3.

CRIMINALITATEA VIOLENTĂ

3.1. Caracterizare ............................................................................................................... 88

3.2. Evolutia istorica a infractiunilor cu violenta ............................................................ 89
3.3. Violenţa domestică ....................................................................................................... 92
Rezumat ............................................................................................................................... 94
Teste de autoevaluare ......................................................................................................... 95
Bibliografie minimală ......................................................................................................... 95

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să apreciezi caracteristicile criminalității violente;

 să explici evoluția istorică a acestei forme de criminalitate;
 să dezvolţi într-un eseu de o pagină, violența domestică.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

3.1. Caracterizare
Dreptul la viata si integritatea corporala constituie unul dintre putinele drepturi
fundamentale ale omului care poate fi respectat si protejat. Acest drept trebuie
protejat in conditiile actuale cu orice pret si cu orice mijloace.
Violenta este un indiciu al crizei personale a individului care nu mai gaseste
iesiri logice dintr-un sistem inchis. Ea este si o consecinta a crizei societatii
care nu mai ofera modele viabile membrilor sai, nu mai reuseste sa-si impuna
valorile si nu mai este in masura sa-si faca respectate normele.
Fenomenul infractional, in sens larg, pare a fi legat dintotdeauna de specia
umana, fapt care indreptateste intrebarea daca nu cumva umanitatea poarta in
ea un germene al raului.
Acestui fapt i s-au dat explicatii multiple fiecare cu doza ei de adevar si
subiectivitate.
Mai intai s-a observat, pe buna dreptate, ca pe cadranul temporal al planetei,
specia umana este extrem de tanara, iar evolutia sa este departe de a fi atins
maturitatea, fata de teoria lui Lombroso conform careia caracterele omului
primitiv pot transpare daca nu sub forma stigmatelor anatomice, macar in
forma arhetipurilor comportamentale.
La omul modern nu pot fi complet neglijate1, iar aceste arhetipuri includ vointa
ca pe un instinct de aparare, de supravietuire ori de distrugere.
De altfel, utilizand speculativ conceptele ”eros” si ”thanatos” ca pe instincte
generatoare de viata si moarte, Sigmund Freud a ajuns la concluzia ca
agresivitatea este instinct si ca in consecinta impotriva ei nu se poate face mare
lucru.
Cand agresivitatea depaseste cadrul definit prin supravietuire, nefiind motivata
de nevoile individului si al speciei, ea capata un aspect distructiv, negativ.
Sociologii au adus elemente noi, completatand criminogeneza prin relevarea
importantei mediului social. S-a demonstrat statistic ca dintre factorii sociali,
crizele generalizate (razboaie, revolutii, crize economice majore) sunt insotite
de cresteri spectaculoase ale fenomenului infractional si al violentei in special.
Afectand largi paturi ale populatiei crizele au implicatii majore in procesele de
socializare a indivizilor, accentuand pana la acutizare laturile contradictorii si
instrainarea indivizilor, mediul psiho-social ne mai reusind reechilibrarea si
ajustarea sistemelor si microsistemelor sociale.

1
Valeriu Bujor, Octavian Pop, Cauzalitatea in criminologie, Ed.Mirton, Timisoara, 2003, p.2
Criminologie 88
 In aceste conditii, indivizii intra in conflict cu ei insisi si cu societatea, iar
propria lor personalitate la o orientare preponderent negativa, caracterizata prin
indiferenta afectiva si egocentrism (reactie la autoprotejare psihica), labilitate
psihica (reactie la stres) si agresivitate (reactie comportamentala ca rezultanta a
vectorilor rezultati anterior).
Violenta nu are ca unica determinare criza sociala, cauzalitatea acesteia avand
un spectra larg, dar prin aceasta se releva rolul important pe care dezechilibrele
sociale il joaca in producerea infractiunilor cu violenta.
Ca stiinta care studiaza starea, dinamica si cauzele criminalitatii in scopul
elaborarii masurilor de prevenire si combatere, a acesteia, criminologia a fost
vaduvita in trecut. Prin excelenta o stiinta legata de nevoile practice de aplicare
cat mai rapida a solutiilor propuse de cercetare stiintifica in activitatea concreta
de realizare a politicii penale, criminologia este chemata, sa studieze
fenomenul infractional asa cum acesta se manifesta in conditiile unei anume
societati intr-o etapa istorica determinata2.
Cercetarea fenomenului infractional se afla intr-o stare incipienta in tara
noastra, inclusiv a infractiunilor savarsite cu violenta. Putem afirma insa ca
despovarata de exigentele ideologice si de idei preconcepute cercetarea acestui
flagel va conduce la rezultate utile practicii sociale. In acest scop trebuie avuta
in vedere insa, o conceptie clara de perspective si un cadru institutionalizat.
Pornind de la constatarea ca nu exista liber arbitru, omul fiind supus legilor
naturii (determinism biologic) si conditiilor mediului social (determinism
social) criminalitatea este datorata unor factori antropologici, sociali si
cosmotelurici si ca deci, ceea ce se impune in lupta contra infractionalitatii
este, pe de o parte de a preveni, prin combaterea cauzelor,iar pe de alta parte de
a-i sustrage pe cei care au savarsit infractiuni de sub inraurirea factorilor
criminogeni care determina alunecarea lor pe aceasta panta.

3.2. Evolutia istorica a infractiunilor cu violenta

Problema violentei nu este o problema noua in istoria omenirii de multe
milenii. Legea penala din toate timpurile si in toate societatile a recunoscut
gradul de pericol social deosebit de ridicat pe care il reprezinta infractiunile cu
violenta, constituind unul din grupul celor mai frecvente fapte impotriva carora
s-a actionat pe multiple planuri.

2
Rodica Mihaela Stanoiu, Metode si tehnici de cercatare in criminologie, Bucuresti, Ed. Academiei, 1981, p.34
Criminologie 89
 Incalcarea dreptului la viata, integritate corporala, a libertatii sexuale, etc.,
creeaza o stare de nesiguranta sociala, un dezechilibru serios pentru insasi
existenta societatii3.
Formarea, desfasurarea si normala dezvoltare a relatiilor sociale legate de
ocrotirea juridica a vietii persoanei nu este posibila fara combaterea eficienta
folosind mijloace juridice, dintre cele mai eficiente sunt cele oferite de dreptul
penal, ca instrument de normare si reglementare a acestor valori de importanta
sociala majora.
Savarsirea faptelor de violenta constituie expresia unei constiinte profund
inapoiate la indivizii caracterizati prin grave deficiente morale si printr-o
agresivitate deosebit de periculoasa pentru societate. Printre componenetele
constiintei inapoiate care genereaza astfel de conduite antisociale se intalneste
adesea mentalitatea gresita care il considers pe om ca pe orice alta flinta de
care poate dispune agresorul, curmadu-i viata prin folosirea fortei fizice. Orice
fapta de violenta a pesoanelor creeaza o stare de pericol pentru securitatea
intregii societate. De aceea incriminarea tuturor formelor de fapte contra vietii
persoanei are ca scop apararea relatiilor sociale si a valorilor sociale de care
acestea sunt legate – viata si libertatea individului uman. Dreptul la viata si
libertate este recunoscut ca drept natural absolut, acordat din momentul nasterii
si garantat oricarui individ, indiferent de conduita si situatia lui.
Viata este un fenomen complex, ca forma superioara de miscare, ea are la baza
repere biologice si psihice care isi subordoneaza procesele interioare (chimice,
fizice, mecanice) dar mai presus de toate, ea este un fenomen social, o valoare
sociala. Se ocroteste nu numai viata in sens biologic, ci mai ales cea primita din
punct de vedere sociologic, ca o conditie, indispensabila pentru insasi existenta
societatii omenesti, cat si din punct de vedere juridic, ca atribut ce ia forma
dreptului absolut la viata si care intereseaza nu numai individul ci si
colectivitatea si ca stare este gata de a forma obiectul unei solide protectii
juridice4.
Raul contra caruia legea penala reactioneaza este vatamarea ce se aduce fiintei
omenesti si pericolul care il constituie pentru societate faptele care au ca
rezultat distrugerea vietii umane.
In aceasta privinta inca cu doua milenii in urma, Titus Lucretius afirma: "Vita
que mancipia nulli dotur, omnibus usu" (Viata nu este proprietatea nimanui ci
uzufructul tuturor) atragand astfel atentia asupra importantei valorii vietii
persoanei, sub aspectul succesiumi generatiilor si permanentei lui in lume5.

3
D. Luminosu, V. Popa, Criminologie, Ed. Helicon, Timisoara, 1996, p.333
4
Boroi Alexandru , Aspecte teoretice si practice privind infractiunile de omor si vatamarile cauzatoare de
moarte, Ministerul de Interne - Serviciul Editorial, Bucuresti, 1991, p.7
5
Ion Dobrinoiu, Infractiuni contra vietii persoanei, Ed.Academiei, Bucuresti, 1987, p.11
Criminologie 90
Criminalitatea, ca fenomen social, a aparut odata cu structurarea primelor
comunitati umane arhaice. Anterior acestui fapt esential nu se poste afirma
existenta criminalitatii, "deoarece acolo unde nu exista morala si norme, nu
exista crime".
Este foarte probabil ca primele preocupari pentru pedepsirea unor
comportamente individuale considerate periculoase sa fi fost determinate de
necesitatea autoprotejarii comunitatilor umane constituite in conditii naturale
vitrege care le amenintau permanent supravietuirea. In mod firesc, reactia
grupului aflat in pericol a fost severa la adresa celor care prin actiunile lor,
amplificau starea de risc. Faptul ca "legea talionului" razbate prin negura
timpului pana in civilizatul Babilon al regelui Hamurabi si chiar malt dupa
aceea, reprezinta o dovada in acest sens.
Odata cu trecerea timpului atat fapta prohibita cat si pedeapsa ce trebuia
aplicata au dobandit conotatii noi, mai ales religioase, dar intr-o anumita
masura si social-economice. In scopul realizarii superioare a sentimentului
religios, crima a fost considerate fie ca o manifestare diabolica, fie ca o
expresie a pacatului, iar justitia a pimit aspectul unui dar divin. De altfel, pe
stela de diorit negru de la muzeul Louvre, pe care sunt gravate articolele
"Codului" sau, Hamurabi este infatisat inchinandu-se zeului Samas de la care
primeste textul legii.
Pedepsele erau considerate ca o veritabila retributie pentru raul provocat, ori ca
o ispasire a pacatului savarsit. Desi modelate dupa "legea talionului" ele se
diferentiaza si in functie de pozitia sociala a inculpatului sau a partii lezate.
"Codul" lui Hamurabi a influentat, intr-o masura importanta reglementarile
penale ale popoarelor din zone de confluenta. Astfel, in Egipt, in timpul
Regatului Nou se aplica pedeapsa cu moartea pentru omucidere, viol, talharii
etc.
De asemenea, legile ebraice pedepseau cu moartea omuciderea voluntara,
rapirea de persoane, sadomia, etc. Executarea pedepsei capitale – prin ucidere
cu pietre – era incredintata, fie familiei care suferise ofensa, fie intregii
comunitati. Pentru crime deosebit de grave se aplica arderea pe rug,
spanzurarea ori tragerea in teapa; "legea talionului" avea drept corespondent
ebraic "razbunarea sangelui".
Interesul pentru reglementari juridice precise, cunoscute de toti membrii
societatii, si aplicabile tuturor in mod egal, a fost evidential pentru prima data
in Grecia antica inca din secolul al VII-lea i.e.n.

Criminologie 91
3.3. Violenţa domestică
Violenţa umană are nenumărate forme de manifestare. Securitatea personală
este ameninţată cotidian în diferite locuri şi diferite circumstanţe: acasă sau în
alte locuinţe, la şcoală, la locul de muncă, în cursul desfăşurării unor
evenimente sportive, pe stradă. O clasificare generală ar urma distincţia între
spaţiul privat şi cel public – locuinţe şi spaţii publice - pe de o parte şi
combinaţia acestora: spaţiul public-privat ca spaţii comune în clădiri
rezidenţiale.
Violenţa şi frica de a fi victimizat afectează neîndoielnic calitatea vieţii oricărui
individ, dar diferite grupuri – femeile, copiii şi persoanele vîrstnice – sunt
deobicei considerate drept ţinte predilecte ale actelor de violenţă.
Secretarul General al Consiliului Europei a lansat un proiect integrat, intitulat
“Răspunsuri la violenţa cotidiană într-o societate democratică” (2002-2004)
pentru a mobiliza resursele necesare confruntării cu acest fenomen îngrijorător,
în vederea prevenirii şi controlului. Ca urmare, o serie de publicaţii, documente
şi recomandări, dar şi instrumente de lucru au fost realizate pentru a preveni şi
ameliora manifestării violenţei.
Dintre acestea, “Violenţa împotriva femeilor: răspunsuri ale Consiliului
Europei”, volum realizat de Sheila E.Henderson, cuprinde şase secţiuni
referitoare la următoarele aspecte esenţiale în abordarea violenţei împotriva
femeii: dezvoltarea înţelegerii violenţei împotriva femeii ( I );
necesitatea unor politici şi strategii la nivel internaţional, naţional şi local ( II );
tipurile de activităţi cerute: preventive, de protecţie şi servicii pentru victime
(III-V ); ceea ce s-a învăţat pînă acum din activitatea Consiliului Europei în
acest domeniu (VI ); documente ale Consiliului Europei, relevante abordării
violenţei împotriva femeii ( Appendix ).
Cartea Sheilei E. Henderson este consistentă şi coerentă, fiind focalizată pe
femeia adultă şi neacoperind alte aspecte cum ar fi cele referitoarela copii, deşi
se recunoaşte unanim faptul că violenţa îmotriva femeii afectează profund
copiii.
La noi, violenţa domestică s-a impus datorită preocupării privind statutul
femeii, criticilor aduse sexismului, manifestat în societatea românească în
diferite domenii ale vieţii politice, sociale şi culturale. Secundar, ea a inclus şi
problemele legate de statutul copilului, de problematica socială a copilului –
abandon, copii străzii, absenteism şcolar, abuzul şi exploatarea copilului,
situaţia copilului instituţionalizat, drogurile etc. -, conturînd un conţinut în care
femeile şi copiii se reunesc în mod predilect în categoria victimelor.

Criminologie 92
Cu toate eforturile de a asigura un climat de egalitate între sexe în sfera
publică, o privire mai atentă asupra familiei, relaţiilor intrafamiliale şi a
relaţiilor în cuplu, a evidenţiat contraste şi realităţi disfuncţionale. Presiunile
către modernizarea şi democratizarea relaţiilor intrafamiliale au dus, în mod
paradoxal, la supraîncărcarea femeii şi la criminalizarea ei în raport cu statutul
parental. Unii autori conchid, în urma “analizei structurilor actuale de protecţie
a copilului, modurilor lor de funcţionare şi intervenţie”, că “femeia este adesea
considerată primul şi adesea unicul părinte, răspunzător de situaţia precară în
care se află copilul…de regulă mama…este blamată pentru disfuncţiile
familiei, inclusiv pentru violenţa domestică şi acuzată că nu îşi îndeplineşte
bine rolul de mamă şi soţie.”
La noi, VD, ca preocupare a specialiştilor din diferite domenii, a politicienilor,
mass mediei şi publicului larg, s-a impus în perioada 1995-1996, iar acest lucru
s-a petrecut în bună parte datorită presiunilor externe, nevoii de aliniere la
spiritul şi standardele europene şi internaţionale şi, mai ales, în dimensiunea ei
de protecţie şi ajutor acordat victimei, fie ea copil sau femeie. Toate acestea s-
au făcut în contextul în care politicile de promovare a femeii au obligat la
considerarea raporturilor ei cu bărbatul, la reconsiderarea familiei, rolului ei
social şi la statutul ei legal.
În România, VD nu apare în statistici rafinate - deşi se distinge între
criminalitatea masculină şi cea feminină -, care să includă categorii nuanţate de
victimizare, probabil şi pentru faptul că statisticile dau predominant atenţie
agresorilor şi mai ales criminalităţii masculine.
În anul 1993 a avut loc cea de a 3-a Conferinţă Europeană Ministerială asupra
Egalităţii între Femei şi Bărbaţi, la care s-a subliniat faptul că “violenţa
împotriva femeilor este un fenomen universal, prezent în toate straturile sociale
şi toate societăţile, independent de nivelul lor de dezvoltare, stabilitate politică,
cultură sau religie.”
Un ultim studiu, la nivel naţional, asupra violenţei în familie, realizat în iulie-
august 2003, a arătat că în ultimele 12 luni “aproape un milion de românce” au
suportat în mod frecvent violenţa în familie sub diferite forme, 370.000 copii,
sub 14 ani, au asistat la insulte şi înjurături frecvente între părinţi.
S-a constatat că aproape jumătate din populaţia României nu ştie de existenţa
unui instrument juridic care reglementează violenţa în familie, iar 80% din
victimele violenţei nu au apelat niciodată la instituţii specializate. Populaţia
României este mai tolerantă faţă de problematica violenţei în familie decît
populaţia altor ţări din Uniunea Europeană, întrucît patru din zece români
consideră că violenţa fizică în familie nu sunt acte foarte grave, comparativ
cualte ţări din UE în care doar un individ din zece este mai tolerant.

Criminologie 93
Studiul a fost efectuat de CPE (Centrul Parteneri pentru Egalitate). Datele au
fost obţinute
folosind un eşantion reprezentativ de 1806 persoane, din toate categoriile
sociale.
Unii autori se întreabă “de ce discutăm unilateral chestiunea violenţei
împotriva femeilor” şi răspund că acest lucru se întîmplă “pentru că există o
asimetrie evidentă între proporţiile agresiunilor reciproce între femei şi bărbaţi.
Cu sau fără statistici, femeile suportă sistematic şi simptomatic violenţe de
diferite tipuri, de la cele fizice la cele subtil psihologice. Fără îndoială că şi
bărbaţii sunt ţinte ale violenţelor, dar în cele mai multe cazuri ei sunt ţinta
agresiunii altor bărbaţi”.Explicaţia rezidă în “perpetuarea paradigmei
dominaţiei masculine, care se manifestă în fiecare societate, mai primitiv sau
mai rafinat, în funcţie de datele şi condiţiile respectivei societăţi “.
Violenţa împotriva femeilor este o reflectare a relaţiilor de putere inegale între
femei şi bărbaţi, servind perpetuarea acestor raporturi dezechilibrate şi
exprimă, mai ales, aşa cum vom vedea şi din statisticile româneşti, existenţa
unei relaţii intime între structurile de dominaţie masculină şi violenţa în sefara
sexualităţii.

Rezumat
Criminalitatea violentă a însoțit evoluția societății umane de la începuturi și
până în prezent. Concluziile cercetătorilor în domeniul criminologiei,
dreptului penal și sociologiei ne îndreptățesc să apreciem că această formă
de criminalitate va dăinui mult timp. Ea a evoluat de la o etapă la alta a
devenirii existenței umane, modificându-și configurația, volumul și formele
de manifestare. Statul a întreprins măsuri de răspuns în raport cu
circumstanțele istorice determinate de condițiile economico-sociale și
culturale ale vremii.
Dacă la începuturi, răspunsul societății la fenomenul violenței l-a constituit
cu precădere pedeapsa și înăsprirea acesteia (uneori răzbunarea ca un corolar
al legii talionului), treptat, mai cu seamă în perioada modernă, s-au avansat
și alte modele de tratament pentru criminalitatea violentă. Be baza studiilor
criminologice s-au experimentat diverse forme de prevenire și de combatere
bazate pe măsuri de cunoaștere a situațiilor conflictuale și de dejucare a unor
acțiuni de înfăptuire a actelor violente.
Violența domestică, existentă și ea din timpuri străvechi, a atras atenția
instituțiilor statului, comunităților și cercetătorilor abia în epoca modernă,
urmarea fiind adoptarea de norme penale adecvate pentru combaterea și
prevenirea fenomenului în condiții optime și eficiente.

Criminologie 94
Teste de autoevaluare
1. Comentaţi noțiunea de violență, din punct de vedere criminologic.
2. Expuneți evoluția criminalității violente.
3. Enumerați câteva cauze generatoare și condiții favorizatoare ale
criminalității violente.
4. Formulați unele măsuri de prevenire și de combatere a criminalității
violente.
5. Caracterizați violența domestică.

Bibliografie minimală
Valeriu Bujor, Octavian Pop, Cauzalitatea în criminologie, Ed. Mirton,
Timișoara, 2003.

N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Șansa,

București, 2000.

D. Luminosu, V. Popa, Criminologie, Ed. Helicon, Timișoara, 1996.

Al. Boroi, Aspecte teoretice și practice privind infracțiunile de omor și

vătămările cauzatoare de moarte, Ed. Ministerului de Interne, București, 1991.

Rodica Mihaela Stănoiu, Metode și tehnici de cercetare în criminologie, Ed.

Academiei, București, 1981.

Criminologie 95