ARTROLOGIE (studiul articulaţiilor)

Legătura organică dintre oasele scheletului se realizează prin

intermediul articulaţiilor. Pentru realizarea unei articulaţii este nevoie de
cel puţin 2 oase care se unesc între ele, prin diferite mijloace de legătură,
generate în majoritatea cazurilor de trecerea periostului de pe un os pe alt
os. Articulaţiile permit mobilizarea razelor osoase, limitează şi dirijează
sensul mişcărilor, amortizează şocurile şi consolidează sistemul de
susţinere.

Clasificarea şi descrierea principalelor tipuri de articulaţii

După modul de evoluţie ulterioară a ţesutului mezenchimal

necondensat, se deosebesc 3 tipuri morfologice de articulaţii: fibroase,
cartilaginoase şi sinoviale.
• Articulaţia fibroasă este denumită şi sinartroză. Se dezvoltă când
mezenchimul necondensat se transformă în ţesut fibros alcătuit din
fibre conjunctive extrem de scurte care permit un grad redus de
mobilitate, fiind considerate practic imobile. Mijloacele de legătură
sunt reprezentate de: ţesutul fibros, interpus între marginile oaselor
şi periostul care trece de pe un os pe osul învecinat. Majoritatea
articulaţiilor de acest gen au un caracter temporar suferind odată cu
vârsta un proces de „invadare" cu ţesut osos, rezultând o sudare
completă denumită sinostoză. În cadrul acestui tip de articulaţie, se
deosebesc 3 genuri, după natura ţesutului de legătură şi forma
suprafeţelor de contact:
- sindesmoza-este caracterizată prin prezenţa, ţesutului fibros sau
elastic denumit ligament interosos, între marginile îndepărtate ale
oaselor. Se întâlneşte la oasele antebraţului (la carnasiere, oasele
carpiene şi apofizele spinoase ale vertebrelor);
- sutura-este caracteristică oaselor capului şi constă în interpunerea,
între marginile oaselor, a unei zone foarte reduse de ţesut fibros
denumit ligament sutural prin care, are loc, creşterea în lăţime a
oaselor.
• Articulaţia cartilaginoasă (sau amfiartroza)-se caracterizează prin
continuitatea suprafeţelor de contact şi interpunerea ţesutului
cartilaginos a cărui pericondru se continuă cu periostul oaselor
participante, realizând o mobilitate extrem de redusă. Este de 2 tipuri:
- simfiza-este un tip special de articulaţie cu mobilitate variabilă şi se
întâlneşte doar la articulaţiile dintre cele 2 coxale, între suprafeţele de
 contact interpunându-se un fibro-cartilaj care uneşte suprafeţele
simfizare opuse.
- sincondroza-conţine fie un cartilaj hialin, fie un fibrocarilaj.
Sincondroza primară (I)-legătura dintre 2 piese osoase se face printr-
un cartilaj hialin care, odată cu maturitatea, se osifică (de ex.
dezvoltarea oaselor craniului primordial şi cartilajul de conjugare
leagă epifiza de diafiză); este o articulaţie lipsită de mobilitate.
Sincondroza secundară (II)-între 2 piese osoase se interpune o
structură fibro-cartilaginoasă angrenată cu piesele osoase
participante şi separate de acestea printr-o zonă redusă de cartilaj
hialin care nu se osifică în mod normal (de ex. la nivelul coloanei
vertebrale, la articularea corpurilor vertebrale); sunt articulaţii cu o
mobilitate redusă.
• Articulaţia sinovială (sau diartroza) reprezintă majoritatea
articulaţiilor mobile din cadrul aparatului locomotor ce constau în
acoperirea suprafeţelor articulare cu cartilaj hialin. Mijloacele de
legătură sunt reprezentate de:
- capsula articulară sinovială care este un manşon fibros ce
reprezintă continuarea periostului de pe extremitatea unui os de la
marginea suprafeţei articulare pe extremitatea osului următor. Este
formată din 2 straturi: extern şi intern. Este fibroasă, rezistenta şi
inextensibilă.
- suprafeţele articulare ce aparţin la două oase diferite (capetele
articulare înglobate în cavităţile glenoidă şi cotiloidă; condili şi cavităţi
glenoide; trochleea-de la membrul anterior şi o suprafaţă plană;
cochleea-de la membrul posterior şi o suprafaţă plană);
- lichidul sinovial (sau sinovia)-este un lichid transparent de
consistenţă vâscoasă, redus cantitativ ce conţine biochimic: apă,
substanţe proteice, săruri minerale, urme de grăsime etc. şi are rolul
de a favoriza alunecarea suprafeţelor articulare şi de a hrăni (prin
imbibiţie) cartilajul articular;
- fibrocartilagiile complementare-sunt formaţiuni care completează
suprafeţele articulare, se prezintă sub forma unor burelete, perii şi
discuri articulare şi meniscuri intraarticulare ce au rolul de a absorbi
şocurile şi de a realiza o angrenare perfectă. Meniscurile au formă
semilunară, sunt mai subţiri în centru şi mai groase la periferie şi se
interpun, parţial, între suprafeţele articulare, astfel încât, etajele
delimitate comunică,între ele, şi au o sinovială comună;
- cartilajele de acoperire-acoperă suprafeţele articulare ce reprezintă
porţiuni din modelul cartilaginos al osului care nu se osifică; au rolul
 de a facilita alunecarea, de a se opune uzurii şi de a amortiza
şocurile. Suprafaţa articulară este netedă, lucioasă, de culoare alb-
albăstruie şi lipsită de pericondru. Porţiunea care vine în contact cu
osul este strâns angrenată cu acesta şi se calcifică;
- ligamentele-reprezintă continuarea periostului de pe un os pe alt os.
Sunt prezente sub forma unor ligamente capsulare (au forma unui
manşon fibros care se dispune în jurul cavităţii articulare) şi funiculare
(au forma unor fascicule răsucite în formă de frânghie,dispuse
periferic sau intraarticular şi au un rol important în mişcările pasive,
conferind membrelor, precizie în deplasare).
Articulaţiile diartrodiale permit executarea unor mişcări foarte
variate, în funcţie de forma suprafeţelor articulare şi a ligamentelor:
Mecanica articulară. Mişcările executate la nivelul articulaţiilor sunt:
- alunecare-este mişcarea dintre două suprafeţe plane caracteristică
diartrozelor planiforme;
- flexie-constă în apropierea razelor osoase cu micşorarea unghiului
articular şi este caracteristică diartrozelor; extensie-determină
îndepărtarea razelor osoase şi măreşte unghiul articular şi este frecventă la
articulaţiile diartrodiale;
- rotaţie-este dată de mişcarea realizată în jurul unui pivot sau a axului
longitudinal (de ex. articulaţia atloido-axoidiană); adducţie-este
mişcarea prin care extremitatea distală a unei raze osoase se apropie
de planul median;
- abducţie-este mişcarea ce îndepărtează extremitatea razei osoase
de planul median;
- circumducţie-este o mişcare complexă ce constă în trecerea
succesivă prin flexie, abducţie, extensie, adducţie şi rotaţie;
- pronaţie-la carnivore, membrele toracice execută o mişcare de
rotaţie pe direcţia cranio-medială;
- supinaţie-este opusul pronaţiei.
După forma suprafeţelor articulare şi mişcările pe care le permite o
articulaţie, diartrozele sunt de diferite tipuri:
♦ sferoidală-suprafeţele articulare participante la articulaţie sunt
congruente şi au forma unor calote cu segmente sferice. Este o articulaţie
ce permite mişcări de flexie, extensie, abducţie,circumducţie şi uneori de
rotaţie (de ex. articulaţiile coxo-femurală şi scapulo-humerală permit
mişcări de flexie, extensie, abducţie, adducţie şi circumducţie);
♦ elipsoidală-este asemănătoare cu prima, dar forma eliptică a
suprafeţelor articulare reduce posibilitatea executării mişcărilor la 2 axe
perpendicular confundate cu diametrul mare şi diametrul mic al suprafeţelor
eliptice în contact (de ex. articulaţia antebrahio-carpiană, la carnasiere,
permite mişcări de flexie şi extensie);
♦ trochleară (ginglima sau articulaţia „în balama")-este tipul de articulaţie
la care,suprafeţele articulare sunt reprezentate de trochlee, iar suprafaţa
opusă formează negativul acesteia cochleea. Permite 2 tipuri de mişcări:
flexie şi extensie, dar numai într-un singur plan (de ex. articulaţia tibio-
astragaliană);
♦ condiliană-este tipul de articulaţie la care, suprafeţele articulare sunt
reprezentate de condili şi negativul acestora şi permite mişcări de flexie şi
extensie în plan paramedian. Mişcările de lateralitate sunt anulate de
prezenţa unor ligamente colaterale puternice;
♦ pivotantă (sau trochoidă)-este tipul de articulaţie la care, suprafaţa
articulară de formă cilindrică, semicilindrică sau şlefuită ca un pivot, se
roteşte în jurul propriului ax, în interiorul unui inel osos, complet sau
incomplet, permiţând o mişcare de rotaţie (de ex. la articulaţia atloido-
axoidiană, în care, atlasul, cu o conformaţie de inel, se roteşte în jurul
procesului odontoid al axisului; sau la carnasiere, la articulaţia radio-ulnară
extremitatea proximală a radiusului se roteşte în jurul interiorului inelului,
format din incizura radială a ulnei împreună cu ligamentul inelar);
♦ „în şa"-este tipul de articulaţie în care suprafeţele articulare sunt
concavoconvexe pe direcţia a 2 axe perpendiculare, permiţând mişcări de
înclinare în 2 planuri perpendiculare(de ex. vertebrele cervicale la păsări şi
articulaţia piramido-ulnară la rumegătoare);
♦ plană (sau de tip artrodial)-este cea mai simplă articulaţie, suprafeţele
articulare participante aproape plane, permit mişcări de alunecare limitate
de mijloacele de legătură (de ex. procesele articulare ale vertebrelor
cervicale, toracale, oasele carpiene şi tarsiene).
După numărul oaselor care participă la realizarea unei articulaţii
sinoviale sau diartrodiale, articulaţiile pot fi:
a. simple-sunt formate numai din 2 oase alăturate (scapulo-humerală,
coxofemurală etc);
b. complexe-sunt formate dintr-o capsulă articulară ce înglobează mai
mult de 2 oase (humero-radio-ulnară);
c. complexe articulare-sunt formate din mai multe mai multe grupe de
articulaţii complexe ,înglobate de capsula articulară (antebrahio-
carpo-metacarpiană).
După topografie, articulaţiile se dispun la nivelul capului, coloanei
verterale, toracelui, membrelor anterioare şi posterioare.
 Articulaţiile capului

Articulaţiile capului (sau ale craniului) sunt reprezentate de mijloace

de legătură:
- intrinseci care leagă oasele capului între ele, la care se adaugă şi
articulaţia temporo-mandibulară;
- extrinseci care leagă capul de regiunile învecinate (occipito-atloidiană).
Articulaţiile complexului hioidian sunt reprezentate de mijloace de
legătură:
- intrinseci care leagă piesele hioidului între ele;
- extrinseci ce leagă piesele hioidului de apofiza hioidă a osului temporal.
La animalele adulte, articulaţiile capului sunt sinartroze, cu excepţia
legăturii dintre mandibulă şi oasele temporale care este o diartroză
condiliană.
Articulaţiile trunchiului

a. Articulaţiile coloanei vertebrale sunt reprezentate de:

• articulaţiile corpurile vertebrelor. Sunt amfiartroze intervertebrale
deoarece între suprafeţele articulare se interpun discuri
intervertebrale de natură fibro-cartilaginoasă, mai groase în
regiunea cervicală precum şi periferică.
Discurile se fixează de corpul vertebrelor prin două ligamente
comune dispuse dorsal şi ventral. Se realizează prin interpunerea unor
formaţiuni fibro-cartilaginoase de formă discoidală, între feţele terminale ale
vertebrelor. Discurile intervertebrale sunt alcătuite din ţesut fibrocartilaginos
(la periferie) şi ţesut pulpos (în plan central). La acestea se adaugă:
- 2 ligamente fibroase comune lungi, formate din aglomerarea
fibrelor periostale, pe faţa superioară şi inferioară a corpurilor
vertebrale;
- 1 ligament dorsal-plasat pe planşeul canalului rahidian, de la
vertebra axis la osul sacrum (este cel mai lung ligament din corpul
animalului) care se inseră-proximal (sau cranial) pe procesul odontoid
al axisului, pe discurile inter-vertebrale şi pe faţetele rugoase ale
corpurilor vertebrelor;
- 1 ligament longitudinal ventral-plasat pe faţa inferioară a corpurilor
vertebrelor a VI-a toracală până la prima vertebră sacrală (pe faţa
inferioară a vertebrelor cervicale şi primele 5 vertebre toracale,
ligamentul este înlocuit de muşchiul lung al gâtului).
• Articulaţiile arcurile vertebrelor-sunt articulaţii unde participă
suprafeţele articulare craniale şi caudale ale arcurilor, legate prin
 ligamente capsulare interspinoase şi ligamentul comun supraspinos
(între occipital şi sacrum). Acesta este format din ligamentul
supraspinos dorso-lombo-sacral care se continuă, în partea cranială,
cu ligamentul cervical cu 2 porţiuni: funiculară (sau coarda
ligamentului cervical) şi lamelară (sau lama). Ligamentul cervical se
inseră pe apofizele spinoase ale vertebrelor cervicale şi ale primelor
vertebre toracale şi tuberozitatea cervicală a occipitalului. Are rol de
suspensie a capului şi gâtului.
• Articulaţia occipito-atloidiană este realizată între suprafeţele
articulare ale atlasului şi ale occipitalului. Este o diartroză dublă de tip
condilian care permite extensia şi flexia capului. Mijloacele de
legătură sunt reprezentate de:
- un ligament capsular-întărit de 2 fascicule de fibre plasate pe părţile
laterale şi 2 întăriri dorsale intersectate în „X";
- 2 pungi sinoviale-câte una pentru fiecare condil.
• Articulaţia atloido-axoidiană se realizează între suprafeţele
articulare ale atlas-ului şi axis-ului. Este o diartroză de tip pivotant ce
permite mişcări de rotaţie. Mijloacele de legătură sunt reprezentate
de:
- un ligament capsular puternic, plasat la periferie;
- un fascicul ventral axo-atloidian (dispus pe creasta ventrală a axisului
şi tuberculul ventral al atlasului);
- un ligament longitudinal (sau alar) dispus pe planşeul canalului
rahidian între procesul odontoid al axisului şi faţa dorsală a arcului
ventral al atlasului, format din 2 fascicule de fibre: superficiale şi
profunde.
Articulaţiile coloanei vertebrale permit mişcări de flexie, extensie,
înclinare laterală, circumducţie şi rotaţie.
b. Articulaţiile toracelui sunt reprezentate de:
- a.costo-vertebrale-între capul coastei şi corpul vertebrei.
- a.costo-transversale-între apofizele transverse ale vertebrelor
toracale şi tuberozitatea coastei;
- a.condro-costale-între extremitatea distală a coastei şi extremitatea
proximală a cartilajului costal;
- a.condro-sternală-între stern şi cartilajul costal al coastei sternale;
- a.cartilajelor costale asternale-între cartilajul costal al unei coaste
şi cartilajul coastei precedente acesteia rezultând un arc cartilaginos
denumit hipocondru.
 Articulaţiile membrelor anterioare (toracice)

Membrul toracic este legat de trunchi prin muşchi, fascii şi lame

elastice. Articulaţiile membrului toracic sunt reprezentate de:
• articulaţia scapulo-humerală (sau a umărului) este formată din
cavitatea glenoidă a spetei şi capul articular al humerusului. Mişcările
permise sunt de flexie, extensie, abducţie, adducţie, circumducţie.
Mijloacele de legătură sunt reprezentate de:
- o capsulă articulară-are forma unui manşon care înconjoară
extremităţile oaselor;
- un ligament capsular-reprezentat de 2 întăritori craniale care
pornesc de la baza procesului coracoid, între tuberculii craniali ai
humerusului;
- muşchiul capsular-consolidează articulaţia.
• articulaţia humero-radio-ulnară (sau a cotului) este formată din
humerus prin condilul lateral şi trochleea medială, radiusul-prin
cavităţile glenoide, ulna-prin suprafeţele articulare craniale şi incizia
semilunară. Cuprinde 3 articulaţii complexe:
- humero-radială;
- humero-ulnară;
- radio-ulnară (proximală, medială şi distală). La cabaline şi
rumegătoare este de tip sinartrodial şi diartrodial; la suine şi carnivore
ligamentele interosoase nu se osifică.
• articulaţia antebrahio-carpo-metacarpiană (impropriu denumita „a
genunchiului") este formată din oasele antebraţului, carpienele şi
metacarpienele prin suprafeţele articulare. Este o articulaţie de tip
diartrodial ce permite mişcări de flexie, extensie şi alunecare.
Cuprinde 6 grupe de articulaţii, reprezentate de:
- articulaţiile antebrahio-carpiene;
- articulaţiile carpale interordinare proximale;
- articulaţiile carpale interordinare distale;
- articulaţiile carpale proximo-distale;
- articulaţiile carpo-metacarpiene;
- articulaţiile inter-metacarpiane.
• articulaţiile falangiene (sau a acropodiului) sunt reprezentate de
articulaţiile:
- metacarpo-sesamo-falangiană (sau a buletului) formată din condilii
metacarpieni, cavitatea glenoidă a falangei I-a şi suprafeţele
 articulare ale sesamoizilor. Este o diartroză condiliană ce permite
mişcări de flexie şi extensie şi cuprinde 4 articulaţii:
- metacarpo-falangiană;
- metacarpo-sesamoidiană;
- sesamo-falangiană;
- intersesamoidiană.
- primă inter-falangiană (sau a chişiţei) se realizează între cei doi
condili ai extremităţii distale a falangei I-a şi cavităţile glenoide de la
extremitatea proximală a falangei a II-a,cu participarea ligamentului
capsular anterior şi a două ligamente colaterale-anterior şi posterior.
Ligamentul posterior este întărit de inserţia muşchiului flexor
superficial şi a ligamentului sesamoidian drept formând împreună
marele burelet glenoidian ce completează marea teacă
sesamoidiană.
- secundă inter-falangiană (sau a ghiarei, la carnasiere şi leporide)
este formată din condilii extremităţii distale a falangei a II-a, cavităţile
glenoide ale falangei a III-a şi suprafeţele articulare ale falangei a III-a.
Aceste două articulaţii sunt diartroze de tip condilian şi permit mişcări de
flexie şi extensie. La rumegătoare, articulaţiile autopodiului au mijloace de
legătură duble; ligamentul sesamo-falangian este încrucişat pentru a se
solidariza cele două falange primare.

Articulaţiile membrelor posterioare (pelvine)

Membrul pelvin este legat de trunchi printr-o articulaţie sinovială şi

ligamente foarte puternice. Articulaţiile membrului pelvin sunt
reprezentate de:
• articulaţiile bazinului-cuprind 3 articulaţii:
- sacro-iliacă stângă şi dreaptă este formată din suprafeţele
articulare ale ilium-ului şi sacrum-ului (unite prin capsula articulară
însoţită de ligamentele sacro-iliace dispuse inferior şi superior), un
ligament sacrosciatic de natură membranoasă care formează pereţii
laterali ai cavităţii pelvine (prezintă, în porţiunea ventrală, marea şi
mica gaură ischiatică). Este o articulaţie de tip diartroză-amfiartroză;
- sacro-ischiadică – leagă porţiunea post acetabulară a coxalului de
sacru printr-un ligament sacro-sciatic membranos;
- simfiza ischio-pelvină-rezultă din unirea celor două oase coxale
care este de natură cartilaginoasă (la tineret) şi se osifică (la adulte)
dând o articulaţie de tipul sinostozelor.
 • articulaţia coxo-femurală (sau a şoldului) se realizează între
cavitatea cotiloidă a coxalului şi capul articular al femurului. Este o
enartroză tipică care permite o multitudine de mişcări;
• articulaţia femuro-tibio-rotuliană (sau a grasetului) este formată
din suprafeţele articulare ale rotulei, trochlee, cei doi condili ai
femurului, suprafeţele condiloide ale tibiei şi două meniscuri articulare
cu rol de completare a articulaţiei femuro-tibiale. Este un complex
articular ce permite mişcări de flexie, extensie şi rotaţie alcătuit din 4
articulaţii:
- femuro-tibială;
- femuro-patelară;
- tibio-patelară;
- tibio-fibulară.
• Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană (sau a jaretului), cuprinde 6
grupe de articulaţii:
- tibio-tarsiană -se realizează între suprafeţele articulare ale tibiei,
astragalului şi calcaneului;
- inter-tarsiană proximală-este articulaţia la care participă suprafeţele
articulare ale astragalului şi calcaneului;
- inter-tarsiană distală se realizează între suprafeţele articulare ale
scafoidului, marele şi micul cuneiform şi cuboid;
- medio-tarsiene (inter-tarsiane)-se realizează între primul şi al
doilea rând de oase tarsiene;
- tarso-metatarsiană-se realizează între suprafeţele articulare ale
celui de al doilea rând de oase tarsiene şi metatarsiene;
- inter-metatarsiene-este identică cu articulaţia intermetacarpiană şi
se realizează între metatarsienele rudimentare şi cel principal, prin
ligament interosoase.
• articulaţiile falangiene sunt identice (cu unele excepţii) cu cele de la
membrul toracic.