ARTROLOGIE

(SINDESMOLOGIE, CHINEZIOLOGIE)

Legătura dintre structura şi funcţia articulaţiei

Borelli – Sec 17. a dezvoltat biomecanica, după mecanica

newtoniană
- a aplicat cunoştinţele la animale şi apoi le-a translatat
la om

Asupra corpului uman intervin două tipuri de forţe:

1. externe
2. interne

FORŢELE EXTERNE sunt:

 forţele de atracţie gravitaţională. Filogeneza nu reprezintă
decât tentativa de a învinge atracţia gravitaţională. Ea
înseamnă o perfecţionare a sistemelor muscular, nervos,
osos, etc;
 forţa centrifugă a pământului. Atenuează din valorile forţei de
gravitaţie;
o hipergraviţatia – se obţine prin centrifugare, se
studiază pe pământ;
o hipogravitaţia – se studiază în spaţiu;
 forţele de frecare cu mediul;
 presiunea atmosferică. Este de aproximativ 1 kg/cmp de
suprafaţă corporală. La nivelul mării este de 20.000 kgf; ea
creşte cu imersiunea.

FORŢELE INTERNE SUNT:

 coeziunea dintre diversele structuri din corp;
 elasticitatea structurilor;
 contracţia musculară.

Când forţele interne depăşesc valoarea forţelor externe

apare mişcarea. Caracteristic omului este staţiunea bipedă
(primatele).
Staţiunea bipedă a omului este condiţionată de relaţia
centrului de greutate al corpului cu poligonul de susţinere.

1
 Dacă centrul de greutate al corpului se proiectează în acest
poligon se obţine stabilitatea. Mişcarea se întâmplă la ieşirea
proiecţiei centrului de greutate din poligon.
La om, centrul de greutate se găseşte la nivelul primei
vertebre sacrate S1.
Palmer – din calcul centrul de greutate se găseşte între 55-
59% din talia individului măsurată de la sol.
Poziţia verticală a omului necesită:
 un mare consum de energie;
 o reglare nervoasa impecabilă.

CLASIFICAREA ARTICULAŢIILOR

Există 3 tipuri de articulaţii, in funcţie de structura lor:

1. fibroase – jumptures fibrosas;
2. cartilaginoase – jumptures cartilagineea;
3. sinoviale – jumptures sinoviales.

Acestea se mai pot clasifica în:

 sinartroze – oasele se află în continuitate unul cu
altul. Ex: oasele craniului, oasele sternului. Acestea
sunt articulaţii fibroase sau cartilaginoase;
 diartroze – oasele se află în relaţie de contiguitate
(de atingere). Ex: articulaţia scapulo-humerală.
Acestea sunt articulaţii sinoviale.

Articulaţii fibroase

Tipuri:
1. Sindesmoze:
a. membranele interosoase – membrana ulnă-radius;
b. ligamente – leagă 2 oase. Ex: ligamentele
acromioclaviculare.
2. Suturi articulare
-la oasele craniului
-tipuri dupa forma lor:
1. plane. Ex: oasele nazale
2. scuamoase: între temporal şi parietal; oasele sunt
suprapuse unul peste celălalt ca un solz;
3. dinţate: sutura interparietală;
4. vormiene (schindylesis). Ex: sutura sfenovomeriană.

2
 3. Gonfoze: articulaţia dintelui cu alveola. Un os cu formă
conică şi celălalt cu formă depresionară. Este o articulaţie
denticulată.

Articulaţii cartilaginoase
Legătura dintre oase se face de către cartilaje.
Clasificare:
1. Sincondrozele – unite prin cartilaj hialin. Ex: sincondroza
manubriosternală (unghiul sternal); sincondroza
occipitosfenoidală, sfenotemporală;
2. Simfizele – unite prin ţesut cartilaginos fibros. Ex: simfiza
pubiană.
Tipurile de articulaţii fibroase şi cartilaginoase se pot osifica
formând sinostoze. Pentru articulaţiile fibroase şi cartilaginoase,
mişcările sunt de mică amplitudine.
Oasele ce alcătuiesc aceste articulaţii rămân separate în
perioada copilăriei.

Articulaţii sinoviale – DIARTROZE

Acestea sunt articulaţii mobile.
Tipuri:
1. Simple – din două oase;
2. Complexe – formate din mai mult de două oase.

La o articulaţie sinovială descriem:

 feţe articulare;
 mijloace de unire;
 mijloace de alunecare.

Feţele articulare:
- sunt netede;
- limitate de şanţuri sau creste;
- sunt acoperite de cartilaje articulare;
- Cartilajul articular:
 amortizează mişcarea;
 micşorează frecarea (uşurează articularea oaselor);
 asigură congruenţa dintre feţele articulare astfel încât
feţele devin complementare ca formă;
 este poros, cu cavităţi pline cu lichid sinovial ce
facilitează alunecarea;
 grosimea cartilajului este proporţională cu greutatea
suportată;

3
  nu este vascularizat. Se hrăneşte prin imbibiţie din
lichidul sinovial şi nu se cicatrizează. Dacă un bolnav
suferă o artroză (lezarea cartilajului), cartilajul nu se
mai reface.
- Dacă feţele articulare nu sunt congruente apar
fibrocartilajele articulare. Ele sunt:
 fibrocartilaje de mărire – între cavitatea glenoidă şi
capul humerusului – labrul glenoidal; între cavitatea
acetabulară şi capul femural – labrul acetabular;
 discurile articulare - între două oase necongruente.
Ex: articulaţia sternoclaviculară, articulaţia temporo-
mandibulară;
 meniscul articular – inel care corectează
incongruenţa a două feţe articulare. Ex: Articulaţia
genunchiului.

Mijloace de unire
Sunt reprezentate de capsulă, ligamente, muşchi, presiunea
atmosferică.
1. Capsula.
a. este un manşon de fibre conjunctive care îmbracă
extremităţile celor două oase în contact;
b. e căptuşită la interior de membrana sinovială;
c. dacă se inseră în apropiere de faţa articulară, mişcările
sunt reduse;
d. articulaţiile care au capsula inserată la distanţă mare
de suprafaţa articulară permit mişcări ample;
e. dacă grosimea capsulei este mai mare, mobilitatea
este redusă. Ex:
i. articulaţia umărului – capsula subţire şi flască;
ii. articulaţia şoldului – capsula groasă.
f. are vascularizaţie şi inervaţie zonală. Are receptori de
durere şi presiune;
2. Ligametele.
a. ligamente capsulare – îngroşări ale capsulei;
b. ligamente interosoase – între cele două extremităţi ale
oaselor. Ex: ligamentele încrucişate ale genunchiului;
c. ligamente la distanţă – departe de capsulă. Ex:
ligamentul oblic la braţ (coarda oblică).
3. Forţa musculară. Deltoidul prin contracţie este tensor al
articulaţiei scapulo-humerale.
4. Presiunea atmosferica.

4
 Mijloace de alunecare
Sunt reprezentate de suprafaţa netedă a cartilajului,
membrana sinovială şi lichidul sinovial.
Membrana sinovială se găseşte pe faţa internă a capsulei
şi pe os, până la cartilaj. Nu acoperă cartilajul. Membrana sinovială
delimitează cavitatea articulară care este virtuală, astfel încât toate
elementele sunt strâns unite între ele. Cavitatea articulara devine
reală când se acumulează sânge, puroi etc:
 hemartroza – umplerea cavităţii articulare cu sânge;
 piartroza – umplerea cavităţii articulare cu puroi;
 hidrartoza – umplerea cavităţii articulare cu un lichid clar,
transparent (în TBC articular, reumatism etc).
Cavitatea sinovială prezintă prelungiri în jurul unor tendoane,
formând burse sinoviale (ex: bursele peripatelare).
Lichidul sinovial umple cavitatea articulară:
 este un transudat (iese din vase) + descuamări din
membrana sinovială;
 este vâscos, gălbui, filant;
 conţine 95% apă şi 5% substanţe organice (lipide, proteine,
zaharide); proteine + acid hialuronic (mucopolizaharida)
formează mucina, o substanţă cu rol în:
1. nutriţia cartilajului;
2. curăţirea cartilajului;
3. lubrifierea cartilajului.

CONDUCEREA MIŞCĂRILOR ÎN ARTICULAŢII

Sensul şi amplitudinea mişcărilor în articulaţie sunt date de

conformaţia feţelor articulare.
Tipuri de conducere
1. Conducere osoasă: amplitudinea şi sensul mişcării sunt date de
forma feţelor osoase (articulaţia cotului);
2. Conducere ligamentară: amplitudinea şi sensul mişcării sunt
date de ligamente (articulaţia şoldului – ligamentele iliofemurale şi
restul sunt foarte groase);
3. Conducere musculară: amplitudinea şi sensul mişcării sunt date
de muşchi (articulaţia umărului – cât permite tendonul capului
bicepsului).
Articulaţiile pot acţiona în corpul uman în lanţuri cinematice
deschise (membre) sau închise (coloana, coaste, stern).

5
 Mişcările în articulaţie sunt:
 De translaţie sau alunecare: articulaţiile mâinii,
intervertebrale;
 De învârtire: articulaţia genunchiului;
 De rotaţie – un os se mişcă în jurul celuilalt: articulaţia
atlanto-axoidiană, articulaţia radio-ulnară.

Mişcările în articulaţie se efectuează în jurul unui ax. Acesta

este o linie virtuală reprezentată de locul geometric al punctelor
care nu se mişcă. Mişcarea se face perpendicular pe ax.
Axe de mişcare:
 transversal, pentru mişcări de flexie/extensie;
 sagital (antero-posterior), pentru mişcări de
abducţie/adducţie;
 vertical – pentru rotaţie laterală/rotaţie medială a
unui segment de membru.
Axul de compromis – medie a axelor într-o articulaţie
complexă.

Clasificarea articulaţiilor în funcţie de axe:

1. Articulaţii uniaxiale – au un singur ax:
 trohleare – mosorel – în balama (articulaţii
cohleare (spiralate) = cohleartroze); trohleea este
uşor spiralată;
 trohoide – în pivot (atlas şi axis sau radius şi
ulnă).
2.Articulaţii biaxiale:
 în şa – un os concav antero-posterior şi altul concav
transversal (pentru flexie, adductie/abducţie); Ex:
primul metacarpian şi trapez – opoziţia policelui;
 elipsoide – articulaţia radiocarpiană
(adducţie/abducţie, flexie/extensie).
3.Articulaţii triaxiale – sferoidale Ex: articulaţia umărului, a
şoldului, talo-calcaneo-naviculară.

Secţiunea anatomică a unui muşchi este secţiunea

perpendiculară pe direcţia muşchiului.
Secţiunea fiziologică a muşchiului este secţiunea
perpendiculară pe direcţia fibrelor muşchiului.
Ex: muşchi bipenaţi: muşchiul drept femural

6
 Forţa unui muşchi este proporţională cu secţiunea sa
fiziologică şi este de aproximativ 10 kgf/cm2.
Muşchiul cu fibre paralele nu este puternic.
Muşchiul cu structură multipenată are forţă de contracţie mai
mare la aceeaşi secţiune anatomică. Ex: pentru maseter, SF=3cm 2
→ 30kgf.
În organism, muşchii şi articulaţiile funcţionează după
principiul pârghiilor. În organism se găsesc cele 3 tipuri de pârghii:
 de ordinul 1 – de echilibru: articulaţia atlantooccipitală;
 de ordinul 2 – de forţă: articulaţia talocrurală;
 de ordinul 3 – de viteză: articulaţia cotului.

Articulaţiile cervicale

1. Articulaţia atlantooccipitală – este o articulaţie bicondiliană.

a. feţele articulare:
i. condilii occipitali;
ii. foveea occipitis a atlasului.
- au forma elipsoida
b. mijloace de unire:
i. capsula articulară, mai groasă lateral;
ii. 2 ligamente care solidarizează feţele articulare:
1. membrana atlantooccipitală anterioară,
întinsă între arcul anterior al atlasului şi
marginea anterioară a găurii occipitale, ce
limitează mişcarea de extensie;
2. membrana atlantooccipitală posterioară,
întinsă între arcul posterior al atlasului şi
marginea posterioară a găurii occipitale,
limitează mişcările de flexie şi e perforată de
artera vertebrala şi de primul nerv cervical.
c. vascularizaţie şi inervaţie: artera vertebrală şi primul nerv
cervical.

2. Articulaţia atlantoaxoidiană medială – este de tip trohoidal.

a. feţe articulare:
i. suprafeţele articulare anterioară şi posterioară ale
dintelui axisului;
ii. faţa posterioară a arcului anterior al atlasului cu
fovea dentis şi ligamentul transvers formează
inelul osteofibros ce reprezintă o suprafaţă de
recepţie,

7
 b. mijloace de unire:
i. ligamentul transvers al atlasului. El prezintă două
prelungiri:
1. superioară sau ligamentul transverso-occipital;
2. inferioară sau ligamentul transverso-axoidian.
- ligamentul transvers împreună cu aceste două
prelungiri formează ligamentul cruciat al atlasului.
ii. ligamentele alare – se inseră pe laturile dintelui şi
pe faţa medială a condililor occipitali.
iii. ligamentul dintelui axisului – între vârful dintelui şi
marginea anterioară a găurii occipitale.
iv. membrana tectoria – lama conjunctivă patrulateră
dispusă între procesul bazilar al osului occipital şi
faţa posterioară a corpului axisului situată posterior
de ligamentul cruciat.

Biomecanica articulatiilor cervicale

Articulaţia atlantooccipitală
- mişcare de flexie – extensie;
- este pârghie de ordinul 1;
- axul este transversal, este un ax de compromis, trece puţin
înapoia conductului auditiv extern;
- flexie – 20 grade, extensie – 30 grade;
- mişcarea de flexie este frânată de membrana atlanto-
occipitală posterioară, membrana tectoria, ligamentul cruciat şi
muşchii posteriori ai gâtului.
- mişcarea de extensie este frânată de membrana atlanto-
occipitală anterioară şi de ligamentele alare.
- agenţii motori:
i. pentru flexie – muşchii care trec anterior de axul
mişcării:
- muşchii hioidieni;
- muşchiul sternocleidomastoidian, când
mişcarea a fost iniţiată;
- muşchiul lung al capului;
- muşchiul drept anterior al capului.

ii.pentru extensie – muşchi situaţi posterior de axul

mişcării:
- muşchii cefei;
- muşchiul sternocleidomastoidian, când
mişcarea a fost iniţiată.

8
 Articulaţia atlantoaxoidiană medială
- este o articulaţie uniaxială, trohoidă;
- atlasul, solidar cu craniul, se mişcă în jurul dintelui axisului;
- amplitudinea rotaţiei este de 30 grade;
- mişcarea este frânată de torsionarea membranei atlanto-
occipitale şi a ligamentelor alare;
- agenţii motori:
- muşchiul sternocleidomastoidian – contracţie
unilaterala;
- muşchiul trapez.