori. La rândul lui, pârâtul îşi formula
apărarea, administrând şi el probele de care dispunea.
Eventual, în sprijinul părţilor, puteau interveni şi avocaţii prin pledoariile lor, însă avocaţii romani nu
erau reprezentanţi în justiţie, căci nu participau la proces în locul părţilor, ci veneau în sprijinul acestora, prin
pledoariile lor, prin cunoștințele juridice pe care le aveau.
După ce judecătorul asculta afirmaţiile părţilor, eventual şi pledoariile avocaţilor, după ce aprecia
probele administrate îşi forma o convingere intimă şi pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire.
Totuşi, judecătorul roman putea refuza să pronunţe sentinţa, afirmând că pentru el lucrurile nu sunt
clare. În acest caz, părţile reveneau în fața pretorului în vederea alegerii altui judecător.
2. Judecătorii
La romani nu exista profesia de judecător, căci judecătorul era o persoană particulară aleasă de părţi
şi confirmată de magistrat, însă judecătorul era un simplu particular, nu în sensul că oricine putea fi ales
judecător, ci în sensul că nu existau judecători de profesie. Practic, la origine, puteau fi aleşi judecători numai
senatorii, iar începând din sec. II, puteau fi aleşi judecători şi cavalerii.
Dacă interesele părţilor în proces erau opuse, dacă părţile îşi contestau reciproc existența unor
drepturi, judecătorul era denumit iudex privatus, iudex unus.
Dacă însă părţile nu îşi contestau existența drepturilor, ci numai întinderea lor, cum este cazul
procesului de partaj, atunci judecătorul era denumit arbiter.
Pe lângă judecătorul unic, vechii romani au cunoscu şi tribunale. Unele erau nepermanente, iar altele
permanente.
Tribunalele nepermanente erau formate din recuperatori - recuratores- aleși în număr impar şi
judecau procese dintre cetățeni şi peregrini, precum şi abuzurile guvernatorilor de provincie.
Tribunalele permanente erau două:
 decemviri litibus iudicandis - cei zece bărbaţi care să judece procesele

 centumviri - o sută de bărbați

Decemvirii judecau procesele cu privire la libertate, iar centumvirii procesele cu privire la proprietate
şi succesiuni.

4) Formula (rolul si forma) x 2

APARIȚIA PROCEDURII FORMULARE

Către sfârșitul republicii, în condițiile revoluţiei economice, numărul afacerilor a sporit foarte mult,
odată cu aceasta și numărul proceselor, iar în acele condiţii, spune Gaius, legisacțiunile deveniseră odioase
romanilor datorită formalismului lor excesiv.
LEGEA AEBUTIA
De aceea, între anii 149-126 s-a dat o lege specială denumită legea Aebutia prin care a fost introdusă o
nouă procedură de judecată, mult mai evoluată, denumită procedura formulară.

ROLUL FORMULEI
A fost introdus un nou mijloc procedural pe care îl vom denumi formulă.
Formula este un mic program de judecată prin care magistratul (pretorul) îi arată judecătorului cum să
judece procesul, să soluționeze cauza. În practică, ori de câte ori pretorul constata că pretențiile reclamantului
sunt legitime, îi eliberă o formulă, astfel încât reclamantul se putea judeca și își putea valorifica pretențiile prin
proces, pe cale judiciară, ceea ce înseamnă că în procedura formulară orice pretenție legitimă poate fi
valorificată prin proces.

STRUCTURA FORMULEI
Formula are o structură formată din patru părți principale și două părți accesorii/secundare.
1. Părțile principale
 Intentio
 Demonstratio
 Adiudicatio
 Condemnatio
2. Părțile accesorii
 Prescriptiones (prescripțiunile)
 Exceptiones (excepțiunile)
 5) Partile principale ale formulei

1. Părțile principale
 Intentio
 Demonstratio
 Adiudicatio
 Condemnatio
În intentio a formulei se precizează care sunt pretențiile reclamantului.
În demonstratio se menționează care este actul sau faptul juridic din care izvorăsc pretențiile
reclamantului (temeiul juridic).
Adiudicatio este partea formulei prin care pretorul împuternicește pe judecător să facă un partaj,
adică să pronunțe ieșirea din indiviziune, ceea ce înseamnă că adiudicatio nu figurează în formulele tuturor
acțiunilor, ci numai în formulele acțiunilor prin care reclamantul cere să se facă ieșirea din indiviziune.
Prin condemnatio, pretorul îl împuternicește pe judecător să pronunțe o sentință, fie de condamnare,
fie de absolvire.

6) Partile accesorii ale formulei x 2

2. Părțile accesorii
 Prescriptiones (prescripțiunile)
 Exceptiones (excepțiunile)
Prescripțiunile sunt anumite precizări făcute în fruntea formulei prin care magistratul vine fie în
sprijinul reclamantului, fie în sprijinul pârâtului. Precizările făcute în favoarea reclamantului sunt denumite
prescriptiones pro actore, iar precizările făcute în favoarea pârâtului sunt denumite prescriptiones pro reo.
Excepțiunile sunt mijloace de apărare prin care pârâtul nu neagă pretențiile reclamantului, dar
invocă anumite fapte de natură să paralizeze acele pretenții. Spre exemplu, pârâtul nu neagă că a primit o
sumă de bani de la reclamant, dar afirmă că ulterior a plătit sau că a fost iertat de datorie. Pentru ca excepțiunea
să poată fi propusă în fața judecătorului, ea trebuie să figureze în formulă și este introdusă în formulă de către
magistrat la cererea expresă a pârâtului. Excepțiunea trebuie să figureze în formulă deoarece, așa cum spune
Gaius, în procedura formulară judecătorul este sclavul formulei și trebuie să judece procesul în strictă
conformitate cu indicațiile pe care le-a primit prin formulă.
De aceea, în procedura formulară, excepțiunile au un caracter absolutoriu, ceea ce înseamnă că ori de
câte ori o excepțiune se dovedește întemeiată, judecătorul nu poate pronunța sentința de condamnare la mai
puțin, ci trebuie să pronunțe sentința de absolvire.
Spre exemplu, dacă reclamantul afirmă că are o creanță de 100, iar pârâtul dovedește pe cale de
excepțiune că datorează numai 50, adică mai puțin decât a pretins reclamantul, judecătorul nu-l poate condamna
la 50, ci trebuie să pronunțe sentința de absolvire, deoarece în acest caz, pretorul a menționat în formulă:
„Judecătorule, verifică dacă pârâtul datorează 100. Dacă da, să-l condamni, dacă nu, să-l absolvi.” De aceea,
judecătorul trebuie să-l absolve.
Pe de altă parte, odată cu introducerea excepțiunilor în proces au fost depășite toate
inconvenientele care decurgeau în procedura legisacțiunilor din principiul unității de
chestiune, căci în procedura legisacțiunilor, pe când nu existau excepțiuni, în același proces
numai reclamantul putea să-și formuleze pretențiile, iar, dacă pârâtul avea și el de formulat
anumite pretenții față de reclamant, nu le putea formula în același proces, ci trebuia să declanșeze
un nou proces.
 7) Litis contestation in procedura legisactiunilor si formulara
O altă inovație a procedurii formulare a fost în legătură cu înțelesul, sensul conceptului de litis
contestatio.
2. Litis contestatio + Efecte-extinctiv, creator, fixator
În procedura legisacțiunilor, litis contestatio înseamnă luare de martori care să constate voința
părților de a se judeca.
În procedura formulară, litis contestatio constă în dictarea formulei de către reclamant pârâtului sau
în remiterea unei copii de pe formulă de către reclamant pârâtului, astfel încât pârâtul să știe cum să se apere
în fața judecătorului.

8) Litis contestatio si efecte x 7

Litis contestatio prezintă o importanță deosebită deoarece, prin valorificarea efectelor sale, jurisconsulții
au creat noi instituții juridice, mai cu seamă în materia obligațiilor, căci litis contestatio produce trei efecte:
efectul extinctiv, efectul creator și efectul reglator sau fixator.
Efectului extinctiv
În virtutea efectului extinctiv, în momentul lui litis contestatio, dreptul inițial al reclamantului, adică
dreptul pe care reclamantul l-a depus în justiție, se stinge.
Efectului creator
Spre exemplu, dacă reclamantul afirmă în fața pretorului că este proprietarul unui teren, în momentul lui
litis contestatio, dreptul său de proprietate se stinge, dar, potrivit efectului creator, în locul dreptului inițial care
s-a stins, ia naștere un drept nou, pe care îl denumim dreptul nou creat și care poartă întotdeauna asupra
unei sume de bani, astfel încât ori de câte ori reclamantul câștigă procesul, urmează să primească o sumă de
bani, indiferent de obiectul pretențiilor sale.
De aceea, Gaius spunea că în procedura formulară sentința de condamnare are caracter tribuniar. Tot de
aceea, între dreptul inițial și dreptul nou creat există o serie de deosebiri în funcție de natura juridică și de
obiectul dreptului inițial.
Astfel, dacă dreptul inițial a fost un drept real, cele două drepturi subiective se vor deosebi și în
privința naturii juridice, și în privința obiectului, și în privința temeiului juridic. Cele două drepturi se vor
deosebi în privința naturii juridice deoarece dreptul inițial a fost un drept real, iar dreptul nou creat este un drept
de creanță, cu o altă natură juridică. Ele se vor deosebi și în privința obiectului, căci dreptul inițial a purtat
asupra unui lucru, pe când dreptul nou creat are alt obiect, căci poartă asupra unei sume de bani. Cele două
drepturi se vor deosebi și în privința temeiului juridic, deoarece dreptul inițial a putut izvorî dintr-un act
oarecare, cum ar fi un mod de dobândire a proprietății, pe când dreptul nou creat izvorăște din litis contestatio.
Dacă dreptul inițial a fost un drept de creanță, care purta asupra unui lucru, cele două drepturi subiective se
deosebeau în privința obiectului și în privința temeiului juridic. Dacă dreptul inițial a fost un drept de creanță
care purta asupra unei sume de bani, cele două drepturi se deosebeau numai în privința temeiului juridic. În
concluzie, indiferent de natura juridică și de obiectul dreptului inițial, cele două drepturi subiective se
deosebeau întotdeauna în privința temeiului juridic.
Efectului reglator sau fixator
În virtutea efectului reglator sau fixator, în momentul lui litis contestatio se stabileau definitiv atât
elementele reale, cât și elementele personale ale procesului.
Prin elemente reale ale procesului înțelegem pretențiile pe care reclamantul le-a formulat în fața
magistratului și care erau menționate în formulă. De aceea, în fața judecătorului, reclamantul trebuia să
formuleze aceleași pretenții, întrucât, dacă formula altele, judecătorul nu le putea lua în considerare, de vreme
ce trebuia să judece procesul în conformitate cu indicațiile primite în formulă.
Prin elemente personale ale procesului înțelegem identitatea judecătorului și identitatea părților, ceea
ce înseamnă că procesul trebuia să fie judecat de acel judecător care era menționat în fruntea formulei și că
trebuia să se desfășoare între persoanele care erau menționate în formulă.
 9) Actiunile reale si personale
10)In rem/ in personam x 3

CATEGORII DE ACȚIUNI
Textele romane ne înfățișează numeroase criterii de clasificare a acțiunilor în justiție.
ACȚIUNI IN REM ȘI ACȚIUNI IN PERSONAM
Cea mai veche este clasificarea în acțiuni in rem și acțiuni in personam sau acțiuni reale și acțiuni
personale. Prin acțiunile reale erau sancționate drepturile reale, iar prin acțiunile personale erau sancționate
drepturile personale sau de creanță.
Întrucât fizionomia drepturilor reale diferă față de fizionomia drepturilor personale, și formulele
acțiunilor reale vor avea o redactare diferită față de formulele acțiunilor personale, căci drepturile reale
izvorăsc din raportul juridic stabilit între o persoană determinată și toți ceilalți membrii ai societății, ceea ce
înseamnă că drepturile reale sunt opozabile erga omnes, adică sunt față de toți, în sensul că toți membrii
societății au îndatorirea (nu obligația) să respecte exercitarea drepturilor reale.
Spre exemplu, toți membrii societății au îndatorirea să respecte exercitarea drepturilor proprietarilor,
care sunt titulari de drepturi reale. De aceea, în intentio a formulei acțiunilor reale se va menționa numai numele
reclamantului, nu și numele pârâtului, deoarece pârâtul poate fi oricine încalcă un anumit drept real. Spre
exemplu, dreptul de proprietatea este sancționat prin acțiunea de revendicare, care e înaintată de proprietarul
posesor împotriva proprietarului neposesor.
Drepturile de creanță izvorăsc din raportul juridic stabilit între două persoane determinate pe
care le denumim creditor și debitor, ceea ce înseamnă că drepturile de creanță nu sunt
opozabile față de toți, ci numai față de debitor, care este o persoană determinată. Iată de ce în
intentio a formulei acțiunilor personale se vor menționa și numele creditorului și numele
debitorului, de vreme ce pârât poate fi numai debitorul, care este o persoană determinată.

11)Actiunile civile si honoraria x 5

ACȚIUNI CIVILE ȘI ACȚIUNI PRETORIENE

De asemenea, textele menționează clasificarea în acțiuni civile și acțiuni pretoriene/honorarii.
Acțiunile civile nu sunt originale, nu sunt create de pretor, ci au un model în legisacțiuni. Spre
exemplu, acțiunea în revendicare prin care era sancționată proprietatea civilă în procedura formulară are un
model în legisacțiunea denumită sacramentul in rem.
Acțiunile honorarii/pretoriene sunt originale, create de pretor, și la rândul lor se clasifică în trei
categorii:
 Acțiuni in factum
 Acțiuni ficticii
 Acțiuni cu formula cu transpozițiune
În cazul acțiunilor în factum, pretorul îi înfățișează judecătorului faptele care au generat conflictul
dintre părți, urmând ca judecătorul să verifice dacă acele fapte au avut loc în realitate. Dacă se convingea că au
avut loc, el pronunța în funcție de împrejurări fie sentința de condamnare, fie cea de absolvire.
În cazul acţiunilor ficticii se introduce o formulă cu scopul de a se extinde sfera de aplicare a unor
acţiuni, spre exemplu: Acţiunea în revendicare este o acţiune civilă, accesibilă numai cetăţenilor romani, dacă
însă în formula acţiunii în revendicare se introduce ficţiunea ca peregrinul este cetăţean roman, atunci acţiunea
în revendicare poate fi intentată şi de acel peregrin.
 Tot din categoria acţiunilor pretoriene, fac parte şi acţiunile cu formulă cu transpozițiune, care,
prin redactare se abat de la regula generală, de vreme ce potrivit regulii generale şi în intentio, şi
în condemnatio figurează acelaşi nume, pe când la formula cu transpozitiune, în intentio
figurează un nume, iar în condemnatio figurează alt nume. Prin intermediul acestei formule s-au
putut realiza o serie de operaţiuni juridice, cum ar fi reprezentarea în justiţie şi reprezentarea
contractului.

12)Actiunea arbitrara x 3

ACŢIUNILE ARBITRARII
Acţiunile arbitrare au fost create cu scopul de a se atenua caracterul pecuniar al sentinţei de
condamnare, având în vedere faptul că la procedura formulă, ori de câte ori câştiga procesul, reclamantul urma
să primească o sumă de bani, indiferent de obiectul pretenţiilor sale, deşi în unele cazuri, chiar destul de
frecvent, reclamantul avea interesul să obţină o condamnare în natură, spre exemplu: Acela care revendica un
anumit lucru (ex: casa părintească) are tot interesul să fie pus în posesia acelui lucru şi nu în posesia unei sume
de bani. De aceea s-au creat acţiunile arbitrarii, în cazul cărora judecătorul are o dublă calitate: cea de arbitru
şi calitatea de judecător propriu-zis.
În calitatea de arbitru: După ce se convinge de justeţea pretenţiilor reclamantului, judecătorul îi ordonă
pârâtului să dea satisfacţie acelor pretenţii, spre exemplu: să-i remită un anumit lucru. Dacă pârâtul execută
ordinul, litigiul se stinge, iar reclamantul intra în posesia lucrului. Însă pârâtul nu era obligat să execute acel
ordin, iar dacă nu-l executa, arbitrul se transforma în judecător propriu-zis şi pronunţa potrivit regulii generale
sentinţa de condamnare la plata sumei de bani. Dar, în mod excepţional, în cazul acţiunilor arbitrare, acea sumă
de bani nu era stabilită de judecător, ci de reclamant, iar reclamantul avea tot interesul să supraevalueze
obiectul litigios. De aceea, pârâtul prefera să execute ordinul pronunţat de judecător în calitate de arbitru, căci
altminteri, risca să plătească o sume de bani mult mai mare decât valoare obiectului litigios şi astfel se ajungea
pe cale indirectă la condamnarea în natură, în sensul că reclamantul intra în posesia lucrului revendicat.

13)Forta executorie a sentintei

FORȚA EXECUTORIE A SENTINȚEI

Aşa cum spuneam, judecătorul putea pronunţa fie o sentinţă de condamnare, fie o sentinţă de absolvire,
iar sentinţa genera anumite efecte juridice. Astfel, sentinţa de condamnare producea 2 efecte pe care le
denumim forţa executorie şi forţa juridică, iar sentinţa de absolvire producea un singur efect (numai forţa
juridică).
1. Forța executorie a sentinței
Prin forţa executorie a sentinţei înţelegem posibilitatea reclamantului de a-l constrânge pe pârât să
plătească suma de bani, pentru că în drept nu e important să câştigi procesul, ci să pui în executare sentinţa. De
aceea, ori de câte ori pârâtul nu plăteşte suma de bani la care a fost condamnat, reclamantul devine creditor, iar
pârâtul devine debitor.
Dacă debitorul nu plăteşte, creditorul îl cheamă în faţa magistratului înfăţişându-i starea de
lucru, iar dacă debitorul recunoaşte că nu a plătit suma de bani la care a fost condamnat, magistratul da
un decret de executare silită, care poartă fie asupra persoanei debitorului insolvabil, fie asupra bunurilor
sale. În cazul executării silite asupra persoanei, debitorul insolvabil era ţinut timp de 60 de zile în
închisoarea personală a creditorului. Iar dacă totuşi nu plătea, era vândut ca sclav în străinătate.
 14)Distraction si venditio bonorum

2. Executarea asupra bunurilor

Executarea silită asupra bunurilor se realiza prin 2 procedee:
Venditio bonorum - vânzarea în bloc a bunurilor debitorului insolvabil, astfel încât toţi creditorii să-şi
poată valorifica drepturile de creanţă, însă acest procedeu de executare prezintă dezavantajul că cel supus
executării silite devenea infam.
Distractio bonorum - un procedeu de executare silită constând în vânzarea bunurilor debitorului
insolvabil cu amănuntul, până când toţi creditorii îşi valorificau drepturile de creanţă şi, în plus, acest procedeu
de executare silită nu atrăgea infamia.

15)Forta juridica a sentintei x 4

FORȚA JURIDICĂ A SENTINȚEI

Prin forţa juridică a sentinţei înţelegem autoritatea lucrului judecat, conform căreia un proces între
aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect nu poate fi judecat de mai multe ori.
Fireşte, acest principiu nu a fost cunoscut în epoca foarte veche. De aceea, multă vreme procesele între
aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect erau judecate de mai multe ori şi astfel se ajungea în mod fatal la
sentinţe contradictorii de natură să compromită justiţia. De aceea, încă din epoca veche s-a formulat regula
conform căreia o acţiune a legii nu poate fi intentată de mai multe ori. Prin această regulă s-a asigurat
autoritatea lucrului judecat, dar numai faţă de reclamant, întrucât numai reclamantul a intentat o acţiune în
justiţie, nu s-a asigurat şi faţă de pârât, de vreme ce pârâtul nu intentase vreo acţiune, aşadar pârâtul putea
redeschide procesul.
În procedura formulară, autoritatea lucrului judecat faţă de reclamant s-a asigurat prin efectul extinctiv a
lui litis contestatio, de vreme ce în virtutea acestui efect, dreptul dedus de reclamant se stinge. Iar dacă dreptul
se stinge, reclamantul nu poate redeschide procesul căci acolo unde nu exista drept, nu exista nici acţiune în
justiţie. Pe când pârâtul poate redeschide procesul şi în procedura formulară, fiindcă pârâtul nu a depus în
justiţie niciun drept. De aceea, au intervenit jurisconsulţii şi au formulat o nouă regulă conform căreia res
iudicata pro veritate accipitur - lucru judecat se considera adevărat. Această regulă a fost sancţionată pe cale
de excepţiune, prin exceptio rei iudicatae sau excepţiunea lucrului judecat, excepţiune care putea fi opusă
atât de reclamant, cât şi de pârât. Astfel, dacă reclamantul încerca să redeschidă procesul, excepţia era opusă
de pârât. Iar dacă pârâtul era acela care încerca să redeschidă procesul, excepţiunea era opusă de reclamant, şi
astfel s-a asigurat autoritatea lucrului judecat faţă de ambele părţi.
 SUBIECT POTENTIAL NR. 4: Drept civil – Persoanele

1) *Latinii si peregrinii x 5

LATINII
Termenul de “latin” avea două înţelesuri:
 În sens etnic se numeau latini toţi cei care erau rude de sânge cu romanii.
 În sens juridic se numeau latini cei care aveau un statut juridic inferior celui al cetăţenilor, dar
mai bun decât cel al peregrinilor.
La rândul lor, latinii se împart în patru categorii:
 latinii veteres (latinii vechi) sau priscus
 latinii coloniari
 latinii iuniani
 latinii fictivi
Latinii veteres erau vechii locuitori ai Latiumului (regiune din jurul Romei), rude de sânge cu
romanii.
Se bucurau de:
 ius commercii
 ius connubii
 ius suffragii
Acelaşi statut juridic îl aveau şi locuitorii cetăţilor din Italia fondate până în anul 268 î.Hr.
Latinii coloniari erau locuitorii cetăţilor fondate în Italia după anul 268 î.Hr. Se bucurau numai de
ius commercii.
Latinii iuniani erau sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne. Despre aceştia, Legea Iunia
Norbana din anul 19 î.Hr. spunea că “trăiau liberi, dar mureau ca sclavi”, în sensul că puteau încheia acte
între vii, dar nu îşi puteau face testamentul.
Latinii fictivi erau locuitorii liberi din provincii, care se bucurau doar de ius commercii. Se numeau
fictivi deoarece ei erau latini numai din punct de vedere juridic, nu şi din punct de vedere etnic, pentru că nu
erau rude de sânge cu romanii. Erau asimilaţi cu latinii coloniari.
PEREGRINII
Se împart în două categorii:
 peregrini obişnuiţi

 peregrini dediticii

Peregrinii obişnuiţi erau locuitorii cetăţilor care încheiaseră un tratat de alianţă cu Roma (în
realitate, de subordonare). Aceşti locuitori puteau încheia acte juridice între ei potrivit dreptului local (cutumei
locale), iar cu cetăţenii romani puteau încheia acte juridice potrivit dreptului ginţilor.
Peregrinii dediticii erau locuitorii acelor cetăţi care s-au opus prin luptă pretenţiilor de dominaţie
ale Romei. Cetăţile acestora erau distruse (spre exemplu, Cartagina, Ierusalim, Sarmizegetusa, etc.). Deci,
peregrinii dediticii erau oameni liberi care nu aparţineau vreunei cetăţi, care nu aveau cetate. Ei nu puteau
dobândi cetăţenia romană, nefiindu-le permis nici să vină la Roma, pentru că ar fi căzut în sclavie.
 2) Oamenii liberi cu conditie speciala x 4

Oamenii liberi cu o conditie juridica speciala

Îşi păstrau în sens formal libertatea, dar, în fapt, se aflau într-o stare de servitute.
Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială erau de mai multe feluri:
 persoane in mancipio
 auctorati
 addicti
 redempti ad hostibus
 liber homo bona fides serviens
a) Persoanele in mancipio erau fiii de familie vânduţi de către pater familias. Potrivit Legii celor XII
Table pater familias avea dreptul de a-i vinde pe fiii de familie de trei ori, fiecare vânzare fiind valabilă pe
termen de cinci ani. După a treia vânzare, fiul de familie ieşea definitiv de sub puterea lui pater familias. Dar
câtă vreme acel fiu de familie se afla sub puterea cumpărătorului, era tratat, în fapt, ca şi cum ar fi fost sclav, cu
toate că, formal, din punct de vedere juridic, avea calitatea de om liber.
b) Auctorati erau oamenii liberi ce-şi angajau serviciile ca gladiatori. Deoarece, de regulă, gladiatorii
erau recrutaţi din rândul sclavilor, acei auctorati, deşi formal erau oameni liberi, erau dispreţuiţi şi asimilaţi, în
fapt, sclavilor.
c) Addicti erau debitorii insolvabili atribuiţi de către magistrat creditorilor lor.
d) Redempti ad hostibus erau cei răscumpăraţi de la duşmani. Aceşti foşti prizonieri rămâneau sub
puterea răscumpărătorului până când îl despăgubeau.
e) Liber homo bona fides serviens (om liber sclav de bunăvoie) erau acele persoane care nu
aveau ştiinţă că sunt libere şi acceptau să fie tratate potrivit regimului sclavilor. Aşa era, de
exemplu, copilul abandonat de către tatăl său la naştere, care era luat de o anumită persoană şi
tratat ca un sclav, deşi copilul, din punct de vedere formal, era un om liber.

3) Agnatiunea/ cognatiunea x 6

RUDENIA
Pe de altă parte, în sânul familiei se stabileau relaţii de rudenie, iar rudenia era de 2 feluri:
 rudenia civilă sau agnaţiunea
 rudenia de sânge sau cognaţiunea
Agnaţiunea se întemeia pe ideea de putere şi existau 3 categorii de agnaţi sau 3 cercuri ale
agnaţiunii:
I. Din prima categorie de agnaţi, făceau parte toţi aceia care la un moment dat se aflau sub puterea
aceluiaşi pater familias. Spre exemplu, fraţii, câtă vreme trăia tatăl lor, se aflau în prima categorie de
agnaţi.
II. Din a doua categorie de agnaţi, făceau parte toţi aceia care s-au aflat în trecut sub aceeaşi putere,
dar ulterior, au devenit persoane sui iuris, ca de exemplu fraţii după moartea tatălui lor.
 III. Din a treia categorie de agnaţi, făceau parte toţi aceia care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere dacă
pater familias ar mai fi trăit în momentul naşterii lor, spre exemplu verii primari care s-au născut
după moartea bunicului lor şi care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere, dacă bunicul ar mai fi trăit.
Însă, cele 3 categorii de agnaţi, cele 3 cercuri ale agnaţiunii nu sunt fixe, ci mobile, în sensul că 2
persoane ideale (2 fraţi) în funcţie de anumite împrejurări, pot face parte din orice categorie de agnaţi, spre
exemplu 2 fraţi cât timp tatăl lor trăieşte, fac parte din prima categorie; tot 2 fraţi după moartea tatălui lor, trec
în a doua categorie iar dacă unul dintre fraţi se naşte după moartea tatălui, ei fac parte din a 3a categorie.
Cognaţiunea este legătura dintre persoanele care au un autor comun şi este de 2 feluri:
 rudenie de sânge în linie directă
 rudenie de sânge în linie colaterală
Rudenia de sânge în linie directă este legătura dintre persoanele care descind una din alta, iar
rudenia în linie colaterală este legătura dintre persoanele care nu descind una din cealaltă, dar au un autor
comun, spre exemplu fratele şi soră
Gradul de rudenie la rudenia în linie colaterală se stabileşte numărând generaţiile de la prima persoană
care ne interesează până la autorul comun şi coborând apoi până la cealaltă persoană care ne interesează; prin
urmare fratele şi sora-colaterali de gradul 2. Verii primar - colaterali de gradul 4.
Pe lângă cognaţiunea reală, care izvorăşte din natura umană, romanii au cunoscut şi cognaţiunea
fictivă care izvorăşte dintr-un text al Legii celor 12 table, conform căruia toţi agnații sunt cognați. Iar dacă
admitem că toţi agnații sunt cognati, trebuie să mai admitem şi faptul că nu toţi cognații sunt rude de sânge.
Spre exemplu, fiul de familie adoptat trece sub puterea adoptantului, trecând sub puterea adoptantului devine
agnat. Fiind agnat, devine cognat, dar nu este rudă de sânge cu adoptantul. Prin urmare, sunt denumiţi cognati
fictivi toţi acei agnaţi care nu sunt rude de sânge, cu alte cuvinte ei devin cognati nu pentru că sunt rude de
sânge, ci pentru că sunt agnaţi.

4) Puterea parinteasca/patria potestas x 4

Puterea parinteasca
Puterea pe care pater familias o exercită asupra descendenţilor este denumită patria potestas, şi se
exercită asupra fiilor, fiicelor şi asupra nepoţilor din fii, nu şi asupra nepoţilor din fiice întrucât acei nepoţi se
află sub altă putere în familia tatălui lor.
CARACTERELE PUTERII PĂRINTEȘTI
Această putere prezintă 2 caractere:
În primul rând, ea are un caracter perpetuu, în sensul că durează până la moartea lui pater familias,
indiferent de vârstă şi de statutul social al fiului de familie. Spre exemplu, fiul de familie poate să fie consul,
pretor, să conducă legiunile romane; cât timp trăieşte pater este persoană alieni iuris, şi are o capacitate limitată
în domeniul dreptului privat, în sensul că nu are patrimoniu propriu şi nu poate încheia acte juridice de drept
privat în nume propriu. De unde rezultă că la romani raportul de forţe stat - familie = familia e mai puternică
decât statul.
În al doilea rând, puterea părintească are un caracter nelimitat care se manifestă atât asupra
persoanelor, cât şi asupra bunurilor. Caracterul nelimitat al puterii părinteşti asupra persoanelor îşi găseşte
expresia în dreptul de viaţă şi de moarte, dreptul de expoziţiune şi dreptul de a vinde, căci potrivit Legii celor
12 table pater familias are asupra fiilor de familie ius vitae necisque, adică drept de viaţă şi de moarte. Aveau
dreptul de a-l abandona pe noul născut în primele zile după naştere, căci noul născut fie era recunoscut (ridicat
pe braţe în fața martorilor) sau abandonat într-un loc special amenajat de anumiţi funcţionari. În al treilea rând,
pater familias îl putea vinde pe fiul de familie de trei ori, fiecare vânzare e valabilă pe termen de 5 ani iar după
a treia vânzare fiul de familie ieşea de sub puterea părintească. Caracterul nelimitat al puterii părinteşti se
manifestă şi asupra bunurilor, în sensul că fiul de familie nu aveau patrimoniu (bunuri proprii), astfel încât tot
ce dobândea prin munca proprie trecea în patrimonial lui pater familias. De asemenea, fiul de familie nu putea
încheia acte juridice de drept privat în nume propriu, ci numai împrumutând capacitatea lui pater familias şi cu
condiţia ca prin efectul acelor acte situaţia lui pater familias să devină mai bună din punct de vedere patrimonial,
adică să devină proprietar sau creditor şi nu debitor, pentru că atunci situaţia lui pater ar fi mai rea.
TRANSFORMĂRILE PUTERII PĂRINTEȘTI
Puterea părintească putea fi creată pe cale naturală, prin căsătorie, şi pe cale artificială, prin
adopţiune şi prin legitimare.

5) Conditiile de forma ale casatoriei x 2

CASATORIA
GENERALITĂȚI
La origini, în epoca foarte veche, la romani căsătoria a fost actul prin care femeia trecea sub puterea
bărbatului, şi întrucât puterea bărbatului asupra femeii măritate era denumită manus şi această formă originară
a căsătoriei era denumită căsătorie cu manus.
Cu timpul, după sute de ani, sub influenţa popoarelor din Orient, femeile romane au început să trăiască
în simple uniuni de fapt, nu se mai căsătoreau ca să nu treacă în puterea bărbatului. De aceea, pentru a salva
viaţa de familie, romanii au admis o nouă formă de căsătorie în cazul căreia femeia măritată nu mai trecea sub
puterea bărbatului, ci rămânea sub puterea lui pater familias din familia de origine. Şi întrucât, femeia măritată
nu trecea sub puterea bărbatului această nouă formă de căsătorie a fost denumită căsătorie fără manus.

CONDIȚIILE DE FORMĂ ALE CĂSĂTORIEI

Căsătoria cu manus presupunea respectarea unor forme solemne (răpirea miresei).
Căsătoria fără manus nu presupunea respectarea unor forme solemne, ci numai instalarea
femeii în casa bărbatului, ocazie cu care se organiza o petrecere (nunta).

6) Adoptiunea x 7

ADOPȚIUNEA
1. Adopțiunea
Pe cale artificială, puterea părintească putea fi creată mai întâi prin adopţiune, iar adopţiunea este actul
prin care un fiu de familie trece de sub puterea unui pater familias sub puterea altui pater familias.
Acest act juridic a fost creat de jurisconsulţi prin interpretarea textului din Legea celor 12 table privitor
la vânzarea fiului de familie, deoarece actul adopţiunii presupune ieşirea fiului de familie de sub puterea
părintească din familia de origine, întrucât el nu putea trece sub o altă putere, or puterea părintească asupra
fiului de familie se putea stinge numai în condiţiile prevăzute de Legea celor12 table, ceea ce presupunea să
treacă un interval de timp de 10 ani.
2. Actul adopțiunii
Jurisconsulţii au creat actul adopţiunii care se desfăşura în 2 faze distincte:
 Prima fază a adopţiunii presupunea 5 operaţiuni juridice constând în 3 vânzări şi 2 dezrobiri
succesive care aveau loc nu în 10 ani, ci într-o singură zi.
 Faza a doua care îmbrăca forma unui proces fictiv la care participa adoptantul şi cumpărătorul.
Adoptantul participa la proces în calitate de aşa-zis reclamant, iar cumpărătorul în calitate de
aşa-zis pârât. În faţa magistratului adoptantul afirma prin cuvinte solemne că fiul de familie este
 al său, iar cumpărătorul tace, nu-l contrazice, astfel încât faţă de afirmaţiile adoptantului şi faţă
de tăcerea cumpărătorului, magistratul pronunţa cuvântul “addico” prin care ratifica declaraţia
adoptantului, recunoscându-i altfel puterea asupra fiului de familie.
3. Efectele adopțiunii
Adopţiunea generează anumite efecte juridice, căci fiul de familie trece sub puterea adoptantului,
devine agnat cu el şi prin urmare dobândeşte dreptul succesoral faţă de adoptant, dar pierde drepturile
succesorale în familia de origine de vreme ce agnaţiunea este unicul fundament al succesiunii.
În sens larg, actul adopţiunii include şi adrogațiunea, iar adrogațiunea este actul prin care o persoană
sui iuris denumită adrogat trece sub puterea altei persoane sui iuris denumită adrogant.

7) Legitimarea si emanciparea x 3

LEGITIMAREA
Dar puterea părintească se putea naşte tot pe cale artificială şi prin legitimare, iar legitimarea este actul
juridic prin care copilul natural, adică cel născut în afara căsătoriei, este asimilat copilului legitim care este
născut în sânul căsătoriei.
La romani, legitimarea se realiza prin oblaţiune la curie, prin căsătorie subsecventă sau prin rescript
imperial.
Oblaţiunea la curie presupunea ridicarea fiului natural la rangul de decurion sau membru al
Senatului Municipal, căci decurionii aveau obligaţia să strângă impozitele statului, iar dacă nu reuşeau să le
strângă răspundeau cu bunurile proprii, astfel încât romanii refuzau să devină decurioni şi de aceea pentru a-i
încuraja să devină membri ai Senatelor Municipale pe fiii naturali, romanii au creat legitimarea prin oblaţiune la
curie.
Împăratul Constantin a admis că legitimarea să se facă şi prin căsătorie subsecventă, încât dacă părinţii
naturali se căsătoreau, copilul natural devenea legitim.
Dacă nu era posibilă căsătoria subsecventă, atunci legitimarea se făcea prin constituţiune imperială,
printr-un rescript imperial.

Însă aşa cum puterea părintească se putea naşte pe cale naturală sau pe cale artificială, ea se putea şi
stinge fie pe cale naturală fie pe cale artificială.
Pe cale naturală, puterea părintească se stingea prin moartea unui pater familias.
Pe cale artificială, prin emancipare.
EMANCIPAREA
Emanciparea este actul prin care o persoană alieni iuris devine persoana sui iuris şi se făcea în 2 faze:
 Prima fază a emancipării este identică cu prima fază a adopţiunii, aşadar presupune 5
operaţiuni juridice constând în 3 vânzări şi 2 dezrobiri succesive.
 Faza a doua a emancipării consta într-o dezrobire vindicta, ceea ce înseamnă că în cazul
emancipării are loc şi a treia dezrobire care este concepută ca o fază distinctă, deoarece după
primele 2 dezrobiri, fiul de familie revine sub puterea lui pater familias, este vândută a 3-a oară,
iese de sub puterea părintească şi rămâne sub puterea cumpărătorului, sub mancipium, iar după a
3-a dezrobire devine persoană sui iuris. Prin urmare, a 3-a dezrobire e considerată faza distinctă
deoarece produce efecte juridice distincte.
Devenind persoana sui iuris, emancipatul dobândeşte capacitate juridică deplină, are patrimoniu
propriu şi poate încheia acte juridice în nume propriu, dar pierde drepturile succesorale în familia de origine
şi de aceea unii jurisconsulţi spuneau că emanciparea echivalează cu dezmoştenirea.
 8) Capitis deminutio
CAPITIS DEMINUTIO
Personalitatea se naşte pe cale naturală şi dispare pe cale naturală. Dar personalitatea poate fi desfiinţată
şi pe cale juridică.
Desfiinţarea personalităţii pe cale juridică se numea în dreptul roman capitis deminutio.
Capitis deminutio era de trei feluri:
 Capitis deminutio maxima - consta în pierderea tuturor elementelor personalităţii. Aşa
era, spre exemplu, cazul cetăţeanului roman care-şi pierdea libertatea.
 Capitis deminutio media - consta din pierderea cetăţeniei romane.
 Capitis deminutio minima - consta din pierderea dreptului de familie, cu precizarea că
în acest caz se pierdeau anumite drepturi de familie, dar se dobândeau altele.
Capitis deminutio nu înseamnă neapărat micşorarea personalităţii, deoarece sunt ipoteze în care capitus
deminutus (cel care a suferit o capitis deminutio) îşi sporeşte capacitatea. Spre exemplu:
• emancipatul suferă o capitis deminutio în sensul că pierde drepturile succesorale, dar
capacitatea lui juridică sporeşte, pentru că devine persoană sui iuris;
• adoptatul suferă şi el o capitis deminutio, deoarece pierde drepturile succesorale în familia de
origine, dar capacitatea lui juridică nu se modifică, deoarece rămâne în continuare persoană alieni iuris. Dar
adrogatul, care devine din persoană sui iuris persoană alieni iuris, prin intermediul lui capitis deminutio îşi
micşorează capacitatea.
Iată de ce traducem termenul de “capitis deminutio” nu prin micşorarea capacităţii, ci prin desfiinţarea
personalităţii, deoarece desfiinţarea personalităţii include şi ideea înlocuirii unei capacităţi cu o altă
capacitate.

9) Tutela x 2

TUTELA SI CURATELA
Alte dispoziţii din materia persoanelor se referă la protecţia incapabililor de fapt.
În concepţia romanilor, erau incapabili de fapt aceia care nu aveau reprezentarea consecinţelor
faptelor lor, iar cauzele care făceau imposibilă o asemenea reprezentare erau denumite incapacităţi şi erau de 2
feluri: incapacităţi naturale şi incapacităţi accidentale. Spre exemplu, este natural ca un copil să nu aibă
reprezentarea consecinţelor faptelor sale, dar nu este firesc ca un om să fie nebun, iar romanii i-au pus sub
protecţie juridică pe toţi incapabilii de fapt.
Cei loviţi de incapacităţi fireşti erau protejaţi prin tutela, iar cei loviţi de incapacităţi accidentale erau
protejaţi prin curatela.
TUTELA
Însă multă vreme (în epoca veche) tutela a fost un procedeu juridic prin care erau protejate interesele
agnaţilor, căci agnații erau moştenitori prezumtivi, dovadă că potrivit Legii celor XII table, tutela era deferită
celor mai apropiaţi agnaţi în ordinea în care veneau la succesiune, dar începând din sec II î.Hr., tutela a devenit
un procedeu juridic prin care erau protejate interesele incapabilului de fapt.
Această evoluţie a funcţiei tutelei rezultă şi din definiţia lui Servius Sulpicius, conform căreia tutela este
o forţă şi o putere asupra unei persoane libere pentru a-l proteja pe acela care datorită vârstei fragede nu se
poate apăra singur. Această definiţie este formată din două părţi care sunt contradictorii, deoarece prin prima
parte a definiţiei se afirmă că tutela este o forţă şi o putere în interesul agnaţilor, iar prin partea a doua se afirmă
contrariul, că tutela a fost creată pentru a-l proteja pe nevârstnic. Această fizionomie contradictorie oglindeşte
evoluţia funcţiei tutelei, căci prima parte a definiţiei corespunde vechii concepţii, iar partea a doua corespunde
concepţiei evoluate cu privire la funcţia tutelei.
CATEGORII DE TUTELĂ
În funcţie de persoanele care sunt puse sub protecţie juridică, tutela este de 2 feluri:
 Tutela impuberului sui iuris
 Tutela femeii sui iuris
Prin urmare, dacă un impuber era sui iuris trebuia să fie pus sub tutelă, după cum trebuia pusă sub tutelă
şi femeia sui iuris, indiferent de vârsta ei. Totuşi, împăratul Octavian Augustus a creat ius liberorum prin care
a fost desfiinţată tutela asupra femeii ingenue care avea 3 copii, precum şi asupra femeii dezrobite care avea
4 copii, iar în dreptul postclasic, ius liberorum s-a generalizat, ceea ce echivalează cu desfiinţarea tutelei
femeii sui iuris.
În funcţie de modul în care era deferită, tutela era de 3 feluri:
 Tutela legitimă
 Tutela testamentară
 Tutela dativă
Tutela legitimă era deferită potrivit Legii celor XII table celor mai apropiaţi agnaţi. Tutela testamentară
era deferită printr-o clauză cuprinsă în testament, iar tutela dativă a fost creată prin legea Atilia care a fost dată
în sec II î.Hr. Potrivit acestei legi, incapabilul care nu avea agnaţi şi niciun tutore desemnat prin testament
trebuia să fie pus sub tutela de către pretor.
Acest moment marchează transformarea tutelei într-un procedeu juridic prin care erau protejate
interesele incapabilului de fapt.
PROCEDEELE DE ADMINISTRARE A TUTELEI
La romani, tutela era administrata prin 2 procedee denumite negotiorum gestio şi auctoritatis
interpositio.
Negotiorum gestio înseamnă gestiune de afaceri şi se aplică în vederea administrării bunurilor lui
infans. Era denumit infans acel copil care nu se putea exprima clar. În acest caz, toate actele de administrare
erau încheiate de tutore în nume propriu, inclusiv actele prin care tutorele transmitea dreptul de proprietate
asupra unor bunuri ale lui infans, încălcându-se astfel un principiu fundamental al dreptului roman conform
căruia nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi. Iar în cazul de față constatăm că tutorele
transmite proprietatea asupra unor lucruri care nu-i aparţin.
Auctoritatis interpositio se aplică în vederea administrării bunurilor copilului care se putea exprima
corect, precum şi în vederea administrării bunurilor femeii sui iuris. Potrivit acestui procedeu, actele de
administrare erau încheiate chiar de incapabil în nume propriu, dar în prezenţa tutorelui, prezență care nu avea
semnificaţia ratificării acelor acte, ci semnificaţia completării capacităţii incapabilului de fapt.
CURATELA
Curatela a fost creată în vederea protejării celor loviţi de incapacităţi accidentale. Iniţial, au fost puşi
sub curatelă nebunii şi prodigii, iar mai târziu au fost create şi numeroase alte curatele. Cert este că acest
procedeu juridic era deferit numai prin lege şi de către pretor, iar administrarea curatelei se făcea numai prin
negotiorum gestio.
 SUBIECT POTENTIAL NR. 5: Drept civil – Bunurile

1) Interdictele posesiunii

EFECTELE POSESIUNII
Pe de altă parte, posesiunea generează și anumite efecte juridice:
 Posesorul se bucură de protecție juridică prin intermediul interdictelor.

INTERDICTELE POSESORII
Așa cum spuneam, protecția juridică a posesiunii s-a asigurat prin interdicte, care sunt de două feluri:
interdicte recuperandae possessiones causa și interdicte retinendae possessiones causa.
Interdictele recuperandae possessiones causa erau date de pretor în vederea redobândirii unei
posesiuni pierdute și sunt în număr de trei: interdictul unde vi, interdictul de precario și interdictul de
clandestina possessionae.
 Interdictul unde vi era dat împotriva aceluia care a intrat în posesia lucrului prin mijloace
violente.

 Interdictul de precario se dădea împotriva aceluia care stăpânea lucrul cu titlu precar și
trebuia să îl restituie la cererea proprietarului.

 Interdictul de clandestina possessionae era dat împotriva aceluia care stăpânea lucrul pe
ascuns, fără știrea proprietarului.
Interdictele retinendae possessiones causa erau date în vederea păstrării unei posesiuni existente și
erau în număr de două: interdictul utrubi și interdictul ubi possidetis.
 Interdictul utrubi era dat în materia mobiliară (litigii cu privire la bunuri mobile) și se acordă
de pretor aceluia care făcea dovada că a stăpânit lucrul un interval de timp mai mare în anul
anterior eliberării interdictului. Spre exemplu, dacă Primus a posedat lucrul 8 luni, iar Secundus
a posedat lucrul următoarele 7 luni, interdictul îi va fi acordat lui Secundus.

 Interdictul ubi possidetis (după cum posedați) a fost elaborat de pretor în legătură cu litigiile
asupra imobilelor și se acorda aceluia care locuia în casă în momentul eliberării interdictului.
Aceste soluții nu par a avea vreo logică și nici nu trebuie să aibă, deoarece interdictele posesorii
soluționau litigiile cu privire la posesiune numai temporar, până când pretorul avea timpul necesar pentru a
organiza procesul în revendicare, ocazie cu care se stabilea cine este proprietarul și, totodată, se stabilea de data
aceasta definitiv și cine este posesorul, de vreme ce toți proprietarii sunt și posesori.

2) Formele primitive de proprietate x 2 (include subiectele 3 + 4)

La romani, dreptul de proprietate a cunoscut o evoluție îndelungată și a îmbrăcat forme diverse.
Astfel, în epoca prestatală, romanii au cunoscut formele primitive de proprietate.

FORMELE PRIMITIVE DE PROPRIETATE

Formele primitive de proprietate sunt în număr de două: proprietatea colectivă a ginții și proprietatea
familială.
 3) Prop gintilor x 2

PROPRIETATEA COLECTIVĂ A GINȚII

Proprietatea colectivă a ginții este atestată de vechii autori latini și greci. Astfel, Marcus Varro afirmă
că la fondarea cetății regele Romulus ar fi împărțit solul roman în trei mari loturi între cele trei triburi
fondatoare. Grecul Dionis din Halicarnas afirmă că Romulus ar fi împărțit solul roman în treizeci de loturi,
între cele treizeci de curii. În aparență, textele se contrazic, dar în realitate ele se susțin reciproc, de vreme ce
ambele menționează proprietatea colectivă.
Pe de altă parte, proprietatea colectivă a lăsat urme puternice asupra unor instituții juridice de mai
târziu. Spre exemplu, mancipațiunea este modul originar de dobândire a proprietății asupra lucrurilor mancipi
și presupune respectarea unor condiții de formă, între care și aducerea lucrului în fața martorului, ceea ce
înseamnă că, la origine, mancipațiunea se aplica numai la lucrurile mobile, nu și la imobile, întrucât ele nu se
aflau în proprietate privată, ci în proprietate colectivă.

4) Proprietatea familiala

PROPRIETATEA FAMILIALĂ
Și proprietatea familială este menționată de vechii autori, fiind desemnată prin termenul de heredium și
având destinația de loc de casă și de grădină. Această proprietate primitivă prezintă trei caractere:
 Este inalienabilă.
 Are un caracter indivizibil, ceea ce înseamnă că, la moartea unui pater familias, fiii de familie
dobândeau cele două iugăre de pământ într-o stare de indiviziune. Abia mai târziu, prin Legea
celor XII Table s-a creat o acțiune specială denumită actio familiae herciscundae, prin care fiii
de familie, dacă doreau, puteau să obțină ieșirea din indiviziune.
 Prezintă un caracter de coproprietate, în sensul că proprietatea familială era exercitată de pater
familias împreună cu fiii de familie, iar la moartea lui pater familias fiii de familie dobândeau un
bun pe care îl stăpâniseră și înainte de moartea lui pater familias, împreună cu el. De aceea, Paul
spune că în cazul proprietății familiale ne aflăm mai degrabă în fața continuării unei proprietăți
preexistente, decât în fața unei moșteniri propriu-zise.

5) Proprietatea quiritara x 5

În epoca veche au fost sancționate proprietatea colectivă a statului și proprietatea quiritară.

Proprietatea quiritara
FORMAREA PROPRIETĂȚII QUIRITARE
Proprietatea quiritară este prima formă a proprietății private pe care au cunoscut-o romanii. Denumirea
de proprietate quiritară este convențională, căci romanii o desemnau printr-o perifrază, spunându-i Dominium ex
iure quitium, adică stăpânire în conformitate cu dreptul cetățenilor romani. De aceea, în unele texte ea este
denumită și proprietate civilă sau proprietatea cetățenilor romani, a quiriților.
CARACTERELE PROPRIETĂȚII QUIRITARE
Această formă de proprietate prezintă trei caractere:
 Un caracter exclusiv
  Un caracter absolut
 Un caracter perpetuu
În virtutea caracterului exclusiv, proprietatea quiritară poartă numai asupra unor lucruri romane,
adică asupra lucrurilor mancipi. De asemenea, ea putea fi exercitată numai de quiriți, numai de cetățenii
romani. Putea fi transmisă numai prin acte de drept civil și putea fi reclamată în justiție numai prin acțiuni
civile.
În virtutea caracterului absolut, proprietatea quiritară putea fi exercitată fără vreo îngrădire, în sensul
că proprietarul quiritar putea exercita ius utendi, jus fruendi et abutendi fără vreo limită, având inclusiv
dreptul de a distruge lucrul.
În virtutea caracterului perpetuu, proprietatea quiritară nu se exercită până la un anumit
termen, ci pentru totdeauna, spre deosebire de drepturile de creanță, care sunt prin excelență
temporare, în sensul că ele se sting prin exercitare sau se sting în momentul exercitării lor.
Dreptul de proprietate quiritară nu numai că nu se stinge prin exercitare, ci dimpotrivă, se
consolidează. De aceea, romanii spuneau proprietas ad tempus constitui non protest (Nu poate
exista proprietate până la un anumit termen, căci ea există pentru totdeauna).

6) Proprietatea pretoriana x 5

În dreptul clasic au apărut și alte forme de proprietate.

În primul rând a apărut proprietatea pretoriană, care este, de asemenea, o denumire convențională,
căci romanii o desemnau prin cuvintele in bonis. Această formă de proprietate a apărut în legătură cu
transmiterea unui lucru mancipi prin tradițiune. Avem în vedere faptul că în epoca veche proprietatea asupra
lucrurilor mancipi se transmitea prin mancipațiune, iar proprietatea asupra lucrurilor nec mancipi se
transmitea prin tradițiune.
Mancipațiunea presupunea respectarea unor condiții de formă foarte complicate, pe când tradițiunea nu
presupunea respectarea unor asemenea condiții. De aceea, din rațiuni de ordin practic, romanii au început să
transmită lucruri mancipi prin tradițiune. Atunci când un lucru se transmitea prin tradițiune, cel ce înstrăina acel
lucru era denumit tradens, iar dobânditorul lucrului era denumit accipiens. Dacă tradens era de rea-credință,
după ce se transmitea un lucru mancipi prin tradițiune, intenta împotriva lui accipiens acțiunea în revendicare,
făcea dovadă că un lucru mancipi s-a transmis prin tradițiune și câștiga procesul, deposedându-l pe accipiens, cu
toate că acesta fusese de bună-credință și plătise prețul.
Firește, pretorul a considerat că această soluție nu este echitabilă. De aceea, el a venit în sprijinul
lui accipiens prin două mijloace procedurale, și anume prin exceptio rei venditae et traditae,
adică excepțiunea lucrului vândut și transmis, și prin acio publicianae. Dacă tradens îl chemă în
justiție pe accipiens, acesta se apăra cu succes, opunându-i exceptio rei venditae et traditae, prin
care acțiunea lui tradens era paralizată, iar accipiens rămânea în posesia lucrului. Dacă accipiens
pierdea posesia lucrului, avea la dispoziție acțiunea publiciană, pe care o intenta împotriva
posesorului, câștiga procesul și reintră în posesia lucrului. Prin urmare, indiferent de calitatea
procesuală pe care o avea accipiens este acela care câștiga întotdeauna procesul și rămânea în
posesia lucrului.

7) Ocupatiunea, specificatiunea, accensiunea x 2

OCUPAȚIUNEA
Vechii romani considerau că ocupaţiunea (ocupatio) este cel mai legitim mod de dobândire a
proprietăţii care consta în luarea în stăpânire a lucrurilor care nu aparţineau cuiva şi care erau denumite res
nullius (lucrurile nimănui). Din această categorie făceau parte în primul rând res hostiles (lucrurile dobândite
de la duşmani) pentru că, în concepţia romanilor, duşmanii lor nu aveau niciun drept. De aceea, lucrurile lor
erau considerate ale nimănui și, prin urmare, treceau în proprietatea statului roman.
Tot prin ocupaţiune erau dobândite şi res derelictae sau lucrurile părăsite de proprietarii lor care
treceau în proprietatea primului venit, printr-o prescripţie achizitivă instantanee.

SPECIFICAȚIUNEA
Specificațiunea este un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrului confecţionat din materialul
altuia. În acest caz, se pune întrebarea cine este proprietarul lucrului nou creat, cel care l-a confecţionat şi care
se numeşte specificator sau proprietarul materialului. Şi întrucât soluţia a fost controversată, împăratul
Justinian a dat o soluţie de compromis, hotărând ca atunci
 când lucrul nou creat poate fi readus la starea iniţială va aparţine proprietarului materiei
 dacă nu mai poate fi readus la starea iniţială, va aparţine specificatorului
Fireşte, indiferent de soluţie se plătesc despăgubiri.

ACCESIUNEA
Accesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii prin absorbirea juridică a lucrului accesor de
către lucrul principal şi se numeşte principal acel lucru care îşi păstrează identitatea după ce s-a unit cu un alt
lucru. Spre exemplu, dacă se unesc un inel cu o piatră preţioasă, lucru principal este inelul, aşadar proprietarul
inelului va deveni proprietarul pietrei preţioase. În textele romane ni se înfăţişează 3 tipuri de accesiuni:
accesiunea prin unirea a două lucruri mobile, accesiunea prin unirea unor lucruri mobile cu un lucru
imobil, accesiunea prin unirea a două lucruri imobile (aluviuni).

8) Mancipatiunea

MANCIPAȚIUNEA
Mancipaţiunea a fost la origine modul de creare a proprietăţii puterii. Mai târziu, mancipaţiunea a fost
considerată de romani un mod de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor mancipi, deşi în realitate
mancipaţiunea a fost primul act juridic prin care s-a realizat operaţiunea juridică a vânzării, care constă în
transmiterea unui lucru în schimbul unui preţ.
Mancipaţiunea presupunea respectarea unor condiţii de formă.
 În primul rând, era necesară prezenţa părţilor. Cel ce transmitea proprietatea era denumit
mancipant, iar dobânditorul era denumit accipiens.
 Totodată, era necesară aducerea lucrului în faţa a cel puţin 5 martori cetăţeni romani, de unde
rezultă că inițial proprietatea privată se exercita numai asupra lucrurilor mobile.
 Mai era necesară şi prezenţa lui libripens, un cantaragiu care avea rolul de a cântări metalul preţ
cu o balanţă de aramă. Întrucât la origine moneda romană consta în bare de aramă care se
cântăreau, iar asul cântărea 327 de grame de aramă. Începând din secolul 3 î.Hr. a apărut moneda
în sens modern. Din acel moment, preţul nu se mai cântărea, ci se număra. Totuşi nu s-a renunţat
la prezenţa lui libripens, dar rolul său s-a schimbat, în sensul că el lovea balanţa de aramă cu o
bară de aramă, gest care avea semnificaţia plătirii preţului. În acest cadru solemn, accipiens
pronunţa formula mancipaţiunii conform căreia “acest lucru este al meu în conformitate cu
 dreptul quiriților şi să-mi fie cumpărat cu preţul de... prin aceasta aramă şi prin această balanţă de
aramă”.
Formula solemnă a mancipaţiunii este compusă din două părţi care sunt contradictorii, deoarece prin
prima parte a formulei accipiens afirmă că este proprietar, iar prin partea a doua afirmă contrariul, afirmă că este
cumpărător. Fizionomia contradictorie a acestei formule oglindeşte evoluţia concepţiei romane cu privire la
transmiterea proprietăţii, căci prima parte a formulei oglindeşte vechea concepţie conform căreia proprietatea nu
se transmite, ci se creează, iar partea a doua a formulei solemne a fost adăugată mai târziu, în dreptul evoluat,
când romanii au admis că proprietatea poate fi transmisă. Dar întrucât erau conservatori, nu au renunţat la prima
parte a formulei care nu mai era de actualitate.
După apariţia monedei în sens modern, mancipaţiunea a dobândit o utilizare generală, în sensul că prin
mancipaţiune se puteau realiza mai multe operaţiuni juridice. Însă, ori de câte ori mancipaţiunea era utilizată în
alt scop decât cel al realizării operaţiei juridice a vânzării nu se plătea un preţ real, ci un preţ fictiv, simulat,
constând într-un singur ban, simbolic. Ş,i de aceea, asemenea utilizări ale mancipaţiunii au fost denumite
mancipatio numo uno sau mancipație cu un singur ban. Spre exemplu: prin mancipaţiune se putea realiza şi
operaţia juridică a donaţiei, cu deosebirea că în acest caz nu se plătea un preţ real, ci un preţ fictiv. Pe de altă
parte, ori de câte ori romanii utilizau mancipaţiunea în alt scop decât cel al realizării vânzării, încheiau o
convenţie de bună-credinţă, denumită pact fiduciar, prin care arătau, precizau ce scop au urmărit atunci când au
recurs la mancipatio numo uno. Şi, de aceea, mancipatio numo uno mai este denumită şi mancipaţiune
fiduciară.

9) Uzucapiunea x2

UZUCAPIUNEA
Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii prin îndelunga folosinţă a lucrului şi presupune
întrunirea anumitor condiţii: posesiunea, termenul, justa cauză, buna-credinţă şi un lucru susceptibil de a fi
uzucapat.
La origine, simpla posesiune nu era suficientă, ci era necesară folosirea, exploatarea efectivă a
lucrului în conformitate cu destinaţia economică pe care o avea.
Termenul era de un an pentru lucrurile mobile şi de 2 ani pentru imobile.
Justa cauză consta în actul sau faptul juridic prin care se justifica luare în stăpânire a lucrului. Spre
exemplu, la romani, contractul consensual de vânzare era justa cauză pentru uzucapiune, deoarece prin
contractul de vânzare, vânzătorul se obliga să transmită posesiunea lucrului astfel încât cumpărătorul devenea
posesor, urmând să devină proprietar prin uzucapiune dacă se întrunea toate condiţiile necesare uzucapiunii.
Buna-credinţă este convingerea posesorului că a dobândit lucrul de la proprietar sau cel puţin de la
o persoană care avea capacitatea necesară pentru a transmite acel lucru.
Nu orice lucru putea fi uzucapat. Spre exemplu, nu puteau fi uzucapate lucrurile nepatrimoniale,
lucrurile dobândite prin violenţă, lucrurile stăpânite cu titlu precar sau lucrurile stăpânite în mod clandestin.
La romani, uzucapiunea a îndeplinit 2 funcţii: o funcţie economică şi o funcţie juridică.
În virtutea funcţiei economice, uzucapiunea asigura exploatarea lucrurilor în conformitate cu
destinaţia economică pe care o aveau.
Iar funcţia juridică a uzucapiunii s-a exercitat în legătură cu proba dreptului de proprietate deoarece,
înainte de apariţia uzucapiunii, acela care intenta acţiunea în revendicare trebuia să facă proba dreptului de
proprietate al tuturor autorilor săi, adică trebuia să facă dovada că toţi cei care au stăpânit lucrul litigios
înaintea lui au fost proprietari, proba pe care Cicero o considera probatio diabolica (era imposibilă). Pe când,
după apariţia uzucapiunii, era suficient ca reclamantul să facă dovada că îndeplineşte toate condiţiile necesare
uzucapiunii pentru a câştiga procesul în calitate de uzucapant. De aceea, Cicero spunea că uzucapiunea este
sfârşitul neliniştii şi fricii de procese.
10)Traditiunea x 3 (traditiunea si in iure cession)
TRADIȚIUNEA

Tradiţiunea a fost la origine un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor nec mancipi. Mai
târziu, în epoca clasică, aplicaţiunea ei s-a extins şi la lucrurile mancipi, iar în vremea împăratul Justinian a
devenit un mod general de dobândire a proprietăţii.
Ea presupune întrunirea a două condiţii, remiterea materială a lucrului şi justa causa traditiones.
În epoca veche, remiterea lucrului era necesară şi în cazul imobilelor. Spre exemplu: dacă se
transmitea un teren, remiterea lucrului consta în parcurgerea hotarelor cu pasul. Iar dacă se transmitea o casă,
remiterea consta în vizitarea tuturor încăperilor.
Cu timpul însă au fost admise şi unele excepţii. Spre exemplu:
 Traditio longa manu desemnează transmiterea proprietăţii asupra unui teren prin indicarea
hotarelor sale.
 Traditio simbolica desemnează transmiterea unei case când nu mai era necesară vizitarea
încăperilor, ci era suficientă remiterea cheilor.
 Traditio brevi manu desemnează situaţia în care chiriaşul cumpăra casa în care locuieşte,
transformându-se din detentor în posesor, şi apoi în proprietar.
 Constitutum possessorium desemnează situaţia în care proprietarul îşi vinde casa, dar rămâne
să locuiască în calitate de chiriaş.
Justa causa traditiones consta în actul juridic prin care se explica sensul remiterii materiale a
lucrului, deoarece prin tradițiune se transmitea nu numai proprietatea, ci şi posesiunea şi detenţiunea. Iar din
faptul material al remiterii lucrului rezulta cu ce titlu juridic s-a făcut acea remitere, de aceea este nevoie de un
act juridic din care rezultă că remiterea s-a făcut cu titlu de proprietate, posesiune sau detenţiune. Prin
urmare, dacă justa causa a tradiţiunii est contractul de vânzare, rezultă că remiterea s-a făcut cu titlu de
posesiune.
În vremea lui Justinian, prin justa causa se înţelege intenţia lui tradens de a transmite lucrul şi
intenţia lui accipiens de a-l dobândi, chiar dacă nu exista act juridic. Spre exemplu: Primus intenţionează să
vândă un lucru, iar Secundus crede că i se donează. În acest caz, nu există contract, dar există justa cauză în
sensul lui Justinian de vreme ce Primus a intenţionat să transmită lucrul, iar Secundus a intenţionat să-l
dobândească.

IN IURE CESSIO

Alt mod de dobândire a proprietăţii este cessio in iure, adică renunţare în faţa magistratului. În iure
cessio este de fapt un proces simulat, fictiv, la care părţile participă pe baza unei înţelegeri prealabile, căci
dobânditorul lucrului are calitatea procesuală de reclamant, iar cel ce transmite lucrul are calitatea de aşa-zis
pârât.
În acest caz, reclamantul afirma în cuvinte solemne ca el este proprietarul lucrului aşa-zis litigios,
iar pârâtul tace, încât faţă de afirmaţiile reclamantului şi faţă de tăcerea pârâtului, magistratul
ratifica acea declaraţie prin cuvântul addico, recunoscându-i reclamantului dreptul de proprietate
asupra acelui lucru, ocazie cu care magistratul distribuie jurisdicţia graţioasă.
 11)Sanctiunea proprietatii (include si subiectul 12)

SANCȚIUNEA PROPRIETĂȚII ÎN EPOCA VECHE

Proprietatea quiritară
În materia dreptului procesual, am văzut că în epoca veche proprietatea quiritară era sancţionată prin
sacramentum in rem, pe când în dreptul clasic proprietatea quiritară era sancţionată prin rei vindicatio
(acţiunea în revendicare), acţiune cu formulă.

ACȚIUNEA PUBLICIANĂ
Proprietatea pretoriană
A fost sancţionată prin acţiunea publiciană, creată de către un pretor numit Publicius (au fost trei
pretori cu un asemenea nume, nu se ştie care dintre ei).
Pretorul acorda lui accipiens acţiunea publiciană, pe care o putea intenta atât împotriva lui tradens, cât
şi împotriva terţilor, în scopul redobândirii posesiunii.
În vederea intentării acţiunii publiciene, era necesară îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii, mai puţin a
celei privitoare la termen. Astfel, pretorul introducea în formula acţiunii ficţiunea conform căreia termenul
necesar uzucapiunii s-a îndeplinit.
În a doua fază a procesului, judecătorul constata dacă sunt îndeplinite condiţiile.
Faţă de felul în care era redactată formula, judecătorul considera că este îndeplinită şi condiţia
termenului necesar uzucapiunii, aşa încât dădea câştig de cauză reclamantului.
În cazul în care tradens (proprietarul quiritar) intenta împotriva lui accipiens (proprietarul pretorian)
acţiunea în revendicare, acesta din urmă se apăra cu succes prin exceptio rei venditae et traditae.
Proprietatea provincială şi proprietatea peregrină erau sancţionate prin acţiunea în revendicare, în
formula căreia se introducea ficţiunea că reclamantul este cetăţean roman.

12)*Actiunea in revendicare x 2

ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE
Acţiunea în revendicare, în epoca clasică, a îmbrăcat forma unui proces cu formulă.

Pentru intentarea acţiunii în revendicare era necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:

• Reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu aibă calitatea de posesor, deoarece
posesorul nu putea intenta acţiunea în revendicare.
• Pârâtul trebuia să aibă calitatea de posesor. Numai posesorul putea fi chemat în justiţie prin rei
vindicatio, adică acea persoană care posedă lucrul în momentul judecării procesului. În momentul elaborării
formulei, pretorul nu putea trece în intentio numele pârâtului. S-a admis în mod excepţional că acţiunea în
revendicare poate fi introdusă chiar împotriva persoanelor care nu posedă. Este vorba despre ficti possessore s
(posesorii fictivi). Astfel, cel ce se oferea procesului fără a fi posesor ( qui liti se obtulit), pentru ca între timp
adevăratul posesor să dobândească proprietatea prin uzucapiune, putea fi chemat în justiţie prin acţiunea în
revendicare. De asemenea, putea fi urmărit şi cel care înceta să posede prin dol ( qui dolo desiit posidere),
tocmai pentru că a dorit să evite procesul prin distrugerea bunului.
• Lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru individual determinat.
• Lucrul urmărit în justiţie trebuia să fie un lucru roman.
 13)Servituti prediale x 2

SERVITUȚILE
Servituţile sunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei persoane oarecare, persoană care este
proprietara unui imobil, sau în folosul unei persoane determinate.
Rezultă că romanii au cunoscut două feluri de servituţi:
• atunci când sarcina apasă asupra unui lucru în folosul proprietarului unui imobil,
oricare ar fi el, servitutea se numeşte predială;
• în ipoteza în care sarcina apasă asupra lucrului altuia în folosul unei anumite
persoane, servitutea se numeşte personală.
a) Servituţile prediale presupun existenţa a două imobile, de regulă alăturate, precum şi a două
proprietăţi distincte.
Unul din cele două imobile se numeşte fond dominant, pe când celălalt se numeşte fond. Se numeşte
fond dominant fondul în folosul căruia s-a constituit servitutea.
Dacă o privim din poziţia proprietarului fondului dominant, servitutea este un drept, iar dacă o privim
din punct de vedere a proprietarului fondului aservit, ea este o sarcină. Spre exemplu, în cazul servituţii de
trecere există două terenuri alăturate, dintre care unul nu are acces la drumul public. Ca atare, proprietarul
terenului care nu are acces la drumul public este titularul dreptului de servitute, deoarece el are drept de trecere
prin terenul vecinului său pentru a ieşi la drumul public. În schimb, terenul care are acces la drumul public este
grevat cu servitutea de trecere, astfel încât, pentru proprietarul acestui teren, servitutea este o sarcină.
Textele romane ne înfăţişează două categorii de servituţi prediale: unele sunt urbane, pe când altele
sunt rustice, clasificare ce este făcută în funcţie de natura fondului dominant. Astfel, dacă fondul dominant este
o clădire, servitutea este urbană, chiar dacă clădirea este situată la oraş sau la ţară. Dacă fondul dominant este un
teren, servitutea va fi rustică.
Romanii au cunoscut numeroase servituţi prediale:
 iter – dreptul de a trece prin fondul aservit călare sau pe jos;
 via – dreptul de a trece cu carul prin terenul altuia;
 actus – dreptul de a mâna turmele prin terenul altuia;
 ius pascendi – dreptul de a paşte turmele pe terenul altuia;
 aquaeductus – dreptul de a duce conducte de apă prin terenul altuia;
 servitus oneris ferendi – dreptul de a sprijini, în cazul unei construcţii, o bârnă pe zidul
vecinului.

14)Servitutile personale (include si subiectul 15)

b) Servituţile personale presupun existenţa unui singur lucru, mobil sau imobil, asupra căruia două
persoane determinate exercită drepturi reale distincte.
Romanii au cunoscut patru servituţi personale:
 uzufructul;
 usus;
 habitatio;
 operae servorum.
 Usus
Usus este dreptul real de a folosi lucrul altuia fără a-i culege fructele.

Habitatio
Habitatio este dreptul de a locui în casa altuia în calitate de titular al unui drept real şi nu în calitate
de chiriaş, deoarece chiriaşul este un simplu detentor.

Operae servorum
Este dreptul real ce consta din utilizarea serviciilor sclavului altuia.

15)Uzufructul x 2

Uzufructul
Potrivit lui Paul, “usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia” (uzufructul
este dreptul de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele, păstrând substanţa acelui lucru). Ca atare, în
cazul uzufructului există un singur lucru şi doi titulari de drepturi reale: pe de o parte, uzufructuarul (titularul
dreptului de servitute), iar, pe de altă parte, nudul proprietar (cel grevat cu servitutea). Aceasta înseamnă că
atributele dreptului de proprietate asupra unui lucru determinat se împart între două persoane distincte, căci
nudul proprietar exercită dreptul de dispoziţie, adică ius abutendi, pe când uzufructuarul exercită dreptul de a
folosi lucrul şi de a-i culege fructele, adică ius utendi şi ius fruendi.
Din definiţie rezultă că uzufructul poartă asupra: unor bunuri individual determinate, care nu se
consumă prin întrebuinţare. Dar nu rezultă – ceea ce este un defect al definiţiei – că este un drept real
temporar, întrucât este un drept cu termen, cel mult până la moartea uzufructuarului. Nudul proprietar şi
uzufructuarul sunt titulari de drepturi reale distincte. Între ei nu există obligaţii reciproce, întrucât titularul de
drept real nu este obligat faţă de vreo persoană şi nu poate fi obligat.
Această figură juridică a uzufructului a rezultat în cadrul relaţiilor ce s-au stabilit între bărbat şi
femeia căsătorită fără manus. Femeia căsătorită fără manus nu venea la moştenirea bărbatului ei, încât frecvent,
după moartea bărbatului, aceasta, dacă nu avea părinţi sau bunici, rămânea fără mijloace de subzistenţă. Faţă de
această situaţie, unii bărbaţi au recurs la o practică prin care transmiteau soţiei supravieţuitoare anumite bunuri
pentru a le folosi şi culege fructele până la moarte, urmând ca după moartea soţiei supravieţuitoare acele bunuri
să intre în stăpânirea efectivă a fiilor şi fiicelor, care până atunci exercitau asupra bunurilor date în uzufruct
numai nuda proprietate, ceea ce înseamnă că la moartea mamei lor copiii deveneau proprietari deplini asupra
acelor bunuri.
Cu timpul, figura juridică a uzufructului s-a generalizat şi aplicat în raporturile dintre orice persoane.