Criminologie

Izvoare:

1. Legea Talionului
2. Codul lui Hammurabi

2. 1650-1085 î.e.n. Egipt, Regatul Nou

- Pedeapsa cu moartea pentru: rebeliune, conspirație împotriva statului,
omucidere, viol, adulter feminin, furt din mormintele regale — inclusiv
judecătorii corupți.
- În legile ebraice se pedepsea cu sinuciderea (ucidere voluntară): răpirea de
persoane, idolatria, vrăjitoria, adulterul, sodomia și incestul;
- Pedeapsa capitală — lapidare — încredințată familiei ce suferea sau
întregii comunități.

1.
- Pedeapsa capitală — răzbunarea sângelui — ochi pentru ochi, dinte
pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură,
vânătaie pentru vânătaie.

- Interesul pentru reglementările juridice exacte, care erau cunoscute de

toți membri societății și aplicate în mod egal, a apărut mai întâi în Grecia
Antică — Legislatori îndrituiți: Dracon & Solon.

 Mari filosofi:

Platon — primul gânditor al Antichității

- Primul care sesisează faptul că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăși,

ca o simplă reacție la răul produs prin fapta interzisă. Pedeapsa trebuie să fie
orientată către un scop care să constituie atât temeiul juridic, cât și cel
filosofic al aplicării acesteia.
- A identificat faptul că scopul acestora era prevenirea săvârșirii altor crime
viitoare — acela care vrea să pedepsească, pedepsește în vederea viitorului,
a.î. greșeala lui să îi înfrâneze și pe ceilalți și pentru a nu recidiva.

Aristotel

- A analizat în profunzime problema efectelor sărăciei dar și a mizeriei sociale.

„După cum omul în perfecțiunea sa este cea mai nobilă dintre ființe, în
aceeași măsură, lipsit de lege și de dreptate, este cea mai rea dintre toate.”
- Evaluează importanța rolului preventiv al pedepsei — o persoană comite
o crimă a.c. nu se așteaptă la nicio pedeapsă.

Izvoare antice care s-au ocupat de fenomenul criminal:

- Antigona, Oedip Rege — Sofocle. Medeea — Euripide

- Tragedia lui Oedip a constituit una din principalele surse de inspirație a
psihanalizei lui Freud.
- Un interes real pentru criminologie îl reprezintă și datele furnizate de
medicina legală, astfel, amintim despre Egiptul Antic unde s-a făcut dovada
folosirii otrăvii — femeie care și-a ucis soțul.
Hipocrate a fost consultat ca expert în mai multe cazuri de crimă.
Medicul Antistius a examinat după uciderea lui Cezar cele 23 de răni ale
acestuia.
1532 — una dintre primele legi importante ale Evului Mediului: ”Constitutio
Criminalis Carolina” — stabilea colaborarea medicilor ca experți ai
instanțelor de judecată pentru anumite infracțiuni.

=) Izvoarele criminologiei sunt la fel de îndepărtate ca izvoarele dreptului,

sociologiei, filosofiei.

Apariția & Evoluția Criminologiei:

— Importanți criminologi:

Cesare Lombroso (1835-1909) — medic militar și întemeietorul acestei științe.

Cesare Becarria (1738-1794) — lucrarea despre infracțiuni și pedepse (1764)

— lucrarea pune pe primul plan umanismul și subliniază importanța prevenirii
delictelor.
Becarria a fost influențat de Montesquieu și Jean-Jacques Rousseau
(1712-1778). Totuși, a atacat virulent și pertinent tirania și arbitrariul ce exista
în justiția italiană a acelor timpuri, el pledând împotriva dreptului divin
(inchizitorial) și în favoarea celui natural — aceleași drepturi și obligații = toți
oamenii egali în fața legii.

Jeremy Bentham (1748-1832) — a dezvoltat problematica penologiei, făcând

o serie de propuneri pentru reformarea sistemului de legi și pedepse, care au
avut succes și au fost însușite de structurile britanice judiciare și de putere.

Thomas Morus (1478-1535) — lucrarea „Utopia”. Este necesară prevenirea

infracțiunilor prin măsuri economice și sociale.

Montesquieu (1689-1755) — lucrarea „Spiritul Legilor”. Un legiuitor bun nu

va căuta atât de mult pedepsirea infracțiunilor, cât va căuta prevenirea
infracțiunilor ȘI că se va strădui să îmbunătățească moravurile.

Enrico Ferri (1856-1929) — profesor de drept și sociologie — lucrarea

„Sociologia Criminală” (1881) — a analizat rolul factorilor sociali în geneza
criminalității, motiv pentru care a fost considerat întemeietorul criminologiei
sociologice.

! În decursul timpului, identificăm încercări de a include delicvenții într-un

sistem de cercetări experimentale la care au contribuit antropologi, frenologi, și
medici de penitenciare (frenologie = facultățile psihice ale omului pot fi
recunoscute după conformația craniului).

(Sfârșitul sec. XIX) are loc cu Raffaele Garofalo — lucrarea „Criminologia”

(1885) — a creat o teorie a criminalității naturale, independentă în spațiu și în
timp. VS Paul Toppinard — originea termenului de criminologie.

Franz von Liszt (1851-1919) — lucrarea „Ideea Scopului în Dreptul Penal”

(1882) — a redenumit-o „Programul de la Marburg” — a subliniat necesitatea
unei științe totale a dreptului penal care să includă psihologia, statistica și
antropologia criminologică.
Existând divergențe de opinii între teoreticieni francezi și italieni, von Liszt
emite teoria despre interacțiunea predispozițiilor native cu mediul înconjurător
în comiterea faptelor antisociale.
Aceste divergențe erau determinate de etiologia (originea) criminalității,
preponderent biologică — considerau italienii, iar preponderent socială —
considerau francezii.
A devenit mai profundă divergența când medicul francez Alexandre
Lacassagne a emis teoria mediului conform căreia responsabilitatea pentru
săvârșirea faptelor antisociale este transferată societății în ansamblul său:
„Societățile își au criminalii pe care îi merită.

Criminologia Generală:

Pentru ca criminologia să se afirme ca știință, a trebuit să dovedească că are:

- … un obiect propriu de cercetare, că are metode și tehnici științifice de
explorare a criminalității;
- … că este în măsură să facă aprecieri pertinente asupra stării și dinamicii
fenomenelui infracțional;
- … să propună măsuri eficiente în scopul prevenirii și eliminării acesteia.

 Observăm în decursul timpului că opiniile teoreticienilor de a concluziona că

„se poate trece de la criminologia specializată la una generală” este dificil de
realizat.
Mai mult, o serie de specialiști din perioada 1960-1979, precum: Pinatel,
Mannheim, Szabo — eforturile lor au avut un succes limitat. Este dificilă
această integrare tocmai din cauza obiectului de cercetare, fiind complex, iar
criminologia este dependentă de stadiul dezvoltării științelor despre om și
societate.
De aici observăm că criminologia contemporană tinde către o adaptare
permanentă a cadrului său de referință și a modelelor teoretice și metodologice
utilizate, ceea ce va contribui, probabil, la îndeplinirea obiectivelor pe care
această știință și le-a asumat.

Obiectul Criminologiei:

Am observat că cercetarea criminologică a fost inițiată de antropologi, aceștia

preferând studiul infractorului.

Orientarea cercetării științifice către subiectul activ al actului infracțional

a constituit ulterior o constantă a pozițiilor teoretice care consideră
personalitatea individuală drept cauză exclusivă sau prioritară în săvârșirea
faptelor antisociale.

Este important de arătat că aceste teorii folosesc modele explicative precum

cele: de ordin psihiatric, psihologic, până la teoriile personalității criminale
adaptate în formă modernă.

În decursul deceniilor VI și VII, s-a încercat o unificare a obiectului de studiu

al criminologiei, astfel că îi amintim pe: Hermann, Mannheim, Jean Pinatel
Aceștia au încercat să înțeleagă care este obiectul criminologiei.

1. Mannheim

- Înțelege prin criminologie, în sens restrâns, studiul crimei, iar în sens larg,
penologia (studiul pedepselor și al modului de executare al acestora),

 metodele de prevenire a criminalității, de tratament și resocializare a

infractorilor.

2. Pinatel

Stabilește 3 planuri ale obiectului criminologiei:

- Planul Crimei — se ocupă de studiul actului criminal;

- Planul Criminalului — studiază caracteristicile infractorilor și factorii care
au influențat formarea și evoluția personalității acestora;
- Planul Criminalității — studiază ansamblul de acte criminale care se
produc într-un anumit teritoriu și într-o anumită perioadă determinată de
timp.

Spune că obiectul criminologiei este complex și trebuie analizat la mai multe

niveluri (cele trei planuri).

Merge mai departe cu raționamentul și împarte această disciplină în:

- Criminologie Generală — are caracter enciclopedic & sintetic;

- Criminologie Clinică — abordează d.p.d.v multidisciplinar cazurile
individuale.

Noile curente relevă o dependență pe care criminologia o are față de dreptul

penal și se vorbește de o criminologie tradițională, privită în sens negativ, care
nu presupune un câștig pe care să-l dobândească în sine această știință.

Este important să ne raportăm la sociologul american Sutherland care afirmă

despre această știință că studiază procesele elaborării legilor, ale încălcării
acestora și ale reacției sociale împotriva celor care încalcă legile.

3. Sutherland — considerat părintele criminologiei americane - acoperă

definiția sa, aproape în totalitate, problematica obiectului de studiu al
criminologiei

D.p.d.v. sintetic, putem să spunem că criminologia studiază, în primul rând,

criminalitatea ca fenomen al realității umane, considerată atât în ansamblul
său ca totalitatea manifestărilor cu caracter antisocial, cât și într-un mod
individual, sau după caz, sectorial, având în vedere fie cazuri infracționale
concrete, fie grupe de infracțiuni (e.g.: infracțiuni de violență, sexuale) sau
chiar grupe de infractori (e.g.: minoritatea penală)

Astfel, criminologia are ca obiect criminalitatea și prezintă 3 trăsături:

1. Criminalitatea este un fenomen social

- Se face distincție între criminalitatea reală, aparentă și legală:
- C. Reală — totalitatea faptelor reale săvârșite pe un anumit teritoriu și într-o
anumită perioadă de timp;
- C. Aparentă — totalitatea infracțiunilor semnalate sistemului justiției penale
și înregistrată ca atare;
- C. Legală — totalitatea faptelor reale pentru care s-au pronunțat hotărâri de
condamnare rămase definitive;
- Diferența dintre CR & CA este denumită cifra neagră a criminalității și
reprezintă faptele antisociale care, din diverse motive, rămân necunoscute
organelor din sistemul justiției penale.
- Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală. Astfel că
cercetarea științifică încearcă să surprindă tensiunile adevărate ale acestui
fenomen.
2. Criminalitatea este un fenomen antisocial și pedepsit
- Analizăm infracțiunea care, potrivit art. 15 C. Pen. este fapta prevăzută de
legea penală săvârșită cu vinovăție nejustificată și imputabilă celui care a
săvârșit-o.
3. Criminalitatea este un fenomen unitar (deoarece infracțiunile care
alcătuiesc criminalitatea au o trăsătură comună — prezintă un pericol
social care poate fi combătut).
- Are ca element de analiză infractorul, dar și victima infracțiunii.
- Infractor — persoana care cu vinovăție săvârșește o faptă sancționată de
legea penală.
- Însă, din p.d.v. criminologic, conceptul de infractor trebuie legat de o serie
de condiționări de ordin bio-psiho-social care îl determină pe om să încalce

 legea. Persoana care încalcă legea penală este considerată a fi, de către unii
teoreticieni, un eșec al procesului de socializare.
- Victima Infracțiunii — persoana care, individual sau colectiv, a suferit un
prejudiciu, un atentat la integritatea sa fizică sau mentală, o suferință morală,
o pierdere materială sau un atentat grav la drepturile sale fundamentale.
- S-au făcut în doctrină clasificări ale victimelor, majoritatea luând în atenție
criteriul privind gradul de implicare și de responsabilitate al victimelor în
comiterea infracțiunilor.

Clasificare a specialiștilor în criminologie:

- Benjamin Meldensohn (1956) - avocat penalist

- Ezzat Fattah
- Hans von Hentig
- Stephen Schafer

Scopul Criminologiei:

Privit în sens general, îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente,

în măsură să determine prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.

Scopul imediat constă în stabilirea cauzelor care determină producerea

criminalității.

Funcțiile Criminologiei:

Criminologia tradițională vorbește despre:

Funcția Descriptivă —) analizează criminologia și arată că faptul criminogen
este în relație directă cu mediul, terenul, personalitatea și actul.
Funcția Explicativă
Funcția Predictivă
Funcția Profilactică (preventivă)

 Criminologia - știința care studiază fenomenul social al criminalității în

scopul prevenirii și combaterii acestuia

! Criminologia (Fenomen. Se caută o explicație) =/ Criminalistica

(Strângerea de probe și indicii pentru reconstituirea infracțiunii și motivației
din spatele acesteia)

Metodologia Cercetării Criminologice

I. Methodos - cale, mijloc, mod de expunere // modul de cercetare, sistemul

de reguli și principii de cunoaștere și transformarea realității obiective //
Aspecul teoretic cel mai activ al șiinței care jalonează calea dobândirii de
cunoștințe noi.

Clasificări — în funcție de criterii:

1. Temporal — se împart în metode transversale, urmărind descoperirea

realităților între aspectele, laturile, termenele, procesele socio-umane la un
moment dat (observația, ancheta, testele psihologice și sociometrice) și
metodele longitudinale studiind evoluția fenomenului în timp (studiul de
caz).
2. Reactivitate — gradul de intervenție al cercetătorului asupra obiectului de
studiu: Distingem:

- Metode experimentale — experimentul sociologic, criminologic,

sociologic;
- Metode cvasi-experimentale — ancheta, sondajul de opinie, biografia
socială provocată;
- Metode de observație — studiul documentelor sociale.

3. Numărul criteriilor sociale luate în studii

- Metode statistice — anchete sociale, sondaje de opinie, analizele

matematice statistice;
- Metode cazuistice — semnifică studiul integral al unor unități sau fenomene
socio-umane — biografia, studiul de caz, monografia sociologică
criminologică.

4. Criteriul Locului Ocupat în Procesul Investigației Empirice

- Metode de culegere a informațiilor — ancheta, studiu de teren,

înregistrarea statistică;
- Metoda de prelucrare a informațiilor — metode cantitative & calitative;
- Interpretarea datelor cercetării — metode comparative & interpretative.

Putem spune că metoda este o creație a minții umane care se diversifică într-o
multitudine de metode particulare, fiecare dând naștere la tehnici diferite de
cercetare.

II. Tehnica: tekne — procedeu, vicleșug — desemnează ansamblul de

prescripții metodologice (reguli, procedee) pentru ca o acțiune să fie
eficientă, atât în sfera producției materiale, cât și în sfera producției
spirituale (tehnici de cunoaștere, de calcul sau de creație), precum și cadrul
altor acțiuni umane.

Așadar, putem spune despre tehnică că este modalitatea practică sau

procedurală prin care este folosită o metodă sau o alta de cercetare.

Mai este denumită: maniera de utilizare de care un cercetător se va folosi (date,

fișe statistice, mod de operare, ghid, interviuri, anchetă socială) pentru a putea
cunoaște mai bine, în mod particular, fenomenul criminalității.

 De asemenea, se mai folosește și cuvântul: procedură, ca echivalent al metodei.

Astfel, în categoria instrumentelor de investigare vor fi incluse:

- Aparatele de înregistrare a comportamentelor (aparate foto, camere de filmat

video);
- Aparate de măsurare a senzațiilor — (chinezimetru, olfactometru, poligraf);
- Aparate de declanșare a reacțiilor comportamentale — (generatorul de
sunete).

III. Metodologia: methodos — știința metodelor, privește 2 laturi: analiza

critică a activității de cercetare & propuneri pentru perfecționarea acestei
activități.

Cel mai important congres privind dezbaterea unor probleme de ordin

metodologic pentru a găsi cele mai eficiente metode de studiere a acestei științe
a fost Congresul al VI-lea Internațional de Criminologie din Madrid.

Metodologia este acea parte din criminologie care se ocupă cu studiul

metodelor și tehnicilor de investigare a fenomenului infracțional, urmărind
integrarea acestora într-un sistem coerent care să permită îndeplinirea
scopurilor acestor științe.

IV. Cercetarea Fundamentală:

1. În plan vertical & orizontal — are ca scop cunoașterea fenomenului

infracțiomal și explicarea cauzelor acestuia, stabilirea tendințelor de
evoluție și elaborarea de strategii de prevenire.
- Orizontal — 3 etape:
- Documentarea — observarea faptelor, colectarea datelor, clasificarea
acestora
- Elaborarea ipotezelor explicative — ipoteza este acea construcție deductiv
elaborată care se bazează pe faptele observate și ce urmează să fie verificate.
- Verificarea ipotezelor — nu pe cale experimentală. Ci efectiv, pe grupuri de
control.

2. După nivelul profunzimii:

A. Descrierea:
Este primul stadiu al cercetării și urmează după faza documentară.
Poate fi mai mult sau mai puțin detaliată și depinde foarte mult de pregătirea,
subtibilitatea sau abilitatea practică a cercetătorului.

B. Clasificarea:
Aranjarea în clase sau categorii.

C. Explicarea:
Clarificarea naturii și a cauzei obiectului de cercetare.

V. Izvoarele Cercetării Criminologice:

- Statistica:
- Datele statisticii se raportează în principal la:
- Totalul infracțiunilor constatate.
- Numărul infracțiunilor constatate în funcție de: mediul urban / rural; rata
criminalității; distribuția fenomenului pe orașe, județe, municipii; numărul
infracțiunilor săvârșite în funcție de subiectul pasiv; tipul de infracțiuni
(contra…?), numărul total de autori cercetați (dintre care, cei cu măsurile
privative de libertate, măsură restrictivă de libertate, cei cercetați, cercetați
fără măsură preventivă, recidiviști, minori, majori, femei).

- Ancheta :
- Cea mai complexă metodă de investigație datorită numărului mare de
instrumente folosite (chestionare, ghidul de interviu, planul de anchetă): de
codificare, de scalare, de analiză, și datorită faptului că de multe ori
utilizează și alte metode și tehnici de cercetare, precum observare sau analiză
documentară.
- Ancheta cunoaște limite date de însăși multitudinea de metode și tehnici
folosite, existând o serie de factori de distorsiune, precum: sentimentele sau
resentimentele pe care subiectul anchetat le are, prejudecățile sale cu privire

 la obiectul anchetei, la anchetator, gradul acestuia de implicare în săvârșirea

crimei (martor, victimă, infractor) și tendința lui de motivare a propriilor
acțiuni.
- Uneori, factorii de distorsiune constau și în instrumentele care au fost greșit
elaborate: chestionarele sau ghidurile de interviu, cu întrebări ambigue, vagi
și care sugerează răspunsuri.

- Sondajul:
- Metodă statistică de stabilire pe baza eșantionării, a stratificării opiniilor, în
raport de tipologia criminalității studiate.
- Se colectează rapid informații.
- Cele mai frecvent folosite: sondaje de victimizare, criminalității recunoscute,
de opinie
- Sondaj de victimizare: dacă a fost victima unui gen, unor infracțiuni de
același tip sau tipuri diferite;
- Sondaj recunoscute: au ca obiect comiterea de fapte penale, în ce au constat
aceste fapte, iar dacă făptuitorii au fost sau nu descoperiți;
- Sondaj de opinie: util în studierea sentimentelor de insecuritate. În funcție
de starea și dinamica fenomenului infracțional, opinia publică manifestă
anumite atitudini reactive: teama de a nu deveni victimă.

VI. Metode și tehnici concrete:

1. Metoda Observării — tehnică principală de investigație.

• Empirică
- Ia naștere în contactul spontan dintre individ și realitatea înconjurătoare,
fiind limitată la sfera individului, la grupul social din care face parte.
- Aceste observații cu caracter spontan s-au dovedit a fi în parte inexacte, dar
chiar și așa, ele rețin aspectele inedite ale unui eveniment, având însă la bază
date insuficiente pentru a realiza un studiu științific.
- Este întâmplătoare — fiecare individ observă ce se petrece în jurul lui, dar
pentru un cercetător este necesar ca el să privească lumea înconjurătoare, în
ansamblu, pentru a înțelege fenomenele care au loc și a extrage ceea ce este
semnificativ și esențial pentru obiectivul urmărit.

 - Este fragmentară — reține doar cazuri izolate. O influență aparte o are

experiența personală a observatorilor, precum și lipsa unor ipoteze prealabile.
- Este vagă și imprecisă — dă naștere la confuzii, deoarece se realizează sub
impresia primelor impresii. Este exagerată de individ, fapt ce afectează
întregul ansamblu.
- Este subiectivă — ghidată de opiniile observatorului.
- Nu este critică — nu dispune de un demers științific.
- Nu este înregistrată, de regulă, la fața locului — este reținută de memorie.
Oricât de exersată ar fi, va pierde o parte din informație, va deforma, sau va
selecta.

• Științifică
- Se orientează către un grup bine determinat.
- Fundamentată teoretic, sistemică și integrală, analitică, metodică și
verificată.

Observarea în criminologie are ca obiect domeniul comportamentului

delincvent, individual și de grup. Acțiunile în care și prin care se manifestă.
Reacțiile pe care faptele antisociale le provoacă în rândul societății.

2. Metoda Experimentală:

- Observare provocată în condițiile alese de cercetător.

- Observare perfectă și dirijată.
- Creează și reunește condiții de observare a fenomenului vizat.
- Introduce factori externi.
- Stabilește consecințele.
- Controlează și dirijează variabilele urmărite.
- Scopul experimentului îl constituie verificarea cu exactitate a ipotezelor,
întrucât observarea lasă mereu dubii.
- Experimentul criminologic constă în analiza efectelor unor variabile
independente asupra variabilelor dependente, într-o situație controlată, cu
scopul verificării ipotezelor cauzale.

3. Metoda Istorică:

- Vizează evoluția fenomenului infracțional de-a lungul timpului în funcție de

condițiile concrete socio-umane într-o anumită perioadă de timp.
- Frecvența fenomenului criminal, existența unei anumite tipologii.

4. Metoda Panel — studierea repetată a unei anumite probleme la nivelul

aceleiași colectivități, cu aceleași instrumente de cercetare.

- Panelul presupune un grup fix de persoane, cercetări repetate, lungă durată

(pentru a înregistra reacții, schimbări de opinii, atitudini și comportamente).

5. Metoda Clinică — presupune fragmentarea personalității criminalului, în

elemente izolate, singulare, obiectul ei fiind chiar cazul individual pentru a
putea formula un diagnostic și a identifica personalitatea criminalului.

- Își concentrează atenția asupra unui caz determinat, urmărind o reconstituire

a carierei antisociale a individului pe parcursul unei perioade de timp

Marile Curente în Criminologie

-Orientarea Biologică-

În cadrul orientării biologice sunt reunite teorii care conferă factorilor biologici
o foarte importantă componentă ce ține de geneza crimei.

Caracteristic pentru totalitatea acestor orientări de ordin biologic este

limitarea obiectului criminologiei la studiul infractorului. Astfel s-a încercat
demonstrarea existenței unor trăsături specifice de ordin bio-antropologic, ce
diferențiază infractorul de non-infractor, trăsături care determină
comportamentul antisocial al individului.

 Cesare Lombroso

- Evreu
- A studiat medicina la Padova, Viena, Pavia— specializat în psihiatrie
- După terminarea studiilor, a făcut unele cercetări în domeniul patologiei
craniului și al psihiatriei.
- A fost ulterior angajat ca medic militar, reușind astfel să inițieze o serie de
studii antropometrice asupra a 3000 de militari, în scopul stabilirii unor
diferențe fizice între locuitorii diferitelor regiuni din Italia.
- Carieră universitară — Lector la catedra de Medicină Legală și Igienă
Publică la Universitatea din Torino, pentru ca, în aprox. 2 ani de la acest
moment, să publice în 1876 celebra sa lucrare: „Omul Delincvent”.
- Ideea de bază a acestei lucrări a fost aceea conform căreia: „criminalii sunt
rămășițele biologice ale unui stadiu de dezvoltare timpuriu și că sunt indivizi
mai primitivi și mai puțin evoluați decât concetățenii lor care nu sunt
criminali”.
- Este considerat creatorul criminologiei antropologice datorită acestor
studii inedite pe care acesta le-a inițiat.
- În primele ediții ale lucrării sale face o extindere a concepției cu privire la
anomaliile și funcțiile creierului, raportate la trăsăturile individului, astfel el
realizează o serie de studii antropometrice, medicale și psihologice asupra a
5900 de delincvenți, astfel dezvoltând ideea atavismului evoluționist.
- Ceea ce a stat la baza acestei ipoteze a fost faptul că caracterele omului
primitiv pot apărea la anumite persoane sub forma unor stigmate anatomice:
malformații ale scheletului și cutiei craniene, asimetrie bilaterală,
dezvoltarea masivelor maxilarelor, anomalii ale urechilor, nasului, mâinilor,
picioarelor. Acestora le-a adăugat și degenerescența epileptică, precum și
alte anomalii de natură fiziologică, constituțională și psihologică .
- Când întâlnim mai multe anomalii la un individ, acesta îl considera a fi un
criminal înnăscut, cu puternice înclinații criminogene care nu pot fi
neutralizate prin influența pozitivă a mediului. Totuși, anomaliile cărora le
adăugăm și insensibilitatea morală, vanitatea, incorigibilitatea nu presupun în
mod absolut săvârșirea de infracțiuni, ci o predispoziție în acest sens, cum a
fost denumită de către alți specialiști un daltonism moral.
- După 20 de ani de la publicarea primei ediții ale lucrării sale, în a 5-a ediție a
cărții sale i-au fost necesare peste 1900 de pagini ca să-și demonstreze teoria

 atavismului, incluzând articolele cu privire la cauzele ce determină comiterea

unei crime. A introdus precizări precum: clima, ploile, obiceiurile sexuale
și conjugale, practicile bancare, frustrarea.
- Cartea „Crima. Cauze și Remedii” — ultima. Un sumar al muncii sale.
Publicată la 2 ani după moartea sa, în 1911. Punea în discuție mai mulți
factori ce stau la baza fenomenului criminal, cei mai mulți fiind de mediu, și
mai puțin de ordin biologic.
- Opera lui Lombroso a pus bazele școlii pozitive, deoarece infracțiunea nu
mai apare ca o entitate abstractă ci ca fapta unui om care cugetă și
acționează, care nu este independentă de funcțiile organice ale făptașului
- A fost primul care ca medic a făcut un studiu amănunțit, științific, vast,
documentat asupra fizicului și psihicului infractorului, încercând să
demonstreze că, în studiul dreptului penal, și în repartizarea sau identidicarea
dreptății, este nevoie de studiul pozitiv al omului, corelat cu studiul științelor
naturale.
- Atavismul Evoluționist. Au mai existat și teoriile eredității. Un
reprezentant a fost Charles Goring, care a făcut studii pe 3 mari
coordonate: de arbore genealogic, asupra gemenilor și de antropologie
comparată. Acestea au fost elaborate și cercetate și de alți cercetători.
• Arbore genealogic — demonstrarea că în familiile cu antecesori cu
condamnări penale există factorul eredității.
• Gemeni — monozigoți și dizigoți. S-a observat predispoziția ereditară în
comiterea infracțiunilor în cazul gemenilor monozigoți.
• Antropologie comparată — nu au avut succes în a demonstra că trăsăturile
exterioare și comportamentul individului sunt în strânsă legătură.

Teoria contituției biopsihologice și inadaptarea socială

— reprezentant important: Olof Kinberg, de origine suedeză, criminolog.

- Fondatorul teoriei inadaptării sociale pe care a analizat-o în lucrarea:

„Basic Problems of Criminology” — 1935 Copenhaga.
- Opinia lui a fost aceea că omul nu este doar o ființă biologică, ci psihologică
și socială, caracterizată prin plasticitate, adică prin facultatea de a își
modifica reacția, nu numai în funcție de influențele chimice și fizice, dar și în

 funcție de factorii psihologici și sociali. El a arătat că este absolut necesară

și personalitatea individului. În acest scop, el a elaborat conceptul de
constituție biopsihologică prin care înțelege dispozițiile ereditare normale și
caracterele fenotipice rezultate din acestea.
- În structura lucrărilor sale biopsihologice (trăsături ereditare normale și
patologice) observăm că Kinberg a ajuns la o clasificare a indivizilor:
supercapabili, supervalizi, supersolizi și subcapabili, subvalizi, substabili,
subsolizi. Toate acestea țineau de:
- capacitate (nivelul de inteligență),
- validitate (cantitatea de energie cerebrală),
- stabilitate (facultatea proceselor cerebrale de a menține și a restabili
echilibrul emoțional)
- soliditate (relațiile între elementele conexiunilor nervoase la un anumit
moment).
- Totodată, Kinberg a luat în considerare și funcția morală și a împărțit
subiecții în 4 categorii:
- Indivizi cu funcție morală limitată, cărora elementul emoțional le lipsește sau
este foarte slab.
- Indivizi capabili să reacționeze normal la stimuli adecvați
- Indivizi a căror funcție morală a suferit modificări în urma unor leziuni
patologice ale țesutului cerebral
- Indivizi bine adaptați la mediu, dar insensibili față de actele imorale
- În concepția lui Kinberg reținem că omul rămâne o individualitate distinctă,
iar modelul său etiologic pe care-l propune introduce și factorii psihologici
alături de cei biologici.

Teoria Constituției Delincvente

— promovată de italianul Benigno Di Tullio

- A folosit un concept asemănător cu al lui Kinberg, iar în opinia sa,

constituția cuprinde pe de-o parte elemente ereditare și congenitale care nu
duc în mod automat la săvârșirea de infracțiuni ci favorizează un anumit tip
de persoană să comită crima mai ușor decât altul, iar pe de-o altă parte
cuprinde elemente dobândite în timpul vieții.

 - Spune că toți indivizii pot prezenta reacții antisociale, declanșarea

acestora, însă, nu este condiționată de o intensitate asemănătoare stimulului.
Pentru unii stimulul poate fi mai slab, pentru alții mai puternic. Totuși, crima
rămâne, în opinia lui Kinberg și Di Tullio, o manifestare de inadaptare
socială.

În criminologia contemporană, se face distincție între factorii care au o

legătură mai mare cu comportamentul antisocial și cei care au o legătură
indirectă.

Factori cu legătură mai mare: tumorile, atrofiile sau alte procese inflamatorii
ale sistemului nervos care pot determina tulburări de comportament, epilepsia,
sau anomaliile de tip endocrin.

Factorii cu legătură indirectă: complicațiile prenatale, tulburările

comportamentale minore și anomaliile cromozomice (studiile au relevat că unii
infractori posedă un cromozom Y suplimentar — dacă bărbații au formula 46
XY iar femeile 46 XX, s-a arătat că indivizii cu formula 46 XYY, sunt
predestinați să comită fapte penale, acest cromozom Y suplimentar fiind
denumit „cromozomul crimei”. Totuși, dacă ne raportăm și la studii mai
recente au demonstrat că procentul de posesori ai 46 XYY este relativ egal, atât
în cazul infractorilor cât și a non-infractorilor.)

- Orientarea psihologică -

Perspectiva Psihanalitică:

Teoria lui Freud

În ceea ce privește doctrina psihanalitică, principalul exponent al acesteia este

Sigmund Freud, el dominând perioada interbelică cu teoriile sale de origine
psihologică.

 Teoria lui Freud a fost elaborată în două etape, astfel:

În prima, el a elaborat una dintre cele mai cunoscute idei ale sale și, anume,
cea referitoare la inconștient. El spunea: „Partea invizibilă a aisbergului care
formează cel mai larg și într-un anume fel cel mai puternic sector al minții
noastre.”
Inconștientul este distinct de preconștient, preconștientul fiind în mod similar
aproximativ inconștietului dar poate fi stimulat de procesele gândirii și astfel să
devină conștient. Astfel, inconștientul cuprinde toate impulsurile instinctive ale
omului și memoria sa reprimată din sfera conștientului, în inconștient, în mare
parte provenind din experiențe traumatizante din timpul copilăriei timpurii.
Aceasta înseamnă că, atât gândurile omului, cât și emoțiile și acțiunile sale sunt
guvernate de forțe ascunse în procesele memoriei și pot fi scoase la iveală
printr-o tehnică specială — psihanaliză.

Spune Freud că inconștientul, preconștientul și conștientul sunt concepute ca

niște entități autonome, printre care impulsurile circulă pe verticală, ascendent
și descendent.

Ulterior acestei teorii, Freud vine cu o nouă idee, referindu-se la personalitate,

ea cuprinzând Eul, Supereul și Sinele

Eul (Ego-ul) reprezintă conștiința de sine. Nucleul personalității în alcătuirea

căruia intră cunoștințele și imaginea despre sine. Totodată aici sunt incluse și
atitudinile conștiente sau inconștiente despre cele mai importante interese sau
valori.
Supereul (Superego-ul) este conștiința morală și constituie expresia existenței
individului în mediul social, adică purtătorul normelor etico-morale și ale
regulilor de conviețuire socială. Ca atare, Supereul este dependent de ordinea
socială căreia trebuie să i se conformeze.

Eul și Supereul sunt născuți din inconștient, Freud considerându-i un triumf al

elementului conștient, element care devine cu atât mai evident cu atât omul este
mai matur, mai sănătos și mai elevat sub aspect social.

Sinele (Id), una din cele trei entităţi ale personalităţii. Constituie un complex de
instincte şi tendinţe refulate, care are caracter apersonal şi nu este trăit în mod
conştient. El constituie polul pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor
instinctive predominant sexuale şi agresive (expresie a instinctelor vieţii şi
morţii), care pune organismul în tensiune. Sinele este considerat ca o
componentă biologică a personalităţii, reprezentant al influenţelor ereditare, de
fapt, rezervorul energiei psihice.

Tot Freud spune că: „Eul este expus atacurilor din partea celor două puteri,
ostile și incompatibile: pulsiunile instinctive ale sinelui și cenzura exercitată de
supereu”.
Astfel, în concepția lui, diferența dintre infractor și non-infractor se face în
funcție de Supereu și arată el: „pulsiunile organice antisociale, tendințele
infracționale ar fi prezente la toți indivizii, dar rămân ascunse în procesele
profunde ale personalității acestora, fiind controlate și stăpânite pe măsura
dezvoltării și trecerii la faza adultă de către Eu”.

Reținem că Eul se desăvârșește în permanență ca urmare a experiențelor

succesive acumulate, Supereul fiind cel care îi dictează Eului, iar acesta din
urmă se va supune sau nu ordinului de a controla și a stăpâni pulsiunile sinelui.

În explicarea acestor teorii psihanalitice, central fiindu-le Freud, un loc

important îl ocupă criminalul care a săvârșit infracțiunea din cauza
complexului de vinovăție.
Complexul de vinovăție ar favoriza comiterea crimei în momentul în care acest
sentiment ar atinge un grad atât de înalt încât ar deveni insuportabil, a.î.
criminalul ar aștepta pedeapsa ca pe o eliberare. Astfel se explică de ce unii
infractori își semnează crima pentru a fi cât mai repede descoperiți.

Teorii psihanalitice post-freudiene:

Teoria lui Alfred Adler:

Adler a devenit cunoscut prin prisma complexului de inferioritate căruia

Freud s-a opus vehement, însă, cu toate acestea, Adler a fost considerat un

 cofundator al mișcării psihanalitice, el punând bazele unei școli independente

de psihoterapie și teoria personalității.
Adler explică complexul de inferioritate ce determină dorința individului de
a-și depăși condiția, toate având la bază o oarecare doză de slăbiciune umană.

Astfel că Adler vorbește de două noțiuni: compensare sau supracompensare

— atunci când individul devine conștient de carențele sale, el încearcă să le
compenseze, ajungând uneori la compensare și alte ori, la supracompensare.

Acest sentiment de inferioritate este cel care la unii indivizi generează

complexul de inferioritate.
Prin acest complex de inferioritate, cercetătorii criminologi au găsit una dintre
cele mai convenabile mecanisme de interpretare a comportamentului uman, căci
orice persoană se poate afla uneori într-o situație inferioară și poate genera
frustrare. Raționamentul poate fi dus mai departe și s-a observat că complexul
de inferioritate poate să conducă la unii indivizi la săvârșirea de infracțiuni
deoarece este calea cea mai ușoară de a atrage atenția opiniei publice.

Adler a fost și el aspru criticat deoarece teoria sa a fost considerată

superficială pe alocuri, spre deosebire de Freud, care-și enunță explicațiile de o
manieră mult mai complexă.

Teoria lui August Aichorn — 1878-1949

Psihanalistul a inovat cu noțiunile de nevroză și psihoză, el considerând că

mediul social îl influențează pe individ, dar că acesta nu va trece la săvârșirea
faptei decât dacă este predispus în această direcție, deci, Aichorn vorbește
despre delincvența latentă.

August Aichorn a dobândit experiență în studiul delincvenței juvenile. A

susținut că delincvența și criminalitatea erau, în principal, expresii ale unui
sine nereglat, că părinții copiilor respectivi fie au lipsit din viața copiilor lor, fie
nu i-au tratat cu iubire și astfel au eșuat în formarea atașamentului intim
necesar unei dezvoltări normale ale Supereului.

 Diametral opus, tot Aichorn a mai considerat că mai există și alte tipuri de
delincvenți care au la bază o super abundență de dragoste părintească și
cărora le este permis orice.
Totodată a mai identificat și un Supereu dezvoltat la copiii care proveneau din
părinți criminali, iar tehnicile de intervenție pentru fiecare situație în parte
trebuiau să fie diferite.

Unii cercetători au mai arătat că rădăcina unui comportament criminal trebuie

căutate în anii de copilărie când fie a existat o privare de iubire maternă, fie nu a
existat sentimentul de protecție din partea părinților, sau o lipsă totală a relației
afective.

Alți doi cercetători Staub și Alexander împart criminalitatea 3 categorii:

Criminalitate Imaginară — fantezistă, care apare în acte ratate.

Criminalitatea Ocazională — Supereul renunță la moralitate, fiind amenințat
de a fi în pericol.
Criminalitatea Obișnuită — cuprinde trei tipuri de criminali: organici
(bolnavi mintal), normali (dpdv social sunt considerați anormal), nevrotici
(acționează în funcție de mobiluri inconștiente, resimt angoasa pedepsei)

Teoria lui Karl Gustav Jung — 1875-1960

Introduce tipul psihologic și conceptul de introvertit și extravertit.

Totuși aplicarea efectivă a acestor concepte a realizat-o Eysenck care a încercat

să demonstreze existența unei personalități specifice ale infractorului,
consideând că principala cauză a criminalității trebuie găsită în eșecul unei
anumite componente ale personalității individului în ceea ce privește o
comportare corectă în mediul social.

Varianta psihomorală:

Un reprezentant important este Etienne De Greff (1898-1961).

El spune că structurile afective ale individului sunt determinate de două

grupuri fundamentale de instincte, de apărare și de simpatie.
Vorbește despre faza asentimentului temperat, când individul normal suferă o
degradare progresivă a personalității ca urmare a unor frustrări repetate.
Convins de injustiția mediului social în care trăiește, el refuză să mai respecte
codul moral al societății și intră în a doua fază — faza asentimentului
formulat, când individul acceptă comiterea crimei și caută acum un mediu care
să-l tolereze.
A treia fază — criza. El acceptă eliminarea victimei și doar așteaptă ocazia
favorabilă pentru a trece la act, deci în timpul crizei individul trece printr-o
stare psihică periculoasă și trece la act.

De Greff a observat că unii asasini își impun să aibă o anumită personalitate

pentru care crima nu este resimțită ca un act grav sau intolerabil, mai ales în
cazul crimelor pasionale, unde predomină dezangajarea afectivă.

Teoria Personalității Criminale:

Aparține lui Jean Pinatel, 1913-1999.

Reprezintă una dintre cele mai complete teorii formulate în cadrul orientării
psihologice.

Teoria lui Pinatel se axează pe ideea de personalitate criminală formată

dintr-un nucleu central (ce cuprinde egocentrism, labilitate, agresivitate și
indiferență afectivă, determinant pentru trecerea la act) și alcătuit din multiple
variabile legate de aptitudinile fizice, intelectuale, sexuale ce urmează a
influența modalitățile de executare.

El consideră că, luarea acestor teorii în mod izolat, nu va conferi

personalității un caracter infracțional. Doar reunirea lor va conferi acest
caracter infracțional.

Astfel, Pinatel spune că infracțiunea este o faptă omenească iar infractorii sunt
oameni ca toți ceilalți, iar diferența dintre infractor și non-infractor este doar
cantitativă și nu calitativă.

Teoria lui Pinatel a constituit o ipoteză de lucru în domeniul criminologiei

clinice, vizând tratamentul și resocializarea infractorului.

Tot Pinatel atrage atenția că examinând un infractor, vei putea spune dacă
infracțiunea comisă a fost un accident în viața acestuia, dacă l-a marcat
profund sau dacă există îndoieli cu privire la starea sa periculoasă.

Tot Pinatel a realizat și o statistică prin care a arătat că pentru 25% din
infractori starea periculoasă este episodică, pentru 20% este cronică, iar
pentru 55% este marginală, aceștia din urmă putând deveni recidiviști, sau
infractori ocazionali.

Teoria Asociațiilor Diferențiate ale lui Edvin Sutherland:

- A elaborat teoria, acesta fiind considerat fondatorul criminologiei

sociologice nord-americane
- Unii autori au considerat că a avut o unică ambiție — aceea de a descrie
procesul prin care un individ devine delincvent. Astfel, în opinia sa,
comportamentul delincvent se învață printr-un banal proces de comunicare
între persoane — în prezent, anturaj. Se dobândește prin asocierea cu
indivizi care apreciază favorabil acest comportament delincvent și prin
izolarea de persoanele care îl consideră drept defavorabil. Astfel, prin izolare
se creează această diferențiere.
- Sutherland a realizat o critică severă percepției lui Lombroso, în ceea ce
privește delincventul născut și pornește de la o premiză clară în plan
metodologic.

- El consideră că:

- Condițiile cărora le sunt atribuite cauzele delincvenței trebuie să fie

totdeauna prezente, dacă există delincvență și întotdeauna absentă, dacă nu
există delincvență.

- El a emis niște idei de bază de la care a creat teoria sa:

- Comportamentul infracțional este învățat și nu ereditar. Învățarea se
realizează printr-un proces complex de comunicare. Are loc într-un grup
restrâns, mai ales. Procesul de învățare presupune asimilarea tehnicilor de
săvârșire a infracțiunilor. Orientarea mobilurilor, a tendințelor impulsive, a
raționamentelor și a atitudinilor.
- Orientarea acestora 4 depinde de interpretarea favorabilă / defavorabilă a
dispozițiilor legale.
- Un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii
domină interpretările favorabile.
- Asociațiile diferențiate pot varia în funcție de: durată, frecvență, intensitate.
- Formația criminală prin asociație nu se dobândește doar prin imitație.
Comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de nevoi și valori dar
nu se explică doar prin aceste.
- Teoria sa a fost considerată sinchistă deoarece a neglijat caracteristicile
individului în analiza sa, totodată și personalitatea delincventului, ignorând
întreaga motivație a actului infracțional — geneza sa. Dar și dinamica
acțiunilor acestor indivizi față de valorile ocrotite prin normele de lege.

Teoria Conflictului de Cultură:

- Sellin Thorsten — fondator.

- A susținut că normele juridice penale reprezintă expresia normelor culturii
dominante în societate. Astfel, conflictele culturale apar fie prin
introducerea unor valori, norme sau obieciuri străine într-un sistem închis,
fie prin schimbările de ordin social inevitabile în interiorul sistemelor.

 - Sellin ne oferă exemplul unui tată sicilian din New Jersey. A ucis un tânăr de
16 ani ce îi sedusese fiica. Pentru el această faptă reprezenta o normă de
cultură care nu era interzisă.

Teoria Subculturilor Delincvente:

- Albert Cohen
- Ideea centrală — infracționalitatea tinerilor din clasele defavorizate
constituie un protest împotriva normelor culturale dominante în SUA.
- A considerat că delincvența este mai degrabă o funcție a barierelor sociale și
economice impuse grupurilor sociale sărace.
- El a apreciat că grupul defavorizat, delincvent, își creează un sistem propriu
de norme care poartă denumirea de subcultură delincventă. Se caracterizează
prin:
- Non-utilitate, Malițiozitate, Negativism, Versatilitate, Autonomie.
- Non-utilitarism — membrii acestor subculturi desfășoară activități
infracționale, nu pentru scopuri materiale, ci pentru faimă.
- Malițiozitatea — a.c. infracțiunile sunt săvârșite din răutate, în sensul că ele
nu sunt utile infractorilor, ci prin acestea îi sfidează pe ceilalți, având doar
dorința de a le face rău (vandalism, distrugere de bunuri, etc).
- Negativism — Comportamentul infracțional se manifestă în contradicție cu
normele cărora ei ar trebui să se conformeze.
- Versatilitatea — specifică membrilor care săvârșesc o paletă largă de
infracțiuni, și nu doar anumite categorii.
- Autonomia — manifestată de presiunile altor subculturi cu care vin în
contact.

Teoria Rezistenței la Frustrare / a Auto-Stăpânirii

Walter Reckless, 1899-1988

- Analizează structura interioară a individului care acționează ca un mecanism

psihologic de blocare a comportamentului delincvent.
- Acesta respinge ideea corelației directe dintre frustrare și agresivitate și
spune el că societatea și individul dispun de o serie de mecanisme de
rezistență la frustrare care previn abaterile și încălcările normei sociale și
permit descărcarea încărcăturii emoționale a indivizilor, ca și proiectarea ei
în actul infracțional.
- Afirmă că există o structură socială externă, și una psihică, interioară,
care joacă rolul de tampon între frustrare și agresivitate, protejând indivizii
împotriva devierii de la respectarea normei sociale și juridice. Totodată,
contra oricărei presiuni, impuls, seducții sau demoralizări.
- În opinia sa, starea de frustrare poate apărea ori de căte ori individul se
confruntă cu un obstacol sau cu o barieră social, care îl împiedică să își
satisfacă interesele sau scopurile personale, și astfel se manifestă printr-o
tensiune afectivă care îl poate conduce către o devianță prin utilizarea unor
mijloace ilicite. Astfel, el dezvoltă ideaa de toleranță la frustrare, ca fiind
acea capacitate a unui individ de a surmonta o situație de frustrare, fără a
apela la diferite mijloace de răspuns inadecvate, ea fiind asemuită unei frâne
ce se impujne mijloacelor ilicite de a atinge un scop.
- Starea de agresivitate este o componentă esențială, normală a personalității
care poate fi canalizată sau deturnată până la momentul în care scapă
controlul rațiunii.
- Unii autori leagă agresivitatea de instinct, sau de necesitate și poate apărea ca
o referință la anumite nevoi vitale ale individului, cum ar fi: foamea,
apărarea sau sexualitatea.
- În cazul adolescenților / tinerilor, agresivitatea nu trebuie să fie înțeleasă ca
un indicator al unei devianțe, ci mai degrabă ca o încercare de descoperire a
propriei demnități de formare a unei atitudini combative, necesară oricărui
tânăr pentru ca acesta să își poată găsi locul într-o ierarhie impusă de adulți.

 - Se spunea despre acesta că supralicitează rolul psihiatrului, acordând

tehnicilor de investigație ale acestora o importanță de bază, în prevenirea
comportamentelor cu substrat infracțional.
- În concepția sa, teoriile pe care le-a argumentat, au un caracter mult mai
disciplinar, fiind necesar să se proiecteze pe termen lung niște programe
instituționale de prevenire și combatere a fenomenului de delincvență.
- Teoria rezistenței la frustrare se relevă prin a fi printre primele care au
încercat concilierea perspectivei psihologice cu cea sociologică, restrângând
totuși cauzalitatea fenomenului infracțional. Ele uneori exagerând
importanța factorilor sociali, în dauna celor individuali.

Edwin Lemer - Teoria Etichetării - 1912-1996

- El a analizat comportamentul sociopatic în lucrarea sa - „Patologia

Socială”.
- Astfel el a definit acest comportament ca pe unul profund dezaprobat în
interacțiunile sociale și a concretizat studiile sale în 7 postulate:

- 1. Există modalități de comportament uman și grupe de deviații care pot fi

identificate și descrise pentru situații specifice în timp și în spațiu.
- 2. Deviațiile comportamentale sunt rezultate ale conflictelor culturale care
reprezintă expresia organizării sau dezorganizării sociale.
- 3. Reacțiile sociale cu privire la devianță sunt situate între aprobarea totală,
indiferență, până la o dezaprobare totală
- 4. Comportamentul sociopatic este o devianță definitiv dezaprobată.
- 5. Persoana deviantă / delincventă este cel al cărui rol, statut, funcție și
definiție proprie sunt conturate prin gradul vizibilității sale sociale, prin
expunerea particulară pe care el o are la reacția socială, prin puterea și
natura acesteia.
- 6. Există atât tipare de restricție, cât și de libertate în participarea socială a
devianților care sunt direct raportate la statutul lor.
- 7. Devianții sunt individualizați în legătură cu vulnerabilitatea lor față de
reacția socială deoarece persoana este o entitate dinamică și există o
structură pentru fiecare personalitate care acționează ca un set de limite în
cadrul cărora reacția socială operează.

 - Pornind de la aceste 7 idei, Lemer a creat așa numitul scenariu al etichetării,

astfel:
- 1. Individul săv. un act deviant (devianța primară) când, de exemplu,
aruncă cu o piatră înspre mașina vecinului.
- 2. Urmarea pct. 1 produce o reacție informală când, de exemplu, vecinul se
enervează.
- 3. Individul continuă să încalce regulile (devianțe primare) și, de exemplu,
lasă câinele vecinului să iasă din curte.
- 4. În continuarea pct. 1, 2, 3, există o crescândă (dar încă primară) reacție
socială când vecinul îl spune părinților.
- 5. Individul săv. un act deviant mai grav (încă este o devianță primară) este
prins furând din magazin.
- 6. Există o reacție formală când tânărul este declarat delincvent juvenil de
către instanță.
- 7. Tânărul este etichetat drept delincvent de către instanțe și rău de către
vecini.
- 8. Tânărul începe să se creadă delincvent și se alătură celor asemenea lui.
- 9. Individul săv. din nou un alt act deviant, și mai grav (devianță secundară)
când jefuiește un magazin împreună cu membrii bandei căreia a ales să se
alăture.
- 10. Individul ajunge din nou în fața instanței, având mai multe infracțiuni la
dosar, este izolat de societatea convențională și urmează un stil de viață
complet deviant.

- Concluzionăm că devianța secundară se instalează după ce a săv.

infracțiunea mai gravă și după ce societatea a luat la cunoștință de această
devianță.
- În continuare individul trăiește un sentiment de injustiție (ca urmare a
etichetării) care este amplificat de respingere la reîncadrarea în muncă, ceea
ce va determina și o interacțiune dificilă cu cei din jurul său.
- Teoria lui Lemer a fost criticată pe motiv că supraaccentuează impactul
etichetării, evitând astfel problematica cauzalității.

 - Perspectiva Sociologică:
Are la bază teorii și opinii inspirate din psihologia și sociologia socială.

Primele explicații etiologice de tip sociologic au fost grupate sub denumirea

generică de Școala Franco-Belgiană a Mediului Social.

I Școala Cartografică / Geografică

— Promotori: Lambert Quetelet, 1796-1874

- De origine belgiană, alături de André Michel Guerry, 1802-1866
- A realizat o analiză dpdv statistic al criminalității. Abilitățile sale de
matematician l-au ajutat în acest sens.
- El a sesizat faptul că infracțiunile contra persoanei predominau în timpul
sezonului cald, pe când infracțiunile contra proprietății sunt comise mai mult
în zonele nordice, fată fiind durata sezonului rece.
- Pornind de la aceste statistici, Quetelet a emis „Legea Termică a
Criminalității”.
- Aceștia, Quetelet și Guerry, și-au fundamentat studiile în Franța, ca atare
teoriile lor au ca punct de pornire această zonă, dar nu se restrâng la aceasta.
- Printre criteriile pe care el le-a folosit în metodele statistice aplicate, a
folosit:
- Vârsta — a apreciat că are cea mai mare importanță. Numărul infracțiunilor
săvârșite de tineri este mult mai mare decât cel săvârșit de persoanele în
vârstă. În funcție de vârstă au stabilit faptul că infracțiunile de violență
săvârșite împotriva persoanei sunt mult mai frecvente la începutul vârstei
tinere, iar odată cu înaintarea în vârstă, infractorii se specializează în
infracțiuni contra proprietății.
- Sexul — infracțiunile sunt preponderent săvârșite de către bărbați și mai
puțin de către femei.
- Anotimpul — vara sunt comise mult mai multe infracțiuni contra persoanei
decât iarna.
- Climatul & Profesoia — influențează săvârșirea infracțiunilor —
persoanele cu un anumit grad de pregătire intelectuală sau profesională sunt
specializate în infracțiuni care necesită un anumit grad de pregătire.

- Sărăcie & Alcoolism — sărăcia — au concluzionat faptul că nu starea în

sine determină săvârșirea de infracțiuni, ci trecerea de la un statut de confort
la una de mizerie — alcoolisim — Quetelet a concluzionat că, într-o anumită
perioadă pe care el a analizat-o, din aproximativ 1100 de omucideri,
aproximativ 440 erau sub influența alcoolului.

II Școala Sociologică — Teoria lui Durkheim — 1858-1917

- A susținut că inegalitatea ce face parte din structura societății este o condiție

normală și umană ce nu poate fi evitată.
- Între egalitate și celelalte maladii sociale (inclusiv crima) nu se poate face o
asociere în afara situației de excepție când s-ar realiza o cădere a normei și a
regulilor sociale.
- Acestei căderi Durkheim i-a găsit o denumire — „Anomie”.
- Teoria anomiei a fost folosită de o grupare de sociologi din Chicago și, pe
baza acesteia, au concluzionat că delincvența juvenilă a luat, la acele
vremuri, o mare amploare, ca urmare a schimbărilor rapide, în localitățile
urbane (dezvoltarea rapidă a zonelor urbane a dus la o creștere a
infracționalității).
- În opinia sa, criminalitatea este un fenomen social normal care apare la
toate societățile, ea nefiind influențată de cauze excepționale și de structura
socială a cărei aparține.
- Crima constituie un factor de sănătate publică, ea fiind cea care face
diferența dintre bine și rău și care atrage atenția asupra stării sociale
precare pe care o națiune o are.
- Anomie — limba greacă anomos — fără norme — desemnează o stare
obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare a normelor
sociale, cauzată de unele schimbări bruște (războaie, revoluții, crize
economice).
- Astfel, Durkheim folosește conceptul de crimă ca normalitate în lucrarea sa:
„Regulile Metodei Sociologice”.
- Ulterior urmează „Suicidul”, unde emite o teorie interesantă — fenomenul
de suicid este ca un caz de moarte ce rezultă, direct sau indirect, dintr-un act
pozitiv sau negativ, comis de victima însăși care știe că trebuie să-și producă

 acest rezultat. Prin aceasta Durkheim face un pas foarte important și neagă,
astfel, predispoziția psihologică la sinucidere.
- A demonstrat că rata suicidului tinde să crească în perioadele de declin
economic, dar și în perioadele de creștere economică, în funcție de modul în
care individul îți percepe propriile nevoi.

III Școala Mediului Social — aka: Școala Lioneză

— Promotor: Alexandre Lacassagne — 1843-1924

- Îi aparțin două fraze celebre:

- „Societățile nu au decât criminalii pe care îi merită”.
- „Mediul social este mediul de cultură al criminalității, microbul fiind
infractorul, un element care nu prezintă importanță decât în ziua în care
găsește mediul care îl face să se dezvolte”.
- Factorul social are un rol preponderent dar nu absolut în formarea tipului de
criminal.

IV Școala Interpsihologică

Promotor: Gabriel Tarde — 1843-1904

- Asociat și prieten al lui Lacassagne.

- După cum Pinatel considera, Tarde face din sociologie o interpsihologie.
- Socialul este guvernat de relațiile psihologice dintre indivizi, bazată pe legea
imitației.
- Tarde a fost unul dintre primii criminologi care a prezentat o teorie a crimei
ca pe un comportament normal, învățat.
- A respins teoria lui Lombroso care susținea că infracțiunea ar fi cauzată de
anormalități biologice — a argumentat că cei care au comis crime sunt
oameni normali care, prin accidentul nașterii, au fost aduși într-o atmosferă
în care au învățat că, crima, este un mod normal de viață.
- A susținut că oamenii se imită cu atât mai mult cu cât sunt mai apropiați, că
imitația merge de sus în jos, că este imitat superiorul de către inferior și că

 marea tendință de imitare se răspândește de la clasele sociale superioare, la

cele inferioare.
- Spre deosebire de Durkheim, Tarde consideră că infractorul este un
parazit social.
- Teoria sa a fost denumită „Teoria Imitației” — sintetizată în 3 idei:
- 1. Oamenii se imită unii pe alții în funcție de cât de strâns este contactul
dintre ei. Imitația se schimbă rapid în orașe, fiind considerată o modă. În
localitățile rurale este mai rar întâlnită, Tarde afirmând că este considerată
doar un obicei. Coroborând aceste două caracteristici, modă vs obicei, el a
susținut că, crima începe ca o modă, dar mai apoi poate deveni obicei, ca
orice alt fenomen social.
- 2. Inferiorul imită superiorul. Tarde a adus ca argumente: vagabondajul,
alcoolismul și omuciderile, demonstrând că ele au fost mai întâi comise de
conducători și mai târziu de clasele sociale inferioare, care i-au imitat pe
aceștia.
- 3. Imitația este o modă. Ea devine modă a.c. una nouă o înlocuiește pe cea
veche.
- Teoria lui Tarde are un rol însemnat, deoarece a fost prima care a încercat
să descrie comportamentul criminal ca pe unul normal, învățat și nu venind
de la efecte psihice sau biologice.

Teoria Sociologică Multifactorială

— Enrico Ferri — jurist și sociolog, profesor universitar, avocat celebru,

redactor de ziar, autor de cursuri și lucrări științifice și considerat fondatorul
criminologiei sociologice (wow) — 1856-1929
- Discipol al lui Lombroso, însă acesta a căutat mai mult cauzele exogene
ale fenomenului criminal.
- Cercetările sale pornesc de la întrebarea: de ce în aceleași condiții exogene,
anumiți indivizi săvârșesc infracțiuni? El spune că delictul este un
fenomen complex, cu determinare multiplă, atât fizico-socială cât și
biologică, în modalități și grade diferite, în funcție de caracteristicile
persoanei implicate, ale locului și timpului comiterii faptelor.
- Enrico Ferri face din sociologia criminală o metodă de experimentare în
studiul infracțiunilor.

 - El susține:

- 1. Infractorul prin anomaliile sale, morfologice și psihice, ereditare sau

dobândite, ori împrumutate, constituie o varietate specială a genului
uman.
- 2. Pedepsele înscrise în coduri nu influențează cu nimic asupra
mentalității infractorului — crimele se nasc, se înmulțesc, se reduc și,
probabil, dispar, grație altor cauze, decât a metodelor de represiune și
constrângere.
- 3. Liberul arbitru este o iluzie.

- Ferri împarte criminalii în 5 categorii:

- I Criminali alienați
- II Criminalii înnăscuți — cei care nu pot face nicio diferență între o crimă
și o muncă cinstită; pedeapsa pentru ei este doar riscul pe care oricine poate
să îl aibă în exercițiul profesiei sale.
- III Criminalii din obișnuință — le este caracteristică precocitatea și
recidiva. Au în penitenciar ocazia să primească o educație specială pentru
crimă.
- IV Criminalii de acțiune — cei care comit actul sub imperiul pasiunii,
dotați de o susceptibilitate psihică specială, ca aceea produsă de amor, de
exemplu, care îi transformă ușor în asasini. Despre ei spunea Ferri că au
conștiința clară față de ceea ce au săvârșit — îl regretă, îl mărturisesc și nu
mai recidivează.
- V Criminali de ocazie — sub influența cauzelor exterioare și imperiozitatea
neprevăzutului, pierd stăpânirea de sine, lăsându-se pradă tendințelor
criminale
- Din această repartizare a criminalilor, Enrico Ferri părăsește domeniul strict
al tipului morfologic, anatomic, degenerativ, realizând sau creându-l pe omul
primitiv, sălbatic, pe care îl personifică în criminalul de azi.

Teorii Sociologice Moderne:

Teoria Modelului Consensual:

- O regăsim dominând criminologia sociologică până în jurul anilor ’60.

- Teoria îl considera pe infractor un inadaptat, fiind necesare noi modele de
resocializare a acestuia.

Școala Ecologică de la Chicago:

- Orice element, indiferent de natura sa (animal, vegetal, biologic, psihologic)

din momentul în care intră în relații cu alte elemente este susceptibil de a fi
implicat într-o relație cauzală.
- Reprezentanți — Shaw și McKay
- Cei doi și-au bazat informațiile pe niște înregistrări oficiale ale organelor
judiciare care erau, însă, considerate ca insuficiente de realitățile dincolo de
ceea ce aceștia, organele judiciare, nu puteau să rețină.
- Au încercat să facă niște corelații între delincvență și perturbările sociale
din zonele de deteriorare morală, caracterizate prin: sărăcie, șomaj,
condiții de muncă nefavorabile, învățământ dezorganizat — astfel
formulează conceptul de zonă criminogenă specifică.

 Macrocriminologia

- Știința criminologică a analizat în decursul timpului că, mediul fizic, precum:

aerul, căldura, frigul, umezeala, solul, a influențat schimbările de
temperament și de caracter susceptibile de a impune o normă de comportare,
astfel:
- CĂLDURA — diminuează puterea de rezistență a omului, așa încât există o
tendință la inerție, moleșeală, exagerare și chiar fanatism.
- FRIGUL — oțelind pe individ în lupta cu greutățile cu care se confruntă,
omul își mărește forța de rezistență. Astfel, omul nordic este mai puțin
idealist, mai pragmatic, obiectiv și constant în alegerile pe care le face.
- Așadar, temperatura excesivă, către minim sau maxim, nu pare să
infuențeze criminalitatea în mod semnificativ deoarece, după cum spunea
Lombroso, frigul prea mare temperează, iar căldura prea mare provoacă
inerția
- Lacassagne a creat chiar și un calendar al crimelor pornind de la statistici pe
care le-a realizat și a tras concluzia că omuciderile ar fi mai frecvente în
ianuarie, februarie, martie și aprilie.
- Infracțiunile contra patrimoniului cresc în lunile reci — probabil pentru a
căuta adăpost în penitenciar.

 Microcriminologiei

Cauzele crimei ca act individual:

Personalitatea infractorului:

Este un concept criminologic complex, care înglobează noțiunea psihosocială

de personalitate și pe cea juridica de infractor.

Înainte de a vorbi de personalitate, este important să definim caracterul —

ansamblul trăsăturilor inițiale si calitativ specifice care se exprimă în activitatea
omului în mod relativ, stabil și permanent.

Dacă prin atitudine vom înțelege maniera de a se comporta într-o situație,

atunci devine clar că atitudinea față de alții și față de sine constituie acele
fundamente ale caracterului care determină în mare măsură, fie formarea unei
personalități echilibrate (om sociabil, activ, exigent față de sine), fie formarea
unei personalități deviante (bănuitor, distant, nepăsător față de alții, cu o mare
doză de egoism).

Astfel, trăsăturile personalității sunt considerate ca fiind variabile și trebuie

să reținem că trăsăturile sunt ale personalității și nu ale comportamentului.

Comportamentul poate fi privit numai ca indicator al trăsăturii, căci

comportamentul adesea poate fi vizibil, dar trăsătura niciodată.

În literatura de specialitate sa dă următorul exemplu: Asistând la un meci de box

și observând că un pugilist (boxerul) luptă până la epuizare (comportament),
ajungem la concluzia că el este în sistem. (trăsătura).

Alt exemplu: X vorbește cu cineva și vrea să-l convingă că infractorul este trist.
După 4 ore de discuție, persoana este convinsă și ajunge la ideea lui X.
Trăsătura lui este că e manipulator.

Tot astfel, când cineva monopolizează întreaga conversație (comportament),

conchidem că e o persoană vorbăreață (trăsătură).
Așadar, trăsătura e o tendință de reacție largă si relativ permanentă și
putem vorbi de mai multe tipuri de trăsături.

Trăsături ale cunoașterii (gândire superficială), trăsături ale afectivității, (adică

ușor emoționabil sau sentimente profunde), trăsături temperamentale (lent, iute,
alert), trăsături dinamice (se referă la modul de acțiune și de decizie, dar și la
motivații și interes).

Formarea personalității infractorului

Sub aspect psihologic, criminalitatea angajează întreaga personalitate a

participanților la comitea infracțiunii, reflectând o dizarmonie a vieții psihice și
a personalității lor.

Despre delincvenți putem spune că prezintă anumite trăsături psihice esențiale

personalității lor:

Capacitatea intelectuală uneori neîndestulătoare, rezistență scăzută la efort,

instabilitatea emoțională, fragilitatea eului, inadaptare socială, duplicitatea
conduitei, dezechilibru afectiv existențial exprimat prin patimi, vicii,
perversiuni, falsă percepție a circumstanțelor sociale și a celor din jur,
înclinație către agresivitate, fie latentă fie manifestă.

 Mecanismul trecerii la act:

Elementul care diferențiază infractorii de non-infractori.

De Greef — etapele pe care un delincvent o parcurge:

Degradare progresivă a personalității, de la experiențe eșuate — etapa

asentimentului eșuat sau ineficace în timpul căreia se naște ideea de crimă
care ia formă insidioase. Trăirile subterane ce tind spre crimă apar spontan în
zona conștientului și ia naștere chiar ideea dispariției eventuale a victimei.

De cele mai multe ori, viitorul posibil infractor poate îndepărta ideea crimei.
Alteori, viitorul infractor trece în etapa a doua, a asentimentului formulat,
când individul acceptă ideea că o anumită persoană trebuie să dispară, iar
aceasta trebuie să ia loc fără contribuția sa.
Vom regăsi în studiile de societate că această etapă contradictorie are ezitări,
ideea conturându-se în mod lent, a crimei, infractorul căutând justificări, își va
schimba limbajul, felul de a fi și va căuta un mediu tolerant.

În cea de-a treia etapă apare criza în cursul căreia viitorul criminal acceptă
dispariția victimei, căutând doar împrejurarea favorabilă lui pentru a trece la
fapt.

De Greef spune că „principiul morții fiind admis, nu rămâne decât să accepte

să coboare la act…”. Spune că sensibilitatea infractorului la acest moment este
exasperată, emotivitatea este dezechilibrată, iar judecata sa este obsedată de
starea de criză și de luptă și se întâmplă să devină delirant. Explozia este
iminentă și totuși încă la acest moment orice lucru poate să împiedice trecerea
la act. Această ultimă fază este decisivă pentru comiterea crimei, unii creându-și
o personalitate pentru care crima este un act tolerant. Acum intervine
dezangajarea afectivă.

Un alt criminolog Bekker propune un alt fel de trecere la act și pleacă de la

ideea că „toți infractorii care contribuie la producerea fenomenului acționează
simultan”, de aici și ideea sa de modele sincronice.

Acesta arată că, în realitate, nu toate cauzele acționează în același moment, și

de aceea este nevoie de un model care să ia în considerare faptul că modelele de
comportament se dezvoltă conform unei secvențe ordonate.
- Dă exemplul consumatorului de droguri care pentru a ajunge astfel parcurge
mai multe faze, prima fiind cea a procurării, urmând apoi necesitatea de a
consuma și de a procura droguri din ce în ce mai puternice. -

Apreciem și noi că persoana care comite un act deviant, chiar pentru prima
dată, o face intenționat, chiar dacă intenția poate să nu fie în întregime
conștientă, dar trebuie să fie o forță motivată pe plan îndepărtat.

Toate cele exprimate mai sus nu exclud că infracțiunea poate fi săvârșită și

spontan, din culpă ori cu praeterintenție, doar că acestea sunt excepția care
confirmă regula, și constituie tot o expresie a unor personalități caracterizate
antisocial, cu impulsivitate, agresivitate față de valorile sociale protejate de
legea penală.

Cerșetorul, hoțul, infractorul intelectual, asasinul:

Cerșetorul — formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Manipulează

arta dramatică, acționând prin rolul jucat verbal. Știu să utilizeze metode cu
totul deosebite precum: modularea vocii, mimica, invocarea unor mari necazuri
pentru a obține milă. Unii își adaptează comportamentul în funcție de factorii
externi, eventualele infirmități sunt subliniate cu grijă, etalate ostentativ sau
discret, sugerate sau nuanțate. Această tipologie profită de interesul publicului,
fiind un bun cunoscător empiric în sesizarea și exploatarea trăsăturilor
psihologice ale celor de la care cerșesc.

Hoțul — săvârșește cea mai primitivă infracțiune. Se folosește de mișcări

simple, precum apucarea obiectului, camuflarea și transportarea obiectului într-
un loc ascuns. Caracteristic este sustragerea discretă și plecarea grăbită,
ascunderea de cei care l-ar putea urmări. Are un spirit de observație bine
dezvoltat, și organizează imediat un plan de acțiune bazat pe elemente concrete
și prezente: hoțul găsește soluții inovative în orice situație nou apărută.

Infarctorul Intelectual — escrocul, falsificatorul, șantajistul chiar și

evazionistul. Exercitarea acestor infracțiuni presupune dpdv psihologic
necesitatea unor abilități intelectuale deosebite. Forța fizică, pentru ei. este mai
puțin importantă, ei comit infracțiunile pe cale verbală, uneori și scrisă,
folosind un limbaj și un debit verbal specific și adecvat victimei.

Asasinul — considerat cel mai odios și nociv infractor, manifestă irascibilitate,

impulsivitate, agresivitate, este egocentric, dominator, are o capacitate de
raționalizare scăzută, este instabil, devine foarte ușor furios, superficial, mai
ales în contactul afectiv, tocmai de aceea se angajează în situații conflictuale și
reacționează violent. Dacă vorbim despre asasinii normali, pentru ei uciderea
nu este o plăcere sadică, ci constituie o relaxare după o mare tensiune, în urma
rezolvării unei situații conflictuale, prin asasinat. Ei manifestă o aparentă
satisfacție momentană după ce săvârșesc actul. Situația conflictuală în care se
află asasinul este dublată de un temperament impulsiv, de o motricitate mărită,
care se exteriorizează prin violență de ordin fizic.
Asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora și, din această cauză, este
lipsit de compasiune față de suferința celorlalți. S-a apreciat că această
insensibilitate nu este înnăscută, ci se câștigă ca urmare a modului de viață
dusă în condiții de vicisitudini fizice și psihice.

Prevenirea criminalității:

Modele de prevenire.

Modelul clasic — prevenția generală și specială.

Modelul social — prevenție primară, secundară și terțiară
Modelul situațional — măsuri de securitate și care influențează posturile și
beneficiile infractorilor

MODELUL CLASIC:

- De reținut faptul că privește o prevenție generală. În cadrul prevenției

generale vorbim despre — Platon, Seneca și Aristotel, în principal.
- Prevenția specială — complex de măsuri destinate să împiedice săv. unor
fapte antisociale de persoane care au săv. deja o infracțiune. Având în vedere
că modelul clasic, privit în general, are în prim plan un efect intimidant pe
care trebuie să îl aibă pedeapsa.

MODELUL SOCIAL:

- Presupune măsuri cu caracter social anticipativ, prin implicarea

comunității în efortul combaterii criminalității.

… (nu s-a mai predat.)

 Convenția ONU împotriva crimei organizate

transnaționale
Raportul UE asupra criminalității organizate

S-a dat definiția că sunt întreprinderi ilegale care exploatează noi spații
criminale fiind preocupate să se implice în acele activități care oferă profit.

Reținem că scopul lor este acumularea continuă de resurse prin mijloace

ilegale, pornind de la domeniile internaționale, precum traficul de droguri,
contrabanda, prostituția, evaziunea fiscală și ajungând la terorism, trafic de
armament, de persoane, de imigranți, de organe umane, infracțiuni informatice
etc…

Caracteristicile Crimei Organizate:

- Donald Cressey — stabilește următoarele:

- Criminalitatea organizată are o structură .
- Implică coordonarea unui nr. de persoane în planificarea și executarea în
scopul realizării unor obiective licite prin mijloace ilicite (câștigarea unor
licitații prin înlăturarea violentă a celorlalți competitori, de exemplu).
- Conspirativitate — necesități obiective determinate de nevoia de auto-
protecție, de evitare a penetrării propriilor rânduri de către organele legii
- Flexibilitate, rapiditate, capacitate de infiltrare
- Caracterul transnațional, care derivă din evoluția societății la nivel planetar
- Orientarea spre profit — tind către un câștig realizat prin menținerea
monopolului asupra bunurilor și serviciilor ilicite
- Utilizarea forței în atingerea propriilor obiective
- Sunt folosite intimidarea, șantajul, corupția și violența
- Pentru a fi menținută disciplina, în structura respectivă, cei nou-intrați,
recruții, învață codul onoarei și legea tăcerii — omerta siciliană
- Specific codului onoarei, sunt pedepsirea indiscreției, ori a trădării, indiferent
de structura criminală de tip mafiot pe care am analizat-o (Cosa Nostra,
yakuza etc…).

 - A stabilit un cod comportamental, un cod de conduită, având la bază dosarele

agenților de investigații, dar mai mult, legile nescrise ale mafiei.
- Cressey a combinat mai multe metode cum ar fi supravegherea membrilor a
mai multor organizații, reușind astfel să traseze liniile unui cod al familiilor.
- Reguli:
- 1. Fii loial organizației și membrilor ei;
- 2. Nu te amesteca în problemele celorlalți și nu fi trădător;
- 3. Fii rațional, fii membru al echipei și nu te angaja într-o luptă dacă nu poți
câștiga;
- 4. Fii om de onoare, fă ceea ce e just, respectă-ți casa și pe cei bătrâni;
- 5. Fii pregătit, ține-ți ochii și urechile mereu deschise și gura închisă;
- 6. Demonstrează-ți clasa.

Evoluția Organizațiilor Criminale:

1. Mafia

- 1822, în timpul unei revolte împotriva ocupanților francezi — viespile

siciliene.
- Morte Alla Francia Italia Anela — moarte Franței, strigă Italia
- Originile se găseau undeva la începutul sec. 19, dar tot pe fondul unor
instabilități sociale.
- S-a statuat deopotrivă că mafia e o stare a spirit, un sens al mândriei, o
filosofie de viață și un stil de comportament pe care orice sicilian îl
recunoaște imediat.
- Totodată, s-a statuat faptul că termenul mafioso nu a fost alocat neapărat
apartenenței mafiei și mai degrabă persoana astfel denumită ar fi
considerată un om respectat și temut, ce oferă protecție celor aflați în necaz,
nu prin intermediul legii, ci prin propriile posibilități — mafioso nu mai este
utilizat de cei propriu-zis din mafie, ei denumindu-se amici, prieteni,
prieteni ai prietenilor. Organizația lor poartă denumirea de Onorabila
Societate.

 - Mafia este considerată cea mai puternică organizație criminală, nu numai

datorită numărului mare de membri, dar mai ales ca urmare a structurii și
capacității sale de a dezvolta strategii unitare.
- S-a instalat în decursul anilor nu numai în Sicilia, ci și Milano, Roma,
Napoli, Torino dar și în țări precum SUA, Canada, Australia…

2. Camora

- Din Provincia Campania, în special în orașul Napoli, ea desemnând

societatea secretă a rău-făcătorilor napolitani, ale cărei origini se situează în
urmă cu 7 secole.
- Este consacrată mai ales datorită traficului de narcotice — cocaină.
- În prezent, a beneficiat de libertate de mișcare oferit de spațiul comun
european precum și de progresul tehnologic, de rapiditatea mijloacelor de
transport, extinzându-se în întreaga Europă prin trafic de droguri,
contrabandă de țigări și spălarea banilor.

3. ‘Ndrangheta

- Din Calabria — regiune a Italiei.

- Condițiile subdezvoltării economice sunt mai pronunțate decât în campanie.
- Ca și specific, această organizație s-a remarcat prin răpiri de persoane,
urmate de răscumpărarea ostaticilor. Uneori aceștia au fost supuși unui
tratament umilitor, iar ceea ce este de remarcat este faptul că răpirile au loc
în afara teritoriului în care s-a stabilit organizația criminală, fiind preferate
zone din centrul și nordul Italiei — oferind libertate de mișcare, posibilități
de închiriere, canale de spălare a banilor.

4. SUA

- Originile în sec. 19, în rândurile de emigranți irlandezi

- Aceștia constituiau cea mai săracă pătură a societății, nu aveau drepturi
politice și făceau obiectul unei continue discriminări.
- În concepția lor, supraviețuirea consta în forță și decizia de a o utiliza.
- Bandelor irlandeze au urmat cele de evrei, din țările est-europene

- 1860, pe coasta de vest, a emigrat un număr mare de chinezi angajați mai

ales în construcția de drumuri și căi ferate. Ei au constituit Tong (specialiști
în arte marțiale) care operau în zonele de China Town din San Francisco,
LA și NY.
- Aveau o structură ierarhică pusă la punct de războinici profesioniști, asasini,
colectori, paznici, răpitori — manifestau o violență nemăsurată.

Materie:

- Mâna Neagră
- Uniunea Siciliană
- Mafie — Cosa Nostra
- Crimă organizată în Rusia
- Traficul de droguri & de migranți

Traficul de droguri:

Cu ocazia celei de-a treia conferințe internaționale privind drogurile în cadrul

Europol, la Haga, 2019, s-a arătat că situația din Europa este fără precedent,
extinderea și complexitatea rețelelor de trafic de droguri fiind tot mai complexă.
Astfel, s-au identificat peste 5000 de grupări criminale specializate în astfel de
activități.

În acest context a fost adoptată Strategia Europol 2020+, prin care statele UE și-
au propus consolidarea instrumentelor pentru eliminarea acestei amenințări.

În 2019, tot Europol a emis un raport conform căruia cele mai utilizate droguri
au fost: canabisul (în Europa există o piață de 11 miliarde de dolari), heroina,
opiumul (7,4 miliarde dolari / an), cocaina (9,1 miliarde de dolari / an),
amfetamine, metamfetamine, MDMA-uri (5% din drogurile de pe piața
europeană).

Acestora li se adaugă substanțe psihoactive, foarte diversificate și nesupuse

controalelor (provenite, în special, din China).

Analgezicele acționează asupra creierului. Creează halucinații și o senzație de

plutire, existând riscul supradozajului.

Narcoticele elimină durerea, anxietatea și emoția (analgezice și sedative).

Consumatorii devin euforici, relaxați și lipsiți de teamă, iar după o scurtă
perioadă devin apatici.

Cele mai cunoscute narcotice sunt derivate ale opiumului produse din mac:

- Morfina (legal utilizată în medicină);

- Heroina (care este produsă din morfină și care este cu 25% mai puternică).
Heroina, astfel, nu se folosește în stare pură și se neutralizează cu zahăr.
Prezintă un pericol mare deoarece consumatorii ating repede pragul
toleranței, iar apoi devin dependenți.
Lipsa drogului determină dureri abdominale, depresie, iritabilitate etc…

Barbituricele:

- Droguri sedativ-hipnotice. Supradozajul provoacă moartea.

- Tranchilizante folosite pentru tratarea celor bolnavi mintal (psihoze, în
special — valium, librium, equalin).

Canabis:

- Produsă din cânepă indiană; are ca derivat hașișul care este un derivat din
marijuana.
- Stare de visare, efecte halucinogene.

Alt halucinogen comun este mescalina (specie mică de cactus din Mexic)
Cel mai puternic halucinogen este LSD.

 Cocaina:

- Ingredient obținut din coca (America de Sud).

- Se prepară o pudră cristalină.
- Euforie și excitare.
- Supradozele determină stări de delir, comportament maniac violent, stop
respirator.

Amfetamina:

- Drog sintetic care produce efecte intense — presiune sangvină, musculară,

respiratorie, precum și efecte psihologice; încredere în propriile forțe,
euforie, lipsă de teamă, comportament impulsiv.
- E.g.: benzedrina, dexedrina, dexamil, bifetamina, metedrina.

Traficul de migranți:

Expresia trafic ilegal de migranţi desemnează faptul de a asigura, în scopul

obţinerii, direct sau indirect, un folos financiar ori un alt folos material, intrarea
ilegală într-un stat parte a unei persoane care nu este nici cetăţean, nici rezident
permanent al acelui stat — (această definiție o regăsim în protocolul
internațional privind traficul de imigranți al ONU).

Începând cu anul 2014, numărul de imigranți venind din Siria, Pakistan,

Afganistan, Irak, Senegal, Somalia, dar și din Asia, care au ajuns în UE, a fost
în continuă creștere.

În 2019 a fost emis un raport al direcției de investigare a infracțiunilor de

criminalitate organizată și terorism din România (DIICOT) care arată că una
dintre posibilele tendințe ar putea fi aceea că migranții doresc să rămână pe
teritoriul statului român sau traficanții să îi traficheze în scop de muncă
forțată.

 Falsul de Monedă și de Mijloace de Plată:

Apariția netbanking și efectuarea de plăți online a oferit noi oportunități

grupurilor organizate de a profita de bunurile consumatorilor și a companiilor.
Dark Net-ul oferă posibilitatea de a achiziționa materia primă pentru
falsificarea de monedă. Prejudiciu — însemnat și greu de detectat din cauza
mai multor factori, precum:

- Lipsa verificării minimale a numerarului în timpul tranzacției.

- Altele.

Spălarea banilor:

Tehnica de bază cuprinde 3 etape succesive:

1. Înființarea unor conturi colectoare în care se efectuează depozite bancare.

Ele sunt înființate pe numele unor societăți comerciale fictive, fiind și
dificil de identificat.
2. Sumele din conturi sunt virate în țări străine printr-un număr de operațiuni a
căror complexitate are drept scop să împiedice identificarea sursei banilor.
Sunt preferate țările — cele care garantează secretul bancar și fac din
aceasta o politică de stat (Elveția) și cele aflate în dificultate economică și
fac eforturi pentru atragerea capitalului străin, precum și țările în curs de
dezvoltare.
3. Investirea în afaceri licite a capitalului transferat și returnarea beneficiilor.

Prevenirea și combaterea crimei organizate:

Amploarea și impactul deosebit al acestui fenomen au provocat necesitatea

instituirii: Europol, ONU, Consiliul Europei, Interpol și grupul Trevi
(Terrorisme Radicalisme et Violence Internationale). Au funcționat până în
1993, când a intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht.

Un rol important:

Convenția Națiunilor Unite împotriva terorismului, la NY, anul 2000;

Convenția de la Palermo (mai ales la infracțiunile de spălare a banilor).