Noțiuni de artrologie

Din punct de vedere biomecanic, osul asigură suportul mecanic și pârghia oricărui segment care
se mișcă. Masa totală a celor 206 oase, în stare uscată, este de aproximativ 6 kg, ele putând fi considerate
construcții minime absolute.
O articulație (joncțiune anatomică) constituie totalitatea elementelor care unesc între ele două
sau mai multe oase vecine. În corpul uman, fiecare os ocupă un anumit loc și întotdeauna se află în
legătură nemijlocită cu alte oase, excepție făcând osul hioidian și oasele sesamoide. Mobilitatea diferitor
părți ale scheletului depinde de felul legăturii dintre ele.
Criteriul principal de clasificare al articulațiilor este gradul de mobilitate pe care îl permit:
 articulații fixe (fibroase, sinartroze) (oasele sunt strâns unite între ele prin
țesut fibros dens): mişcările sînt minime sau inexistente. Aceste
articulaţii sunt lipsite de o cavitate articulară, funcţia lor de mobilitate
diminuă pînă la dispariţie;
 articulații semimobile (cartilaginoase, amfiartroze) (legătura dintre oase se
face prin cartilaj hialin sau fibrocartilaj): zona intermediară prezintă o fantă
incompletă, apărută sub influenţa unor mişcări de amplitudine redusă;
 articulații mobile (sinoviale sau diatroze): la nivelul lor se produc mișcări
variate; se caracterizează prin prezenţa unei cavităţi articulare care apare
între extremităţile oaselor. Cavitatea este delimitată de un ţesut
conjunctiv provenit tot din mezenchimul intermediar care devine
capsulă articulară.
Clasificarea articulațiilor mobile se poate face după multiple criterii:
1. după numărul oaselor participante:
 articulații simple (două oase), ex: articulația coxo-femurală;
 articulații compuse (trei oase), ex: articulația cotului.
2. după gradul de libertate a mişcărilor pe care este capabilă să le execute
articulaţia în raport cu cele trei planuri ale spaţiului:
 articulații uniaxiale, permit mişcări într-un singur plan (cu un grad de
libertate), ex: articulația humeroulnară;
 articulații biaxiale, permit mişcări în două planuri (cu două grade de
libertate), ex: articulația radiocarpiană;
 articulații triaxiale, permit mişcări în toate planurile (cu trei grade de
libertate), ex: articulația glenohumerală.
 3. după forma suprafețelor articulare:
 articulații plane (suprafețele articulare sunt plane); permit numai mişcări de
alunecare, într-un singur plan, ex: articulația dintre oasele carpului sau
tarsului;

Fig. VI.1 Principiul de funcționare al articulațiilor plane

 articulații trohleare (suprafețele articulare sunt formate de o trohlee la unul

din oase şi de două povârnişuri laterale şi o creastă la osul opus); permit
mişcări de flexie – extensie, ex: articulația humero-ulnară;

Fig. VI.2 Principiul de funcționare al articulațiilor plane

 articulații condiliene (au ca suprafață articulară două segmente de cilindru

plin pentru un os şi două depresiuni corespunzătoare la osul opus); permit
mişcări de flexie – extensie, ex: articulația genunchiului;

Fig. VI.3 Principiul de funcționare al articulațiilor condiliene

 articulații trohoide (au suprafețele formate dintr-un cilindru osos conținut

într-un inel fibros); permit mişcări de rotație, ex: articulația radioulnară
proximală şi distală;
 articulații în şa (au suprafețele articulare opozite convexe într-un sens şi
concave în celălalt); permit mişcări de flexie - extensie, abducție - adducție,
circumducție, ex: articulația carpo -metacarpiană a policelui;
 articulații elipsoidale (au ca suprafețe articulare un segment de elipsoid şi
depresiunea sa corespunzătoare); permit mişcări de flexie - extensie,
abducție -adducție, circumducție, ex: articulația radiocarpiană;
  articulații sferoidale (enartroze) (au suprafețele articulare opozite formate
dintr-un segment de sferă ce pătrunde într-o cavitate); permit toate tipurile de
mişcări, ex: articulațiile umărului şi şoldului;

Articulațiile sinoviale (diartozele) reprezintă cele mai studiate articulații, dat-fiind că acest tip
de aticulații are în componență toate elementele ce definesc o articulație:
 suprafețe articulare;
 mijloace de unire (capsula articulară, ligamentele);
 formațiunile de asigurare a congruenței articulare (discuri, meniscuri).

Suprafețele articulare: forma extremităţilor osoase este direct legată de gradul de libertate a
mişcărilor, trabeculele osoase ale extremităţilor fiind orientate în sensul necesităţilor de transmitere
a liniilor de forţă. Capetele articulare sunt acoperite de o suprafață albă, strălucitoare: cartilajul
articular. Grosimea cartilajului nu este egală pe toată întinderea suprafeţelor articulare, fiind mai mare
în punctele de maximă presiune şi mai redusă în punctele care suportă o presiune mai mică.
Cartilajul este întărit cu o reţea de fibre colagene dispuse arhitectural în aşa fel încât să suporte
în cele mai bune condiţii forţele, uneori foarte mari, care se exercită asupra lui. În timpul mişcărilor,
cartilajul este supus la două tipuri de solicitări, fiind conceput să reziste acestor forțe:
 solicitări de presiune (mai ales la articulațiile membrului inferior);
 solicitări de fricțiune.
Fibrele de colagen se continuă la marginea cartilajului cu fibrele colagene ale sinovialei şi
ale periostului, ceea ce face ca muşchii cu inserţiile periarticulare să nu exercite o tracţiune pe
zona limitată a inserţiei periostale ci pe toată extremitatea osoasă.
La exteriorul articulației există un fel de manşon fibros care menține suprafețele articulare în
contact şi care este denumit capsulă. Ea se ataşează pe fiecare os în apropierea suprafețelor articulare,
reprezentând o continuare a periostului. Rolul capsulei constă în protejarea articulațiilor de procesele
patologice periarticulare şi împiedicarea răspândirii revărsatelor articulare în țesuturile din jur,
transformând articulația într-o cameră etanşă. Structurată în două straturi, capsula este tapetată la interior
de o membrană care o dublează, membrana sinovială. Aceasta herniază, îmbracă formaţiunile vecine
articulaţiei, adică tendoanele, şi se strecoară pe sub muşchii periarticulari, formând funduri de sac
sinoviale. Prelungirile membranei sinoviale au un rol mecanic important deoarece înlesnesc
alunecarea tendoanelor şi muşchilor peste articulaţie, funcţionînd totodată ca rezervoare ale
lichidului sinovial.
Un ligament este o bandă de țesut fibros care uneşte două oase ce se articulează între ele,
contribuind la menținerea contactului dintre suprafețele articulare. Cel mai frecvent este o prelungire a
capsulei dar se poate găsi şi la interiorul articulației sau exterior (exemplu: ligamentele sacro-iliace).
Similar capsulei, ligamentele au un rol mecanic de consolidare a articulației (rol pasiv, neavând
posibilitate de contracție ca muşchii). Ligamentele sunt foarte bogate în receptori senzitivi care percep:
viteza, mişcarea, poziția articulației şi eventualele dureri.
În menţinerea contactului dintre suprafeţele articulare mai intervin, în afara acestor ligamente
pasive, și muşchii periarticulari. Ei funcţionează ca ligamente active, tonice, unii dând chiar fascicule care
au o inserţie capsulară (ex: articulaţia scapulohumerală- musculatura este aceea care menţine congruenţa
articulară, deoarece din cauza marii mobilităţi a acestei articulaţii, aici ligamentele sunt slab dezvoltate).
Legătura activă reprezentată de muşchii periarticulari permite menţinerea în contact a extremităţilor
articulare, dar îngăduie și o amplă mobilitate articulară (în condițiile în care integritatea aparatului
neuromuscular este intactă).

La nivelul fantei articulare, liniile de forţă se transmit de pe o suprafaţă articulară pe

cealaltă, ceea ce impune ca aceste suprafeţe să se adapteze perfect una pe cealaltă, adică să respecte
principiul congruenţei articulare. În cazurile anormale, de incongruenţă articulară, în care
suprafeţele articulare nu se adaptează perfect una pe cealaltă, transmisiunea forţelor se reali zează
defectuos şi neuniform, în zonele suprasolicitate apărând leziuni ulcero-compresive ale cartilajelor
articulare.

Bureletul fibro-cartilaginos, discurile sau meniscurile sunt structuri auxiliare care au rolul de
a mări contenția articulară (bureletul fibro-cartilaginos întâlnit în articulația gleno-humerală și cea coxo-
femurală) sau acționează ca nişte resorturi, reprezentând veritabile amortizoare împotriva şocurilor şi
contribuind la mărirea supleţei articulaţiilor (art. genunchi, art. temporo-mandibulară, art. radio-
ulnară distală).
 Fig. VI.4 Componentele unei articulații sinoviale
Articulaţiile dispun de un număr mai mic de fibre nervoase motorii, dar de un număr mare
de fibre nervoase senzitive. Singurele fibre nervoase motorii care pătrund în articulaţie sunt de natură
simpatică, ele jucând rol în vasomotricitate, cu reglarea închiderii sau deschiderii numeroaselor
anastomoze intracapsulare. Toate celelalte fibre nervoase articulare sunt senzitive, parte din ele pre-
zintând terminaţii nervoase libere. Fibrele cu dimensiuni între 7-10 microni se termină însă cu o serie de
proprioreceptori specializaţi (chemoreceptori, baroreceptori, mecanoreceptori); numărul acestor
proprioceptori diferă de la o articulaţie la alta. Astfel, în jurul unei articulaţii interfalangiene se găsesc în
mod obişnuit câte 15 proprioreceptori, dar în jurul primei articulaţii interfalangiene, care este zona
sensibilităţii, se găsesc 22 de proprioreceptori, în timp ce în jurul articulaţiei cotului se găsesc 96 de
proprioreceptori. Se poate afirma deci, că articulaţia dispune de un număr de receptori senzitivi egal cu
cel al tegumentului, ceea ce o transformă într-un veritabil organ senzorial periferic.

Noțiuni elementare de miologie

Mişcările corpului şi segmentelor sale se realizează prin jocul muşchilor. În cadrul aparatului
locomotor se studiază numai muşchii scheletici (muşchii striați care se fixează pe schelet).
Un muşchi striat este alcătuit din mai multe elemente, şi anume: corpul muscular, tendonul,
joncţiunea tendino-musculară la care se adaugă anexele: tecile sinoviale, bursele seroase anexate,
vasele şi nervii muşchiului.
Un muşchi este liber prin corpul său, dar se fixează prin extremități cu ajutorul unui tendon.
Inserția sa se poate face pe os dar şi pe tegument (muşchii pieloşi), pe membrane fibroase (membrana
fibroasă de la antebraț şi gambă), pe porțiuni îngroşate aponevrotic ale fasciilor de înveliş regionale, pe
septuri intermusculare, pe alte tendoane (muşchii lombricali). Pentru a se favoriza alunecarea în
canalele osteofibroase prin care trec, unele tendoane se învelesc în teci sinoviale, care au forma unor
saci fără deschidere. Forma tendonului este variabilă în funcție de cea a corpului muscular, putând
îmbrăca diverse aspecte:
 de cordon cilindric sau turtit (pentru muşchii lungi);
 de lamă lățită (aponevroză) (pentru muşchii lați);
 de arcade tendinoase (formațiuni fibroase dispuse ca arcuri între două
inserții).
Dintre cele două capete de fixare ale muşchilor, unul este convențional considerat origine (de
regulă cel proximal), iar celălalt inserție (de regulă cel distal). Cel mai frecvent unul dintre oasele pe care
se prine mușchiul este considerat fix (punct fix), iar celălalt os mobil (punct mobil). Teoretic însă un
muşchi exercită tracțiune asupra ambelor oase pe care se inseră, deci are două capete mobile, iar efectul
contractil este variabil, astfel:
 dacă rezistențele la cele două capete sunt egale, muşchiul se scurtează prin
ambele capete, cele două oase se apropie unul de altul;
 dacă ambele capete sunt fixate, contracția va fi de tip izometric (fără
scurtarea mușchiului);
 dacă rezistențele sunt inegale atunci capătul la care rezistența este mai mare
devine fix, iar celălalt mobil.
Poate fi luat ca exemplu mușchiul trapez, fasciculul superior: dacă ia punct fix pe origine
(protuberanța occipitală externă, partea superioară a ligamentului cervical posterior), acțiunea este de a
ridica și a adduce umărul; dacă ia punct fix pe inserție (claviculă) atunci acțiunea sa este de înclinare
laterală a extremității cefalice (de aceeași parte) și rotația coloanei vertebrale cervicale (de partea opusă).
Structura tendonului este reprezentată de fibre de colagen; regiunea unde fibrele tendinoase se
unesc cu cele musculare reprezintă o structură specializată numită joncțiune musculo-tendinoasă.
Corpul muscular reprezintă partea activă a muşchiului. În structura muşchiului intră fibre
musculare striate, țesut conjuctiv, vase, nervi şi formațiuni receptoare.
Cea mai mică grupare de fibre musculare (10-30) se numeşte fascicul primar iar țesutul
conjunctiv care uneşte aceste fibre musculare poartă numele de endomisium (perimisium intern); mai
multe fascicule primare sunt unite în fascicule secundare şi acestea în fascicule terțiare printr-un sistem
de fibre conjunctive dispus după acelaşi principiu arhitectonic. Totalitatea țesutului conjunctiv dispus în
jurul fasciculelor primare şi secundare se numeşte perimisium (perimisium extern) iar componenta care
înveleşte suprafața întregului muşchi se numeşte epimisium. Prin fibrele lor elastice, atît perimisium-ul
extern cît şi endomisium-ul au calitatea de a se adapta şi de a reveni cu uşurinţă la poziţia iniţială a
muşchiului, neîmpiedicând forţa de contracţie şi de expansiune activă a corpului muscular.

Fig. VI.5 Structura mușchiului striat

Fascia de înveliş a muşchiului poate fi identică cu perimisiumul extern sau poate fi o

diferențiere independentă a acestuia când se poate interpune şi un țesut conjunctiv lax de alunecare
(paramisium).
Au fost descrise anterior structurile de ordinul I ale mușchiului striat, fiind detaliate mai departe
structurile de ordin II și III, structuri vizibile doar microscopic. Privită la microscopul electronic, fiecare
fibră musculară apare inclusă într-o membrană cu structura lipoproteică. Fibra musculară este formată
dintr-o membrană subţire şi elastică numită sarcolemă, sub care se găseşte protoplasma (sarcoplasma)
care conţine nuclei, condriomi şi incluzii, precum şi o protoplasmă diferenţiată, denumită
inoplasmă. În interiorul fibrei, aproape 3/4 din volumul total este ocupat de aparatul contractil al
muşchiului (miofibrile). O fibră musculară conține 400-2 000 miofibrile, nişte filamente subţiri cu
lungimea egală cu cea a fibrei musculare şi diametrul de 1-3 microni.
O miofibrilă este alcătuită dintr-o succesiune de discuri clare şi întunecate, la mijlocul discului
clar găsindu-se membrana Z, iar la mijlocul discului întunecat banda H luminoasă. Totalitatea
structurilor cuprinse între două membrane Z succesive formează un sarcomer, unitatea morfofuncțională
a muşchiului striat.
Nota bene: Discurile sunt situate la acelaşi nivel pentru toate miofibrilele fibrei musculare,
rezultând aspectul striat al acesteia. La menținerea la acelaşi nivel al discurilor contribuie membrana Z
care se prelungeşte de la o miofibrilă la alta şi se inseră pe fața internă a sarcolemei (membrana fibrei
musculare).

Fig. VI.6 Structura fibrei musculare: S=sarcomer; H=banda H; Z=linia Z

Fiecare miofibrilă este alcătuită din miofilamente de miozină şi actină. Miofilamentele de

miozină sunt scurte și groase. Miofilamentele de actină sunt mai subțiri, mai lungi, mai numeroase; se
inseră cu un capăt pe membrana Z iar celălalt alunecă printre miofilamentele de miozină. Discurile
întunecate, anizotrope conţin în special filamente de miozină, iar discurile clare, izotrope conţin în
special filamente de actină. Filamentele de actină ale discului clar pătrund între filamentele de
miozină ale discului întunecat şi în interiorul acestuia se leagă prin intermediul unor filamente
subţiri, numite filamente S. Prin alinierea miofilamentelor muşchiul se scurtează.
 Fig. VI.7 Structura miofibrilei

Sarcoplasma care înconjoară miofilamentele conține şi alte structuri cu rol important în

contracție: mitocondrii, reticul endoplasmatic, ribozomi liberi, incluziuni de glicogen, grăsimi,
mioglobină. În sarcoplasmă se mai găseşte o rețea de canalicule longitudinale sau transversale care
înconjoară miofibrilele, prin membranele cărora se transmite influxul nervos de la sarcolemă la
miofibrile. În unele fibre musculare, mioglobina (pigmentul care colorează în roșu mușchiul) este
abundentă şi de aceea se numesc fibre musculare roşii, iar în altele este în cantitate mică, aceste fibre
fiind denumite fibre musculare albe. La om nu există muşchi roşii şi muşchi albi, dar în formarea unui
muşchi participă fibre mai sărace în sarcoplasmă (muşchi flexori), iar în alții fibre mai bogate în
sarcoplasmă (muşchii extensori).
Prin practicarea eforturilor de lungă durată se dezvoltă fibrele musculare roşii care produc o
contracție lentă, de lungă durată şi obosesc greu. Eforturile dinamice, de scurtă durată, vor dezvolta în
principal fibrele albe care produc contracții rapide şi obosesc repede. Fibrele musculare roşii sunt deci
responsabile de anduranță, în timp ce fibrele albe sunt responsabile de viteză.
Într-o unitate motorie toate fibrele sunt de acelaşi tip. Numărul de fibre musculare aparținând
unei unități motorii constituie coeficientul de inervație. Pentru muşchii de mare precizie (muşchii
extrinseci ai globului ocular) unitatea motorie conține 5-15 fibre musculare, în timp ce pentru muşchii cu
acțiune mai puțin fină numărul de fibre dintr-o unitate motorie poate ajunge la peste 1000 de fibre
musculare.
Anexele muşchilor sunt formațiuni auxiliare cu rol de protecție şi de uşurare a funcției
musculare.
 Toţi corpii musculari ai unui segment sînt înveliţi de o fascie comună (aponevroză).
Fasciile sunt membrane conjunctive, formate din fibre dispuse pe două sau mai multe
planuri, în raport cu grosimea lor, şi în celule conjunctive fixe;
 Retinaculele reprezintă îngroşări fibroase sub formă de panglică ale fasciilor în scopul
menținerii tendoanelor în locurile unde acestea îşi schimbă direcția (gâtul mâinii şi al
piciorului). Transformă şanțurile osoase în canale;
 Bursele sinoviale sunt saci conjunctivi dezvoltați la nivelul tendoanelor sau al muşchilor
în locurile unde aceştia sunt expuşi unor presiuni (acolo unde tendonul, muşchiul sau
pielea alunecă pe un plan dur subjacent); au rol în distribuția presiunilor; pot fi
subcutanate, subfasciale, subtendinoase, submusculare;
 Trohleele musculare sunt inele fibroase complete sau incomplete prin care trec anumite
tendoane schimbându-şi direcția.
Criterii de clasificare a muşchilor striați:
1. criteriul formei (criteriul geometric):
 mușchi fusiformi;
 mușchi orbiculari;
 mușchi pătrați;
 mușchi triunghiulari;
 mușchi dințați;
 mușchi romboizi.
2. după oasele lângă care se situează:
 muşchi lungi (ex: mchi. cvadriceps);
 muşchi lați (ex: mchi. drept abdominal);
 muşchi scurți (ex: mchi. pătrat pronator).
3. criteriul numărului de corpuri şi inserții musculare:
 corp muscular:
 două corpuri (bigastric) (ex: mchi.digastric);
 mai multe corpuri (poligastric) (ex: mchi. drept abdominal).
 inserții musculare:
 două capete (ex: mchi. biceps brahial);
 trei capete (ex: mchi. triceps brahial);
 patru capete (ex: mchi. cvadriceps femural).
4. criteriul distribuției spațiale a fasciculelor de fibre musculare:
 muşchi cu fibre paralele între ele şi cu axa longitudinală a muşchiului (ex:
mchi.biceps brahial);
 muşchi cu fibre paralele între ele dispuse oblic de o parte a tendonului
(muşchii unipenați);
 muşchi cu fibre dispuse oblic de o parte şi de alta a tendonului (muşchi
bipenați);
 muşchi formați din planuri de fibre musculare alternante cu planuri de țesut
conjunctiv (muşchi multipenați);
 muşchi cu fibre dispuse în evantai.
 Fig. VI.8 Ahitectura musculară

5. Direcția de execuție a mișcărilor:

 dreptul abdominal are fibrele orientate într-o singură direcție;
 oblicul extern are fibre oblice, dispuse în evantai și realizează flexia,
înclinarea laterală şi rotația trunchiului.
6. După mișcările pe care le execută:
 muşchii lungi sunt responsabili de mişcări importante; sunt muşchi
cinematici;
 muşchii scurți intervin mai mult în mişcări de precizie;
 muşchii cu fibre oblice sunt muşchi de forță şi viteză.
7. După numărul de articulații peste care trec muşchii:
 monoarticulari (un muşchi care de la origine la inserție trece peste o
articulație; acțiunea sa este de mobilizare a acelei articulații);
 poliarticulari (un muşchi pe traseul său trece peste mai multe articulații și
mobilizează deci mai multe articulații) (mchi. biarticulari: semitendinos,
semimembranos, biceps femural, tensor al fasciei latta, croitor, drept anterior
și drept intern).
8. Criteriul topografic:
 muşchi ai capului;
 muşchii gâtului;
 muşchii trunchiului;
 muşchii membrelor.
9. Criteriul biochimic:
 muşchi albi;
 muşchi roşii.
10.Criteriul miocinematic:
 muşchi determinanți ai mişcării;
 muşchi fixatori ai mişcării;
 muşchi sinergici (ex: în flexia dorsală a piciorului conlucrează sinergic trei
muşchi - extensor propriu al halucelui, extensor comun al degetelor, tibial
anterior);
 muşchi antagonişti (ex: flexia coapsei: muşchiul care realizează mişcarea se
numeşte agonist; cel care efectuează mişcarea inversă se numeşte
antagonist).