ARTROLOGIE GENERALĂ.

ARTICULAŢIILE CRANIULUI – STRUCTURĂ,

Artrologia (arthron - denumire greacă a articulaţiei, logos - ştiinţă) sau sindesmologia

(desmos – ligament) - este partea anatomiei care studiază articulaţiile.
Articulaţiile (articulationes sau juncturae osseum), sunt constituite din totalitatea elementelor,
prin care oasele se unesc între ele.
Aceste elemente sunt reprezentate prin formaţiuni conjunctive şi muşchi.
Ligamentele şi articulaţiile efectuează legătura dintre partea pasivă (oasele) şi partea activă
(muşchii) ale aparatului locomotor.
Forma viitoarei articulaţii se determină în perioada iniţială de dezvoltare a fătului şi depinde de
condiţiile funcţionale.
Etapele de dezvoltare a articulaţiilor

1 - syncytium mesenchymatis (status praecartilaginosus);

2 - locus cavitatis articulationis futurae;
3 - perichondrium;
4 - periosteum;
5 - cavum articulationis;
6 - capsula articularis;
7 - cartilago articularis;
8 - discus articularis;
9 - meniscus.

Organismul uman include peste 200 de articulaţii ce diferă după forma suprafeţelor articulare,
amplituda şi tipul mişcărilor.
Funcţiile articulaţiilor:
 de unire a oaselor într-un schelet integru;
 funcţia de amortizare;
 asigură stabilitatea corpului;
 funcţia de mişcare (locomoţie).
***
După dezvoltare, structură şi funcţie unirile osoase (articulaţiile) se împart în articulaţii
neîntrerupte (sinartroze), semiarticulaţii (hemiartroze, simfize) şi diartroze (articulaţii
întrerupte).

Vezi clasificarea articulaţiilor în Culegerea de scheme!!!!!

Sinartrozele
Articulaţiile neîntrerupte (sinartrozele), în care mişcările sunt minime sau inexistente (articulaţii
fixe), sunt de următoarele tipuri:
 articulaţii fibroase (prin intermediul ţesutului conjunctiv):
 sindesmoze: membrane şi ligamente;
 gomfoze (articulaţia dentoalveolară);
 suturi: dinţate, scuamoase, plane;
1
  sincondroze (prin intermediul ţesutului cartilaginos): temporare şi permanente;
 sinostoze – prin intermediul ţesutului osos;
 sinsarcoze – prin intermediul ţesutului muscular.

Joncţiunile prin intermediul ţesutului conjunctiv sunt cu atât mai mobile, cu cât stratul
conjunctiv e mai pronunţat (mai gros). Aşa articulaţii sunt flexibile şi mai puţin elastice.
Prezenţa ţesutului conjunctiv între oase atenuează loviturile şi comoţiile din timpul locomoţiei.
La articulaţiile fibroase se referă şi suturile, care se caracterizează prin faptul, că între două oase
alăturate se află un strat subţire de ţesut conjunctiv.

Suturile pot fi dinţate, plane, scuamoase. Chiar şi acest strat subţire de ţesut conjunctiv
atenuează loviturile şi comoţiile, ce e vital important pentru encefal. Suturile sunt privite ca zone de
creştere ale oaselor, similar cu zonă metaepifizară a oaselor tubulare. Dezvoltarea celei sau altei
forme de sutură depinde de condiţiile mecanice, funcţionale a osului dat şi de orientarea vaselor
sangvine în el (cercetările au stabilit, că dacă vasele sunt situate paralel marginii osului – se
dezvoltă suturi armonice, dacă perpendicular – dinţate).

***
Sincondrozele prezintă lamele cartilaginoase între oase. Ele pot fi temporare (cum ar fi cartilajul
metaepifizar, sincondroza sfenooccipitală) şi permanente (sincondroză petrooccipitală).
Care e soarta sindrozelor şi sindesmozelor?
Acestea se pot osifica şi deveni neîntrerupte, imobile (sinostoze).

La sinartroze se referă şi sinsarcozele, care se realizează prin intermediul muşchilor striaţi (osul
hioid, omoplatul cu toracele).
Hemiartrozele

Semiarticulaţiile (hemiartrozele, simfizele) constituie o formă de trecere de la articulaţiile

neîntrerupte la cele întrerupte - diartroze.
În locurile unde asupra sincondrozei acţionează nu numai forţele de presiune, ci şi cele de
extensiune, observăm prezenţa unei mici cavităţi fisulare (simfiza pubiană, art. sacrococcigiană). În
poziţie anatomică normală asupra acestor joncţiuni acţionează forţele de presiune, iar pe şezute –
forţele de extensiune (acestea se mai numesc şi simfize).

Diartrozele
Legăturile întrerupte (diartrozele) prezintă 3 elemente principale: feţele articulare cu
cartilajul articular, capsula şi cavitatea articulară.

1,2 – membrana fibrosa (stratum fibrosum) et

membrana synovialis (stratum synoviale) capsulae
articularis;
3 – periosteum;
4,5 – facies articulares et cartilago articularis;
6 – cavitas articularis.
6

2
 1.Cartilagele articulare şi extremităţile osteoarticulare
Suprafeţele articulare sunt tapetate, de regulă, cu cartilaj hialin, cu suprafaţa lucioasă, netedă,
fapt ce uşurează mişcările, atenuând loviturile şi comoţiile în cadrul locomoţiei. Grosimea lui nu
este egală pe toată întinderea suprafeţelor articulare şi variază în limitele 0,2 – 6 mm (este mai gros
la tineri şi se subţiază cu vârsta).
Cartilajul articular este avascular (nu posedă vase), deci nu are posibilităţi de cicatrizare şi
regenerare.
Nutriţia cartilajului se efectuează prin imbibiţie (osmoză) din vasele capsulelor sinoviale şi din
lichidul sinovial.
Cartilajul beneficiază de trei proprietăţi mecanice: el este compresibil, elastic şi poros.

Cartilajul articular îndeplineşte următoarele funcţii:

1. Determină congruenţa suprafeţelor articulare.
2. Are rol de amortizator pentru ţesutul osos subiacent.
3. Micşorează forţa de frecare a suprafeţelor articulare în contact.

2. Capsula articulară este o formaţiune conjunctivă, care continuă periostul celor două
segmente osoase.
Capsula se compune din două straturi, fiecare având structură şi funcţie diferită: stratul extern
fibros şi cel intern - sinovial.
Capsula fibroasă este formată cu predominanţă din fibre colagene şi are o grosime variată, deci
şi o rezistenţă inegală. În dependenţă de direcţia tracţiunilor/liniilor de forţă, distingem fibre
longitudinale, oblice, transversale şi orbiculare.
Sinoviala, stratul intern al capsulei articulare (denumire propusă de Paracels), se întinde pe
toată suprafaţa internă a capsulei articulare, ea se opreşte la limitele cartilajului articular, care nu
este acoperit de sinovială. Sinoviala conţine numeroase vase sanguine, din care se produce un
transudat sanguin – lichidul sinovial.
În afara fundurilor de sac, care reprezintă prelungirile externe ale sinovialei, mai sunt şi
prelungiri interne, intraarticulare, denumite vilozităţi sinoviale, precum şi unele cute pline de ţesut
adipos, numite plici adipoase, ce umplu spaţiile cavitare goale, cu rol de amortizator adăugător.
Capsula articulară este o formaţiune activă.
O capsulă tensionată frânează mişcările.

Importanţa fiziologică a capsulei :

1. determină consolidarea mecanică a suprafeţelor articulare;
2. protejează articulaţia de factorii externi;
3. efectuează recepţia nervoasă de durere (efectuând funcţia de protecţie biologică în cazul
proceselor patologice).
4. Sinoviala absoarbe din cavitatea articulară produsele schimbului de substanţe;
5. Secreţia sinovialei are rol vital în funcţionarea articulaţiilor.

3. Cavitatea articulară este spaţiul delimitat de tunică sinovială şi suprafeţele articulare.

În cavitatea articulară presiunea e negativă (mai mică ca cea atmosferică), fapt, care ţine în
contact suprafeţele articulare (aceasta determină sensibilitatea articulaţiilor la schimbarea presiunii
atmosferice în unele maladii, când bolnavii pot prezice schimbarea timpului).
Lichidul sinovial este un product al sinovialei, care are o origine dublă (ca transudat sanguin şi
ca produs de descuamaţie ale sinovialei şi cartilajelor articulare).
Acest lichid are culoare uşor gălbuie, este vâscos, transparent, un pH în jurul lui 7,4 şi o greutate
specifică 1,008 – 1,010.
Componenţa citologică a acestuia este următoarea: monocite 47%, limfocite 25%, granulocite
7%, celule neclasificate 2%.
Majoritatea din aceste celule posedă proprietăţi fagocitare.

3
 În mod normal, în dependenţă de dimensiuni/volum, articulaţia conţine 0,1 - 4 ml. de lichid
sinovial.
Funcţiile principale ale lichidului sinovial:
- de locomoţie – permite mişcarea liberă a suprafeţelor articulare;
- de amortizator;
- metabolică – participă la procesele intense de schimb între articulaţii şi sânge;
- trofică – preponderent pentru straturile periferice ale cartilajului articular;
- de protecţie (fagocitoză).
***
Elementele auxiliare ale articulaţiilor sunt:
 ligamentele (intracapsulare, extracapsulare, intraarticulare);
 discurile;
 meniscurile;
 oasele sesamoide;
 bureletele fibrocartilaginoase;
 bursele sinoviale.

1. Ligamentele se divid în: a) capsulare, b) extracapsulare, c) intracapsulare, d) îndepărtate de

capsulă.
Importanţa ligamentelor:
- fixează şi fortifică articulaţia;
- frânează mişcările;
- orientează mişcările (cele colaterale);
- funcţii mixte.

2.3. Discurile şi meniscurile (măresc amplituda mişcărilor şi atenuează loviturile şi comoţiile,

formează articulaţii cu 2 camere/etaje).

4. Oasele sesamoide (completează articulaţiile, mărind forţa de tracţiune a muşchilor şi unghiul lor
de inserţie).

5. Bureletul fibrocartilaginos (măreşte suprafaţa articulară şi menţine suprafeţele articulare în

contact).

6. Bursele sinoviale (sunt cavităţi parasinoviale, închise în capsula articulară, conţin lichid
sinovial, uşurează mişcările şi au dimensiuni 0,5-5 cm (inflamaţia lor – bursită).
***
În raport cu forma feţelor articulare şi volumul mişcărilor, diartrozele se
împart în:
 uniaxiale (cu o axă de mişcare):
- cilindrice (trohoide);
- trohleare (ginglimus);
- elicoidale);
 biaxiale (cu 2 axe de mişcare):
- elipsoide;
- seliforme;
- bicondilare;
 pluriaxiale (cu 3 axe de mişcare):
- sferoide;
- cotilice (enartroze);
- plane (amfiartroze).

4
 În funcţie de numărul feţelor articulare distingem articulaţii:
 simple – formate doar din două feţe articulare;
 compuse – formate din trei sau mai multe feţe;
 complexe – cavitatea cărora este divizată în două etaje/camere de un disc;
 combinate – care reprezintă două sau mai multe articulaţii anatomic izolate, ce coreleaxă
funcţional, adică funcţionează concomitent, în acelaşi timp.

Elementele de amortizare ale articulaţiilor sunt:

 cartilajul articular (hialin);
 discurile;
 meniscurile;
 plicile sinoviale şi adipoase;
 ligamentele intraarticulare;
 lichidul sinovial;
 membranele interosoase;
 suturile;
 curburile coloanei vertebrale;
 discurile intervertebrale;
 inelul pelvian;
 bolţile piciorului.

Factorii ce influenţează mobilitatea articulaţiilor

Mişcările în articulaţii depind de:
- forma suprafeţelor articulare;
- direcţia şi locul de fixaţie a ligamentelor;
- structura şi particularităţile de fixaţie a capsulei articulare;
- caracterul, dispoziţia şi forma de fixaţie a muşchilor ce acţionează în articulaţia dată;
- mobilitatea articulaţiilor e limitată şi de apofize.

Particularităţile de vârstă ale articulaţiilor

1. Primordiile cavităţilor articulare apar către sfârşitul lunii a doua de dezvoltare intrauterină.
2. Meniscurile şi discurile se diferenţiază din mezenchim.
3. Către naştere aparatul articular şi ligamentar, anatomic, e deja oformat, însă diferenţierea
elementelor lui continuă şi în perioada postnatală.
4. Către primul an de vârstă postnatală, relativ, se lărgesc zonele de osteogeneză a cartilajului
articular.
5. În legătură cu activitatea motorie a copilului cartilajul articular, în primii 2-3 ani de vârstă, e
caracterizat prin apariţia noilor focare de vascularizare.
6. Către 12 ani procesele de reconstrucţie în cartilajul articular se stâng, în aşa mod către 14-16
ani acesta devine tipic hialin.
7. La nou-născut structura capsulei articulare deja e diferenţiată în straturile: extern fibrocolagenic
şi intern - sinovial.
8. Către prima jumătate a primului an de viaţă relieful sinovialei se complică, se măreşte numărul
vilozităţilor şi pliurilor.
9. Stratul fibros către naştere e compus din fibre elastice laxe şi colagenice, numărul cărora creşte
intens şi către 12-14 ani capsula articulară se îngroaşă.
10. Începând cu 15-16 ani are loc cartilaginarea discurilor, meniscurilor.
11. Către 22-25 ani articulaţiile obţin o dezvoltare optimală.

Factorii ce susţin suprafeţele articulare în contact

1. Extensiunea capsulei articulare şi a ligamentelor auxiliare.
2. Tensiunea musculară (tonusul muşchilor antagonişti)
5
3. Forţele de atracţie moleculară, care menţin suprafeţele articulare în contact.
4. Presiunea atmosferică.

ARTICULAŢIILE OASELOR CRANIULUI

Oasele craniului se unesc în majoritatea lor prin sindesmoze: suturi - la craniile adulţilor
(sagitală, lambdoidă, etc.) şi fontanele la nou-născuţi (fontanela anterioră, posterioară, sfenoidă,
mastoidă).
Se descriu suturi:
 dinţate;
 solzoase;
 plane (la oasele craniului facial).
Pe baza craniului avem şi sincondroze (este vorba de cazurile în care un ţesut fibrocartilaginos
completează unele fisuri ale bazei craniului) – synchondrosis petrooccipitalis, synchondrosis
sphenooccipitalis, etc.

Unica diartroză dintre oasele craniului este articulaţia temporomandibulară, care uneşte
mandibula cu baza craniului.
Articulaţia temporomandibulară (articulatio temporomandibularis) este formată din condilul
mandibulei şi fosa mandibulară a temporalului, cu tuberculul articular situat înaintea ei.
Feţele articulare sunt tapetate cu cartilaj fibros, care în fosa mandibulară e situat doar în faţa
fisurii petrotimpanice. Feţele articulare nu corespund una alteia ca forma. Congruenţa lor se obţine
prin intermediul unui disc articular.

Capsula articulară se fixează pe marginea fosei mandibulare şi pe colul mandibulei. Ea este

întărită de următoarele ligamente:
 ligamentul lateral (lig. laterale);
 ligamentul sfenomandibular;
 ligamentul stilomandubular.
6
 Este o articulaţie bicondilară (însă în ea sunt posibile mişcări in 3 axe):
1. coborârea şi ridicarea mandibulei;
2. mişcări anterior-posterior (propulsie-retropulsie), când capul mandibulei urcă pe tuberculul
articular;
3. mişcări laterale (rotaţia mandibulei în dreapta şi în stânga, care au loc în masticaţie).

ARTICULAŢIILE COLOANEI VERTEBRALE – STRUCTURĂ, MIŞCĂRI.

COLOANA VERTEBRALĂ ÎN ANSAMBLU, ANATOMIA EI RADIOLOGICĂ,
EXPLORARE PE VIU
În coloana vertebrală există toate tipurile de articulaţii: sindesmoze (ligamentele lungi şi
scurte), sincondroze, sinostoze (între corpurile vertebrelor sacrale), semiarticulaţii (discurile
intervertebrale dintre corpurile vertebrelor lombare, simfiza sacrococcigiană) şi diartroze (între
apofizele articulare) etc.
Discurile intervertebrale
Articulaţiile dintre corpurile vertebrelor au loc prin intermediul sincondrozelor numite discuri
intervertebrale (disci intervertebrales). Fiecare din ele prezintă un inel fibros (anulus fibrossus),
un nucleu pulpos (în centru) şi două plăci terminale cartilaginoase, superioară şi inferioară.
Inelul fibros din componenţa discurilor intervertebrale, dispus periferic, este alcătuit din lame de
fibre conjunctive, care se inseră profund pe zona compactă osoasă a corpurilor vertebrelor,
continuându-se cu fibrele colagene ale osului.
Rezistenţa la tracţiune a inelului fibros se aseamănă cu aceea a tendoanelor şi creşte de la centru
spre periferia inelului, lamelele externe sunt cele mai dure.
Nucleul pulpos, dispus central, este alcătuit dintr-o masă cu aspect gelatinos, este oval, ca o
lentilă turtită şi este format dintr-un ţesut fibros foarte lax, infiltrat de lichid (75 - 90%) şi constituit
din celule asemănătoare condrocitelor.
Lamelele cartilaginoase superioare şi inferioare (Şmorl), care constau din cartilaj hialin, mai
compact concresc cu marginea lamelei compacte osoase a vertebrelor, decât cu substanţa lor
spongioasă.
Inelul fibros e fixat dur de corpul vertebrelor, iar porţiunile lui laterale de 2 ori prevalează
dimensiunile antero-posterioare.

Discurile intervertebrale au următoarele funcţii :

- contribuie, prin rezistenţa lor, la menţinerea curburilor coloanei;
- favorizează, prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru după terminarea mişcării;
- transmit greutatea corpului, în toate direcţiile, diferitor segmente ale coloanei vertebrale;
- amortizează şocurile sau presiunile la care este supus fiecare segment, în mod special în cursul
mişcărilor sau eforturilor;
- funcţia de hemiartroză, ce permite mobilitatea corpurilor vertebrelor vecine (în regiunea lombară;
- funcţia de frână a inelului fibros (în cazul mişcărilor de amplitudă mare).

7
 Vertebrele sunt unite între ele printr-un şir de ligamente lungi şi scurte:
 lig. longitudinale anterius – se întinde de-a lungul feţei anterioare a corpurilor vertebrelor
(sărind peste discurile intervertebrale);
 lig. longitudinale posterius – este dispus de-a lungul feţei posterioare a corpurilor
vertebrelor, aderând la discurile intervertebrale, în canalul rahidian;
 lig. supraspinale – plasat pe vârfurile apofizelor spinoase, şi numit în porţiunea sa
superioară, mai sus de vertebra cervicală 7 (proeminentă) - lig. nuchae (ligament nucal);
 ligg. flava (galbene) – amplasate între arcurile vertebrelor;
 ligg. interspinalia – între apofizele spinoase;
 ligg. intertransversaria – între apofizele transversale.

Articulaţiile intervertebrale (art. intervertebrales sau art. zygapophysealis) sunt formate

de feţele articulare ale apofizelor articulare adiacente acoperite cu cartilaj hialin.
Capsula articulară este unica sursă de legătură a feţelor articulare în aceste articulaţii, ea este
subţire şi se inseră pe marginile feţelor articulare.
După forma feţelor articulare, acestea sunt plane (în porţiunea superioară) şi cilindrice (în
regiunea lombară).

Unirea coloanei vertebrale cu craniul are loc în articulaţiile atlantooccipitală şi atlantoaxială.

Art. atlantooccipitalis sunt nişte articulaţii elipsoide (biaxiale) formate din feţele condililor
occipitali şi fovea articularis superioris atlantis.
Capsula articulară se fixează de marginile cartilajului articular şi e întărită de:
 membrana atlantooccipitală anterioară;
 membrana atlantooccipitală posterioară.
Mişcări – anteflexia şi retroflexia; înclinări laterale ale capului (abducţia-adducţia).
Art. atlantoaxialis este compusă din 4 articulaţii separate:
- 2 laterale (între feţele inferioare ale maselor laterale ale atlasului si feţele superioare ale
axisului) şi
- cele mediane (anterioară şi posterioară) – anterioară – între dens şi faţa articulară a arcului
anterior al atlasului şi cea posterioară – între dens şi ligamentul cruciform.
Ligamente:
 lig. cruciforme (care include fasciculul longitudinal şi lig. transversum atlantis);
 ligg. alaria;
 lig. apicis dentis.
Articulaţia este cilindrică, cu mişcări de rotaţie a capului împreună cu atlantul împrejurul
apofizei odontoide.
8
 ARTICULAŢIILE TORACELUI – STRUCTURĂ, FUNCŢII. ARTICULAŢIILE
CENTURII SCAPULARE – STRUCTURĂ, MIŞCĂRI, EXPLORARE PE VIU.
TORACELE ÎN ANSAMBLU

Coastele se unesc cu vertebrele prin articulaţiile costovertebrale, care include 2 articulaţii:

- articulaţia capului coastei (art.capitis costae), formată din feţele articulare ale capului
coastei şi faţetele articulare de pe corpurile vertebrelor.
Capsula este fină şi consolidată de următoarele ligamente:
 lig.capitis costae radiatum;
 lig.capitis costae intraarticulare, ultimul împarte cavitatea articulară a articulaţiilor capului
coastelor II-X în 2 camere/etaje.
- articulaţia costotransversală (art.costotransversaria), formată din feţele articulare ale
tuberculilor costali şi faţeta costală transversală a vertebrelor toracice respective.
Capsula este fină şi se fixează de marginile feţelor (cartilajelor) articulare.
Ligamente:
 lig.costotransversarium;
 lig.costotransversarium sup. et lateralis.
9
 Articulaţiile capului coastei împreună cu cele costotransversale sunt combinate şi
funcţionează împreună (concomitent) ca o articulaţie uniaxială cilindrică (cu mişcări de ridicare
şi coborâre a coastelor în timpul respiraţiei).

Coastele se unesc cu sternul prin articulaţiile sternocostale fotmate din feţele articulare ale
cartilajelor costale I-VII şi incizurile costale ale sternului.
Cartilajele costale ale coastelor false (VIII-X) formează articulaţiile intercondrale
(artt.intercondrales), iar coasta I formează o sincondroză permanentă tipică.
Ligamente:
 lig.sternocostale intraarticulare (în cavitatea articulaţiei sternocostale II);
 ligg.sternocostalia radiata (formează membrana sternală);
 lig.costoxiphoidea.
Articulaţiile sternocostale II-VII se apropie după structură de simfize.
Între manumbriul şi corpul sternului se află simfiza manumbriului sternal.

10
 ARTICULAŢIILE CENTURII MEMBRULUI SUPERIOR
Articulaţia sternoclaviculară (art.sternoclavicularis) este formată din faţa articulară a
extremităţii sternale a claviculei şi incizura claviculară a sternului.
Capsula articulară se fixează de marginile feţelor articulare.
În cavitatea articulară se află un disc articular, care o împarte în 2 etaje/camere.
Ligamente:
 lig.sternoclaviculare anterior şi posterior;
 lig.costoclaviculare;
 lig interclaviculare.
Este o articulaţie sferoidă cu mişcări limitate (în sus şi în jos; antero-posterioare şi de rotaţie -
circumducţie).

Articulaţia acromioclaviculară (art.acromioclavicularis) este formată din feţele

articulare ale extremităţii acromiale a claviculei şi cea a acromionului scapulei.
Capsula articulară este unită de marginile feţelor articulare (între care, în 30% de cazuri, se
găseşte un disc intraarticular).
Ligamente:
 lig.coracoclavicular care include două ligamente: lig.trapezoideum şi lig.conoideum;
 lig.acromioclavicular inferior şi superior;
Este o articulaţie pluriaxială, plană cu mişcări limitate în toate axele.
***
Ligamentele proprii ale scapulei:
 lig.coracoacrolmiale (uneşte apofiza coracoidă cu acromionul şi formează, aşa-numita, boltă
a umărului);
 lig.transversum scapulae superius (închide incizura scapulei, transformând-o în orificiu);
 lig.transversum scapulae inferius (se întinde de la colul scapulei spre marginea laterală).

ARTICULAŢIILE MEMBRULUI SUPERIOR LIBER – STRUCTURĂ, FUNCŢII,

EXPLORARE PE VIU

Articulaţia umărului (art.humeri) este formată de capul humerusului şi cavitatea

glenoidală a scapulei acoperite cu cartilaj hialin.
Cavitatea glenoidală este de dimensiuni mici, din care cauză suprafaţa ei articulară este mărită
de către bureletele glenoidal.
Capsula articulară este fină, slab întinsă, se fixează de colul anatomic al humerusului şi de colul
scapulei.
Ligamente:
 lig.coracohumerale;
 lig.glenohumerale inferior, superior, medius (localizate în cavitatea articulară).

11
 Bursele sinoviale, care se află sub tendoanele muşchilor care se inseră de capsula
articulaţiei sunt: bursa subacromialis; bursa subdeltoidea şi altele.
Art.humeri este sferoidă (pluriaxială).
Mişcări:
 în axul frontal: flexie-extensie;
 în axul sagital: abducţie-adducţie;
 în axul vertical: pronaţie-supinaţie, circumducţie (rotaţie).

Articulaţia cotului (art.cubiti) este o articulaţie compusă din 3 articulaţii incluse într-o
capsulă comună:
1. articulaţia humeroulnară (art.humeroulnaris) –formată de trohlea humerusului şi incisura
trohleară a ulnei. Este o articulaţie trohleară, uniaxială;
2. articulaţia humeroradială (art.humeroradialis) – între capitulum humeri şi capul
radiusului, este sferoidă;
3. articulaţia radioulnară proximală (art.radioulnaris proximalis) – între circumferinţa
articulară a capului osului radial şi incisura radială a ulnei, este cilindrică (trohoidă).
Capsula articulară se inseră pe marginea cartilajului articular, care este de tip hialin, iar pe
radius - pe col.
Epicondilii humerusului sunt localizaţi extracapsular.
Ligamente:
 lig.colaterale ulnare;
 lig.colaterale radiale;
 lig.anulare radii;
 lig.quadratum.
Este o articulaţie care include 2 articulaţii uniaxiale – trohleocilindrică sau elicoidală.
Mişcări: flexie-extensie, pronaţie-supinaţie.

12
 Articulaţiile oaselor antebraţului
Articulaţiile mâinii (art. manus)
Articulaţia radiocarpiană (art.radiocarpea) este formată de faţa carpiană a radiusului,
discul articular şi primul rând de oase carpiene.
Capsula se fixează de marginile feţelor articulare.
Ligamente:
 lig.colateral carpi ulnar;
 lig.colateral carpi radial;
 lig.radiocarpian palmar;
 lig.radiocarpian dorsal.
Este o articulaţie elipsoidă, biaxială.
Mişcări – abducţie-adducţie, flexie-extensie, rotaţie.

Articulaţiile intercarpiene (art.intercarpeae) sunt formate de feţele în contact ale oaselor

rândurilor proximal şi distal al oaselor carpiene. Ca formă sunt plane.
Osul piziform formează o articulaţie proprie (art. ossis pisiphormis) cu ligg.pisohamatum şi
pisometacarpeum.

Articulaţia mediocarpiană (art.mediocarpeae) are formă de ”S” şi este formată între

oasele rândului proximal şi a celui distal al oaselor carpiene.
Ligamente:
 lig.intercarpiene palmare;
 lig.intercarpiene dorsale.
Este o articulaţie trohleară, care funcţionează concomitent cu articulaţia radiocarpiană.

Articulaţiile carpometacarpiene (art.carpometacarpia) – formate de feţele articulare ale

rândului distal de oase carpiene şi bazele oaselor metacarpiene.
În cadrul acestora se evidenţiază art.carpometacarpeae pollicis (de formă selară (seliformă)),
celelalte sunt plane.
Ligamente:
 ligamente carpometacariene palmare;
 ligamente carpometacariene dorsale.

Articulaţiile intermetacarpiene (art.intermetacarpeae) sunt localizate între bazele

oaselor metacarpiene (sunt plane).
Ligamente:
 ligg.metacarpiene dorsale;
 ligg.metacarpiene palmare;
 ligg.metacarpiene interosoase.

Articulaţiile metacarpofalangiene (art.metacarpophalageae) se formează între capurile

oaselor metacarpiene şi bazele falangelor proximale.
Din cadrul acestora se evidenţiază art. metacarpophalangeae pollicis, care este uniaxială
trohleară, celelalte sunt elipsoide.
Ligamente:
 lig.metacarpofalangian transvers profund;
 ligg.colaterale.

Articulaţiile interfalangiene (art. interfalangea, formate de capurile falangelor proximale

şi bazele celor distale, după formă sunt trohleare.
Ligamente: colaterale şi palmare.

13
 ARTICULAŢIILE CENTURII PELVIENE – STRUCTURĂ, FUNCŢII.
BAZINUL ÎN ANSAMBLU – COMPARTIMENTE, PARTICULARITĂŢI DE SEX,
DIMENSIUNI, EXPLORARE PE VIU.
ARTICULAŢIA ŞOLDULUI – STRUCTURĂ, FUNCŢII

Bazinul omului prezintă toate varietăţile de uniri osoase: sinartroze (sub aspect de sindesmoze
(ligamente proprii)); sincondroze (între porţiunile coxalului); sinostoze (după contopirea porţiunilor
coxalului); simfiza pubiană şi o diartroză (articulaţia sacroiliacă).
Articulaţia sacroiliacă (art.sacroiliaca) este formată din feţele auriculare ale sacrului şi ale
coxalului, acoperite cu cartilaj fibros. Capsula este dură, puternică şi întărită de următoarele
ligamente:
 lig.sacroiliac ventral;
 lig.sacroiliac dorsal;
 lig.sacroiliac interosos (între feţele auriculare);
 lig.iliolombar.
Este o articulaţie plană (pluriaxială), limitată în mişcări (o amfiartroză).

14
 Simfiza pubiană (symphysis pubica) este formată din feţele simfizare ale oaselor pubiene,
unite printr-un disc fibrocartilaginos.
Ligamentele care o consolidează sunt:
 lig.pubicum superior;
 lig.arcuatum pubis.
Este o simfiză (hemiartroză).

Membrana obturatorie închide orificiul omonim, delimitând cu marginea sa liberă şi cu

şănţuleţul obturator al pubisului – canalul obturator.

Ligamentele sacroischiadice (ligg.sacrospinal şi sacrotuberal), împreună cu incizurile

ischiadice mare şi mică, delimitează orificiile sciatice mare şi mic.

Ambele oase coxale unindu-se între ele (prin simfiza pubiană) şi cu sacrul (art.sacroiliacă)
formează un inel osos – bazinul (pelvisul), cu porţiunea lui superioară – bazinul mare (pelvis
major) şi cea inferioară – bazinul mic (pelvis minor), separate prin linia terminală (care trece
prin linia arcuată, pectenul pubelui, marginea superioară a simfizei).

Dimensiunile bazinului feminin sunt importante în obstetrică şi se măsoară prin

pelvimetrie.

Dimensiunile bazinului mare sunt:

 distantia spinarum – între ambele spine iliace anterio-superioare – 25-27 cm;
 distantia cristarum – între cele mai îndepărtate puncte ale crestelor iliace – 27-29 cm;
 distantia trochanterica – între trohanterele mari ale femurului – 30-31 cm;
 conjugata externa – între simfiză şi apofiza spinoasă a vertebrei lombare V – 20 cm.

Dimensiunile bazinului mic sunt:

 conjugata anatomică – între promontoriu şi marginea superioară a simfizei pubiene – 11-
11.5 cm;
 conjugata diagonală – între promontoriu şi marginea inferioară a simfizei – 12.5-13 cm;
 conjugata adevărată (oblică) – între promontoriu şi cea mai proeminentă în pelvis porţiune
a simfizei pubiene – 10.5-11 cm;
 diametrul transversal – între punctele cele mai îndepărtate ale liniilor arcuate – 13.5 cm;
 diametrele oblice – între eminenţa iliopubică şi articulaţia sacroiliacă – 12-12.5 cm;
 diametrul antero-posterior – între marginea inferioară a simfizei pubiene şi vârful coccisului
– 9.5 cm:
 diametrul transversal al ieşirii din bazinul mic – între tuberozităţile ischiadice – 11 cm.
15
 1 – conjugatae;
2 – diameter obliqua sinistra (distantia
6 obliqua sinistra);
3 – diameter obliqua dextra (distantia
obliqua dextra);
4 – diameter transversa;
5 – distantia trochanterica;
7 6 – distantia cristarum;
7 – distantia spinarum.

1 – os sacrum;
2 – os coxae;
3 – conjugata anatomica;
4 – conjugata vera;
5 – conjugata diagonalis;
6 – conjugata recta cavitatis pelvis (diameter recta);
7 – conjugata recta aperturae pelvis inferioris
(diameter recta);
8 – axis pelvicus;
9 – inclinatio pelvis.

Înclinaţia pelvisului este de 60°.

P.S.– planum aperturae pelvis superioris;

S. I.– planum aperturae pelvis inferioris;
O.O.– planum horizontale;
A.A.–axis aperturae pelvis superioris;
P.R.– axis aperturae pelvis inferioris.

16
 Bazinul la bărbat este mai înalt şi mai îngust, la femei este mai lat şi mai jos.

Articulaţia coxofemurală (art.coxae) este formată din faţa articulară a capului femurului
şi cavitatea acetabulară a coxalului (facies lunata) acoperite cu cartilaj hialin.
Pentru mărirea suprafeţei articulare şi adâncirea ei este prezent un fibrocartilaj circular, numit
burelete acetabular.
Capsula se inseră pe toată circumferinţa cavităţii acetabulare, iar pe femur, anterior – pe linia
intertrohanteric, posterior – neajungând la creasta intertrohanterică.
La nivelul colului femurului capsula e întărită de un inel fibros (zona orbicularis).

Ligamentele sunt:
 lig.iliofemural;
 lig.ischiofemural;
 lig.pubofemural;
 lig.transvers al acetabulului (intraarticular);
 lig.capitis femoris (intraarticular).
Este o articulaţie cotilică, pluriaxială.
Mişcări:
 flexia-extensia;
 abducţia-adducţia;
 pronaţia-supinaţia;
 cicumducţia (rotaţia).

ARTICULAŢIA GENUNCHIULUI, ARTICULAŢIILE OASELOR

GAMBEI ŞI ALE PICIORULUI – STRUCTURĂ, FUNCŢII.
PICIORUL ÎN ANSAMBLU. EXPLORARE PE VIU A ARTICULAŢIILOR
MEMBRULUI INFERIOR

Articulaţia genunchiului (art. genus) este formată din feţele articulare ale condililor femurului
şi cele superioare ale condililor tibiei, anterior de care se află rotula.
Între feţele articulare se află meniscurile lateral şi medial.
Capsula se fixează ceva mai departe de feţele cartilajului articular şi e întărită de următoarele
ligamente:
 lig.patellae;
 retinaculum patellae mediale;
 retinaculum patellae laterale;
 lig.colateral al tibiei;
 lig.colateral al fibulei;
17
 lig.popliteu oblic;
 lig.popliteu arcuat.

În cavitatea articulară se descriu:

 lig.transvers al genunchiului;
 lig.cruciat anterior;
 lig.cruciat posterior.

Din elementele auxiliare sunt prezente:
 burse sinoviale (prepatelare, suprapatelare, infrapatelară profundă);
 plici sinoviale (alară, infrapatelară).
Este o diartroză condilară, biaxială.
Mişcări:
 flexie-extensie;
 pronaţie-supinaţie (când gamba e în flexie).

Oasele gambei se unesc:

 prin membrana interosoasă (membrana interossea cruris);

 articulaţia tibiofibulară (art.tibiofibularis) între capul fibulei şi faţa articulară a tibiei.

Ligamente: tibiofibular anterior şi posterior;

 distal tibia şi fibula formează o sindesmoză (sindesmosis tibiofibularis).

18
 Articulaţiile piciorului
Articulaţia talocrurală (art.talocruralis) este formată din trohleea astragalului şi feţele
articulare distale ale tibiei şi fibulei.
Capsula se fixează de marginile cartilajului articular, anterior ajungând la colul astragalului.
Ligamente:
 lig. medial (sau deltoid) – format din 4 fascicule – lig.tibiotalar anterior şi posterior, lig.
tibionavicular şi lig.tibiocalcaneal;
 lig. lateral – include 3 ligamente – lig.talofibular anterior şi posterior şi lig.calcaneofibular.
Este o articulaţie trohleară.
Mişcări:
 flexia dorsală şi plantară;
 pronaţie-supinaţie (parţial).

ARTICULAŢIILE INTERTARSIENE (art.intertarseae)

Art. talocalcaneonaviculară (art. talocalcaneonavicularis) – între astragal, calcaneu şi
navicular, de tip sferoid.
Ligamente:
 lig.talonavicular;
 lig.calcaneonavicular plantar;
 lig.talocalcaneal.
Mişcări: de rotaţie (limitate), de alunecare.
19
 Art.subtalară (art.subtalaris) – este plană, situată între astragal şi calcaneu şi consolidată de
următoarele ligamente:
 lig.talocalcaneal medial;
 lig.talocalcaneal lateral;
 lig.talocalcaneal interosos.
Mişcări de alunecare.

Art.calcaneocuboidă – sferoidă, între calcaneu şi cuboid.

Mişcări de alunecare şi parţial de rotaţie.

Art.cuneonaviculară – plană, între oasele cuneiforme şi navicular îmbrăcate de o capsulă

comună.
Ligamente:
 ligg.cuneonaviculare dorsale;
 ligg.cuneonaviculare plantare;
 ligg.cuneonaviculare interosoase.
Mişcări limitate.

În aspect clinic se descrie articulaţia lui Şopar (articulaţia transversă a tarsului, formată din
2 articulaţii: art.calcaneocuboidă şi art.talonaviculară).
Cheia acestei articulaţii este lig.bifurcat (format din 2 fascicule: ligg. calcaneonavicular şi
calcaneocuboid).

Art.tarsometatarsiene (Lisfranc), formate de bazele oaselor metatarsiene, oasele

cuneiforme şi cuboid.
Ligamente:
 lig.tarsometatarsian dorsal;
 lig.tarsometatarsian plantar;
 lig.tarsometatarsian interosos.
Sunt articulaţii plane cu mişcări limitate.
Cheia articulaţiei – lig. tarsometatarsian interosos medial.

Art. intermetatarsiene – între bazele oaselor metatarsiene.

Ligamente:
 lig.intermetatarsian dorsal;
 lig.intermetatarsian plantar;
 lig.intermetatarsian interosos.

Art. metatarsofalangiene sunt formate din capurile oaselor metatarsiene şi bazele

falangelor proximale.
Sunt trohleare.
Mişcări – flexie-extensie, abducţie-adducţie.

Art. interfalangiene sunt trohleare.

Ligamente colaterale şi plantare.
Mişcări de flexie-extensie.

20