|
|

à |
 este ramura anatomiei care se

ocupă cu studiul articulaţiilor. Artrologia mai
poartă şi numele de 3
.
à potalitatea formaţiunilor care concură la
ţinerea în contact a oaselor formează
articulaţia.
¦el mai important ’ 
 
după care se împart
articulaţiile este cel al
mobilităţii. Astfel, 
   



articulaţiile se împart în:
à 2
2  
2
2

sau juncturae
synoviales sau articulaţii
sinoviale
à 2
2 
 
2
22


à 2
2 
2  

2 2

sau
juncturae fibrosae.
 V


miartrozele sunt cele mai
numeroase articulaţii din
corpul uman.
La nivelul lor se produc
mişcări variate. Aceste
articulaţii complexe sunt
formate din:
à V V
3 
’ 
à V 
’
 
à V 
’
’ 
 V V 3 
’ 
à 3uprafeţele articulare sunt de
fapt suprafeţe care 
 .
Ele sunt acele suprafeţe
osoase prin care un os intră
în contact cu alt os. ¦ontactul
este mediat de
componentele articulaţiei,
care se interpun între cele
două oase.
à 3  
’  sunt
bine delimitate (prin ƕanţuri
sau margini proeminente) şi
au suprafaţa netedă.
  
’ este diversă.
În general forma poate fi redusă la
cea    
.
Forma suprafeţei articulare este
importantă pentru gradul de
mobilitate al articulaţiei.
à În articulaţiile 
 mobilitatea
este mai redusă decât în cele
sferoidale, în care mişcările sunt
mult mai complexe.
à În cazul articulaţiilor  
există un os ce prezintă o suprafaţă
concavă în care intră perfect o
porţiune convexă a altui os.
Această adaptare a unui capăt
osos cu celălalt poartă numele de
’
 
 . În lipsa acesteia apar
leziuni ulcerativ-necrotice, care
duc la alterarea cartilajului şi
apariţia artrozelor.
 V V V 

’
¦artilajul articular


  
’ .
¦a urmare, cartilajul are exact
aceeaşi formă cu forma
suprafeţei articulare.
¦artilajul articular are  de
amortizare a greutăţii corpului
şi atenuează loviturile datorită
elasticităţii sale.
El apără suprafaţa articulară de
erodări şi uşurează alunecarea
capetelor articulare unul pe
altul.
¦artilajul articular este  

 
’, de culoare albă
strălucitoare, cu reflexe
albăstrui.
¦artilajul    .
Œ £na din feţe este aderentă de
suprafaţa articulară a osului.
Œ ¦ealaltă faţă se află în cavitatea
articulară, nefiind aderentă de
nici un alt element. Această
suprafaţă din interiorul
articulaţiei este netedă, liberă şi
umectată de lichidul sinovial.
3uprafaţa liberă intră în contact
cu suprafaţa articulară a
celuilalt os component al
articulaţiei.
3uprafaţa articulară are o
 
 ’   ’


 
  
 ’  
  
 

 ’





 

¦artilajul articular se 



exact cât suprafaţa articulară,
adică până la marginea sau
şanţul care delimitează
această suprafaţă. Întinderea
cartilajului este proporţională
cu gradul de libertate al
mişcărilor articulare.
à m  cartilajului articular
este diferită la fiecare
articulaţie, fiind în funcţie de
presiunea exercitată pe
suprafaţa articulară.
¦u cât presiunea
exercitată este mai mare,
cartilajul articular se îngroaşe
(ex. cartilajele membrului
pelvin).
O dată cu îmbătrânirea,
cartilajul se subţiază. ¦artilajul
situat cel mai profund, în
raport cu suprafaţa articulară,
se calcifică.
à ¦artilajul articular are

’
  formată din
substanţă fundamentală în
care există celule şi fibre.
3ubstanţa fundamentală
conţine o proteină numită
condrină. Aceasta imprimă
caracterele cartilajului.
¦artilajul este sărac în
celule. ¦elulele de la
suprafaţă sunt turtite, spre
deosebire de cele profunde
care sunt ovalare sau
alungite. Fiecare celulă se
află într-o teacă proprie.
potodată, mai multe celule
sunt cuprinse într-o teacă
comună, formând  

’.
à rupele izogenice se formează
prin diviziunea unei celule
mamă. Grupele izogenice se
orientează liniar sau în coroană.
O grupă izogenică împreună cu
substanţa fundamentală care o
înveleşte, poartă
 
’
 . Fibrele sunt
reprezentate de fibrele 
’ şi
fibrele de ’
. Fibrele
elastice sunt prezente doar la
suprafaţă. Fibrele colagene se
găsesc în tot cartilajul. Fibrele
superficiale sunt paralele cu
suprafaţa articulară. Fibrele din
profunzime sunt arciforme. Mai
adânc, fibrele sunt
perpendiculare pe suprafaţa
articulară.
à 3tructura cartilajului este în
funcţie de mai mulţi factori, cel
mai important fiind cel
mecanic. Aceşti factori
acţionează atât asupra
substanţei fundamentale, cât şi
asupra fibrelor colagene. mupă
imobilizarea prelungită, datorită
lipsei mişcărilor, substanţa
fundamentală se fibrozează şi
poate apărea anchiloza.
Anchiloza poate fi datorată
lipsei de nutriţie a cartilajului.
matorită imobilizării, lichidul
sinovial nu se poate răspândii
între cele două cartilaje
articulare. ¦a urmare, nutriţia
cartilajului nu poate avea loc în
bune condiţii, deşi cartilajul are
metabolismul redus (este
braditrof).
à 
 
   


’
    

 

’
 

 
à ¦a urmare

 ’

este dată de
Πarterele capsulo-sinoviale,
Œ de vasele ţesutului osos
subiacent şi
Πde lichidul sinovial.
à mupă Papilian, în timpul
imobilizării prelungite,
cartilajul va fi invadat de vase
sanguine. ¦a urmare a invaziei
vasculare sunt aduse şi
elemente sanguine. Acestea
vor determina reabsorbţia
cartilajului articular şi
formarea de ţesut osos.
à ¦artilajul articular este
compresibil (joacă rolul de
amortizor) şi elastic.
Elasticitatea este dată de
condrocitele aflate în
condroplaste, care joacă rolul
de pneuri. ¦onţinutul în apă a
cartilajului este de 5o ʹ 60 %.
¦a urmare, deshidratarea
produce scăderea elasticităţii,
având ca urmare posibilitatea
apariţiei artrozelor.
à ¦artilajul articular este
acoperit de  ’
 . Acesta
este o membrană conjunctivă
bogată în celule
mezenchimale, cu potenţial de
condrogeneză.
 V V  
’

’ 
à £neori, suprafeţele
articulare nu concordă, fie
ca mărime, fie ca formă.
à ¦a urmare, refacerea
concordanţei se face cu
ajutorul fibrocartilajelor
articulare.
à ¦oncordanţa dintre
suprafeţele articulare este
dată de următoarele tipuri
de formaţiuni:
à - 
’
     este
cunoscut şi sub numele de labru
articular sau cadru sau inel articular.
Acesta arată ca o lamă situată la
marginea părţii mai mici a articulaţiei,
mărind-o şi adâncind-o în acest fel.
Inele articulare pot fi complete sau
incomplete. Labrul articular apare pe
secţiune ca o prismă triunghiulară cu
trei feţe. O faţă este aderentă de
suprafaţa articulară, alta este
orientată spre cavitatea articulară şi
intră în contact cu suprafaţa articulară
corespondentă, iar cea de a treia
priveşte spre exteriorul articulaţiei, pe
ea inserându-se capsula articulară.
- 
’
 



’  sau interarticulare. Acest
tip de fibrocartilaj are rol în restabilirea congruenţei
suprafeţelor articulare. Fibrocartilajele interarticulare
sunt de două tipuri.
Œ £nul este ’ 
’ . Acesta este o lamă
fbrocartilaginoasă care se interpune între cele două
capete articulare. ¦ele două capete articulare sunt
separate complet. Ele nu se ating (ex art.
temporomandibulară).
ΠAlt tip de fibrocartilaj este 
’ articular. Acesta
este incomplet. ¦a urmare el prezintă un orificiu, la
nivelul căruia cele două suprafeţe articulare intră în
contact. Fibrocartilajele de formă semilunară poartă
numele de meniscuri (ex. art. genunchi).
- Fibrocatrilajele, indiferent de formă se inseră numai pe
o suprafaţă articulară, de obicei de cea a osului cu cea
mai mare mobilitate, pe care o şi însoţeşte în mişcările
sale. 
    ’   
 
 


 ¦a urmare, fibrocartilajele interarticulare
sunt parţial mobile. Pe secţiune fibrocartilajele au
forme diferite. Fibrocartilajele interarticulare sunt
vascularizate şi inervate. Vasele pătrund de la exterior
către centrul discurilor, dar nu ajung până în porţiunea
mijlocie a discurilor. Periferia este vascularizată, în
detrimentul zonei centrale.
à Fibrocartilajul este format din fibre colagene, celule
cartilaginoase şi puţină substanţă fundamentală hialină.
Fibrele sunt orientate longitudinal. Grupele celulare
izogenice sunt de mici dimensiuni şi sunt învelite într-o
capsulă comună
 mupă forma şi gradul de mobilitate 

’’ 
:

à - enartroze sau articulaţii sferoidale. Acestea sunt cele mai mobile articulaţii. Permit
mişcări ample şi variate. £n segment articular are formă de sferă, iar celălat capăt îl
recepţionează pe primul (ex. arti. coxofemurală).
à - condilartroze. Acestea sunt mai puţin mobile ca primele, datorită amplitudinii mai
mici a mişcărilor. Permit însă mişcări variate. £n capăt articular este un condil, celălalt fiind
cavitatea în care primul este receptat (ex. artic. temporomandibulară).
à - trohleartroze. Acestea sunt şi ele mai puţin mobile ca enartrozele. meosebirea faţă de
cele de mai sus constă în faptul că permit mişcări variate, dar cu amplitudine mare. £nul din
capetele articulare are forma de trohlee (scripete). Ex. artc. tibioastragaliană.
à - articulaţiile trohoide. În aceste articulaţii se execută doar mişcarea de rotaţie. £nul
din capetele articulare are aspectul de cilindru osos plin, iar celălalt capăt este reprezentat de
un cilindru gol osteofibros (ex. artic. radioulnară proximală).
à - articulaţiile în şa sau prin îmbucătură reciprocă. În acest tip de articulaţii una din
suprafeţe este concavă într-un plan şi convexă în alt plan. ¦elălalt cap articular prezintă
concavitatea şi convexitatea invers. În aceste articulaţii se execută mişcări variate, dar cu
amlitudine scăzută. Mişcarea de rotaţie este imposibilă.
à - diartrozele planiforme. 3uprafeţele articulare sunt plane sau aproape plane. În aceste
articulaţii se execută doar mişcări de alunecare (ex. artic. intecarpiene). Acest tip de
articulaţie lipseşte în anumite clasificări.
 V  ’
 
à Mijloacele de unire
sunt elementele care ţin
unită articulaţia pe de o
parte, dar şi limitează
mişcările articulare pe de
altă parte. Ele sunt
reprezentate de:
à - capsula articulară.
à - ligamentele.
à - muşchi.
à - presiunea atmosferică.
 V  V 
’
- ¦apsula articulară este dispusă ca un manşon care
înveleşte articulaţia. Are rol de apărare pentru
articulaţie, deoarece o delimitează de exterior. ¦apsula
se 
 pe oasele articulaţiei, mai aproape sau mai
departe de marginea cartilajului articular. ¦ând inserţia
capsulei se face marginea cartilajului articular, mişcările
în articulaţie sunt reduse ca amplitudine. ¦ând inserţia
capsulei se face la distanţă de cartilajul articular,
mişcările au amplitudine mare. ¦apsula poate fi inserată
neuniform ca apropiere de cartilajul articular. În acest
caz, amplitudinea mişcărilor în diferite direcţii are
amplitudini diferite.
- ¦apsula este formată din ţesut conjunctiv fibros, care
se află de fapt în ’


   
. Ea este
formată aproape exclusiv din fibre conjunctive fibroase şi
puţine fibre elastice. Între fibre se află în cantitate mică
ţesut conjunctiv lax, substanţă fundamentală şi puţine
celule conjunctive. Fibrele conjunctive se unesc în
fascicule. Fibrele se dispun în două straturi. În stratul
superficial fibrele sunt dispuse în sens longitudinal faţa
de axul lung al articulaţiei. Fibrele profunde sunt
circulare, adică sunt aşezate perpendicular sau sau oblic
faţă de primele, sau faţă de axul articulaţiei. În cazul
articulaţiilor cu grad mare al amplitudinii de mişcare,
fibrele elastice sunt mai numeroase, pentru a prmite
întinderea capsulei (ex. artic. coxofemurală).
à m  capsulei fibroase este
diferită în funcţie de articulaţie şi de
rezistenţa ei. ¦u cât este mai groasă,
cu atât ea este mai rezistentă. În
articulaţiile cu mobilitate şi
amplitudine mare, membrana este
subţire şi nu poate limita mişcările
(ex. art. scapulohumerală). În
articulaţiile cu amplitudine scăzută,
grosimea capsulei este mare (ex. art.
3terno-costo-claviculară). Există însă
şi unele excepţii, cum ar fi
articulaţiile care suportă greutăţi
mari şi tracţiuni importante. Acestea
au capsula groasă şi rezistentă, deşi
în aceste articulaţii se execută
mişcări cu amplitudine mare (ex. art.
coxofemurală).
à În articulaţiile puţin mobile capsula
este strânsă, spre deosebire de
articulaţiile cu mobilitate mare, în
care capsula este laxă. În acestea din
urmă, capsula, sau anumite porţiuni
din aceasta pot fi prinse şi
traumatizate între suprafeţele
articulare. În aceste condiţii, unii
muşchi învecinaţi trimit ’’
’  ’   
   


 ’ 
’  Fascicule
musculare exercită tracţiuni pe
capsulă şi nu îi permit alunecarea în
interiorul articulaţiei în cursul
anumitor mişcări. Aceşti muşchi
poartă numele de

   ’

’ . (ex.art. scapulohumerală).
pot la nivelul capsulelor laxe se pot
găsi  ’ prin care herniază
prelungiri ale membranei sinoviale.
à [’  ’ 
’ , ca şi
inervaţia acesteia, sunt abundente.
Arterele capsulei articulare provin din
arterele muşchilor învecinaţi, care dau
ramuri ce pătrund în grosimea
membranei fibroase articulare. În
interiorul capsulei, arterele se divid şi
formează o reţea în jurul fasciculelor
fibroase. Reţeaua arterială este bine
dezvoltată în profunzimea capsulei, în
apropierea sinovialei. Venele, după ce
colectează sângele, au un parcurs
invers decât al arterelor. Limfaticele
sunt puţin numeroase şi sunt legate de
cele ale sinovialei.
à 
 ’ este asigurată de
nervi care pătrund în aceasta
alături de vase. Nervii trimit ramuri
comunicante, anastomozându-se
între ei. Formează astfel plexuri
nervoase întinse. min aceste plexuri
pleacă terminaţii nervoase libere,
dar şi terminaţii nervoase care se
termină cu corpusculi senzitivi. Atât
terminaţiile libere cât şi corpusculii
au rolul de a recepţiona stimulii
proveniţi din mişcarea capsulei sau
din întinderea sa.
 V   



’
à Ligamentele articulare sunt formate
din benzi fibroase care se inseră pe
capetele osoase articulare, pentru a
le menţine în contact.
à   

 , ligamentele
articulare pot provenii din:
à - îngroşarea capsulei articulare (ex.
ligamentele glenohumerale).
à -transformarea ligamentoasă a
unor tendoane musculare (ex.
ligamentul rotulian).
à - fascicule musculare atrofiate
(ex. lig. acromiocoracoidian).
à - transformarea şi îngroşarea
unor fascii musculare (ex. membrana
interosoasă a antebraţului).
à - oase sau catlaje fibrozate (ex.
lig. stilohioidian).
à   ocupată faţă de capsulă,
deosbim:
à - 

’ . Acestea
sunt de fapt îngroşări ale capsulei şi
se găsesc în grosimea acesteia (ex.
ligamentele colaterale ale
articulaţiilor degetelor mâinii).
à - 



  sau
intracapsulare. Acestea sunt
interpuse între suprafeţele articulare.
Ele nu sunt intaarticulare, deoarece
sunt în afara membranei sinoviale.
Ele sunt 

’ 


 (ex. lig. încrucişate ale
genunchiului).
à - 



 



’ . Acestea nu
ajung în contact cu capsula articulară.
à    se descriu forme variate
de ligamente:
à - benzi turtite, mai late sau mai
înguste, care sunt majoritatea.
à - lame late, cum ar fi
membrana interoasoasă a
antebraţului.
à - cilindru, cum este lig. rotund
al artic. coxofemurale.
à - cordoane (lig. colateral extern
al artic. genunchiului).
à - evantai (ex. lig. colateral
extern al artic. temporomandibulare).
à Vascularizaţia şi inervaţia ligamentelor
este asemănătoare cu cea a capsulei
articulare. La fel se întâmplă şi cu
structura ligamentelor, care este
asemănătoare cu cea a capsulei.
Predomină fasciculele fibroase în
detrimentul fibrelor elastice, care sunt
slab reprezentate. Excepţie fac
ligamentele de lângă articulaţiile cu
amplitudine mare (lig. cervical
posterior), sau ligamentele care sunt în
tensiune aproape permanentă (lig.
galbene ale coloanei vertebrale).
à Ligamentele sunt elemente rezistente şi
inextensibile, care nu permit depăşirea
limitei normale a mişcărilor. potuşi, au un
grad de flexibilitate, încât să nu
împiedice executarea mişcărilor. murerea
este semnul solicitării intense a acestor
formaţiuni.
à V   ’


 
’.
à matorită contracţiei tonice a
muşchilor, capetele articulare sunt
menţinute în contact. potodată, prin
contracţie muşchii trag de capsula
articulară, atunci când aceştia au
fascicule destinate capsulei. Aceşti
muşchi împiedică prinderea capsulei în
interiorul articulaţiei.
à V    

 ’ .
à Presiunea atmosferică acţionează
prin gradientul de presiune care apare
între presiunea exercitată pe suprafaţa
articulară şi presiunea exercitată pe
suprafaţa segmentului în care este
aşezată articulaţia.
 V  ’
’ 
à Mijloacele de alunecare
sunt reprezentate de
Œ membrana sinovială şi
Πlichidul sinovial.
 V.3.V. Membrana sinovială
à Membrana sinovială aderă intim de
suprafaţa interioară a capsulei
articulare. Aceasta se prezintă ca o
lamă subţire, netedă şi lucioasă.
à Marginea membranei sinoviale se
inseră în imediata apropiere a
cartilajului articular. Între aceste două
formaţiuni rămâne o mică suprafaţă
osoasă acoperită de un strat subţire
fibrocartilaginos. 3tratul
fibrocartilaginos, printr-o margine se
inseră pe marginea cartilajului
articular. Pe celalată margine a sa dă
inserţie membranei sinoviale. meci
membrana sinovială se opreşte la
foarte mică distanţă de cartilajul
articular, care rămîne neacoperit de
sinovială în cavitatea articulară.
`

’  ’  
   ’ 
’ , mai
aproape sau mai departe de marginea suprafeţei
articulare, 

 
   ’



 
macă capsula se inseră în imediata apropiere a
cartilajului articular, membrana sinovială se răsfrânge
direct pe capsula rticulară. macă capsula este inserată la
depărtare de suprafţa articulară, membrana sinovială se
întinde mai întâi pe porţiunea de os din apropierea
suprfeţei articulare, situată în interiorul capsulei
articulare. Ajungând la limita de inserţie a capsulei
articulare, membrana sinovială se reflectă pe faţa
internă a capsulei. În acest caz există o porţiune de os
acoperită de membrană sinovială. Această parte de
membrană sinovială nu este netedă. Ea este ridicată de
fibre recurente ale stratului fibros capsular, sau de unele
vase mici ale osului. Apar astfel nişte plici sinoviale
numite şi frâuri capsulare sau frâuri sinoviale. matorită
numărului mare de vase din componenţa sa, sinoviala
este prima formaţiune articulară care se inflamează. În
comparaţie cu capsula articulară care poate fi sbţiată sau
perforată, membrana sinovială este intodeauna intactă,
continuă. În cazul în care capsula este perforată, faţa
externă a membranei sinoviale vine în contact cu alte
elemente din apropiere, cum ar fi muşchi, tendoane,
vase, nervi. Faţa internă a membranei sinoviale se află în
interiorul articulaţiei a cărei cavitate articulară o
delimitează. meci, cavitatea articulară este spaţiul virtual
delimitat de membrana sinovială.
 Membrana sinovială poate prezenta prelungiri care se desprind de pe faţa internă sau
externă a acesteia.
à V  V V  
  

 

 
  
’  ’ 

à 
   ’ sau recesurile au
aspect de prelungiri externe voluminoase,
care herniază prin orificii ale capsulei
articulare. ¦omunicarea dintre fundul de sac
şi cavitatea articulară este foarte mică şi are
dimensiunea orificiului capsulei. Fiind foarte
mari, fundurile de sac pot înconjura tendoane
sau pot să se găsească sub muşchi, uşurându-
le alunecarea în timpul contracţiei (fundul de
sac din jurul tendonului porţiunii lungi a
bicepsului, sau fundul de sac al muşchiului
subscapular). £nii autori (pestut) neagă
apartenenţa iniţială a fundurilor de sac la
sinovială. Ei consideră că fundul de sac este
iniţial o bursă extraseroasă, care ulterior a
intrat în legătură cu cavitatea articulară.
à  
 
, sau foliculii, sunt
prelungiri externe mai mici ale sinovialei
articulare, care se insinuează între
ligamentele articulaţiei.
à V  V   
 


 sunt
reprezentate de: ciucurii şi vilozităţile
sinoviale.
à ’ sau plicile sinoviale plutesc
liber în cavităţile articulare. Ele sunt
prelungiri voluminoase ale membranei
sinoviale. Aceste prelungiri sunt dispuse în
grupe, sau sunt ramificate.
à [
 sinoviale sunt mici şi au
forme diferite. Rolul ambelor forme de
prelungiri interne este de a umple
anumite spaţii ale cavităţii articulare.
Prelungirile interne sunt fixate prin bază
de faţa internă a membranei sinoviale.
Baza se continuă spre interiorul articulaţiei
cu corpul, care pluteşte în cavitatea
sinovială. mupă unii autori prelungirile
interne sunt formaţiuni reactive la diverşi
stimuli (mişcare sau apăsare).
à V  V .[’   
  sunt
bogate. Arterele membranei sinoviale
pleacă din arterele capsulei şi formează
reţele din care se desprind capilare. În
prelungirile interne pătrund capilare care
se dispun sub formă de anse. Venele sunt
voluminoase, toruase, neregulate,
varicoase. Venele sunt anastomozate
multiplu. Ele formează spirale sau
ghemuri venoase şi se varsă în venele
capsulei articulare. Limfaticele sunt
dispuse în două reţele: una profundă care
drenează în alta superficială şi apoi spre
ganglionii limfatici regionali. Nervii sunt
dispuşî în plexuri mielinice bine
dezvoltate. Prezenţa acestor nervi
sugerează existenţa inervaţiei senzitive a
membranei sinoviale.
à Membrana sinovială are putere
redusă de absorbţie. Aceasta este cauza
pentru care lichidele acumulate în
cavitatea sinovială (sânge, puroi) nu se
absorb.
 V.3.2. Lichidul sinovial
à Lichidul sinovial sau sinovia se găseşte în
cavitatea articulară. Este în cantitate
foarte mică şi are aspectul unui lichid
vâscos, uşor gălbui, clar, cu gust sărat şi
reacţie alcalină. ¦onţine 95% apă, 3%
proteine, lipide şi săruri minerale. Lichidul
mai conţine şi celule descuamate de pe
cartilajul articular şi membrana sinovială.
à Lichidul sinovial are rol lubrifiant,
dar şi de curăţire. În acelaşi timp
determină şi o oarecare adeziune între
suprafeţele articulare. Mişcarea este
principalul motor al secreţiei de lichid
sinovial. Lichidul sinovial este rezultatul
unui proces de transudare a plasmei
sanguine, din capilarele perisinoviale în
cavitatea sinovială.
 V  
’
’
à Rolul fiecărei articulaţii constă în a da posibilitatea
oaselor să se mişte. Forma suprafeţelor articulare
condiţionează felul mişcărilor şi invers. Influenţa
funcţiei asupra suprafeţelor articulare este evidentă
în cazul articulaţiilor sinoviale.
à Între oasele unei articulaţii sinoviale se pot efectua
trei feluri de mişcări elementare (alunecarea,
învârtirea sau rostogolirea şi rotaţia).
à Alunecarea este mişcarea de deplasare a
suprafeţelor articulare puse în contact. În cadrul
acestei mişcări, suprafeţele care intră în contact nu
se îndepărtează una de alta. Mişcare are loc cu
apariţia forţei de frecare între suprafeţele articulare.
Mişcarea este comparată cu cea a unei sănii care se
deplasează pe zăpadă. Acst tip de mişcare are loc în
articulaţiile plane.
à În cazul mişcării de invârtire, la fiecare fază a mişcării
alte porţiuni din articulaţie vin în contact. Acest tip
de mişcare îl putem compara cu cel al unei roţi în
mişcare. Exeplu sunt articulaţia cotului sau a
genunchiului.
à În timpul rotaţiei, care este o mişcare circulară, osul
mobil se mişcă în jurul axului său longitudinal.
 6
 

à sunt semimobile.
à 3unt articulaţii formate
din suprafeţe articulare şi
mijloace de unire.
à Ex:
-
 
  


 
. miscul are forma
corpurilor vertebrale si prezintă la
periferie o serie de lame concentrice
din ţesut fibrocartilaginos, iar in
centru o substanţa gelatinoasa
numita nucleu pulpos.

 
  



 
  V 3 
’ 

à 3uprafaţa articulară este

asemănătoare cu cea a
diartrozelor şi este
acoperită de un cartilaj
articular asemănător cu al
acestora. 3uprafaţa
articulară este plană sau
uşor scobită.
   ’
 .
Mijloacele de unire sunt ligamentul interosos şi ligamentele externe
à 2.V.




  este o formaţiune
fibrocartilaginoasă, asemănătoare cu cea din
diartroze, cu excepţia faptului că fibrocartilajul
din amfiartroze ocupă tot spaţiul dintre
suprafeţele articulare. În acest mod cavitatea
articulară dispare complet, 



 
’

’  
Fibrocartilajul se inseră solid, prin două
suprafeţe, pe cartilajul articular al celor două
oase care se articulează. Astfel, oasele articulare
sunt ferm unite. Pericondrul este în continuarea
periostului de pe ambele capete osoase
articulare.
à Fibrocartilajele pot fi pline. În acest caz se
formează diartrozele propriu-zise, de care am
vorbit anterior. ¦âteodată, în interiorul
fibrocartilajului apar cavităţi. Acestea sunt
forme de trecere între diartroze şi amfiartroze,
cavitatea din interiorul fibrocartilajului mimând
cavitatea diartrozică. Acestea se numesc
diartroamfiartroze şi au un grad de libertate mai
mare decât al amfiartrozelor propriu-zise.
à 2.2.2.




 sunt
reprezentate de benzi rezistente care
pot da aspectul general de capsulă
articulară, cu porţiuni mai îngroşate,
care sunt de fapt ligamentele.
à Papilian împarte acest tip de
articulaţii în sincondroze, în care
suprafeţele articulare sunt unite
printr-un cartilaj hialin foarte aderent
la suprafeţele articulare (ex.
articulaţia dintre prima coastă şi
stern) şi simfize. La acestea din urmă
fibrocartilajul are de obicei formă de
disc (ex. articulaţiile dintre oasele
pubiene). Prin osificarea ţesutului
cartilaginos sau fibrocartilaginos din
interiorul acestor articulaţii rezultă
3inostozele, numite şi anchiloze.
 ë


à 3inartrozele, denumite
şi articulaţii fibroase,
sunt de fapt nişte
articulaţii fixe.
à În aceste articulaţii

’’ , oasele
fiind strâns unite între
ele prin ţesut fibros
dens, rigid.
 meosebim mai multe tipuri de articulaţii fibroase
 V 3
 
à 3
  sunt articulaţiile de la
nivelul oaselor craniului. Ele se mai
numesc şi sinfibroze. Între oasele
care formează sutura se găseşte o
lamă de ţesut fibros care a fost
respectată în timpul osificării.
Această lamă aderă la ambele
suprafeţe articulare osoase,
fixându-le strâns între ele. Ţesutul
fibros se continuă la exterior cu
periostul exocranian şi la interior cu
stratul fibros al durei mater.
 Ele se clasifică după forma suprafeţelor articulare în

à 3utura plană sau armonică, în care

suprafeţele articulare sunt plane (ex. artic.
internazală).
à 3utura dinţată, în care suprafeţele
articulare care se angrenează între ele
sunt dinţate (ex.artic. frontoparietală).
à 3utura solzoasă sau scuamoasă se
formează prin suprapunerea suprafeţelor
articulare care sunt tăiate oblic în sensuri
complementare. ¦ele două suprafeţe se
suprapun sub formă de solzi (ex. artic.
temporoparietală).
à 3utura schindileză. În acest tip de sutură,
unul din oase prezintă o creastă, iar
celălalt un şanţ în care intră creasta (ex.
artc. sfenovomeriană).
à La vârste de peste 45 de ani membranele
dintre oase se osifică producând o
sinostoză.
à   m este
articulaţia fibroasă
dento-alveolară care
uneşte dintele cu
alveola dentară.
Ligamentul de unire
este alcătuit din fibre
radiare şi circulare.
à   3
 sunt
articulaţii în care oasele
articulare sunt unite prin
ţesutul fibros al unor
ligamente sau membrane
(ex. membrana interosoasă
a antebraţului sau
ligamentul coracoacromial
au ligamentele galbene
dintre lamele vertebrale).