APARATUL RESPIRATOR

Structura aparatului respirator este adaptată modului de viață al

animalului și tipului de respirație. Multe nevertebrate inferioare nu au un
aparat respirator diferențiat și schimburile gazoase au loc prin toată
suprafața corpului (respirație cutanată). Organele respiratorii diferențiate
există la multe nevertebrate și la toate vertebratele.
La animalele acvatice, ele sunt branhiile (la echinoderme, crustaceii
superiori, polichete, majoritatea moluștelor, ciclostomi, pești).
La cele terestre, ele sunt traheele (la insecte) și plămânii (la
araneide, gasteropodele pulmonate, majoritatea vertebratelor).
Se disting astfel trei feluri de respirații:
- respirația branhială, în care schimburile gazoase au loc cu
ajutorul unor expansiuni membranoase mai mult sau mai puțin
cutate și puternic vascularizate, numite branhii (la pești);
- respirația traheală, în care distribuția aerului în tot corpul
animalului are loc prin tuburi ramificate, numite trahee (la insecte);
- respirația pulmonară, în care aerul este introdus printr-un
mecanism special în saci membranoși, puternic vascularizați, care
sunt plămânii (la vertebratele tetrapode).
În raport cu mediul se deosebesc 2 tipuri de respirație:
- respirația acvatică unde aparatul respirator este reprezentat prin
branhii. La pești sunt 4 perechi de branhii, formațiuni lamelare
puternic vascularizate, care sunt acoperite de opercule ( la peștii
osoși);
- aeriană unde aparatul respirator este alcătuit dintr-un sistem de
trahee ramificate și anastomozate (la insecte) sau din plămâni și
din căile respiratorii (la vertebratele tetrapode).
Amfibienii care sunt vertebrate tetrapode adaptate atât la mediul
acvatic cât și la mediul terestru au mai multe modalități de efectuare a
schimburilor de gaze:
• respirație pulmonară realizată prin doi pulmoni adevărați care se
deschid în laringe, aerul este înghițit, intrarea aerului făcându-se prin
coborârea și ridicarea planșeului bucal;
• respirație branhială caracteristică stadiului larvar (mormoloci)
realizată de branhii externi și branhii interne. La unele urodele
(Sirenidae) branhiile se păstrează și la adulți, respirația fiind branhială
și pulmonară;
• respirație cutanată care compensează până la jumătate respirația
pulmonară;
 • respirație buco-faringiană. Ca urmare a reducerii plămânului la unii
amfibieni, mucoasa bucală și faringiană care sunt puternic
vascularizate funcționează ca organe respiratorii accesorii.

La păsări mucoasa bronhică prezintă dilataţii saciforme

extrapulmonare, întărite la exterior de un ţesut fibroelastic numite saci
aerieni. Sunt nouă saci aerieni ( unul intraclavicular, doi cervicali, doi
toracici craniali, doi toracici caudali şi doi abdominali foarte dezvoltaţi) care
asigură o rezervă de aer în timpul respiraţiei, strat izolator al viscerelor şi
intervin în locomoţia aeriană prin diminuarea greutăţii specifice a corpului.
La baza traheei, la bifurcarea celor două bronhii principale se află un
organ fonator-sirinxul. Pulmonii aviari au numai funcția de schimb de gaze,
cea de ventilație revenindu-le sacilor aerieni.
În timpul zborului, cușca toracică devine imobilă, servind ca suport fix
pentru aripi, intrarea și ieșirea aerului având loc prin dilatarea și
comprimarea sacilor aerieni. În repaus, respirația este asigurată prin
lărgirea și îngustarea cuștii toracice sub acțiunea mușchilor intercostali.

Aparatul respirator la mamifere este alcătuit din organe esenţiale:

plămânii şi căile respiratorii sau de conducere: cavităţile nazale, faringe,
laringe, trahee şi bronhii.
A. Căile respiratorii
Cavităţile nazale sunt despărţite între ele de septul nazal, iar de
cavitatea bucală prin bolta palatină. Oral comunică cu exteriorul prin narine,
aboral cu faringele prin choane, iar lateral şi caudal cu sinusurile
paranazale. Mucoasa nazală este de tip respirator şi olfactiv. Ea produce
mucus care umezește aerul și reține particule străine. Cavitățile nazale
sunt puternic vascularizare și încălzesc aerul inspirat.
Faringele este organ comun aparatului digestiv şi respirator.
Laringele este un conduct aerofor care face legătura între faringe şi
trahee având rol de conducere a aerului şi de aparat fonator la majoritatea
animalelor. Este suspendat la baza craniului prin complexul hioidian.
Laringele este format din cinci piese: trei cartilaje impare (epiglota,
tiroidul şi cricoidul) şi un cartilaj par (aritenoidul). Sub acţiunea coloanei de
aer expirat ligamentele tiroaritenoidiene ce formează scheletul coardelor
vocale sunt capabile să vibreze producând astfel diferite sunete. Spaţiul
cuprins între cele două ligamente, în formă de V poartă de numirea de
glotă vocală.
Traheea este un conduct cartilaginos format din inele incomplet
constituite, relativ cilindric, permanent deschis, cu o porţiune cervicală şi
una toracică ce se termină dorsal de cord printr-o bifurcaţie, respectiv
originea bronhiilor dreaptă şi stângă.
Mucoasa ce căptuşeşte traheea este alcătuită din epiteliu de tip
respirator pseudostratificat prismatic ciliat, iar corionul conţine glande
acinoase de tip mucos sau seromucos.
Bronhiile au inele cartilaginoase complete, iar mucoasa este mai
subţire decât a traheei. Mucoasa traheei și bronhiilor produce mucus care
reține particulele străine, iar cilii prezenți împing corpurile străine spre
ieșire, prin mișcarea lor permanentă.
B. Pulmonii.
Pulmonii sunt organe esenţiale ale aparatului respirator situate în
cavitatea toracică de formă aprox. semiconică, separaţi de mediastin.
Fiecare pulmon prezintă două feţe (costală şi mediastinală), trei margini
(dorsală, ventrală şi caudală), o bază şi un vârf.
Un pulmon este format din mai mulţi lobi despărţiţi prin incizuri
interlobulare: apical, cardiac şi diafragmatic (cel diafragmatic drept prezintă
un lob accesoriu numit şi lob azygos.
Structura pulmonilor. Suprafața lor este acoperită de două foițe,
numite pleure. Una este lipită de plămân (pleura viscerală), cealaltă de
peretele intern al cavității toracice (pleura parietală). Între ele se află o
cavitate foarte subțire (spațiul pleural), în care se găsește o peliculă de
lichid (lichidul pleural). Ţesutul pulmonar cuprinde arborele bronhic şi
ţesutul pulmonar propriu-zis.
Arborele bronhic rezultă prin ramificarea bronhiei principale în
bronhii lobare şi bronhiole (supralobulare, intralobulare, terminale şi
respiratorii.) Bronhiolele se continuă cu canalicule alveolare, care se
termină în saci alveolari ai căror pereţi sunt căptuşiţi de vezicule numite
alveole pulmonare –unităţile funcţionale ale pulmonului la nivelul
cărora are loc schimbul de gaze respiratorii respectiv hematoza.
Ţesutul pulmonar propriu-zis este format din lobuli de formă
poliedrică separaţi prin ţesut conjunctiv în care sunt bronhiile extralobulare,
vasele şi nervii. Pulmonul este un organ puternic vascularizat prezentând o
circulaţie funcţională (artera şi venele pulmonare) şi o circulaţie trofică
(artera bronhică). La nivelul alveolelor se formează o reţea de capilare
unde au loc schimbul de gaze şi unde îşi au originea venele pulmonare ce
duc sângele oxigenat la inimă. Inevaţia este asigurată de fibre nervoase
vegetative. La toate mamiferele plămânul drept este mai dezvoltat decît
cel stâng.