ARTICULAŢIILE

ARTROLOGIA sau SYNDESMOLOGIA este partea anatomiei care se ocupă cu studiul

articulaţiilor.
Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc între ele.
Aceste elemente sunt reprezentate prin formaţiuni conjunctive (elemente pasive) şi muşchi
(elemente active).
Factorul cel mai important ce determină caracteristicele şi structura unei articulaţii este
funcţia ei, adică mişcarea pe care o permite. Luând în considerare formaţiunile de legătură
precum şi modul de dezvoltare, articulaţiile au fost împărţite în 3 grupe:
1. artic. fibroase – sinartroze sau fixe
2. artic. cartilaginoase – amfiartroze sau semimobile
3. artic. sinoviale – diartroze sau mobile.

SINARTROZELE – ARTICULAŢIILE FIXE

Sunt articulaţiile în care oasele se află strâns legate între ele prin ţesut fibros dens
(membrane sau ligamente). Aceste articulaţii nu permit mişcări sau dacă există sunt foarte
reduse. Prezintă următoarele varietăţi:
I. SINDESMOZE – când ţesutul de legătură este conjunctiv fibros (colagen) sau elastic. În
funcţie de natura ţesutului conjunctiv sindesmozele se împart în :

1.SIMFIBROZE – oasele articulate sunt unite prin ţesut conjunctiv fibros

Ex. - articulaţiile dintre diafizele oaselor antebraţului sau oasele gambei, legate în porţiunea
mijlocie printr-o membrană conjunctivă, fibroasă, colagenă – membrana interosoasă.
- artic. dintre apofizele spinoase ale vertebrelor, unde ţesutul de legătură este reprezentat de
ligamentele supraspinoase şi interspinos, ale căror fibre sunt din colagen.
2. SINELASTOZE – ţesutul de legătură este elastic.
Ex. artic. dintre arcurile vertebrale realizate prin ligamentele galbene.
3. SIMFIZE – ţesutul de legătură este fibrocartilaginos.
Ex. artic dintre oasele pubiene sau dintre corpurile vertebralor.

II. SUTURI – se caracterizează prin prezenţa unui ţesut de legătură cu fibre foarte scurte,
care spre exterior se continuă cu periostul oaselor articulate. Le întâlnim la oasele craniului.
După aspectul marginilor osoase articulate, se împart în:
- drepte – plane (armonice), în care marginile oaselor sunt drepte. Ex. sutura internazală şi
sutura lacrimalului cu oasele vecine.
- dinţate – suprafeţele articulare prezintă marginile zimţate, care se întrepătrund . Ex. sutura
interparietală (sagitală), coronară, lambdoidă.
- solzoase (scuamoase) – în care marginile osoase sunt tăiate pieziş, una în dauna
celeilalte, oasele încălecându-se ca solzii de peşte (olanele de pe casă). Ex. sutura
temporoparietală.
- gomfoza (gomfos –cui) unul dintre oase prezintă o prelungire ca un cui care pătrunde într-o
cavitate a celuilalt os rămânând suspendat printr-un aparat ligamentar fibros dens. Ex. dinţii
cu ligam. alveolodentar.
- schindileza – ţesutul de legătură este format din ţesut conjunctiv fibros cu fibre scurte şi
rezistente. Ex. art. dintre vomer şi sfenoid.

SINCONDROZE – legătura dintre oase se face prin ţesut cartilaginos (hialin sau fibrocartilaj).
După modul de apariţie şi persistenţă în organism, pot fi: temporare sau permanente.
Temporare: cartilajele diafizoepifizare ale oaselor lungi, unirea pieselor componente ale
sternului, unirea celor trei oase constituiente ale coxalului.
Permanente: ţesutul cartilaginos de legătură persistă toată viaţa, fără a se osifica. Ex.
discurile intervertebrale (artic dintre corpurile vertebrale), primul cartilaj costal (artic. dintre
prima coastă şi manubriul sternal).

SINOSTOZELE – articulaţiile osoase - rezultă prin osificarea unei simfibroze sau

sincondroze. Ele sunt deci, articulaţiile sinartrodiale cele mai fixe, legătura dintre oasele
articulate fiind realizată prin ţesut osos. Toate oasele lungi sunt rezultatul unor sinostozări.
Oasele craniului articulate prin suturi se pot sinostoza la bătrâneţe realizând suduri.

DIARTROZELE - ARTIC. SINOVIALE

Sunt cele mai numeroase din corpul uman, la nivelul lor se produc mişcări multiple şi variate.
Elementele componente ale unei articulaţii sinoviale sunt: suprafeţele articulare, cartilajul
articular, formaţiuni de asigurarea a concordanţei articulare la unele articulaţii (discuri,
meniscuri, fibrocartilaje de mărire) şi mijloace de unire (capsula articulară, ligamente).
Suprafeţele articulare
Pot fi sferice, eliptice, cilindrice, plane, în şa, tohlee sau scripete.Pentru o funcţie normală
este necesară o adaptare perfectă a suprafeţelor articulare, o congruenţă articulară.
Cartilajul articular – acoperă suprafeţele articulare ale oaselor. Este un cartilaj hialin de
culoare alb strălucitor, cu reflexe albăstrui.

Formaţiuni de asigurarea a concordanţei dintre suprafeţele articulare

1. Labrul articular, cadrul articular sau fibrocartilaj de mărire; măreşte cavitatea articulară ţi
face o mai bună concordanţă între o suprafaţă articulară sferică (cap) şi o cavitate articulară
mai puţin adâncă.Ex. artic. umărului, şoldului.
2. Fibrocartilajul intraarticular – se găseşte între suprafeţele articulare. Uneori ocupă toată
articulaţia formând un disc (discul articualr), alteori partea centrală a discului lipseşte şi
suprafaţele articulare vin direct în contact la acest nivel. Când are formă semilunară – menisc
articular.
Mijloacele de unire
Capsula articulară este ca un manşon ce se inseră prin cele două extremităţi ale sale la
periferia cartilajelor articulare şi reprezintă o continuare a periostului oaselor. Este formată
din două straturi: extern fibros – membrana fibroasă şi intern- membrana sinovială. Are două
suprafeţe: externă, în raport cu muşchii ţi tendoanele periarticulare şi internă, acoperită de
membrana sinovială.
Ligamentele articulare sunt benzi fibroase ce se inseră pe oasele ce se articulează între ele,
contribuind la menţinerea contactului dintre suprafeţele articulare. După situaţie sunt ligam.
intracapsulare şi extracapsulare.
Membrana sinovială constituie stratul profund al capsulei articulare. Este o foiţă subţire,
netedă, lucioasă, ce aderă intim de suprafaţa internă a stratului fibros al capsulei articulare.
Secretă un lichid gălbui- sinovia, cu rol important în biomecanica articulară.

BIOMECANICA ARTICULARĂ
Funcţia articulaţiei constă în a permite anumite mişcări oaselor care intră în alcătuirea lor.
Între oasele care intră în constituţia unei articulaţii sinoviale se pot efectua trei tipuri de
mişcări:
- alunecare: deplasarea suprafeţelor articulare puse în contact însoţită de frecare, adică fără
îndepărtarea lor (ca deplasarea unei sănii pe zăpadă), în articulaţiile plane.
- învârtiraea- rostogolirera, deplasarea circulară a suprafeţelor articulare, astfel că la fiecare
fază a mişcării alte porţiuni ale acestora vin în contact (ca o roată ce se rostogoleşte pe
pământ).Ex. art.temporomandibulară, genunchiului, cotului.
- Rotaţia, este o mişcare circulară, caracterizată prin răsucirea, deplasarea osului mobil
împrejurul axului său longitudinal; axul poate fi situat înafara osului şi este însoţită de
deplasare (supinaţia, pronaţia) sau axul trece chiar prin punctele de contact ale suprafeţei
articulare: rotaţia pură, fără deplasare (mişc. Cupei radiale pe condilul humeral).

CLASIFICAREA ARTICULAŢIILOR SINOVIALE

I. După numărul oaselor ce intră în alcătuirea unei articulaţii:
- artic. simple – formate prin unirea a două oase.
- artic. compuse – formate prin unirea mai multor oase.
II. După forma suprafeţelor articulare:
1.Plane – suprafeţele articulare sunt plane şi permit numai mişcări de alunecare. Ex. art.
dintre oasele carpiene, tarsiene.
2. Cilindrică – cu două varietăţi:
- trohleară (ginglim), în care un os are formă de trohlee sau scripete iar celălalt os are o
creastă ce corespunde şanţului trohlean şi două versante laterale ce corespund părţilor
laterale ale scripetelui. Execută mişcări de flexie-extensie şi foarte reduse mişcări de
lateralitate. Ex. art. humero-ulnară, interfalangiene.
- trohoidă, au suprafeţele formate dintr-un cilindru osos conţinut într-un inel osteofibros.
Prezintă mişcări doar de rotaţie: cilindrul osos se răsuceşte în jurul axului sau ăn interiorul
inelului osteofibros. Ex.art. radio-ulnară superioară ţi inferioară, art. atloido-axoidiană
mediană.
3. Condiliene (elipsoidale) - pe un os se observă două suprafeţe articulare rotunjite
(segmente de cilindru plin) care sunt primite în două depresiuni corespunzătoare celuilat os.
Execută mişcări într-un singur plan (flexie-extensie, abducţie-adducţie). Ex art. genunchiului,
radio-carpiană.
4. Selare (în şa, prin îmbucare reciprocă) au suprafeţele opozite concave într-un sens ţi
convexe în celălalt, astfel că pentru concavitatea uneia corespunde convexitatea celeilalte.
Execută mişcări de flexie-extensie, abducţie-adducţie, circumducţie. Ex. art. sterno
claviculară, trapezo metacarpiană.
5. Sferoidală (cotilice, enartroze) în care o suprafaţă este formată dintr-un cap (segment de
sferă plin) ce pătrunde într-o cavitate în formă de cupă (segment de cilindru gol). Se execută
mişcări de flexie-extensie, abd-add, rotaţie. Ex, art. scapulo humarală, coxo femurală.
III. După numărul axelor în care se desfăşoară mişcarea
1. uniaxiale – mişcările se execută într-un singur plan: flexie (ginglimul), rotaţie (trohoida).
2. biaxiale – cu două axe de mişcare, perpendiculare unul pe celălalt.(elipsoidală)
3. cu trei axe – cu mişcări în toate planurile (art. sferoidale).