ARTROLOGIA

Artrologia sau syndesmologia (Greacă: syndesmos = ligament și logos =

știință) este partea anatomiei care are ca obiect studiul articulațiilor.
În anatomie, termenul de ”articulație” face referire la aranjarea structurilor care mențin două
sau mai multe suprafețe osoase alăturate împreună. Astfel, articulația reprezintă un set de
elemente (țesut fibros și/sau cartilaj, ligamente, capsule, membrane) care reglează legătura
dintre cele două segment scheletice.
Articulațiile sunt clasificate prin cât de multă mișcare permit (funcție) sau din ce sunt făcute
(structura). Cele mai multe permit mișcarea liberă, unele permit doar mișcarea în anumite
feluri și alte nu permit mișcarea. Prin utilizarea terminologiei științifice, vorbim de
articulațiile sinoviale, articulațiile sinartrozei și articulațiile amfiartrozei.

 Ce sunt articulațiile fixe?

Articulațiile fixe, numite articulațiile sinartrozei, fac referire la articulațiile care oferă
stabilitate anumitor zone ale corpului, cum ar fi articulațiile oaselor craniului și pelvisului.
Acestea sunt caracterizate de continuitatea segmentelor osoase care sunt strâns unite și sunt
separate de un strat subțire de țesut conjunctiv fibros. Sunt numite ”fixe” sau ”imobile”,
deoarece nu se mișcă.
Există trei tipuri diferite de articulații fixe: suturi, sindesmoza și gomfoză. Suturile sunt
joncțiunile dintre oasele craniului. Acestea includ:
Sutură plană: marginile oaselor articulației sunt foarte netede
Sutură dințată: cea mai comună sutură, include articulații ascuțite de blocare
Sutura solzoasă: Marginea unui os se suprapune pe osul cu articulație
Sindesmozele sunt articulațiile fixe dintre două oase lungi. Un exemplu de sindesmoză este
articulația tibiei și fibulei din gleznă. Mișcarea la aceste tipuri este determinată de lungimea
fibrelor țesuturilor conjunctiv. În final, gomfoza face referire la articulațiile dintre rădăcinile
dinților și oasele mandibulei sau maxilarului.
 Articulațiile fixe permit stabilitatea în anumite zone ale corpului, deși nu se mișcă.
Exemplele de articulații fixe includ articulațiile dintre oasele craniului și articulația în
care oasele radiusului și cubitusului se întâlnesc în partea inferioară a brațului

 Ce sunt articulațiile semimobile?

Articulațiile semimobile, cunoscute și ca amfiartroze, se referă la îmbinările caracterizate
printr-o mișcare limitată. Asemenea exemple includ vertebrele, coastele și coloana vertebrală.
În articulația coloanei vertebrale, oasele care formează articulațiile sunt acoperite cu
cartilagiu și îmbinate împreună prin ligamentele interosoase și periferice, care permit doar
executarea anumitor mișcări. Articulațiile cu mișcări reduse fac parte din sistemul scheletului
și includ articulațiile dintre vertebre și simfiza pubiană. Există două tipuri de articulații
semimobile:
  Simfiza: o articulație puțin mobilă, în care suprafețele articulate ale oaselor sunt
acoperite cu cartilaj hialinic, iar oasele sunt atașate între ele printr-un un strat numit
fibrocartilaj. Ex: simfiza pubiană și simfiza sacro-coccigiană
 Sincondroza: o articulație imobilă, în care materialul care leagă suprafețele articulare
este cartilajul hialin. Ex: prima articulație sterno-costală
Funcția principală a articulațiilor semimobile este cea de a permite anumite mișcări ale
corpului, precum și să acționeze ca structuri de sprijin.

 Ce sunt articulațiile mobile?

Articulațiile sinoviale, cunoscute și sub denumirea de articulații mobile, se referă la cele
capabile să se deplaseze într-o varietate de direcții (permit mobilitatea). Astfel de exemple
includ articulația genunchiului, articulația cotului, încheietura mâinii, articulația umărului, a
șoldului și a gleznei. Suprafețele articulare sunt netede, acoperite cu cartilaje, și se îmbină
într-o așa numită capsulă comună. Capsula articulară este un țesut conjunctiv fibros, care
asigură o îmbinare sigură. În exterior, ea este înconjurată de o membrană fibroasă, capabilă să
secrete și să reabsoarbă fluidul sinovial (substanță vâscoasă, incoloră), al cărui rol este de a
umple articulațiile, pentru a le menține lubrifiate și a le face să se miște mai ușor.
 Funcția principală a articulațiilor mobile este să permită executarea unei game largi de
mișcări, cum ar fi în cazul articulației genunchiului sau a cotului. Tipurile de
articulații sinoviale se bazează pe forma lor, și pot fi clasificate în: plane, sferice,
elipsoidale – și sunt în general consistente (înglobându-se reciproc).
 Cele șase tipuri diferite de articulații sinoviale includ următoarele:
1. Articulațiile elipsoidale (ex: încheietura mâinii)
2. Articulațiile plane (ex: unele articulații la nivelul piciorului și încheieturii mâinii)
3. Articulațiile de tip balama (ex: articulațiile genunchiului, cotului și degetelor)
4. Articulațiile selare (ex: baza degetului mare)
5. Articulațiile de tip pivot (ex: prima și a doua vertebră a gâtului, care permit mișcarea
capului înainte și înapoi)
6. Articulațiile de tip bilă-cavitate (ex: umărul și șoldul)

Sistemul de parghii.
Cele mai multe miscari initiate de muschi utilizeaza principiul parghiei. Parghia este o
masinarie simpla, destinata sa aduca un „avantaj mecanic”; cu alte cuvinte, necesarul de
energie va fi mai mic.Parghia este o bara, sprijinita pe un punct fix; forta aplicata asupara
barei va mobiliza o greutate. Astfel, la parghiile mecanice se cunosc trei puncte de aplicare a
fortelor: punctul de sprijin, punctul de rezistenta si punctul de aplicare a fortei motorii.Exista
trei tipuri de parghii, in functie de amplasarea celor 3 puncte de-a lungul barei. Cele de gradul
I sunt parghii de echilibru, cele de gradul II de forta si cele de gradul III de viteza.
Toate cele trei tipuri sunt utilizate si de corpul
nostru, dar cele mai numeroase sunt cele de
gradul III care permit ca, printr-o forta redusa, sa
imprime bratului cu incarcatura o deplasare
ampla, rapida, dar cu un consum mare de
energie. Sa luam cazul flexiei antebratului pe
cot, micare facilitata prin contractia muschiului biceps: punctul de sprijin este articulatia
cotului, forta actioneaza imediat dupa, in punctul de insertie al bicepsului, iar rezistenta este
la capatul antebratului (in cazul de mai jos, suplimentata prin gantera din mana).
Singura parghie de gradul II din corpul omenesc este la nivelul piciorului, ce permite
ridicarea pe varfuri. Fiind vorba de deplasarea intregii greutati a corpului, este nevoie de o
forta mare ce ne permite sa mergem, sa sarim, sa alergam. Astfel, punctul de sprijin
corespunde varfului piciorului, in contact cu solul (capetele metatarsienelor), puterea este
imprimata de contractia muschiului sural, inserat pe calcai, iar rezistenta este reprezentata de
proiectia centrului de greutate care cade la nivelul gleznei, deci intre sprijin si putere.
O parghie de grad I permite mentinerea in echilibru a capului pe coloana vertebrala. Punctul
de sprijin este in mijloc, la nivelul articulatiei dintre craniu si prima vertebra, rezistenta este
reprezentata de greutatea capului, iar puterea este data de muschii cefei, inserati pe craniu,
care nu permit caderea capului inainte.

Patologia Articulatiilor
 Osteoartrita este o afectiune in care cartilajul care protejeaza si inveleste suprafetele
articulare se deterioreaza o data cu trecerea timpului. In cele din urma, oasele,
nemaifiind separate de cartilaj, se freaca unele de altele, ducand la lezarea tesutului si
a osului subiacent si determinand aparitia simptomelor articulare dureroase ale
osteoartritei.
Osteoartrita, denumita cateodata boala articulara degenerativa sau osteoartroza,
reprezinta cea mai frecventa forma de artrita si este cauza principala a durerii si
invaliditatii in randul adultilor in varsta.
Boala afecteaza adesea articulatiile coloanei vertebrale, degetelor de la mana,
degetului mare de la mana, soldului, genunchilor sau degetelor de la picioare.
Osteoartrita de la nivelul genunchiului se soldeaza cu invaliditate in 10% din cazurile
(1 din 10 persoane) aparute la varsta de peste 55 de ani si 25% dintre acestea (1 din 4
persoane) au invaliditate severa.
 Tulburarile articulatiei temporo-mandibulare (ATM) sunt reprezentate de o serie de
afectiuni adesea dureroase, ce intereseaza atat articulatia, cat si musculatura aferenta
acesteia, ce controleaza diversele miscari ale mandibulei: vorbitul, mestecatul,
etc.Numarul exact al persoanelor care prezinta una dintre aceste afectiuni nu este
cunoscut dar s-a observat statistic faptul ca persoanele de sex feminin afectate, sunt in
numar dublu fata de cele de sex masculin.

Luxatia sau dislocarea articulara reprezinta un traumatism ligamentar insotit de deplasarea

capetelor distale al oaselor unei articulatii, cu pierderea raportului anatomic normal al
suprafetelor articulare. Dislocarea articulara poate fi partiala atunci cand contactul dintre
oasele afectate se realizeaza doar pe o anumita suprafata si totala in situatia in care deplasarea
determina desprinderea completa a structurilor osoase la nivelul articulatiei.
Luxatia poate fi prezenta la nivelul membrului inferior si poate afecta articulatia soldului,
genunchiului si glezna sau la nivelul membrelor superioare- umar, cot sau incheietura mainii
si mai putin la nivelul degetelor.
Luxatia se poate datora unui traumatism (caderi de la inaltime, accidente auto) sau stres mecanic
intens (efort fizic brusc fara incalzire prealabila), insa poate avea si determinism genetic (malformatii
congenitale) putand fi prezenta la toate categoriile de varsta.
Dislocarea articulației determina într o prima etapa aparitia durerii în zona afectata, durere severa care
se insoteste de impotenta functionala a articulației membrului afectat. Alte simptome prezente in cazul
luxatiei care pot aparea in cazul rupturilor ligamentare si afectarea structurilor nervoase adiacente sunt
reprezentate de:

 Tumefiere;
 Deformarea accentuata a articulatiei;
 Mobilitate anormala a structurilor osoase din componenta articulatiei afectate;
 Lipsa pulsului periferic;
 Senzatia de rece la nivelul articulatiei.

Entorsa reprezinta un traumatism ligamentar cel mai frecvent intalnit la nivelul gleznei si
articulatiei mainii care apar in urma unei miscari bruste, nefiresti care suprasolicita capacitatea
fiziologica de functionare a ligementului afectat. Practicarea anumitor sporturi fara o incalzire in
prealabil care sa intensifice circulatia si sa relaxeza tendoanele pregatindu le pentru efort fizic sustinut
pote predispune anumite persoane la accidente soldate cu entorse.

Entorsele sunt acompaniate de:

 Durere si impotenta functionala articulara;
 Tumefiere (edem articular);
 Echimoza (aparitia de vanatai la nivelul articulatiei lezate);
 La mobilizarea se poate sesiza un pocnet specific fapt ce atesta prezenta unei rupturi
ligamentare

Practicarea anumitor sporturi fara o incalzire in prealabil care sa intensifice circulatia si sa

relaxeza tendoanele pregatindu le pentru efort fizic sustinut pote predispune anumite
persoane la accidente soldate cu entorse: fotbalisti, baschetbalisti, rugbisti, basebalisti si
practicanti ai artelor martiale. Frecvent intalnite sunt entorsele la nivelul genunchilor,
degetelor de la maini si picioare si a ligamentelor intervertrebrale alaturi de incheieturile
mainii si glezne.
In functie de impactul fortelor asupra ligamentelor, leziunea poate fi subimpartita in 3
categorii distincte:
 Entorsa de gradul I in care ligamentul ramane intact fiind doar elongat in timpul
traumatismului;
 Entorsa de gradul II reprezinta ruperea partiala a ligamentului;
 Entorsa de gradul III presupune ruptura ligamentara totala uneori cu avulsie
osoasa (capetele ligamentului sunt inserate pe os astfel ca sub actiunea unor
forte suficient de mari osul este tras brusc si se poate smulge).

Sangele
Sângele este o substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii),
care circulă prin vene și artere, capilare(cele mai mici vase de sânge care participă la procesul de
respirație) asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. Sângele este un
țesut special sub formă lichidă care, prin intermediul aparatului circulator, alcătuit din inimă și
vasele sanguine, transportă nutrienții și oxigenul la nivelul țesuturilor corpului, de unde preia
dioxidul de carbon și produșii de catabolism tisular, transportându-i la nivelul organelor de
eliminare. În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numește
hematologie.Sângele este alcătuit dintr-o parte lichidă, plasma sanguină, în care plutesc o serie de
celule specifice sângelui.
Circulația sângelui este asigurată în primul rând prin contracțiile mușchiului cardiac, ajutat de
valvulele venoase în combinație cu contracțiile mușchilor scheletici.
În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă și irigă țesuturile se numesc
artere iar cele care sosesc la inimă și transportă produsele de catabolism de la țesuturi încărcate cu
dioxid de carbon se numesc vene.

Sângele este compus din elemente celulare (ca.44 %) și plasmă (ca. 55 %), care conține (90 % apă),
proteine, săruri minerale și substanțe cu molecule mici ca monozaharide, hormoni, gaze dizolvate,
și substanțe nutritive (glucide, lipide, vitamine), mai conțin produse de catabolism destinate
excreției (rinichi) ca ureea, acid uric, hipuric.
Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, cu alte cuvinte un amestec de lichide,
gaze,substanțe solide printre care se înțeleg și celulele.
Sângele prin conținutul său de eritrocite (globule roșii) în comparație cu plasma având o
vâscozitate mai mare, creșterea hematocritului influențează pozitiv creșterea vâscozității sângelui,
care determină încetinirea curentului sanguin, prin proprietatea plastică a eritrocitelor sângele nu
se comportă ca o suspensie ci ca emulsie
Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4 care prin diferite procese tampon va fi menținută constant,
evitând fenomenele dăunătoare organismului de acidoză sau alcaloză.
Culoarea roșie a sângelui este datorată pigmentului (cu fier) hemoglobină din eritrocite care
încărcate cu oxigen au o culoare mai deschisă

Plasma[modificare | modificare sursă]

Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge și este formată din aproximativ 90%
apă, 1% substanțe anorganice (săruri minerale care conțin ioni dintre care mai importanți sunt cei
de sodiu Na, clor Cl, potasiu K, magneziu Mg, fosfor P și calciu Ca) și aproximativ 9% substanțe
organice (proteine, glucide, lipide etc). Raportul de proteine variază între 60 și 80 g/litru ca. 8 %
din volumul plasmei.
Proteinele separate prin electroforeză sunt albumine ca și α1-, α2-, β- și γglobuline. Proteinele din
plasmă pe lângă rolul de transport, mai joacă un rol important în apărarea organismului prin
sistemul imunologic, în procesul de coagulare a sângelui rolul de tampon în menținerea unui pH
constant și menținerea constantă a presiunii osmotice din sânge.
Plasma care nu mai conține factorii de coagulare este numit ser sanguin acesta se obține prin
centrifugarea sângelui după coagulare.
Serul conține 91 % apă, factori de creștere care nu sunt prezenți în plasmă, 7 % proteine, restul
sunt electroliți și hormoni, culoarea galbenă a serului se datorează bilirubinei.

Elemente figurate
Elementele figurate ale sângelui sunt eritrocitele, leucocitele și trombocitele. Prezintă variații de
număr și formă în funcție de specie.

Eritrocitele (numite și globulele roșii sau hematii) au rolul de a transporta oxigenul și dioxidul de
carbon. Sunt celule anucleate, ce conțin un pigment numit hemoglobină. Aceasta este o proteină
compusă dintr-o albumină numită globină și o grupare numită hem, ce conține fier, cu rol de fixare
a oxigenului. Hemoglobina este pigmentul care determină culoarea roșie a sângelui. Unele specii
de animale au alt tip de pigment sanguin, care conține cupru și este de culoare albastră (Octopus).
Circa 1 % din eritrocitele din sângele periferic sunt reticulocite, restul fiind eritrocite mature.

Leucocitele sau globulele albe se împart în granulocite și agranulocite. Granulocitele sunt

leucocite cu nucleu granular, clasificate după culoarea protoplasmei în trei categorii: eozinofile,
bazofile și neutrofile. Au rol imunologic în imunitatea nespecifică. Agranulocitele sunt leucocite cu
nucleu de formă mai simplă, negranular, și se clasifică în monocite și limfocite. Au rol în imunitatea
specifică.

Numărul normal de globule albe variază în funcție de vârstă, fiind mai mare la copil. Poate depăși
valorile normale ale vârstei, în caz de boală. În infecții, în special bacteriene, numărul de leucocite
de regulă crește, dar poate să și scadă în infecții cu anumiți germeni, în special virusuri, sau la
persoane cu imunodeficiențe.

Trombocitele, numite și plachete sanguine, sunt celule ale sângelui cu rol în coagulare.

Proporția elementelor figurate (celulare) din sânge se numește hematocrit. Valorile normale ale
hematocritului variază în funcție de vârstă și sex. La bărbați, valoarea normală a hematocritului
este între 44 - 46 %, la femei între 41 - 43 %. La copii variază în funcție de vârstă, la nou născuți
fiind de 60 %, iar la copiii până la pubertate de numai de 30 %.

VATAVU LARISA DIANA, AMG1