INTRODUCERE ÎN STUDIUL ARTICULAȚIILOR

CRITERII DE CLASIFICARE, STRUCTURĂ, MIȘCĂRI

Autor: sef lucrări dr. Rodica Croitoru

Articulațiile sunt structuri de legătură a componentelor osoase sau cartilaginoase ale

sistemului osos (G. S Drăgoi). Din punct de vedere anatomic și funcțional, articulațiile pot fi
fibroase, cartilaginoase și sinoviale.
În primele două grupe, oasele sunt unite într-o manieră continuă (sinartroze), în ultima
grupă, oasele sunt unite într-o, manieră discontinuă (diartroze).

Articulațiile fibroase
Într-o articulație fibroasă, unirea este realizată prin intermediul țesutului conjunctiv cu
fibre colagene sau elastice. Identificăm, trei tipuri de articulații fibroase: suturi, sindesmoze și
gomfoze.

Sutura — oasele sunt legate prin straturi de țesut conjunctiv fibros care formează
ligamentul sutural. Exemplu: suturile dintre oasele craniului. După forma lor, se pot diferenția
sutura dințată, sutura solzoasă și sutura plană. În sutura dințată, marginile oaselor au forma dinților
de fierăstrău (sutura interparietală sau sagitală, sutura frontoparietală). În sutura solzoasă,
marginile oaselor sunt tăiate pieziș (sutura temporoparietală). Marginile oaselor sunt netede sau
ușor rugoase în sutura plană (sutura internazală, sutura temporooccipitală).
Sindesmozele se caracterizează prin abundența țesutului conjunctiv de legătură. O
sindesmoză foarte solidă formată de țesutul conjuctiv cu fibre de colagen, este membrana
interosoasă a antebrațului sau gambei (sindesmoza radioulnară, sindesmoza tibiofibulară).
O formă particulară de sindesmoză este sinelastoza; țesutul conjunctiv de legătură conține
fibre elastice (ligamentele galbene dintre arcurile vertebrale).
Gomfoza este articulația fibroasă care se întâlnește la nivelul dinților (implantarea rădăcinii
dintelui în alveola dentară, ligamentul alveolo-dentar unind substanța dentară de os).
În ontogeneză, la anumite oase, țesutul conjunctiv care delimitează părți ale unui os,
suferă un proces de osificare realizând o sinostoză. Astfel, la nivelul calvariei, creșterea
oaselor se realizează prin prezența țesutului conjunctiv care le leagă. Osul coxal, rezultă
prin sinostozarea oaselor ilium, ischium și pubis. În aceeași manieră se formează osul sacru
 47

(sinostozarea vertebrelor sacrale), coccigele (sinostozarea vertebrelor coccigiene) și sternul

(sinostozarea sternebrelor).

Articulațiile cartilaginoase articulații

În aceste articulații, oasele sunt unite printr-un cartilaj hialin cartilaginoase primare,
sau printr-un fibro-cartilaj — articulații cartilaginoase secundare.
Articulațiile cartilaginoase primare sau sincondrozele au existență efemeră. Cartilajul
hialin, care unește oasele este o rămășiță a scheletului cartilaginos embrionar și servește ca zonă
de creștere. EI este înlocuit, din momentul opririi creșterii de țesutul osos și articulația dispare
(metafiza osului lung sau discul epifizar, sincondroza sfeno-occipitală).
Articulațiile cartilaginoase secundare sunt amfiartrozele sau simfizele care conțin un
fibrocartilaj separat de os printr-un strat subțire de cartilaj hialin. În această grupă includem
simfiza pubiană și articulațiile dintre corpurile vertebrelor.

Articulațiile sinoviale
Articulațiile sinoviale, numite și diartroze sunt articulații mobile, în care suprafețele osoase
implicate sunt separate de o cavitate articulară îngustă. Unei articulații sinoviale îi identificăm:
-suprafețele articulare,
- capsula articulară, -
cavitatea articulară și -
ligamente.
O articulație sinovială are cel puțin două suprafețe articulare acoperite în general de

cartilaj hialin - cartilajul articular. Cartilajul articular este relativ aceluiar, fără vase sanguine
și terminații nervoase. Deoarece cartilajul aflicular nu este vizibil pe imaginile radiografice,
spațiul articular radiologic este mai mare.
Capsula articulară poate fi rigidă sau laxă. Ea se atașează de os în apropierea
suprafețelor articulare. Capsula articulară are la exterior o membranăfibroasă și la interior o
membrană sinovială. Membrana fibroasă, dispusă ca un manșon este alcătuită din fascicule de
fibre de colagen orientate în toate direcțiile și cutendință de a se spiraliza. Tensiunea sau
gradul lor de torsiune stimulează în timpul mișcărilor terminațiile proprioceptive. Membrana
sinovială este un țesut conjunctivo-vascular care căptușește suprafața internă a capsulei;
 conține o rețea capilară adiacentă cavității articulare, vase limfatice și câteva fibre nervoase,
Membrana sinovială secretă lichidul sinovial — sinovia, care umple cavitatea articulară.

Sinovia are rol în lubrefierea suprafețelor articulare și

nutriția cartilajului articular. Este un lichid vâscos,
asemănător albușului de ou datorită prezenței
mucopolizaharidelor nesulfonate și a acidului hialuronic.
Sinovia poate fi considerată un dializat al plasmei. Membrana
sinovială prezintă prelungiri externe și interne. Prelungirile
externe — burse sau recesuri — sunt dispuse sub tendoane sau
între fibrele ligamentelor și comunică cu cavitatea articulară
(bursa suprapatelară de sub mușchiul cvadriceps). Prelungirile
interne: plicele sinoviale și vilozitățile sinoviale, protejează
vasele de sânge și umplu anumite porțiuni ale cavității
articulare.
Cavitatea articulară este spațiul capilar în formă de
fisură, care conține sinovia. Intraarticular pot fi prezente
discurile și meniscurile constituite din țesut conjunctiv cu
fibre de colagen, uneori din fibrocartilaj. Ele sunt atașate
la periferie de capsula articulară divizând complet sau
incomplet cavitatea articulară. Discurile intraarticulare
împart cavitatea articulară în două părți distincte în
articulația sternocostoclaviculară și articulația
temporomandibulară. Discurile și meniscurile intraarticulare
asigură congruența suprafețelor articulare. Articulația
genunchiului, în care flexia și extensia sunt asociate cu
mișcări de alunecare, are două meniscuri articulare care
ameliorează contactele suprafețelor articulare în interiorul
articulației.
Ligamentele pot fi, după localiazarea lor, ligamente
intrracapsulare și ligamente extracapsulare. Ligamentele au
funcții mecanice și rol de organe de simț. În timpul
mișcărilor, anumite ligamente sunt în tensiune, altele sunt
relaxate. La nivelul ligamentelor sunt termmațli nervoase
proprioceptive care intervin în mecanismele reflexe de mișcare
și postură în spațiu.
 Vascularizația și inervația articulațiilor
Vasele epifizare dau o bogată rețea arterială
periarticulară iar vasele articulare formează o rețea
capilară dezvoltată la nivelul membranei sinoviale. Nervii
articulari conțin

fibre nervoase vegetative și senzitive. Fibrele senzitive

formează terminații proprioceptive în capsulă și ligamente sau
conduc impulsuri nociceptive (torsiunea, tracțiunea capsulei
sau ligamentelor generează durerea).
Clasificarea articulațiilor sinoviale

Articulațiile sinoviale se clasifică după mai multe criterii:

A. După numărul oaselor sau suprafe(elor articulare care participă la articulație,

articulațiile sinoviale pot fi:

1. articulații simple; capsula articulară reunește două

suprafețe articulare;
49

2. lompuse: articulară reunește mai mult de două suprafek

articulare (articulația cotului).
B. Du •pă cvelor în jurul cărora se realizează mișcările, distingem:
1. articulațn uniaxiale, cu o singură axă de rotație și un singur grad de libertate
(articulația trohoidă);
2. biaxiale în care au loc mișcări în jurul a două axe orizontale: transversală (flexie-extensie) și sagitală
(abducție adducție); prezintă două grade de libertate (articulația selară);

3. articulații triaxiale, mișcările au loc în jurul celor trei axe, având trei grade de libeltate
(articulația sferoidală).
C După forma suprafetelor articulare, identificăm:
1. articulația plană sau artrodia — suprafețele articulare sunt plane sau ușor incurbate;
permit mișcări de alunecare sau o alunecare asociată cu o rotație (articulațiile
intermetatarsiene și unele articulații intercawiene);
 2_ articulația trohleară, ginglim sau în balama — o suprafață articulară este convexă
trohlee, cealaltă suprafață articulară este concavă străbătută de o creastă (articulația
humeroulnară, articulații interfalangiene)î Este o articulație uniaxială și prezintă ligamente
colaterale putemice. Suprafețele unor asemenea „balamale biologice” nu corespund unor
suprafețe cilindrice regulate deoarece, de fapt, profilul lor nu este un arc de cerc ci o spirală
variabilă, și astfel mișcarea nu are loc cu adevărat în jurul unei singure axe.
3. articulația trohoidă, în pivot - o suprafață articulară este cilindrică, cealaltă
suprafață articulară este concavă. Este o articulație uniaxială cu un singur grad de
libertate, în care au Ioc mișcări de rotație în jurul axei verticale (afliculația atlanto-
axoidiană mediană, articulația radioulnară superioară, articulația radioulnaă inferioară).
În articulația radioulnară superioară, suprafața convexă se mișcă în jurul suprafeței concave
(ligament anular); în aniculația radioulnară inferioară, suprafața concavă se deplasează în
jurul suprafeței convexe.
4. articulația bicondiliană — două suprafețe articulare sunt convexe (condili),
celelalte două suprafețe articulare sunt plane sau concave (uneori denumite impropriu
condili); este o articulație uniaxială, care totuși permite o rotație în jurul unei axe
perpendiculară pe axa principală a articulației (articulația genunchiului, articulația
temporomandibulară).
5. articulația elipsoidală — o suprafață articulară este convexă, cealaltă suprafață
articulară este concavă și reprezintă segmentele unei elipse. Este o articulație biaxială
(articulația radiocarpiană, articulația metacarpofalangiană) care permite mișcări primare în

50
jurul celor două axe ortogonale: flexie-extensie, abducție-adducție, ce pot fi combinate in circumducție.
6. articulația în șa sau selară — suprafețele articulare sunt în formă de șa: concave într-un
sens și convexe în celălalt sens. Este o articulație biaxială cu două grade de libertate (articulația
carpometacarpiană a policelui, articulația calcaneocuboidă). Mișcările primare au loc în cele două
plane ortogonale, dar forma suprafețelor articulare determină rotația axială a osului în mișcare.
7- articulara sferoidală — o suprafață articulară este convexă segment de sferă,
cealaltă suprafață articulară este concavă. Este o articulație triaxială, cu trei grade de
libertate (articulația glenohumerală, articulația coxofemurală).

Mișcările în articulații
La nivelul articulațiilor sinoviale se realizează mișcări active și mișcări pasive.
 Se pot efectua trei tipuri de mișcări active: mișcări de alunecare, mișcări unghiulare în plan
și mișcări unghiulare în spațiu.
Mișcarea de alunecare este cea mai simplă mișcare și presupune alunecarea firă angulație sau
rotație semnificative (mișcările în unele articulații carpiene și tarsiene).
Mișcările unghiulare în plan sunt flexia-extensia și abducția-adducția.
Flexiaextensia se produc în jurul axei orizontale situată în planul frontal, mișcarea
efectuându-se în planul sagital; abducția-adducția se produc în jurul axei orizontale situată
în planul sagital, mișcarea efectuându-se în plan frontal.
Mișcările unghiulare în spa(iu sunt mișcările de rotație în plan transversal, în jurul unei
axe longitudinale.
Combinarea succesivă a flexiei, abducției, extensiei și adducției reprezintă mișcarea
de circumducție; în timpul acestei mișcări, capătul distal al osului lung circumscrie baza
unui con al cărui vârf este situat la nivelul articulației respective.
Mișcările pasive sunt realizate sub acțiunea examinatorului care imprimă subiectului
mișcări pe care le poate realiza în condiții normale. Examinatorul poate produce și mișcări
accesorii pe care subiectul nu le poate realiza activ (anumite mișcări în articulația pumnului,
înclinația laterală a gambei în semiflexie cu coapsa fixată).
ARTICULAȚIIE CRANIULUI.
ARTICULAȚIA TEMPOROMANDIBULARĂ. MIȘCĂRILE ÎN ARTICULAȚIA
TEMPOROMANDIBULARĂ ARTICULAȚIILE CAPULUI CU COLOANA
VERTEBRALĂ, ARTICULAȚIILE COLOANEI VERTEBRALE. MIȘCĂRILE
CAPULUI Șl TRUNCHIULUI
Autor: sef lucrări dr. Rodica Croitoru

Articulațiile craniului
Piesele osoase ale craniului sunt unite 'în special prin articulații fibroase și
cartilaginoase, articulații imobile. La nivelul craniului există o singură articulație sinovială
mobilă, articulația temporo-manibulară.
Majoritatea articulațiilor de Ia nivelul craniului sunt articulații fibroase la care între

marginile oaselor ce se articulează se găsește un strat fin de țesut conjunctiv. Acest tip de
articulație fibroasă este denumit sutură și după aspectul marginilor care se aticulează, se
diferențiează suturi dințate, suturi scuamoase și suturi plane. Suturile de la nivelul calvariei permit
 creșterea neurocraniului. Astfel, suturile coronară și lambdoidă asigură creșterea în lungime iar
suturile sagitală și scuamoasă asigură creșterea în lățime.
Articulațiile cartilaginoase de la nivelul craniului sunt de tipul sincondrozelor în
care oasele sunt separate printr-un strat de cartilaj hialin. Sincondrozele de la nivelul bazei
craniului permit deasemenea creșterea în lungime a neurocraniului•. sincondoza
sfenooccipitală, sincondroza sfeno-pietroasă, sincondroza pietro-occipitală.
Articulația temporomandibulară este o articulație sinovială sferoidală și este considerată
cea mai evoluată articulație a corpului și cea mai frecvent solicitată. Suprafețele articulare sunt
reprezentate de fața articulară de Ia nivelul fosei manibulare care se prelungește pe versantul
posterior al tuberculului articular și de condilul mandibulei. Fosa mandibulară are diametrul
transvers mai mare decât cel sagital și la articulație participă doar porțiunea situată anterior de
fisura pietro-timpanică. Tuberculul articular are o suprafață articulară convexă. Condilul
mandibulei are o suprafață articulară elipsoidală, numai fața anterioară a acestuia fiind articulară.
Un disc articular format din țesut fibro-elastic separă complet cavitatea articulară în două etaje:
supradiscal și infradiscal. Discul articular realizează congruența suprafețelor articulare, fața lui
superioară mai întinsă este convex concavă iar cea inferioară este numai concavă; el este mai
subțire în partea mijlocie. Capsula articulară se inseră pe marginile suprafețelor articulare:
superior, anterior de tuberculul articular și pe

75
fiSUa pietro-timpanică iar inferior, la nivelul colului mandibulei. Capsula este întărită
de ligamente intracapsulare și ligamente extracapsulare. Ligamentele intracapsulare
întăresc lateral (ligamentul lateral) și medial capsula. Ligamentele extracapsulare sunt
ligamentul stilomandibular și ligamentul sfeno-mandibular. Ligamentul stilomandibular
este situat între procesul stiloid și unghiul mandibulei iar ligamentul sfeno-mandibular
este între spina sfenoidală și orificiul mandibulei. Vascularizația articulației temporo-
mandibulare este asigurată de ramuri ale arterelor temporală superficială, maxilară,
meningee medie. Nervii provin din nersąll mandibular, în special din nervul auriculo-
temporal.
În articulația temporomandibulară au loc mișcări de alunecare în etajul suprqdiscal
și mișcări de rotație în etajul infradiscal. Mișcările în articulația temporomandibulară sunt
mișcarea de coborâre și mișcarea de ridicare a mandibulei, mișcarea de anteducție și de
retroducție a mandibulei și mișcări de lateralitate. Mișcarea de coborâre a mandibulei este
inițiată de mușchii pterigoidieni laterali și este efectuată de mușchii coborâtori ai mandibulei:
mușchii milohioidieni și mușchii digastrici (pântecele anterioare). În timpul acestei mișcări,
discul articular și capul mandibulei alunecă anterior și trec pe fața inferioară a tuberculului
articular, în etajul infradiscal efectuându-se o rotație a capului mandibulei. În mișcarea de
ridicare a mandibulei, discul articular și capul mandibulei alunecă posterior și ajung în partea
anterioară a fosei mandibulare. Mușchii ridicători ai mandibulei sunt mușchii maseteri,
pterigoidieni mediali și temporali. Mișcarea de anteduție (alunecare înainte, propulsie) a
mandibulei este efectuată de mușchii ptrigoidieni laterali, Mișcarea de retroducție (alunecare
înapoi, retropulsie) este efectuată de fibrele posterioare cu dispoziție aproape orizontală ale
mușchilor temporali. Mișcările de lateralitate a mandibulei sunt mișcări complexe în care
condilul de masticație rămâne fix și execută mișcări de rotație în etajul infradiscal iar condilul
de balans se deplasează anterior pe tuberculul articular prin mișcări de alunecare în etajul
supradiscal. Mușchii ptrigoidieni laterali, prin contracție alternativă au rolul cel mai important.

Articulațiile trunchiului
Articulațiile trunchiului sunt articulațiile intervertebrale, articulații ale coloanei
vertebrale cu craniul, articulații ale coloanei vertebrale cu coastele, articulațiile sternului cu
coastele, articulațiile sacro-iliace și simfiza pubiană.

Articulațiile coloanei vertebrale

Articulațiile coloanei vertebrale sunt articulațiile corpurilor venebrale, articulațiile proceselor
articulare, articulația lombosacrală și articulația sacrococcigiană.
Articulațiile corpurilor vertebrale sunt articulații tip simfiză. Suprafețele articulare sunt
situate pe fața superioară și inferioară a corpurilor vertebrale și sunt acoperite de cartilaj hialin.
între suprafețele afliculare se află discurile intervertebrale. Discul intervertebral ocupă spațiul
eliptic dintre fețele a două corpuri vertebrale și aderă de ligamentele longitudinal anterior și
posterior. Înălțimea lor influențează mobilitatea și curbururile coloanei vertebrale:

5-6 mm în regiunea cervicală și toracică, 9 mm în regiunea lombară. Discul intervertebral are formă
de lentilă biconvexă și o structură fibrocartilaginoasă. Pe poțiunea periferică prezintă inelul fibros
iar połțiunea centrală prezintă nucleul pulpos, Corpurile vertebrale sunt uniť și prin ligamentul
longitudinal anterior și ligamentul longitudinal posterior. Ligamentul longitudinal anterior este
situat pe fața anterioară a corpurilor vertebrale de la partea bazilară a occipitalului până la fața
anterioară a vertebrei sacrale a treia. Ligamentul longitudinal

posterior se găsește pe fața posterioară a corpurilor vertebrale anterior de dura mater, de la marginea
anterioară a foramen occipital până la baza coccigelui.
Articulațiile proceselor_articulare se realizează între procesele articulare inferioare
ale vertebrei superioare și procesele articulare superioare ale vertebrei Inferioare. In
regiunile cervicală și toracală, aceste articulații sunt articulații plane; în regiunea lombară
ele sunt articulații trohoide. Suprafețele articulare de Ia nivelul proceselor articulare sunt
plane la vertebrele cervicale și toracale și convexe la vertebrele lombare. Capsula articulară
se inseră la periferia suprafețelor articulare și este căptușită de o sinovială.
Lamele arcului vertebral, de la procesul articular Ia baza procesului spinos sunt
unite între ele prin ligamentele galbene, formate din țesut conjunctiv elastic. Ele închid
posterior canalul vertebral.
Procesele spinoase sunt unite prin ligamentele interspinoas și supraspinoas. Ligamentul

interspinos unește marginile a două procese spinoase vecine ocupând spațiul

dintre ligamentele galbene și supraspinos. Ligamentul supraspinos unește vârfurile

proceselor spinoase de la vertebra cervicală 7 până la osul sacru. În regiunea cervicală, de la
protuberanța occipitală externă și creasta occipitală externă și până Ia vârful procesului
spinos al vertebrei cervicale 7 se află ligamentul nucal.
Procesele transverse ale vertebrelor sunt unite prin ligamentele intertransversare mai
dezvoltate în regiunea toracică.
 Articulația lombosacrală se realizează între corpul vertebrei lombare 5 și sacrului Este o
afliculație de tip simfiză prevăzută cu un disc intervertebral și ligamente longitudinale.
Articulația sacrococcigiană are suprafețele articulare situate la vârful sacrului și la
baza coccigelui- La vârful sacrului se află o suprafață avalară convexă iar la baza coccigelui se
găsește o suprafață articulară ușor concavă, cele două oase sunt unite prin ligamentele
sacrococcigiene ventral, posterior superficial, posterior profund și lateral. Ligamentul
sacrococcigian ventral continuă inferior ligamentul longitudinal anterior unind fețele anterioare
ale sacrului și coccigelui. Ligamentul sacrococcigian posterior superficial închide hiatul sacrat iar
ligamentul sacrococcigian posterior profund continuă ligamentul longitudinal
Între marginile laterale ale sacrului și coccigelui se află ligamentul sacrococcigian
lateral.
În articulațiile corpurilor vertebrale și în cele ale proceselor articulare se fac mișcările
coloanei vertebrale: flexia, extensia, înclinația laterală, rotația și circumducția. Mișcările
coloanei vertebrale în ansamblu sunt ample, deși mișcările dintre două vertebre sunt reduse.
Acest lucru se datorește unei însumări a mișcărilor specifică omului. Flexia și exstensia
coloanei vertebrale se realizează în jurul unei axe transversale. În timpul flexiei, corpurile
vertebrale se apropie în partea anterioară comprimând discurile intervertebrale iar procesele
articulare inferioare alunecă în sus pe fața anterioară a celor superioare de la vertebra
subiacentă. Flexia constă în aplecarea coloanei înainte și are o amplitudine maximă în

regiunea cervicală; în regiunea lombară mișcarea are o amplitudine medie. Flexia este
efectuată de mușchiul drept abdominal, mușchiul oblic extern, mulchiul oblic intern, mușchiul
iliopsoas, mușchiul sternocleidomastoidian, mușchii scaleni, mușchiul lungul gâtului. Extensia
este mișcarea inversă în care corpurile vertebrale se apropie în partea posterioară comprimând
discurile intervertebrale iar pocesele articulare inferioare alunecă în jos pe cele superioare ale
vertebrei subiacente, Amplitudinea maximă a extensiei se realizează în regiunea cervicală și
lombań Mușchii extensori sunt în principal, mușchii erectori spinali. Înclinarea sau flexia
laterală constă în înclinarea coloanei lateral în jurul unei axe sagitale. Are amplitudine amplă
în regiunea cervicală și lombară. Mușchii care efectuează flexia laterală sunt mușchiul pătrat
lombar, mușhiul psoas, mușhii scaleni, mușhiul sternocleidomastoidian, mușchiul ridicător al
scapulei, mușchiul trapez. Deasemenea mișcarea este efectuată și prin contracția unilaterală a
mușchilor erectori spinali. Rotația coloanei vertebrale se realizează în jurul unui ax vertical ce

78
trece prin centrul discului intervertebral. Ea constă în răsucirea feței anterioare a părții
superioare a coloanei spre dreapta sau spre stânga. Mișcarea de rotație este
combinatâ cu un oarecare grad de flexie lateral partea superioarà a regiunii toracice. Rotatia

spleniusl coloanei vertebrale se Idicltolcollazsetelorface prin contrac!ia partialà sau

completà a lantului format de opus, oblicul extem. Asocierea succesivà a mi;càrilor precedente

circumducçia care are

Miscàriile diferitelor segmente coloanei vertebrale au amplitudine diferità datorità

grosimii discurilor intervertebrale si orientàrii proceselor articulare. in regiunea cervicalà
mobilitatea este cea mai mare, asigurà si mobilitatea capului si o orientare rapidit si complexâ în
spaçiu. Extensia este mai amplà decât flexia iar flexia lateralâ se asociazâ cu un grad de

rotatie. in regiunea toracicà amplitudinea mi;cârilor este mai mici, mobilitatea mai redusâ permi!
ând desfì;urarea miscàrilor respiratorii. Flexia extensia sunt limitate de fe!ele proceselor
articulare care sunt plane ;i situate in plan frontal. in acela$i timp însëi aceastâ configura!ie
favorizeazâ flexia laterali si mi;carea de rotatie. in regiunea lombarâ miscârile

sunt mai ample decât în regiunea toracica dar mai putin ample decât în regiunea cervicalâ.
Extensia este mai amplà decât flexia, iar flexia lateralâ este mai redusâ.

Articulatiile coloanei vertebrale cu craniul

Articulatiile coloanei vertebrale cu craniul sunt articulatia atlanto-occipitalâ, articulatia
atlanto-axoidianâ medianâ articulatia atlanto-axoidianà mediani.

Articulaçia atlanto-occipitalü este o articulatie sinovialâ bicondilianâ. Suprafe{ele

articulare sunt reprezentate de fata articularà superioarâ elipsoidalà si concava de pe fata
superioarà a fiecàrei mase laterale a atlasului suprafata articularâ convexà de la nivelul
fiecârui condilil occipital. Capsula articularà se inseri pe marginile suprafetelor articulare.
Membranele atlanto-occipitale anterioarà posterioarà unesc osul occipital de prima vertebrâ
cervicalà. Membrana atlanto-occipitalâ anterioarà se inserâ pe marginea anterioarà a
orificiului occipital pe marginea superioarà a arcului anterior a atlasului. Membrana
atlantooccipitalâ posterioarà se inseri pe marginea posterioarâ a orificiului occipital pe
marginea superioarâ a arcului posterior a atlasului.

79
 Articulatia atlanto-axoidianà mediani este o articula!ie sinovialà trohoidâ. Suprafe!ele
articulare sunt fata articularà anterioarâ a dintelui axisului, ovalarâ convexâ si foseta dintelui
(ovalarâ si concavâ) de pe arcul anterior al axisului. Ligamentul transvers al

atlasului trece pe fata posterioarà a dintelui si se inserà pe fetele mediale ale celor douâ mase
laterale ale atlasului, astfel, dintele axisului ocupà un inel osteofibros forrnat de arcul anterior
al atlasului si acest ligament. Capsula articularà se inserâ pe marginile suprafe!elor

articulare, cele două oase fiind unite și prin ligamente. Ligamentele alare se inseră pe
fețele mediale ale condililor occipitali și pe marginile lateale ale dintelui; ligamentul
vârfului dintelui se inseră pe marginea anterioară a orificiului occipital și pe vârful
dintelui.
Ligamentul cruciat, fomat de ligamentul transvers și de fasciculele longitudinale superior
(spre occipital) și inferior (spre axis), este acoperit de membrana tectoria. Membrana
tectoria se inseră superior pe fața posterioară a corpului axisului, iar superior pe partea
bazilară a occipitalului și pe fața medială a condililor occipitali. Sinoviala este dublă: pe
fața anterioară a dintelui și pe fața lui posterioară.
Articulația atlanto-axoidiană laterală este o articulație sinovială plană. 'Suprafețele
articulare sunt fețele articulare inferioare ale maselor laterale ale atlasului și fețele articulare
ale proceselor articulare ale axisului. Capsula articulară căptușită de o sinovială se inseră pe
marginile suprafețelor articulare și este mai groasă anterior și posterior.
În articulațiile atlanto-occipitală și atlanto-axoidiană se fac mișcările capului: flexie,
extensie, rotație, flexie laterală. Flexia și extensia capului se efectuează în articulația
atlantooccipitală, în jurul unei linii orizontale situată în plan forntal care trece posterior de
meatul acustic extern. Flexia are o amplitudine de 20 grade, iar extensia de 30 grade,
amplitudinea acestor mișcări crescând când sunt antrenate și vertebrele cervicale subiacente.
Mușchii flexori ai capului sunt lungul capului, dreptul anterior al capului, dreptul lateral al
capului și hioidienii. Contracția bilaterală a mușchilor sternocleidomastoidian realizează flexia
coloanei cervicale și a capului. Extensia capului este efectuată de mușchiul trapez, mușchiul
splenius al capului, longissimus al capului, mușchiul semłspinal al capului și de mușchii
suboccipitali cu excepția oblicului inferior. Mișcarea de rotație a capului se efectuează în
articulația atlantoaxoidiană când atlasul se răsucește în jurul dintelui. Rotația are amplitudinea de
30 grade și este realizată prin contracția mușchiului sternocleidomastoidian de partea opusă.

80
Rotația pură se realizează prin contracția mușchiului oblic inferior al capului. Flexia laterală pură
a capului se realizează prin contracția mușhilor longissimus al capului și drept lateral al capului.

Articulațiile coloanei vertebrale cu coastele

Articulațiile coloanei vertebrale cu coastele (articulațiile costovertebrale) sunt articulația
capului coastei și articulația costo-transversală.

Articulația capului coastei este o articulație sinovială plană. Suprafețele articulare

sunt reprezentate de fața articulară convexă a capului coastei și de fețele costale superioară
și inferioară de la nivelul a două vertebre toracale vecine care formează un unghi diedru.
Numai coastele I, XI și XII se articulează cu o față costală care aparține corpului unei
singure

81
vertebre. Capsula articulară, subțire, se inseră la periferia suprafețelor articulare și este întărită
de ligamentul radiat al capului coastei. Acest ligament se inseră cu un capăt pe capul coastei,
iar cu celălalt pe cele
Ligamentul intitaarticular al capului coastei unește creasta capului coastei cu discul

Intervertebral și împarte cavitatea articulară în două etaje: superior și inferior. Sinoviala este
dublă corespunzând celor doup etaje ale cavității articulare.

Articulația costotransversală este o articulație sinovială plană. Suprafqele articulare sunt

situate la nivelul tuberculului costal și la nivelul procesului transvers. Coastele

XI și XII nu prezintă astfel de articulații. Capsula articulară este subțire iar ligamentele

articulației sunt ligamentul costotransvers (între fața posterioară a colului coastei și procesul
transvers), ligamentul costotransvers superior (între colul coastei și pocesul transvers al
vertebrei superioare) și ligamentul costotransvers lateral (între vârful procesului transvers și
tuberculul coastei).