CURS 7

Matricea extracelulară. Diferenţierea

şi moartea celulară.
 CUPRINS
• CE ESTE MATRICEA EXTRACELULARĂ?
• COMPONENTELE MATRICEI EXTRACELULARE
– PROTEOGLICANII
– PROTEINELE STRUCTURALE ŞI DE
ADEZIVITATE
• MECANISMELE GENERALE ALE
DIFERENŢIERII CELULARE.
• CARACTERELE GENERALE ALE CELULELOR
DIFERENŢIATE ŞI NEDIFERENŢIATE.
• MOARTEA CELULARĂ: NECROZA ŞI
APOPTOZA.
 CE ESTE MATRICEA EXTRACELULARĂ?
• Organizarea celulelor în ţesuturi se face cu ajutorul
matricei extracelulare:
– o reţea de macromolecule ce ocupă spaţiul
extracelular,
– formată din proteine şi polizaharide secretate local şi
asamblate în proximitatea celulelor ce le produc.
• Matricea extracelulară:
– organizează celulele în ţesuturi şi
– coordonează funcţiile celulare prin activarea căilor
de semnalizare intracelulare ce controlează creşterea
celulară, proliferarea şi exprimarea genelor.
– rol de susţinere la animale – celulele nu au perete
celular!
• Dintre ţesuturile animale (epitelial, conjunctiv,
muscular şi nervos) – matricea extracelulară este
cel mai bine reprezentată în ţesutul conjunctiv:
– este mai abundentă decât celulele pe care le
conţine,
– determină proprietăţile fizice ale ţesutului
respectiv.
• Ţesuturile conjunctive formează cadrul de
susţinere al organismelor vertebrate, dar cantitatea
variază în diferite organe:
– în cartilaj şi os – constituent major,
– în creier şi măduva spinării – slab reprezentate.
Ţesutul conjunctiv care susţine un epiteliu – conţine diferite
tipuri de celule şi componente ale matricei extracelulare.
Tipul celular predominant → fibroblastele.
 Celulele din ţesutul conjunctiv

• Macromoleculele matricei extracelulare sunt

produse local de celulele din matrice.
• În majoritatea ţesuturilor conjunctive
macromoleculele matricei sunt secretate de
FIBROBLASTE.
• Fibroblastele se diferenţiază dând naştere altor
tipuri, mai specializate, de celule care secretă
componentele matricei → exemple:
– condroblaste în cartilaj,
– osteoblaste în os.
 celule osoase celula cartilajului
osteoblas/osteocit condrocit
fibroblast

fibra musculară
netedă
celula adipoasă

Familia de celule din ţesutul conjunctiv

 COMPONENTELE MATRICEI
EXTRACELULARE
Matricea extracelulară este alcătuită din două mari
clase de macromolecule:
• polizaharide de tipul glicozaminoglicanilor
(GAG), de obicei legaţi de proteine sub formă de
proteoglicani (formează substanţa fundamentală)
• proteine matriceale, de două tipuri:
– proteine structurale (fibre) – colagen şi elastină
– proteine de adezivitate – fibronectina şi
laminina.
 Glicozaminoglicanii (GAG) şi
proteoglicanii
• GAG sunt lanţuri liniare polizaharidice compuse
din repetări ale unei subunităţi dizaharidice.
• Dizaharidul conţine totdeauna:
– un monozaharid aminat (N-acetilglucozamină
sau N-acetilgalactozamină), care prezintă şi o
grupare sulfat;
– un acid uronic (glucuronic sau iduronic)
• Datorită prezenţei grupărilor sulfat şi carboxil pe
majoritatea monozaharidelor → GAG sunt
puternic încărcate negativ!
Secvenţa dizaharidică repetată a lanţului GAG
dermatan sulfat – prezintă puternică încărcare electrică
negativă datorită prezenţei grupărilor carboxil şi sulfat.
Lungimea lanţului – 70-200 monozaharide.
 Clasificarea GAG
• Există patru mari clase de GAG, clasificate după:
– tipul monozaharidelor,
– tipul legăturilor dintre ele şi
– numărul şi poziţia grupărilor sulfat.
• Clase de GAG:
(1) Acidul hialuronic (AH),
(2) condroitin sulfat şi dermatan sulfat,
(3) heparan sulfat şi heparina, şi
(4) keratan sulfat.
 Rolurile GAG
• Lanţurile polizaharidice GAG sunt
rigide şi puternic hidrofile şi nu pot
forma structuri compacte → GAG
adoptă o conformaţie extinsă:
– ocupă un volum imens raportat la
masa lor
– formează un gel (atrag apa), chiar la
concentraţii mici.
• Prin atragerea apei se creează o
presiune numită TURGOR – conferă
matricei extracelulare rezistenţă la
forţe de compresie (spre deosebire de
colagen care rezistă la întindere).
• Toţi GAG, cu excepţia acidului hialuronic:
– conţin zaharuri sulfatate,
– conţin subunităţi dizaharidice diferite cu aranjament
mai complex,
– au lanţuri mult mai scurte cu mai puţin de 200 de
subunităţi,
– totdeauna sunt ataşaţi covalent de proteine → formează
PROTEOGLICANI.
 Proteinele structurale şi de adezivitate
Colagenul
• Colagenul este o familie de proteine fibroase care se
găsesc în toate organismele animale multicelulare.
Este secretat de toate celulele ţesutului conjunctiv,
dar şi de alte tipuri de celule.
• Ca o componentă majoră a pielii şi oaselor, colagenul
reprezintă cea mai abundentă proteină ​la mamifere,
constituind 25% din masa totală de proteine​​ la aceste
animale.
• Funcţia: conferă ţesuturilor rezistenţă la întindere.
• Principalele tipuri de colagen găsite în ţesuturile
conjunctive sunt tipurile I, II, III, V, şi XI, tipul I
fiind găsit în piele şi oase (cel mai frecvent). Acestea
reprezintă colagenul fibrilar, cu o structură
asemănătoare unei frânghii. Colagenul de tip III
formează fibrele de reticulină.
• Moleculele de colagen asociat fibrilelor, cum ar fi
tipurile IX și XII, decorează suprafaţa fibrilelor de
colagen şi influenţează interacţiunile fibrilelor unele
cu altele şi cu alte componente matriceale.
• Tipul IV de colagen este un colagen ce formează
reţele: moleculele sale se asamblează într-o structură
bidimensională, care este o componentă esenţială a
tuturor laminelor bazale mature.
 Proteinele structurale şi de adezivitate
Elastina
• Elastina reprezintă proteina
matriceală dominantă în
artere, reprezentând 50% din
masa uscată a celei mai mari
artere – aorta; de asemenea se
găseşte în piele şi plămâni.
• Reţeaua de fibre elastice din
matricea extracelulară a
acestor ţesuturi le conferă
acestora elasticitatea necesară
pentru a-şi reveni la forma
iniţială după întindere.
 Proteinele structurale şi de adezivitate
Fibronectina şi laminina

• Matricea extracelulară conţine, pe lângă proteinele

fibroase, şi proteine cu domenii variate de legare
pentru alte molecule matriceale şi receptori de pe
suprafaţa celulelor → proteine multiadezive.
• Aceste proteine contribuie deci la:
– organizarea moleculelor din matrice
(proteoglicani, proteine fibroase);
– facilitarea aderării celulelor de matricea
extracelulară.
• Prima proteină multiadezivă caracterizată a
fost FIBRONECTINA, o proteină dimerică
mare prezentă la toate organismele
vertebrate.
• Fibronectina conţine situs-uri de legare
pentru integrine (receptori celulari de
adezivitate) şi pentru componentele matricei
(colagen, proteoglicani) → ataşează
celulele de matrice.
• LAMININA este principala proteină
multiadezivă din lamina bazală.
• Este o proteină heterotrimerică, în formă de
cruce, care formează o reţea cu
componentele laminei bazale (proteoglicani,
colagen de tip IV) → ataşează celulele de
lamina bazală subiacentă.
 LAMINA BAZALĂ
• În organismele animale, epiteliile şi alte grupuri
organizate de celule sunt aşezate sau înconjurate de
lamina bazală, o reţea bidimensională de
componente matriceale cu grosime de aproximativ
60-120 nm.
• Lamina bazală este secretată de celulele pe care le
susţine şi poate fi organizată în mai multe moduri:
• înconjură celulele (fibrele musculare),
• se găseşte la baza epiteliilor, şi
• poate fi interpusă între două straturi de celule (ca în
glomerulul renal)
 Diferenţierea celulară

• Diferenţierea celulară → în organisme pluricelulare –

este procesul prin care celulele organismului
dobândesc proprietăţi specializate care disting
diferitele tipuri celulare.
• Diferenţierea se produce în două perioade principale:
– în embriogeneză – în timpul dezvoltării
organismului din zigot până la formarea unui sistem
complex de ţesuturi şi tipuri celulare,
– în organismul adult – celulele stem adulte se divid
şi creează celule fiice complet diferenţiate, în timpul
regenerării tisulare normale.
 Tipuri de celule diferenţiate

• Populaţiile de celule diferenţiate din organism →

două tipuri:
– celule care persistă întreaga viaţă – exemplu:
neuronii;
– populaţii de celule diferenţiate în ţesuturile
care pierd celule în mod fiziologic – exemple:
epitelii, celule sangvine.
• Celulele care persistă întreaga viaţă – fără a se
divide sau a fi înlocuite (în ţesuturi cu celule
permanente); acestea sunt: neuronii, celulele
muşchiului cardiac, celulele receptoare senzoriale
pentru lumină şi sunet şi celulele cristalinului.
Există două situaţii:
– sunt conservate fără înlocuirea componentelor
(celulele cristalinului), sau
– sunt active metabolic şi îşi reînnoiesc
componentele; exemplu – neuronii îşi înlocuiesc
permanent proteinele, chiar îşi pot regenera axonii
şi dendritele secţionate.
• Celulele diferenţiate în ţesuturile care pierd celule în
mod fiziologic – acestea au o durată limitată de viaţă;
mor şi sunt înlocuite.
• Reînnoirea celulelor diferenţiate se produce în
organismul adult în două moduri:
– prin simpla duplicare a celulelor diferenţiate
existente – acestea se divid şi dau naştere la două
celule fiice de acelaşi tip: celule hepatice,
endoteliale – acest proces nu implică diferenţiere; şi
– prin diviziunea celulelor stem, relativ nediferenţiate
– printr-un proces care implică schimbări în fenotip
şi achiziţia de noi proprietăţi: epiteliile de acoperire,
celulele sangvine.
• Proprietăţile definitorii ale unei
celule stem sunt:
1. Acesta nu este ea însăşi terminal
diferenţiată (nu este celula terminală
a unei căi de diferenţiere);
2. Se poate diviza fără limită (sau cel
puţin pentru durata de viaţă a
animalului) – nu „îmbătrâneşte”;
3. Când se divide, fiecare celulă fiică
are o alegere:
– poate rămâne o celulă stem, sau
– poate urma o cale ireversibilă de
diferenţiere terminală.
• CELULELE STEM au un aspect necaracteristic,
ceea ce le face greu de identificat:
– nu au structură specifică
– nu au funcţie specifică,
– nu au compoziţie chimică specifică.
• Totuşi există anumite diferenţe între ele → deşi nu
sunt diferenţiate, ele sunt totuşi determinate →
produc doar anumite tipuri de celule:
– acele celule stem care dau naştere la un singur tip
de celule diferenţiate sunt numite unipotente, şi
– cele care dau naştere la mai multe tipuri de celule
se numesc pluripotente.
• Celule stem pluripotente sunt supuse specializării în
celule progenitoare multipotente care dau naştere apoi
la celule funcţionale.
– Celule stem hematopoietice (celule stem adulte) din
maduva osoasă hematogenă → dau naştere
hematiilor, leucocitelor şi trombocitelor din sânge;
– Celulele stem mezenchimale (celule stem adulte)
din măduva osoasă → dau naştere la celule stromale,
celule adipoase, şi tipuri de celule osoase;
– Celulele stem epiteliale (celule progenitoare) → dau
naştere la diferite tipuri de celule ale pielii;
– Celulele satelite ale muşchiului (celule
progenitoare), care contribuie la diferenţierea
ţesutului muscular.
 CARACTERISTICILE CELULELOR
DIFERENŢIATE ŞI NEDIFERENŢIATE
Celule Celule
DIFERENŢIATE NEDIFERENŢIATE
(celulele stem)
Funcţia specifică
+ –
Structura specifică
+ –
Compoziţia chimică
specifică
+ –
Adezivitatea de suport
+ +
Joncţionarea
+ +
Inhibiţia capacităţii de
diviziune
+ –
Inhibiţia de contact
+ +
Îmbătrânirea celulară şi moartea celulară
• Îmbătrânirea (senescenţa) celulară este fenomenul prin
care celulele normale diploide diferenţiate pierd
capacitatea de a divide, în mod normal după
aproximativ 50 de diviziuni celulare (in vitro).
• Scurtarea succesivă a telomerilor (capetele)
cromozomilor cu fiecare ciclu celular se crede că
limitează numărul de diviziuni ale celulei, contribuind
astfel la îmbătrânire – senescenţa replicativă.
• Celulele pot deveni senescente şi din cauza rupturilor în
catena de ADN, acumulări de toxine etc; exemplu:
neuronii → celulele permanente nu prezintă senescenţă
replicativă, dar totuşi îmbătrânesc.
• Răspuns la deteriorarea ADN-ului → celulele
îmbătrânesc sau se auto-distrug (apoptoza).
MOARTEA CELULARĂ − NECROZA ŞI APOPTOZA
• Necroza implică distrugerea
membranei celulare, ceea ce
duce la scurgeri de proteine
​intracelulare în spaţiul
extracelular şi inflamaţie.
Necroza afecteaza, de obicei,
grupuri mari de celule.
• Apoptoza implică de obicei
celule individuale care sunt
supuse unei distrugeri organizate
a citoscheletului celular şi
formarea corpilor apoptotici,
care sunt fagocitaţi, fără o reacţie
inflamatorie.
• Necroza este moartea prematură sau nenaturală a
celulelor şi ţesuturilor vii.
• Necroza este cauzata de factori externi, cum ar fi
infecţia, toxine, sau traumatisme. Acest lucru este în
contrast cu apoptoza, care este o cauza naturală deces
de celular.
• Necroza este aproape întotdeauna în detrimentul
organismului gazdă, şi poate fi fatală.
• Celulele care mor din cauza necrozei nu trimit, de
obicei, aceleaşi semnale chimice sistemului imunitar.
Acest lucru împiedică fagocitele din apropiere să
localizeze şi să înglobeze celulele moarte, ceea ce duce
la o acumulare de ţesut mort şi resturi celulare la sau
lângă locul necrozei.
• Este adesea necesar să se elimine chirurgical ţesutul
necrotic.
• Apoptoza este o formă de
moarte celulară programată în
organismele multicelulare.
Modificările morfologice în
apoptoză, includ:
– blebbing – decuplarea
localizată a
citoscheletului de
membrana plasmatică, cu
formarea corpilor
apoptotici
– micşorarea celulei,
– fragmentare nucleară,
condensarea cromatinei,
precum şi fragmentarea
ADN-ului cromozomial.