ARTROLOGIE

ARTROLOGIE GENERALĂ

SINDESMOLOGIA

� Artrologia se ocupă cu studiul formelor de legătură (junctura) dintre oase, deci cu

articulaţiile şi joncţiunile dintre oase. Folosim termenul de articulaţie, când avem o
mare mobilitate între oase şi este prezentă cavitatea articulară şi joncţiune, când
mobilitatea este foarte redusă şi nu avem cavitate articulară. Denumirea de
sindesmologie provine de la (gr. syndesmos = ligament) şi este folosită mai rar, ca
termen generic.

Clasificarea articulaţiilor:

după gradul de mobilitate:

� - sinartroze (articulaţii fixe),

� - diartroze (articulaţii mobile),

� amfiartroze (articulaţii semimobile).

Sinartrozele (synarthrosis)

-sunt joncţiuni osoase (juncturae ossium), care realizează unirea interosoasă prin
intermediul unui ţesut conjunctiv fără soluţie de continuitate, deci fără cavitate
articulară.

După tipul ţesutului conjunctiv, care realizează joncţiunea, sinartrozele se împart în

trei categorii:

� - joncţiune fibroasă,

� - joncţiune cartilaginoasă,

� -joncţiune osoasă.

Joncţiunea fibroasă (junctura fibrosa) :

� - sindezmozele (syndesmosis) - ligamentul costoclavicular

� - membrana interosoasă (membrana interossea).

� - suturile craniene sunt un tip special de joncţiuni fibroase. Ele sunt de mai multe
feluri:
1
 � - suturi dinţate (sutura serrata) - sunt cele mai des întâlnite, permit o creştere mai
rapidă, marginile alăturate ale oaselor prezintă prelungiri digitiforme, care se
întrepătrund reciproc. Un tip particular de sutură dinţată este sutura denticulată
(sutura denticulata).

� - suturi plane (sutura plana) sunt foarte rare, marginile alăturate sunt relativ drepte
şi nu se întrepătrund.

� - suturi solzoase (sutura squamosa), marginile alăturate sunt teşite şi se suprapun.

� Tot o joncţiune fibroasă este cea dento-alveolară, numită joncţiune „prin

începuire“ sau gomfoză (gomphosis) (gr. gomphos = şurub, zăvor).

Joncţiunea cartilaginoasă (junctura cartilaginea) realizează legătura dintre oase prin

intermediul cartilajului, care după o anumită vârstă se osifică:

� - sincondrozele (synchondrosis) sunt joncţiunile cartilaginoase tipice - ex.

sincondroza sternală dintre manubriul sternal şi corpul sternului.

� - cartilajul de creştere sau epifizeal (cartilago epiphysealis) este o joncţiune

cartilaginoasă temporală sau primară.

� - simfizele (symphysis) sunt joncţiuni fibrocartilaginoase, reprezentând un fel de

trecere între sinfibroze şi sincondroze. Simfizele pot fi considerate şi joncţiuni
cartilaginoase secundare.

Joncţiunea osoasă (junctura ossea) sau sinostozele (synostosis) sunt sincondroze

osificate, care duc la formarea unor oase, care până la o anumită vârstă sunt formate din
mai multe piese osoase. Ele pot fi primare (ex. mandibula formată in viaţa embrionară
din două părţi simetrice) sau secundare (ex. osul coxal format prin sudarea ilionului,
ischionului şi pubisul la 14-16 ani)

Diartrozele (junctura synovialis, diathrosis, articulatio)

-sunt articulaţiile adevărate, care au cavitate articulară şi capsulă articulară. Elementele

componente ale unei diartroze sunt:

� - capetele (feţele) articulare osoase.

� - cartilajul articular,

� - capsula articulară,

� - cavitatea articulară,
2
 � - ligamentele articulare,

� - vascularizaţia şi inervaţia articulaţiilor,

� - structuri asociate, anexe articulare.

Diartrozele se pot clasifica după numărul de oase care le formează:

� - articulaţie simplă (articulatio simplex) - sunt majoritatea şi sunt formate din două
oase.

� -articulaţie compusă (articulatio composita) formată din trei sau mai multe oase
(ex art. radiocarpiană).

După forma suprafeţelor articulare, diartrozele pot fi :

� Cilindrice-una din suprafeţele articulare are forma unui cilindru sau segment de
cilindru gol şi cealaltă a unui cilindru plin; sunt uniaxiale pemiţând mişcări de flexie
sau extensie. După forma suprafeţelor cilindrice:

-diatrozele trochoide (suprafaţa cilindrică-cilindru geometric). Articulația radio-ulnară

proximală.

- ginglimuri sau diartrozele trochleare (mosor plin sau gol): articulaţia radioulnară
proximală, articulaţia cotului (humero-ulnară), articulaţiile interfalangiene, articulaţia
tibio-fibulo-talară.

● Selare la care suprafeţele articulare au formă de şa cu concavitatea într-un sens şi

convexitatea în alt sens şi se îmbucă reciproc;
● sunt biaxilae permiţând mişcări de flexie şi extensie, opoziţie şi repoziţie.
● Exemple: articulaţia metacarpo-trapezoidală a policelui şi articulaţia sternoclaviculară.
● Condiliene sau elipsoidale caracterizate prin aspectul de segment de ovoid sau de
elipsoid al suprafeţelor articulare (plin sau gol) ;

● Sunt articulaţii biaxiale, axele trecând prin diametrele mare şi mic al elipsoidului
respectiv şi permit mişcări de flexie şi extensie, înclinare laterală –adducţie, abducţie.
Exemple: articulaţia radiocarpiană, în care radiusul prezintă cavitatea elipsoidă ,
veritabilă cavitate glenoidă, iar primul şir carpian condilul articular.

3
� Sferoidale, cu suprafeţele articulare de forma unor segmente de sferoid plin, respectiv
gol;

� sunt triaxiale sau multiaxiale permiţând mişcări în jurul a trei axe perpendiculare între
ele şi prin trecerea succesivă a elementelor articulare prin toate cele trei axe devin
multiaxiale;

� se pot efectua mişcări de flexie şi extensie în jurul unui ax transvers, adducţie şi

abducţie în jurul unui ax sagital, rotaţie în afară şi înăuntru în jurul unui ax vertical, iar
prin combinarea lor mişcări de circumducţie.

Articulația scapulo-humerală

● Articulaţia scapulohumerală este o articulaţie sferoidală în care mişcările sunt foarte

legate şi ample.

● Articulaţia coxofemurală este o variantă de articulaţie sferoidală în care mişcările se

efectuează tot în jurul a trei axe dar contactul dintre suprafeţele articulare este mai
strâns şi mişcările mai restrânse. Este o enartroză.

● Tot aici sunt incluse şi artrodiile, articulaţii plane, considerând suprafeţele articulare
ca segment de sferă cu curbura foarte blândă, şi care permit mişcări în jurul a trei axe,
cum sunt articulaţiile intervertebrale la nivelul apofizelor lor articulare.

Capetele de articulare (caput articulare)

Suprafeţele osoase care vin în contact la nivelul unei articulaţii prezintă feţe articulare
(facies articularis), care pot fi asemănătoare sau diferite. După forma feţelor articulare
putem clasifica diartrozele în:

� - articulaţii homomorfe (gr. homoios=asemănător) constituite din oase care prezintă

feţe de articulare asemănătoare (ex. articulaţiile intercuneiforme) sau identice (ex.
articulaţia sacroiliacă).

� - articulaţii heteromorfe (gr. heteros=diferit) formate din oase care au feţe de

articulare diferite, dar complementare (articulaţia scapulo-humerală). Marea
majoritate a diartrozelor sunt articulaţii heteromorfe.

Capsula articulară

� Capsula articulară (capsula articularis) este o formaţiune conjunctivă, de forma unui

manşon, care continuă periostul oaselor care intră în articulaţie.

4
� Capsula poate fi laxă sau stânsă şi este formată din:

- un strat extern fibros, capsula fibroasă;

- un strat intern, membrana sinovială, care se opreşte la nivelul cartilajului articular.

Capsula fibroasă (membrana fibrosa - stratum fibrosum)

-este formată din fibre colagene cu grosime variabilă

� Fibrele conjunctive care formează capsula articulară au o direcţie determinată de tipul

de mişcare care se execută în articulaţie:

-în articulaţiile unde se execută flexie şi extensie direcţia fibrelor este longitudinală.

-unde mişcările de rotaţie sunt predominante direcţia fibrelor este circulară.

Membrana sinovială (membrana sinovialis - stratum synoviale)

Este un ţesut conjunctiv specializat, care tapetează toate structurile intraarticulare cu

excepţia cartilajului hialin şi a meniscurilor.

� Macroscopic are un aspect în parte neted (pars plana) în parte plicaturată şi cu

vilozităţi bine vascularizate a căror talie şi număr cresc cu vârsta. Vascularizaţia poate
fi văzută uneori prin transparenţă.

� Sinoviala contribuie la reglarea temperaturii şi a presiunii intraarticulare şi la rezorbţia

lichidului sinovial şi a reziduurilor articulare. Nefiind o seroasă nu are propietăţi
antiinflamatorii.

Lichidul sinovial (synovia)

� nu este un produs de secreţie al sinovialei. Are rol de hrănire, lubrefiere şi curăţare a

articulaţiei.

Cavitatea articulară

� este o cavitate virtuală, care la marea majoritate a articulaţiilor corespunde cu

cavitatea sinovială, cu excepţia articulaţiei genunchiului.

5
Ligamentele articulare sunt de mai multe feluri :

� ligamente capsulare (ligamenta capsularia).

� ligamente extracapsulare (ligamenta extracapsularia), care limitează mişcările de

lateralitate. Ligamentele extracapsulare nu aparţin morfologic articulaţiei, dar
contribuie la biomecanica acesteia. Uneori ele sunt situate chiar la o distanţă relativ
mare de articulaţie.

� ligamente intracapsulare (ligamenta intracapsularia). Cel mai tipic exemplu este

articulaţia coxo-femurală unde există ligamentul rotund intraarticular al capului
femural (ligamentum capitis femoris). Tot intraarticulare sunt ligamentele încrucişate
ale genunchiului (ligamenta cruciata genus)

� Marea majoritate a ligamentelor sunt structuri colagene (ligamentum collagenosum).

Există însă şi ligamente elastice (ligamentum elasticum) .

Vascularizaţia şi inervaţia articulaţiilor.

� În jurul articulaţiilor se formează reţele periarticulare (ex. reţeaua cotului), din care
pornesc arterele epifizare. Arterele epifizare se ramifică mai întâi în interiorul capsulei
articulare formând o reţea intracapsulară şi chiar una intrasinovială.

� Inervaţia provine din nervii micşti, care inervează oasele şi muşchii invecinaţi. Unii
nervi pot inerva chiar mai multe articulaţii mari. Articulaţiile dispun de un număr mic
de fibre nervoase motorii şi de un număr mare de fibre senzitive.

Structuri asociate şi anexe articulare.

� Structurile asociate sunt: inelele fibrocartilaginoase, discurile şi meniscurile articulare.

� Anexele articulare sunt: bursele sinoviale periarticulare şi muşchii periarticulari.

Inelele (cadrele) fibrocartilaginoase (labrum articulare)

� sunt structuri asociate, care completează inegalitatea suprafeţelor articulare la

articulaţiile cu grad mare de mobilitate asigurând contenţia articulară.
6
� Discurile şi meniscurile articulare sunt formaţiuni fibrocartilaginoase care asigură
congruenţa articulară , adaptând două suprafeţe articulare , care altfel nu se
potrivesc.

Discul articular (discus articularis)

� este un segment de cilindru, cu o grosime aproximativ egală pe întreaga lui suprafaţă.

Cele mai cunoscute discuri articulare sunt între corpurile vertebrale. Disc articular mai
avem la articulaţia temporo-mandibulară şi în 40% din cazuri la articulaţia
acromioclaviculară.

Meniscul (meniscus articularis)

- este un inel fibrocartilaginos, mai mult sau mai puţin complet şi cu o grosime
diferită, fiind mai gros la periferie. Meniscurile deşi aderă şi ele de capsula articulară, nu
separă în două cavitatea articulară. Meniscurile sunt prezente la articulaţia genunchiului.

Bursele sinoviale (bursa synovialis)

� periarticulare sunt prezente la acele articulaţii la care, pe alocuri, cavitatea articulară

rămâne închisă numai de mem-brana sinovială. În aceste locuri membrana sinovială
herniază, înconjoară tendoanele şi pătrunde sub muşchii periarticulari, formând burse
sinoviale.

Muşchii periarticulari

� intervin în mod activ pentru menţinerea contactului dintre suprafeţele osoase,

completând acţiunea pasivă a ligamentelor.

� Un rol deosebit revine musculaturii la articulaţia scapulo-humerală, unde datorită

marii mobilităţi, ligamentele sunt mai slab dezvoltate, iar capsula este laxă.

BIOMECANICA ARTICULARĂ

Aceasta se ocupă cu mişcările efectuate în articulaţii. Vom studia următoarele aspecte:

7
 � - axul de mişcare şi mişcările posibile în articulaţie

� - amplitudinea mişcărilor, goniometria,

� - conducerea în articulaţie,

- clasificarea funcţională a articulaţiilor.

Axul de mişcare şi mişcările posibile în articulaţie.

� Axul de mişcare este o linie convenţională care trece prin articulaţie şi în jurul căreia
se mişcă osul mobil. Mişcarea se execută într-un plan perpendicular pe axul de
mişcare.

Axele de mişcare

Există trei axe de mişcare, care sunt orientate în cele trei direcţii ale spaţiului:

� Axul transversal

� Axul sagital

� Axul longitudinal

Axul transversal străbate articulaţia dinspre lateral spre medial. În jurul lui se fac mişcări
de flexie şi extensie.

� -flexia (flexio) înseamnă apropierea extremităţii distale ale oaselor articulate,

� -extensia (extensio) presupune îndepărtarea extremităţilor opuse.

Tot în jurul unui ax transversal se fac mişcările de nutaţie şi contranutaţie, mişcări

reduse, proprii articulaţiei sacro-iliace.

� Axul sagital străbate articulaţia antero-posterior şi permite mişcări de adducţie şi

abducţie.

� -Abducţie (abductio)- osul mobil se îndepărtează de axul median al corpului. La nivelul

mâinii şi piciorului, axul de referinţă este axul median al acestora Un exemplu de
abducţie este ridicarea braţului la orizontală în articulaţia scapulo-humerală. Această
mişcare de abducţie, care descrie un unghi de 900, poate continua în elevaţie, care
este o hiperabducţie. Mişcarea opusă abducţiei se numeşte adducţie.

8
� -Adducţie (adductio) braţul este adus lângă trunchi în poziţie verticală. În unele cazuri
adducţia poate continua dincolo de verticala dusă prin articulaţie, realizându-se o
încrucişare, care este o hiperadducţie.

Axul longitudinal sau vertical străbate articulaţia de sus în jos permiţând mişcări de
rotaţie internă şi externă.

� rotaţie internă (rotatio interna - rotatio medialis) osul mobil se roteşte dinspre lateral
spre medial.

� rotaţia externă (rotatio externa - rotatio lateralis) sensul mişcării este invers, dinspre
medial spre lateral. Aceste mişcări sunt prezente la nivelul antebraţului, în articulaţiile
radio-ulnare, unde avem şi denumiri specifice. Astfel rotaţia internă se numeşte
pronaţie (pronatio), iar rotaţia externă supinaţie (supinatio).

Mişcări complexe , care se execută în jurul mai multor axe:

� - inversiunea şi eversiunea sunt mişcări complexe ale piciorului, care se realizează la

nivelul gleznei.

� - opoziţia (opositio) şi repoziţia (repositio) sunt mişcări complexe ale policelui.

Amplitudinea mișcărilor, goniometria

� Este determinată de forma și mărimea suprafețelor osoase și prezintă o serie întreagă

de limitări :

- limitări osoase

9
 - limitări ligamentare

- limitări musculare

Conducerea în articulație

� Este de mai multe feluri :

1. conducere osoasă

2. conducere ligamentară

3. conducere musculară

� Articulația cotului : conformația extremităților osoase, determină direcția

mișcărilor(conducere osoasă)

� La articulația genunchiului avem o conducere ligamentară determinată de acțiunea

ligamentelor încrucișate, care intervin în rotația externă secundară , care se produce
la sfârșitul flexiei gambei pe coapsă și de asemenea la rotația internă terminală care se
produce la în extensia gambei.

� Modul de inserție a mușchilor determină direcția de mișcare în articulație(conducere

musculară)

Clasificarea funcțională a articulațiilor:

� Articulații uniaxiale

� Articulații biaxiale

� Articulații triaxiale

Articulații uniaxiale

� Ginglimus(trohleartoza) : cot, interfalangian

� Trohoida(radio-ulnară proximală)

Articulații biaxiale

� Artic. Elipsoidală(condilară) : artic radio-carpiană

� Artic. Bicondilară : artic atlanto-occipitală(bilaterală)

� Artic. Selară : artic trapezo-metacarpiană, artic calcaneo-cuboidiană

Articulații triaxiale

10
� Se mai numesc și enartroze

� Artic. Sferoidală(artic scapulo-humerală)

� Artic. Cotilică(artic coxo-femurală)

11