Fiziologia

• știința funcțiilor materiei vii; studiul proceselor și constantelor

normale ale structurilor biologice (celula → țesuturi → organe
→ sisteme → organism)
• descrie posibilitatea de adaptare a organismului la condițiile de
moment;
• descrie mecanismele de reglare a funcțiilor organismului;
• delimitează starea de normalitate.

Homeostazia - capacitatea organismelor de a se menține cu

caracteristicile lor funcționale constante într-un mediu de viață
variabil (Cannon, 1929).
- proces de reglare prin care organismul își menține în limite
constante diferiți parametri ai mediului intern (ex. temperatura
corporală, PA, glicemia, SaO2, balanța electrolitică);
Contribuția organelor și sistemelor la menținerea homeostaziei
 Sistemul nervos - reglează activitatea musculară și secreția glandulară;
responsabil pentru toate activitățile corticale.
 Sistemul endocrin - reglează procesele metabolice prin intermediul secreției
hormonale.
 Sistemul muscular - permite mișcările organismului; contribuie la termoreglare.
 Sistemul circulator - transportă substanțe nutritive, O2, CO2, substanțe de
degradare, electroliți, hormoni în întreg organismul
 Sistemul respirator - obține oxigen și elimina CO2; reglează balanța acido-bazică
(pH)
 Tractul gastrointestinal - digeră hrana pentru a oferi organismului substanțe
nutritive
 Sistemul renal - elimina produșii de degradare; reglează volemia și PA; reglează
balanța acido-bazică (pH)
FIZIOLOGIE CELULARĂ GENERALĂ

- proprietăți fundamentale
ale materiei vii
- transport transmembranar
 Proprietățile fundamentale ale materiei vii

La nivel celular se manifestă toate proprietățile

generale, fundamentale, ale materiei vii:
 metabolismul
 excitabilitatea
 mișcarea (motilitatea)
 reproducerea
Ele sunt asigurate morfo-funcțional la nivel
subcelular în mod diferențiat, prin specializările
organitelor celulare.
 Proprietățile fundamentale ale materiei vii

1. METABOLISMUL
= capacitatea structurilor vii de a oxida gradat diferite substanțe,
utilizând mare parte din energia chimică astfel eliberată
pentru desfășurarea anumitor reacții chimice ce consumă
energie.
 Metabolismul cuprinde fenomene:
– catabolice (litice)
– anabolice (sintetice)

 Catabolism = scindarea substanțelor complexe, cu

eliberare de energie chimică de legătură, care este în parte
stocată sub forma legăturilor fosfat macroergice din diferiți
compuși, în special adenozin-trifosfat (ATP).

 Anabolism = sinteză de substanțe proprii, cu consum

de energie, furnizată de catabolism prin ATP.
2. EXCITABILITATEA

= proprietatea materiei vii de a răspunde specific la acțiunea

unui stimul adecvat.

- stimulul (excitația) este o variație energetică din mediu care

poate induce răspunsul dacă este adecvat ca: formă energetică,
amplitudine, durată de acțiune, bruschețe (rată de transfer
energetic).

- excitabilitate electrică - o formă particulară => capacitatea

unei membrane celulare de a genera și conduce semnale
electrice speciale numite potențiale de acțiune.

- cuplarea dintre excitație și răspuns este un fenomen deosebit

de complex, care de obicei cuprinde o etapă de transducție
membranară și mecanisme de semnalizare intracelulară.
3. REPRODUCEREA se realizează prin diviziune.

• Forma somatică de diviziune = MITOZA (fiecare din cele 2

celule fiice primește o copie a informației genetice prezente
sub forma de ADN la nivel nuclear)

• Reproducerea
sexuată = formarea
zigotului (celulă-ou)
prin fuziunea
gameților, celulele
reproducătoare,
rezultate prin
meioză.
4. MIȘCAREA / MOTILITATEA
- există numeroase și variate forme de mișcare celulară, bazate pe
interacțiuni între proteine specializate.
- două „motoareˮ moleculare principale:
 cuplul actină-miozină, baza contracției musculare
 cuplul tubulină-dineină, baza mișcării de tip ciliar-
flagelar
 CELULA
unitatea fundamentală a materiei vii.
Celula este alcătuită din membrană, citoplasmă și nucleu.
 STRUCTURA CELULEI
Citoplasma este compartimentată printr-un sistem de membrane
fosfolipidice intracelulare.
•Lichidul intracelular al celulelor vii – CITOSOL – are o compoziție
foarte diferită de a lichidului extracelular
•K+ și (PO4)3- sunt prezente în cantități mai mari înăuntru decât în
afară
•Na+, Ca2+, Cl- sunt mult mai abundente în afara celulei
•Aceasta se datorează funcționării diverselor mecanisme
intracelulare
Membrana:
•plasmalema (bistrat fosfolipidic în care se găsesc proteine periferice și
integrale),
•glicokalixul (cu compoziție predominant glicoproteică), la exterior
•citoscheletul submembranar la interior.
 Organitele celulare
 organitele delimitate de membrane sunt de tip: vezicular / canalicular:
reticulul endoplasmic, mitocondriile, lizozomii, aparatul Golgi, vezicule de
endo- și exocitoză.

 organite (nedelimitate de membrane) pot fi:

- granulare (ribozomii și diverse incluziuni citoplasmatice)
- fibrilare, grupate într-un ansamblu morfo-funcțional numit citoschelet.

Organite caracteristice anumitor tipuri celulare (specifice):

- filamente de miozină și actină în miofibrile cu organizare sarcomerică

în fibrele musculare striate;

- în axonii neuronilor se constituie neurofilamente, în care tubulina

participă la transportul axonal de substanțe;

- prelungiri membranare filiforme ale plasmalemei numite cili, ce pot fi

mobili prin prezența unei diferențieri citoscheletice specifice.
Ribozomii
- Sunt granule libere în citoplasma/atașați reticulului endoplasmic
- Au rol în sinteza proteică
Mitocondrii
- Sunt delimitate de o membrană dublă
- Sunt specializate pentru producția de ATP
Reticul endoplasmic
- Este un ansamblu tubulo-vezicular
- Roluri:
a. Transport intracelular de substanțe
b. Stocarea și eliberarea calciului
c. Sinteza fosfolipidelor, acizilor grași, steroizilor
- Porțiunile de reticul endoplasmic care prezintă ribozomi (reticul
endoplasmic rugos) participă la sinteza proteinelor.
Aparatul Golgi
- Este o formațiune specializată alcătuită dintr-un ansamblu de cisterne
turtite și mici vezicule
- Are rol în procesarea post-translațională a proteinelor secretorii
(glicozilare și împachetare în vezicule de exocitoză).
Lizozomii
- Sunt formați la nivelul aparatului Golgi
- Sunt vezicule cu un conținut bogat în hidrolaze
- Realizează procese de digestie intracelulară a materialului de
endocitoză (heterofagie) / a structurilor proprii (autofagie)
Citoscheletul
Ansamblu de filamente de natură proteică
Se descriu 3 clase de filamente:
- Microfilamente: rol în menținerea arhitecturii celulare
- Microtubuli: rol în motilitate
- Filamente intermediare: rol în ancorarea unor proteine membranare
Nucleul
‒ Cel mai mare corpuscul din citoplasmă
‒ Forma lui corespunde formei celulei în care se găsește, conține
nucleoli
‒ Majoritatea celulelor sunt uninucleate; pot fi si binucleate (celula
hepatica); polinucleate (fibra musculara striata); anucleate (hematia)
‒ Structural: membrană nucleară și carioplasmă
‒ Carioplasma conține ADN din care la începutul diviziunii se formează
cromozomii

Organite celulare
specializate
‒ Miofibrile: specifice
fibrei musculare
‒ Neurofibrile și
corpusculi Nissl:
specifici fibrei nervoase
 PLASMALEMA (MEMBRANA CELULARĂ)

 creează o barieră de permeabilitate (selectivă) în jurul

citosolului;

- este un bistrat fosfolipidic ce conține și alte lipide, precum și

proteine intrinseci (integrale, ce străbat ambele straturi) sau
extrinseci (periferice, aparținând unui singur strat);
- delimitează celula, asigurând schimburi controlate de substanță
și informație cu mediul extracelular;
- prezintă structuri specializate pentru diverse aspecte
funcționale:
 transferul substanțelor hidrofile (pori, canale, transportori);
 recunoașterea semnalelor biochimice (receptori);
 legătura cu celulele învecinate (joncțiuni strânse și comunicante);
 mișcarea celulei / lichidului extracelular (cili și flageli).
 ROLURILE PLASMALEMEI

1. barieră de difuziune (frontieră fizică între mediul

intra-/extracelular => menținere a diferențelor de concentrație a
substanțelor între aceste două teritorii; primirea nutrienților și
eliminarea cataboliților;
2. asigură transportul anumitor substanțe (contribuind de asemeni
la menținerea compoziției mediului intracelular necesar derulării
tuturor reacțiilor biochimice intracelulare);
3. transmiterea informației între mediul intra- și extracelular, dar
în aceiași măsură de la o celulă la alta (sub formă de hormoni, factori
de creștere și neurotransmițători).

 Membranele celulelor așa-zis excitabile (neuronale, mușchilor

scheletici, netezi și cardiaci etc) au un rol fundamental în cuplarea
excitației proprii cu răspunsul fiziologic al celulei (eliberare de
neuromediatori, contracție musculară etc).
 STRUCTURA PLASMALEMEI
I. Lipidele membranare - 2 grupuri mari:
•care conțin acizi grași (fosfolipide)
•care nu conțin acizi grași (colesterol)
1. Fosfolipidele
- acizi grași cu lanț lung și grup carboxilic (saturat și nesaturat)
- lanțul hidrocarbonic are tendința de a evita apa și este
HIDROFOB
- grupul carboxil este compatibil cu apa și este HIDROFIL
- fosfolipidele sunt cele mai abundente lipide complexe

2. Colesterolul
- component important al membranelor celulare
- (10-50%) din totalul lipidelor
- rigidizează membrana și-i reduce fluiditatea
 STRUCTURA PLASMALEMEI
II.Proteinele membranare - 2 categorii
• Proteine integrale (intrinseci) - trec prin tot bistratul
lipidic
• Proteine periferice (extrinseci) – ancorate în lipide
 Transport transmembranar
Transport pasiv - Microtransport
- Difuzia simplă
- Difuzia facilitată
- canale
- carrieri (transportori)

Transport activ- Microtransport

- pompe ionice
- transport activ secundar

Macrotransport
- endocitoza
- exocitoza
- transcitoza
 Transport transmembranar
După numărul de specii moleculare transportate
- uniport
- cotransport (simport / antiport)
Transport transmembranar
 Transportul pasiv

= proces de difuziune prin membrană; fără consum

energetic

- rata de difuzie este proporțională cu:

= temperatura absolută,
= gradientul de concentrație
= coeficientul de permeabilitate (determinat de
coeficientul de partiție între membrană și mediu).

Substanțele lipofile difuzează ușor prin bistratul

fosfolipidic, iar cele hidrofile utilizează diverse
căi hidrofile.
 DIFUZIUNEA SIMPLĂ

= este un proces fizic prin care moleculele unei substanțe se

împrăștie într-un “mediu de difuzie”.

- difuzia este o dispersie moleculară termodependentă;

rezultatul agitației termice; tinde să realizeze o stare de
echilibru a concentrației substanțelor de o parte și de alta a
membranei.
- poate avea loc prin stratul dublu lipidic sau prin proteine.

Dacă două compartimente lichidiene sunt separate printr-o

membrană care permite trecerea moleculelor respective =>
fenomen de difuzie prin membrană.

ESTE UN FENOMEN PASIV dictat de gradiente chimice (sau

electrochimice în cazul ionilor).
 DIFUZIUNEA FACILITATĂ

= difuziunea transmembranară pe căi preferențiale specifice

se numește facilitată.

•Transportul este pasiv (în sensul gradientului electro-chimic și

fără consum energetic)
•Viteză mai mare decât difuziunea simplă
•Transportul poate fi inhibat prin analogi structurali ai solvitului
•Esența fenomenului de facilitare constă în existența unei
structuri în cadrul membranei care pentru un gradient permit o
rată de difuziune mai mare decât cea prin difuziune simplă.
•Rata de difuzie facilitată => fenomen de saturare, similar cu
procesele catalizate enzimatic.
• Procese de difuziune facilitată pentru diverse substanțe (glucoză,
glicerol, aminoacizi, uree, anioni) => utilizează proteine
transportoare.
 DIFUZIUNEA FACILITATĂ
Transportorii proteici folosesc mecanismul
conformațiilor alternative (transconformare)
 OSMOZA
= difuziunea apei prin membrane

Osmolaritatea = numărul total de particule ale substanțelor

solvite raportat la numărul lui Avogadro și la volumul soluției (sau
la masa de solvent în cazul exprimării ca osmolalitate); constantă
homeostatică.

Osmoza → proces fundamental prin care se produce transferul

apei - între compartimentele hidrice ale organismului;
- între interiorul fiecărei celule și mediul extracelular.

Presiunea osmotică = presiunea care aplicată în

compartimentul cu osmolaritate mai mare poate împiedica
osmoza.
 Soluțiile:
care au aceeași presiune osmotică = izotone
care au aceeași osmolaritate = izoosmotice

 Celulele sunt viabile și funcționează normal numai dacă

mediul în care se găsesc are aceeași presiune osmotică cu cel
intracelular (mediul izotonic).

-în mediul hipotonic (puține substanțe dizolvate, multă apă),

celula absoarbe apă prin osmoză => volumul celular crește =>
balonizare => liză

-în mediul hipertonic (multe substanțe dizolvate, puțină apă),

osmoza se realizează în sens opus, spre exteriorul celulei, având
efecte inverse=> celula se ratatineaza
 CĂILE HIDROFILE DE TRANSPORT
 Porii
- sunt structuri proteice care delimitează căi apoase
transmembranare.

 Canalele
- prezintă bariere de permeabilitate și de selectivitate;
- operate chimic sau electric.

 Transportori
- transferul de substanță presupune:
 legarea acesteia de proteina transportoare pe o față a membranei;
 o anume modificare conformațională a acesteia (flip-flop, ping-pong,
situsuri succesive de legare);
 eliberarea substanței transportate pe cealaltă față a membranei.
 Canale ionice membranare

 Sunt căi transmembranare preferențiale pentru substanțe hidrofile, de nivel

intermediar între pori și transportori în ce privește rata de transfer și
selectivitatea.

 Funcția de canal ionic este asigurată de ansambluri oligomerice de proteine

transmembranare (intrinseci).

 Transportul prin canale este strict pasiv, conform gradientelor electro-chimice

(doar unii transportori, care sunt sisteme complet diferite ca mecanism de
funcționare față de canale, pot realiza fenomene de transport activ).

 Fluxul de particule prin canale este foarte rapid, comparativ cu cel asigurat de
transportori (nu necesită un ciclu de modificări conformaționale pentru
transferul unui ion / molecule).
 Canalele ionice prezintă mecanisme de control al fluxului de particule → sunt
„dependente” / „operate” de anumiți factori:
 potențialul electric transmembranar (voltaj-dependente);
 complexe ligand-receptor (receptor-operate, activate de
liganzi).
 Canale voltaj-dependente
 Sunt responsabile de variațiile de potențial transmembranar și de apariția
potențialului de acțiune.
 Canalele voltaj-dependente au două funcții principale:
- producerea potențialelor de acțiune (PA) în celulele excitabile (canalele
voltaj-dependente de Na+ și K+)
- transformarea semnalului electric în semnal chimic (canalele de calciu),
când calciul va fi folosit ca mesager secund (secreție, contracție musculară, etc.).
 Ionii pot trece prin canalele ionice datorită prezenței filtrului de selectivitate.
 TRANSPORTORI MOLECULARI
TRANSMEMBRANARI
• pentru o varietate de solviți (glucoza, aa) membrana
trebuie să asigure mecanisme speciale de transport:
‒ dimensiunea și/sau polarizarea nu permit transportul (este
nevoie de facilitare),
‒ concentrația este mai mare în compartimentul de
destinație (e nevoie de transport activ, primar sau
secundar).

• există proteine membranare integrale numite

transportori (facilitatori, carriers, porters) care folosesc
gradienți de concentrație/electrochimici pentru a transfera
substanțele respective prin bistratul lipidic, nu în masă, ci
moleculă cu moleculă sau ion cu ion.
Transportorul este o proteina transmembranară, care suferă
modificări conformaționale reversibile, după cum urmează:

-într-o anumită stare conformațională ("pong") locurile de legare sunt

deschise spre exteriorul membranei, iar în stare "ping" se închid la
exterior și se deschid spre interior;

- în cealaltă stare conformațională ("ping"), aceleași locuri sunt expuse

spre partea opusă a membranei, iar substanța este eliberată.
protein contains specific binding sites
for solute
reversible conformational changes involved
passive transport
Transportul unei singure molecule:
- conform gradientului electrochimic (uniport)
- împotriva acestuia (pompă).

Transportul a două (sau mai multe) specii moleculare

- cotransport (simport / antiport), care poate fi:
transport pasiv
transport activ (pompă)
transport activ secundar
 TANSPORTUL ACTIV
 se realizează numai de către transportori proteici;
 poate fi primar (pompe ionice) / secundar (după cum proteina
transportoare prezintă / nu activitate ATP-azică proprie).

Pompe ionice
- Pot transporta ioni și alți solviți împotriva gradienților de
concentrație.
- Energia pentru această activitate este sub formă de ATP (hidroliza
ATP-ului are loc când se cuplează ionii necesari pentru transport).
clasa P clasa F clasa V
 Cea mai cunoscută pompă ionică este ATP-aza Na+/K+ 
 Este alcătuită din patru subunități proteice (2α și 2β; subunitatea α  are
activitate ATP-azică.
 Hidroliza ATP furnizează energia care permite translocarea a 3 ioni de Na în
exteriorul celulei și a doi ioni de K în interior.
 Este o pompa electrogenică întrucât are ca rezultat un transfer net de o
sarcină pozitivă/ciclu în exteriorul  celulei.
 TANSPORTUL ACTIV SECUNDAR
 Este:
 întotdeauna cotransport, una din substanțe fiind transportată
activ pe baza gradientului pentru o alta;
 consumul de energie este indirect, realizându-se la nivelul unui
transportor activ primar ce menține gradientul menționat,
necesar pentru funcționarea celui secundar;
 reprezintă baza transportului activ pentru numeroși ioni,
glucoză, aminoacizi, etc.
 odată cu ionul transportat activ (Na+), un alt solvit se poate
cupla la transportor;
 pe baza gradientului de Na+ (“secundar” transportului activ de
Na+) se transportă spre interior glucoză, aminoacizi (simport),
iar ionii de calciu și protonii sunt îndepărtați din citosol
(antiport).
TRANSPORT ACTIV SECUNDAR
 TANSPORTUL ACTIV SECUNDAR

 Diferența majoră transportul activ secundar / transportul activ primar:

în cazul transportului activ secundar energia este furnizată de
gradientul de concentrație.

 Gradientul electrochimic al ionului de Na+ între exteriorul celulei și

interiorul acesteia, realizat prin procesul de transport activ primar al
acestui ion (pompa Na/K) = un mijloc de înmagazinare de energie
care poate fi utilizată pentru funcționarea sistemelor de
transport activ secundar.

 Inhibarea producerii de ATP (ouabaina) într-o celulă determină într-o

primă fază oprirea transportului activ al Na+, cu scăderea
consecutivă a gradientului transmembranar a Na+, urmată de
oprirea transportului activ secundar care depindea de gradientul
de Na+ drept sursă de energie.
 În cadrul proceselor de transport activ secundar:

- Na+ se deplasează întotdeauna din mediul

extracelular (concentrație foarte ridicată), în interiorul
celulei (concentrația scăzută), deci în sensul
gradientului său de concentrație;

- substanța de transportat este deplasată

împotriva gradientului său de concentrație
(compartimentul cu concentrație scăzută în cel în
care concentrația este ridicată).