Catedra de anatomie și anatomie clinică

GENERALITĂŢI DESPRE ARTICULAŢII.

BIOMECANICA ARTICULAȚIILOR.
STUDIUL MIȘCĂRII UMANE
(KINEZIOLOGIE)

ILIA CATERENIUC,
dr. habilitat în medicină, profesor universitar
1
 ARTROLOGIA (gr.: arthron – articulaţie, logos –
ştiinţă) sau SINDESMOLOGIA (gr.: desmos –
ligament) – este partea anatomiei care studiază
joncțiunile dintre oase.
Articulaţiile (articulationes sau juncturae), sunt
constituite din totalitatea elementelor, prin care
oasele se unesc între ele.
Ligamentele şi articulaţiile efectuează legătura
dintre partea pasivă (oasele) şi partea activă
(muşchii) ale aparatului locomotor.
Forma viitoarei articulații se determină în
perioada iniţială de dezvoltare embrionară şi
depinde de condiţiile funcţionale.
2
 Etapele de dezvoltare a articulaţiilor.
1 – syncytium mesenchymatis (status praecartilaginosus); 2
– locus cavitatis articulationis futurae; 3 – perichondrium; 4 –
periosteum; 5 – cavum articulationis; 6 – capsula articularis; 7 –
cartilago articularis; 8 – discus articularis; 9 – meniscus.
3
 Articulațiile se dezvoltă din mezenchimul
interzonal (disc intercondral) în a 6-a săptămână
intrauterină, iar
la sfârșitul săptămânii a 8-a – se aseamănă cu
articulaţiile adultului, ulterior suferind doar modificări
plastice din cauza influenței asupra lor a factorilor
mecanici.
Inițial, toate articulațiile sunt fixe și formate dintr-
un conglomerat de celule mezenchimale dispuse între
modele fibroase sau cartilaginoase ale viitoarelor
oase.
Pe măsura apariției țesutului osos în aceste
machete, zona dintre cele două epifize, pe cale de
formare, va suferi o transformare fibroasă,
cartilaginoasă sau fibrocartilaginoasă. 4
 În articulațiile sinoviale, mezenchimul interzonal
se diferențiază în țesut fibroblastic din care se
formează un strat cartilaginos (zona condrogenică) și
altul central de țesut conjunctiv dens.
Stratul cartilaginos tapetează fiecare extremitate a
viitoarei articulații, iar cel central dă naștere țesutului
sinovial, discurilor și meniscurilor, bureletelor articulare
și ligamentelor intracapsulare. În mijlocul stratului
central apare cavitatea articulară, ca rezultat a
reabsorbției celulelor mezenchimale, iar din teaca
mezenchimală din jurul întregii interzone se formează
capsula articulară, care este întărită de ligamentele
accesorii primodiale.
În sinartroze, mezenchimul interzonal se
diferențiază într-un singur strat fibrocartilaginos. 5
 Funcţiile articulaţiilor:
 de unire a oaselor într-un schelet integru;
 funcția de creștere (în cadrul articulațiilor are loc
creșterea oaselor);
 funcţia de amortizare (în cadrul articulațiilor sunt
atenuate loviturile în locomoție);
 asigură stabilitatea corpului;
 funcţia de mişcare (locomoţie).

6
 CLASIFICAREA JONCȚIUNILOR
După dezvoltare, structură şi funcție unirile osoase se
împart în joncțiuni neîntrerupte (sinartroze),
semiarticulaţii (hemiartroze, simfize) şi articulaţii
sinoviale (diartroze).

7
8
 SINARTROZELE
Joncțiunile neîntrerupte (sinartrozele), cu mișcări
minime sau inexistente (fixe), sunt de următoarele tipuri:
 joncțiuni fibroase (prin intermediul ţesutului conjunctiv):
- sindesmoze: membrane şi ligamente;
- suturi: dinţate, scuamoase (solzoase), plane (armonice);
- sindesmoza dentoalveolară (gomfoză);
 joncțiuni cartilaginoase sau sincondroze (prin
intermediul ţesutului cartilaginos): clasificate în temporare
şi permanente (constante);
 joncțiuni osoase sau sinostoze (prin intermediul
ţesutului osos);
 sinsarcoze (prin intermediul ţesutului muscular).
9
 Joncţiunile prin intermediul ţesutului conjunctiv
sunt cu atât mai mobile, cu cât stratul conjunctiv e mai
pronunţat (mai gros).
Astfel de legături sunt flexibile şi mai puţin elastice.
Prezenţa ţesutului conjunctiv între oase
atenuează șocurile în timpul locomoţiei.
Sincondrozele prezintă lamele cartilaginoase între
oase.
Ele pot fi temporare (ex.: sincondroza sfenooccipitală)
şi permanente (ex.: sincondrozele pietrooccipitală și
sfenopietroasă).
Cele temporare peste o anumită perioadă de
timp se osifică şi devin sinostoze.
10
11
12
13
 Sinsarcozele – realizate prin intermediul țesutului
muscular.

14
 Care este soarta sincondrozelor temporare şi a
sindesmozelor? Acestea, de regulă se osifică şi devin
neîntrerupte, imobile – sinostoze – prin intermediul
ţesutului osos.

15
 HEMIARTROZELE

Semiarticulaţiile (hemiartrozele, simfizele) –

formă de tranziție de la unirile neîntrerupte
(sinartroze) la cele întrerupte, denumite diartroze.
În locurile unde asupra sincondrozei acţionează
nu doar forţele de presiune, ci şi cele de
extensiune, observăm prezenţa unei mici cavităţi
fisulare (ex.: simfiza pubiană, art. sacrococcigiană).
În poziţie anatomică normală asupra acestor
joncţiuni acţionează forţele de presiune, iar pe
şezute – forţele de extensiune.

16
 DIARTROZELE
(joncțiuni sinoviale, articulaţii).
Articulațiile întrerupte (diartrozele) sunt
articulații adevărate, mobile, care prezintă fețe
articulare, capsulă articulară și cavitate
articulară.

În raport cu forma feţelor articulare şi

volumul mişcărilor, diartrozele se împart în:

17
 articulații uniaxiale (cu o axă de mişcare),
datorită formei pe care o au se mai numesc și
 articulații cilindrice (art. cylindrica):
 articulații trohoide (în pivot), cu mișcări de
rotație;
 articulații trohleare (ginglimus), cu mișcări de
flexie-extensie;

18
 articulații biaxiale (cu 2 axe de mişcare):
 articulații elipsoidale (condiliene), cu mișcări de flexie-
extensie, adducție-abducție și circumducție;
 articulații bicondiliene, cu mișcări de flexie-extensie,
rotație internă-rotație externă și circumducție;
 articulații seliforme (în șa), cu mișcări de flexie-
extensie, adducție-abducție și circumducție;

19
 articulații pluriaxiale (cu 3 axe de mişcare), cu cel
mai mare grad de libertate, din care cauză se mai
numesc enartroze (enarthrosis):
 articulații sferoidale, cu mișcări de flexie-extensie,
adducție-abducție, rotație internă-rotație externă și
circumducție;
 articulații cotilice cu mișcări de flexie-extensie,
adducție-abducție, rotație internă-rotație externă și
circumducție;
 articulații plane (amfiartroze), o categorie aparte de
articulații, care permit doar mișcări de alunecare;
considerate de unii autori uniaxiale.

20
21
 Variante de diartroze.
a – articulații trohleare (ginglimus); b, c – articulații
trohoide (în pivot); d – articulații elipsoidale (condiliene); e
– articulații seliforme (în șa); f – articulații sferoidale; g –
22
articulații plane.
 Din punct de vedere morfologic distingem:
 articulații simple (art. simplex) – formate doar din
două feţe articulare;
 articulații compuse (art. composita) – formate din
trei sau mai multe feţe articulare;
 articulații complexe – cavitatea cărora este divizată
în două etaje/camere de un disc articular
(neomologate de TA);
 articulații combinate – care reprezintă două sau
mai multe articulaţii anatomic izolate, ce corelează
funcţional (funcţionează concomitent, în acelaşi
timp), (neomologate de TA).
23
24
 AXELE ȘI MIȘCĂRILE POSIBILE ÎN ARTICULAȚII
Există trei axe de mișcare, orientate în trei direcții
ale spațiului. O articulație poate avea una sau mai
multe axe de mișcare.
Flexia (flexio) și extensia (extensio) se realizează
în jurul axei frontale (sau transversale). În unele
cazuri, cum este gâtul mâinii sau glezna vorbim
despre flexie palmară (plantară) și flexie dorsală.
Abducția (abductio) și adducția (adductio) au loc în
jurul axei sagitale (sau anteroposterioare).
Pentru trunchi mișcarea în jurul axei sagitale este
denumită înclinare laterală (dreaptă sau stângă).
25
26
27
 Rotația internă (rotatio interna s. medialis) și
rotația externă (rotațio externa s. lateralis) se
execută în jurul axei longitudinale (sau verticale).
Aceste mișcări în articulațiile radioulnare se
numesc pronație (pronatio) și supinație (supinatio).
Pentru trunchi rotațiile se realizează la stânga
sau la dreapta.

28
29
 Pe lângă mișcările
de flexie-extensie,
abducție-adducție și
rotație internă-rotație
externă, mai sunt
posibile și mișcări
complexe, care se
realizează în jurul mai
multor axe.

30
 Circumducția (circumductio) este o mișcare
complexă, caracteristică articulațiilor cu două sau trei
axe de mișcare.
Circumducția sau mișcarea circulară care rezultă în
executarea succesivă a următoarelor mișcări:
flexie, abducție, extensie, adducție.
Inversiunea și eversiunea sunt mișcări complexe
realizate la nivelul gleznei.
Inversiunea rezultă din asocierea adducției cu
rotația internă și facilitată de flexia plantară a piciorului.
Eversiunea rezultă din abducție și rotație externă
favorizate de flexia dorsală a piciorului.
31
32
 Opoziția (oppositio) și repoziția (repositio) sunt
mișcări complexe ale policelui.
Opoziția – mișcarea în care policele vine în contact
cu unul din degetele II-V, repoziția – mișcarea opusă.
Se mai descriu și mișcări speciale – nutația și
contranutația, reduse, proprii articulației sacroiliace.
Mișcările de proiecție înainte și înapoi a mandibulei
în articulația temporomandibulară – protruzie (înainte)
și retruzie (înapoi), iar
a umărului în articulația sternoclaviculară –
protracție și retracție. În aceste două articulații sunt
posibile și mișcări de ridicare (elevatio) și coborâre
(depressio) a mandibulei sau a umărului. 33
JONCȚIUNILE SINOVIALE (articulațiile, diartrozele)
prezintă:
 elemente principale – feţele articulare (acoperite
cu cartilaj articular), capsula şi cavitatea articulară;
 auxiliare.

34
 Extremităţile osteoarticulare şi cartilagele articulare
Extremităţile osteoarticulare sunt suprafețele
osoase care vin în contact la nivelul unei articulații și se
numesc feţe articulare (facies articularis).
Acestea sunt tapetate cu cartilaj articular (cartilago
articularis), de regulă, hialin, cu suprafaţa lucioasă,
netedă, fapt ce asigură o bună alunecare între piesele
osoase articulare. Grosimea cartilajului variază în
limitele 0,2-6 mm (este mai gros la tineri şi se subţiază
cu vârsta).
Cartilajul articular este lipsit de vascularizație și
inervație, deci nu are posibilităţi de cicatrizare şi
regenerare. Nutriţia cartilajului se efectuează prin
imbibiţie (osmoză) din vasele sinovialei capsulei
articulare şi din lichidul sinovial. 35
36
 CAPSULA ARTICULARĂ
Capsula articulară (capsula articularis), formaţiune
conjunctivă, se continuă segmente osoase articulante și se
compune din două straturi: extern, fibros – membrana
fibroasă şi cel intern, sinovial – membrana sinovială.
Membrana fibroasă, formată cu predominanță din fibre
de colagen, cu grosime variată, şi rezistență inegală.
Membrana sinovială se întinde pe suprafaţa internă a
capsulei articulare până la cartilajul articular, pe care nu-l
acoperă, este bogată în vase sangvine, din care se produce
un transsudat – lichidul sinovial sau sinovia (synovia).
Derivate ale sinovialei: prelungirile externe – funduri de
sac, recesuri sau burse sinoviale, situate sub tendoanele
unor mușchi, ușurându-le alunecarea; prelungiri interne –
vilozităţi sinoviale, plice sinoviale și adipoase, ce umplu
spaţiile cavitare goale, cu rol de amortizator.
O capsulă tensionată frânează mişcările. 37
38
 CAVITATEA ARTICULARĂ
Cavitatea articulară (cavitas articularis), spaţiul
delimitat de membrana sinovială şi feţele articulare,
conține lichid sinovial – produs al sinovialei, care are
o origine dublă (ca transsudat sangvin şi ca produs de
descuamaţie al sinovialei şi cartilajelor articulare).
Acest lichid de culoare uşor gălbuie, este vâscos,
transparent, are un pH în jur de 7,4 şi o greutate
specifică 1,008 – 1,010.
Lichidul sinovial asigură nutriţia şi lubrifierea
suprafeţelor articulare favorizându-le alunecarea.
Vâscozitatea sa crește la temperaturi joase ceea
ce explică efectele nefavorabile ale frigului asupra
gradului de mobilitate articulară.
39
 ELEMENTELE AUXILIARE ALE ARTICULAŢIILOR

 Ligamentele (capsulare, intracapsulare și

extracapsulare) fixează şi fortifică articulaţia,
unele frânează, iar altele orientează mişcările
(ligamentele colaterale).
 Discurile şi meniscurile corectează incongruența
suprafețelor articulare, măresc amplitudinea
mişcărilor şi atenuează șocurile, formează
articulaţii cu 2 camere/etaje.
 Oasele sesamoide completează articulaţiile,
mărind forţa de tracţiune a muşchilor şi unghiul
lor de inserţie.
40
 Bureletul fibrocartilaginos măreşte suprafaţa
articulară şi menţine suprafeţele articulare în
contact.
 Bursele sinoviale – cavităţi parasinoviale, închise
în capsula articulară sau localizate paraarticular,
conţin lichid sinovial, uşurează mişcările
(inflamaţia lor – bursită).
 Plicele sinoviale – benzi de țesut sinovial
rezidual, bogat vascularizate, acoperă golurile
din articulație, contribuie la micşorarea cavităţii
articulare și reglarea volumului de mişcări.

41
42
43
44
45
46
 ELEMENTELE DE AMORTIZARE ALE
SCHELETULUI
Elementele osteoarticulare de amortizare includ:
 cartilajul articular;
 discurile și meniscurile;
 plicele sinoviale şi adipoase;
 ligamentele intraarticulare;
 lichidul sinovial;
 membranele interosoase;
 suturile;
 curburile coloanei vertebrale;
 discurile intervertebrale;
 inelul pelvian și bolţile piciorului.
47
48
49
 FACTORII CE INFLUENŢEAZĂ MOBILITATEA
ARTICULAŢIILOR SINOVIALE

Mişcările în articulaţii depind de:

 forma feţelor articulare;
 direcţia şi locul de fixare a ligamentelor;
 structura şi particularităţile de inserţie a capsulei
articulare;
 caracterul şi modul de fixare a muşchilor ce
acţionează articulaţia;
 proeminențele osoase, care limitează mobilitatea
articulaţiilor.
50
 DEOSEBIRILE DINTRE ARTICULAŢIILE
MEMBRELOR SUPERIOR ŞI INFERIOR INCLUD
particularităţile de structură :
• a articulaţiei umărului şi a celei coxofemurale;
• a articulaţiilor oaselor antebraţului şi gambei;
• a articulaţiei cotului şi celei a genunchiului;
• a articulaţiilor oaselor carpiene şi tarsiene.

Articulaţiile mâinii şi piciorului

O particularitate importantă este structura de
boltă a piciorului, susţinută de muşchi şi
ligamente.
În poziţia ortostatică construcţiile piciorului iau
asupra lor şi răspândesc activ masa corpului.
51
 BIOMECANICA (kineziologia), știință a naturii,
care studiază legile obiective ale mișcării
corpurilor materiale vii și ale structurilor care
contribuie la aceste mișcări (gr.: “bios” – viata si
“mekhanikos” – plin de resurse, inventiv, ingenios).
Biomecanica este o știința interdisciplinară,
care folosește cunoștințe, noțiuni, principii,
metode din domenii precum: medicina (anatomie,
fiziologie, recuperare medicala, explorări funcționale
etc.), inginerie (mecanica, electronica aplicata etc.),
științe exacte (matematica, fizica, chimie) și științe
umaniste (educație fizica, biologie).
52
 Mișcarea unui corp reprezintă acțiunea de
deplasare a respectivului corp datorata interacțiunii
tuturor forțelor care acționează asupra lui.
Mișcarea corpului poate fi cuantificata prin valorile,
modificate în timp, ale unor coordonate fată de un
sistem geometric de referința, mișcarea putând fi
analizata fie fără a tine cont de cauze, respectiv forte,
ci doar pe baza unor considerații geometrice, analiza
fiind denumita cinematica, fie ținând cont de
interacțiunea tuturor forțelor care acționează asupra
corpului, analiza fiind denumita dinamica.
În cazul corpului uman, se poate considera fie
mișcarea întregului corp, privit ca un tot unitar, fie
mișcarea diferențiată a diferitelor segmente sau
ansambluri de segmente ale corpului. 53
 BIOMECANICA ARTICULAŢIILOR

BIOMECANICA – ramură a biologiei, ce se ocupă cu

studiul mecanicii aplicate în cadrul sistemelor
biologice, cu studiul principiilor anatomice ale mișcării
organismelor superioare – este știința care explică
unitatea dintre FORMĂ-STRUCTURĂ-FUNCŢIE, la
nivelul aparatului locomotor, știință care analizează
activitatea musculară a omului în baza legilor
mecanicii şi a particularităților anatomo-fiziologice ale
sistemului osteo-artro-muscular.

54
 Forma articulațiilor şi gradele de libertate în
mișcare, reprezintă factori importanți care conduc
direcția şi sensul mișcărilor şi care limitează
amplitudinea lor (se măsoară cu goniometrul).

55
 CHINEZIOLOGÍE (KINETOLOGIA) –
termen introdus de Daily în 1857 la Paris, înseamnă:
 „știința/studiul mișcării, mobilității” (gr. kinesis –
mișcare, logos – știință, fr. kinésiologie) –
 știința anatomiei, fiziologiei și mecanicii
mișcărilor musculare ale omului sau
 știința mișcării organismelor vii şi a structurilor
care participă la aceste mișcări.
Kineziologia medicală este studiul structurilor şi
mecanismelor neuromusculare şi articulare, care
asigură omului activități motrice normale,
înregistrând, analizând şi corectând mecanismele
deficitare.
56
 Kineziologia înregistrează şi analizează
mecanismele deficitare ale mişcării.
Altfel spus, a 2-a componentă a kinesiologiei este
evaluarea – capitol considerat esențial nu doar pentru
inventarierea perturbărilor mişcării, ci şi pentru
crearea programelor practice kinetice.
În sfârşit, definiţia precizează și rolul kinetoterapiei
în corectarea mecanismelor deficitare ale mişcării.

Kinetoterapia este componenta practică,

terapeutică (kinetoterapia) sau „arta” acestei ştiinţe.

57
 Stricto sensum, kineziologia are în studiu aparatul
locomotor sau aparatul mioartrokinetic sau mai
corect neuro-mio-artro-kinetic.
Largo-sensum, kinesiologiei îi revine şi sarcina de
a studia şi modul în care activitatea acestui aparat
influențează celelalte aparate şi sisteme (mai ales cel
cardiovascular, respirator, urinar…).

Kineziologia este o tehnică simplă care permite să

comunicăm în mod direct cu corpul şi ne oferă
informații exacte despre necesitățile corpului în acel
moment, deoarece există legături strânse între
musculatură şi funcționarea organelor interne.
58
 Pentru a înţelege importanţa studiului
biomecanicii și kineziologiei în condiţii normale de
viaţă şi activitate, trebuie să cunoaştem forţele
care acţionează pe corpul uman – de origine
externă şi internă.

FORŢELE DE ACŢIUNE EXTERNE sunt:

• gravitaţie/forţa de greutate;
• forţa de frecare;
• presiunea atmosferică;
• rezistenţa întâmpinată de organismul în mişcare în
raport cu mediul: aer, apă, contactul cu solul, forțele
(centrifugă-centripetă) în cursul deplasării într-un vehicul
în mers, precum şi pe sol (mișcările globului pământesc),
inerția (accelerația şi decelerația unui vehicul).
59
 FORŢELE DE ACŢIUNE INTERNE se evidenţiază la
nivelul pârghiilor de mişcare şi apar la interacţiunea
diferitor segmente constitutive. Acestea sunt:
- de frecare (suprafeţe articulare, planuri anatomice, etc.);
- de alunecare;
- greutatea segmentelor în mișcare;
- antagonisme interne (mușchi, tendoane, ligamente, care
frânează, se opun sau ajută pe alate direcții mișcarea inițială
indusă de un mușchi sau un grup de mușchi);
- forţa de inerţie (se opune forțelor care accelerează sau
frânează mişcarea).
Studiul mişcărilor articulare la om întotdeauna va
fi raportat la poziţia bipedă, nu la cea anatomică
(decubit dorsal).
60
 Bipedismul, caracteristic omului, este condiţionat
de relaţia dintre centrul de greutate al corpului şi
poligonul de susţinere, care este reprezentat de aria
cuprinsă între cele două tălpi sprijinite pe sol (un
trapez isoscel, cu baza mare anterior).

Bipedismul are şi o condiţie dinamică, anume

echilibrul.

61
 MOBILITATEA ARTICULARĂ

Articulaţiile nu au un simplu rol pasiv în

executarea mişcărilor.
Forma lor şi gradele de libertate de mişcare
pe care le oferă, reprezintă factori importanţi,
care conduc direcţia şi sensul mişcărilor şi
limitează amplitudinea lor.

De aceea, mobilitatea articulară trebuie

considerată un factor activ, care participă la
realizarea mişcărilor.

62
 Mișcări pasive şi mișcări active
Prin mişcare pasivă este mișcarea executată
de o forță exterioară, de obicei de mâna
examinatorului, la care persoana studiată nu
participă activ, deci nu își contractă mușchii.

Mişcarea activă este cea executată de

persoana examinată cu ajutorul propriilor sale
grupe musculare.
Ea reprezintă şi o metodă de determinare a
capacității funcționale musculare.
În general, amplitudinea articulară a
mișcărilor pasive este mai mare decât a mișcărilor
active.
63
 CUPLURI ŞI LANŢURI MOTRICE
Activităţile motorii nu rezultă din activitatea izolată a
unor muşchi, oase sau articulaţii, ci din punerea în
acţiune a cuplurilor/lanţurilor motrice.
Cupluri de forţă. Cupluri/lanţuri cinematice
Un lanţ de oase, unite prin articulaţii, este numit lanţ sau
cuplu cinematic.
În locomoţie se includ (concomitent sau pe rând) multe
articulaţii.
Un lanț de articulaţii în care ultimul laţ nu e unit cu primul e
numit cuplu cinematic deschis (lanţul cinematic deschis
se termină liber).
De ex., în mişcarea de aruncare, membrul superior
acţionează ca un lanţ cinematic deschis, iar
în lovitura unei mingi cu piciorul, membrul inferior
acţionează tot ca un lanţ cinematic deschis. 64
 Lanțul cinematic închis are ambele capete fixate –
în poziţia atârnat, membrul superior acţionează ca un
lanţ cinematic închis la fel ca şi în poziţia stând.
Se pot descrie trei tipuri de lanţuri cinematice
principale ale corpului omenesc: lanțul cinematic al
trunchiului, gâtului şi capului, lanțul cinematic al
membrului superior şi lanțul cinematic al membrului
inferior.

65
 ŢINUTA prezintă poziția firească, neforţată,
liberă, în care persoana este obișnuită să-şi țină
corpul în repaus.

Ținuta omului e determinată de următorii factori:

• localizarea centrului de greutate;
• de structura scheletului;
• de gradul de manifestare a curburilor;
• de unghiul de înclinare a bazinului;
• de orientarea axelor membrelor inferioare;
• de forma toracelui;
• de tonusul muscular.
66
Tipuri ale ţinutei:
 normală;
 redresată;
 gârbovită;
 lordotică;
 cifotică.

67
68
 Centrul de greutate:
 este localizat aproximativ la 55-59% din înălțimea corpului
măsurată de la sol, de regulă, în dreptul vertebrei S1-S2, în
planul sagital, anterior cu cca 7 cm (la un bărbat cu
înălțimea 170 cm este la 90 cm de la sol);
la femei este amplasat ceva mai jos;
 localizarea lui depinde şi de tipul constituţional;
 la nou-născut este la nivelul Th 5-6.

69
 PARTICULARITĂŢILE DE VÂRSTĂ
ALE ARTICULAŢIILOR

• Primordiile cavităţilor articulare apar către

sfârşitul lunii a II-a intrauterine.
• La naştere articulațiile anatomic sunt oformate,
iar diferenţierea elementelor componente
continuă şi în perioada postnatală.
• Către 12 ani procesele de reconstrucţie în
cartilajul articular se sting; către 14-16 ani
cartilajul devine tipic hialin.

70
• La nou-născut structura capsulei articulare e
deja diferenţiată în straturile: extern –
fibrocolagenic şi intern – sinovial.
• Către prima 1/2 a primului an de viaţă relieful
sinovialei se complică, se măreşte numărul
vilozităţilor şi pliurilor.
• La naştere stratul fibros include fibre elastice şi
colagene; către 12-14 ani numărul lor creşte,
capsula se îngroaşă.
• Doar către 22-25 ani articulaţiile obţin o
dezvoltare optimală.

71