Plet

Ghid de apreciere a bunăstării animalelor în adăposturi – Gabriela MALOȘ
LUCRAREA 1.
INTRODUCERE
Cunoaşterea nivelului factorilor de mediu natural, nivel corelat întotdeauna cu nivelului lor de
influenţă asupra organismului animal şi mai ales cunoaşterea nivelului factorilor de mediu artificial,
care determină aşa numitul „microclimat” din adăposturile de animale, incluzâd formarea şi evoluţia
lor precum şi interacţiunile ce se stabilesc între aceştia, este absolut necesară pentru asigurarea
nivelului acestora care să corespundă cerinţelor animalelor domestice - bunăstarea organismelor
animale.
Este demn de menţionat că această cunoaştere nu este suficientă, pentru asigurarea nivelului
lor dorit, care să se suprapună cu cerinţele animalelor, fiind necesară şi dirijarea conştientă a
respectivilor factori. Acest lucru însă se poate realiza numai după cunoaşterea nivelului fiecărui factor
care are influenţă asupra organismului animal, în scopul depistării intensităţii acţiunii asupra
eficienţei producţiei, nivelului acesteia şi sănătăţii animalelor, precum şi pentru corectarea nivelurilor
cu acţiune negativă asupra acestora.
În această lucrare se vor trata metodele de determinare a factorilor mediului natural şi artificial
(ai microclimatului adăposturilor), incluzând detalierea: importanţei determinării, descrierii aparaturii
folosite, tehnicii de lucru corecte, modului de obţinere şi interpretare a datelor obţinute şi nu în
ultimul rând posibilităţile de dirijare a respectivilor factori, în direcţia suprapunerii lor cu cerinţele
animalelor.
Factorii de mediu natural cu influenţă directă sau indirectă asupra organismului animal şi
implicit asupra factorilor mediului artificial (a microclimatului adăposturilor) pot fi clasificaţi în trei
mari grupe în funcţie de apartenenţa lor: factori ai aerului, factori ai solului şi factori ai apei.
Aerul influenţează direct sau indirect organismele animale (bunăstarea lor) şi în general viaţa
prin proprietăţile sale fizice (temperatură, umiditate, precipitaţii, presiune atmosferică, mişcările
aerului, radiaţie solară, electricitate atmosferică şi factori meteorogici complecşi) şi prin compoziţia
sa (gaze, vapori de apă, pulberi, microorganisme).
Solul influenţează direct şi mai ales indirect bunăstarea animalelor prin: structură mecanică,
proprietăţi fizice (porozitate, permeabilitate, capilaritate, capacitate de absorbţie şi temperatură),
compoziţie (minerală şi organică, aer, apă şi microorganisme).
Apa, factor indispensabil al vieţii pe planeta noastră, influenţează bunăstarea organismul
animal în special prin tehnica de adăpare utilizată în scopul asigurarării cantitative la nivelui
necesarului, prin calitatea ei igienică şi bineânţeles că şi prin multiple influenţe indirecte.
Factorii de microclimat (de mediu artificial realizat în adăposturi) pot fi clasificaţi în factori
fizici (temperatura aerului, umiditatea aerului, mişcarea aerului, presiunea aerului, radiaţiile, gradul
de ionizare al aerului şi zgomotul din adăposturi), factori chimici (azotul, oxigenul, ozonul, bioxidul
de carbon, amoniacul, hidrogenul sulfurat, gazele de canal şi alte gaze din aerul adăposturilor) şi
factori biologici (sistemul pulberi-microorganisme din aerul adăposturilor).
Având în vedere că aşa cum este de aşteptat mulţi factori sunt comuni atât mediului natural
cât şi adăpostului, tehnica de lucru fiind în mare măsură similară, s-a procedat la descrierea în detaliu
a determinării pentru ambele situaţii şi a posibilităţilor de protejare de acţiunea excesivă şi respectiv
de dirijare a acestora pentru asigurarea cerinţelor animalelor, cu specificarea diferenţelor existente.
1
CAPITOLUL 1. Aprecierea igienică a aerului

Aprecierea igienică a aerului, component esenţial al mediului natural şi al microclimatului din
adăposturile de animale, se referă la aprecierea proprietăţilor fizice, a celor chimice şi a celor
biologice.
1.1. Determinarea proprietăţilor fizice ale aerului
1.1.1. Determinarea temperaturii aerului

În esenţă temperatura aerului defineşte starea de încălzire sau de răcire a acestui corp gazos –
aer atmosferic.
1.1.1.1. Importanţa determinării

Cunoaşterea temperaturii aerului are o deosebită importanţă ce rezultă din acţiunea acestui
factor asupra organismelor animale (asupra posibilităţilor de homeostazie termică, asupra producţiilor
şi stării de sănătate a animalelor) atât pentru animalele aflate în mediu exterior (padocuri, păşune etc.)
cât şi pentru cele cazate în adăposturi.
Numai prin cunoaşterea temperaturii aerului atmosferic şi mai ales a evoluţiei în timp a acestui
factor se poate cunoaşte influenţa majoră a acestuia asupra temperaturii aerului din adăposturile în
care sunt cazate animalele şi se pot lua măsurile necesare pentru a proteja animalele de acţiunea
nefavorabilă a temperaturilor extreme asupra sănătăţii şi producţiei animalelor.
Pe de altă parte, trebuie foarte bine cunoscute cerinţele organismelor animale faţă de acest
factor fizic de mediu, precum şi modul de influenţă a acestuia asupra acţiunii altor factori de mediu
(în special factori fizici: umiditate, presiune) cu influenţă asupra organismului animal.
Temperatura aerului din adăposturi este considerat a fi cel mai important factor de
microclimat, atât prin acţiunea directă asupra animalelor, cât şi prin faptul că influenţează majoritatea
celorlalţi factori (ca şi intensitate de acţiune a acestora asupra bunăstării organismelor animale).
Deşi puternic influenţată de temperatura aerului atmosferic (din exterior), temperatura aerului
din adăposturi evoluează relativ independent de aceasta şi este în general mai ridicată, nivelul ei fiind
dat de bilanţul termic rezultat dintre producţia de căldură (animală şi artificială) şi pierderile de
căldură.
Temperatura se poate măsura cu instrumente denumite generic termometre (termos = stare de
încălzire; metros = a măsura) şi este exprimată în grade de temperatură a căror mărime depinde de
scara termometrică luată ca bază.
1.1.1.2. Exprimarea temperaturii: scări termometrice

Pentru exprimarea temperturii aerului sau a altor componente ale mediului natural şi artificial
(sol, apă, diverse lichide etc.) se utilizează grade de temperatură ale căror valori depinde de scara
termometrică utilizată. Există patru scări termometrice: Celsius, Réaumur, Farenheit – scări
termometrice clasice şi Kelvin – scara termometrică absolută.
Fiecare scară termometrică se defineşte obligatoriu prin două valori disticte şi anume:
- valoarea punctului de îngheţ al apei (a punctului de topire a gheţii),
- valoarea punctului de fierbere al apei.
1. Scara Celsius utilizează gradele Celsius, simbolizate ºC, se defineşte prin punctul de îngheţ
al apei de 0 ºC şi punctul de fierbere al apei de 100 ºC, având deci 100 de trepte, din care cauză se
numeşte şi scară centesimală. În prezent este scara termometrică cea mai utilizată pe plan mondial
dintre scările clasice, fiind şi scara utilizată în mod oficial şi în România.
2. Scara Réaumour utilizează gradele cu acelaşi nume, simbolizate ºR, se defineşte prin
punctul de îngheţ al apei de 0 ºR şi punctul de fierbere al apei de 80 ºR, având deci 80 de trepte.
Această scară termometrică s-a folosit în trecut în Franţa, dar în prezent nu mai este folosită.â
2
3. Scara Farenheit foloseşte gradele cu acelaşi nume ce sunt simbolizate ºF, fiind caracterizată
prin punctul de îngheţ al apei de 32 ºF şi punctul de fierbere al apei de 212 ºF, având deci 180 trepte
între cele două puncte. Este scara termometrică utilizată în ţările de limbă engleză.
Aceste trei scări termometrice clasice au drept caracteristică comună faptul că prezintă atât
valori de temperatură pozitive, cât şi negative.
4. Scara Kelvin, este numită şi scară termometrică absolută deoarece nu prezintă valori
negative, ea utilizând pentru exprimare gradele Kelvin, simbolizate ºK. Se defineşte prin punctul de
îngheţ al apei de 273 ºK şi punctul de fierbere al acesteia de 373 ºK, fiind deci tot o scară centesimală
ca şi scara Celsius, ea urmărind cu fidelitate scara Celsius (1ºK = 1ºC). Valoarea de 0 ºK este cea mai
scăzută temperatură ce s-a putut realiza până în prezent, respectiv exprimată în scara Celsius ea are
valoarea de - 273 ºC (0 ºK = - 273 ºC).
Se pot realiza transformări între diferitele scările de temperatură folosind formulele de
conversiune:
ºC = 5/9 (ºF – 32) = 5/4 ºR;
ºF = (9/5 x ºC) + 32 = (9/4 x ºR) + 32;
ºR = 4/5 ºC = 4/9 (ºF – 32).
Exemple:
10 ºC = ? ºF = ? ºR
10 ºC = (1,8 x10) + 32 = 50 ºF ; 10 ºC = 0,8 x 10 = 8 ºR
60 ºF = ? ºC = ? ºR
60 ºF = 0,55 (60 – 32) = 15 ºC; 60 ºF = 0,44 (60 – 32) = 12 ºR
- 30 ºR = ? ºC = ? ºF
- 30 ºR = 1,25 x (-30) = - 37,5 ºC; - 30 ºR =( 2,25x(-30) )+ 32= 2,25 x 2 = 5 ºF
1.1.1.3. Instrumentar utilizat - tipuri de termometre

Termometrele, de construcţie foarte variată, pot fi clasificate după două mari criterii ce se
combină şi anume:
a) după principiul de bază al funcţionării lor există:
 termometre bazate pe dilatarea liberă a corpurilor sub influenţa temperaturii mediului
înconjurător: termometre de sticlă cu lichid (alcool colorat, mercur, solvenţi organici);
termometre bimetalice;
 termometre bazate pe variaţia rezistenţei electrice în funcţie de temperatură: termometre cu
punte (termistor).
b) după scopul utilizării lor există:
 termometre uzuale (ordinare): pentru exterior şi respectiv pentru interior;
 termometre speciale: pentru determinarea temperaturii lichidelor; pentru determinarea
temperaturii solului; termometre pentru temperaturi extreme: de maximă, de minimă, Six-
Bellani; pentru determinarea temperaturii suprafeţelor.
Combinând aceste criterii cele mai utilizate termometre pot fi grupate astfel:
I. Termometre de sticlă cu lichid
Sunt termometre ce au la bază dilatarea liberă a unui corp lichid sub influenţa temperaturii
mediului, fiind cele mai utilizate tipuri de termometre.
Sunt formate dintr-un tub capilar din sticlă specială (de Jena), având la partea inferioară un
rezervor plin cu un lichid termometric, care poaate fi: mercur, alcool etilic, toluen, benzen, pentan
etc., aceste tuburi fiind fixate pe un suport confecţionat din diferite materiale (sticlă, lemn, metal,
mase plastice etc.) pe care este inscripţionată scara termometrică.
Lichidul termometric utilizat trebuie să îndeplinească câteva cerinţe obligatorii şi
anume:
- să îşi modifice vizibil şi proporţional volumul în funcţie de modificările de temperatură (să
îşi mărească volumul la creşterea temperaturii şi respectiv să îşi micşoreze volumul la
scăderea acesteia);
- să prezinte o suficient de mare diferenţă între punctele de îngheţ şi de fierbere;
3
- să aibă punctul de îngheţ la temperaturi suficient de coborâte pentru a putea servii scopului
propus.
După scopul urmărit, prin modificări constructive se pot obţine mai multe variante:
o Termometre pentru temperatură absolută (ordinare, uzuale) pot fi pentru interior,
având scara gradată de la – 10 ºC la + 50 ºC şi pentru exterior, cu scara gradată de la – 35 ºC la + 50
ºC. Ambele termometre arată temperatura aerului (din adăpost cel de interior şi respectiv atmosferic
cel de exterior) din momentul citirii – temperatura absolută.
Aceste termometre sunt fixate pentru utilizare în poziţie verticală.
o Termometre pentru determinarea temperaturii suprafeţelor se folosesc pentru
determinarea temperaturii, respectiv a gradului de conductibilitate termică a diferitelor suprafeţe din
adăposturi (pereţi, pardosele, tavan etc.). Au rezervorul plat, în spirală, pentru mărirea suprafeţei de
contact. Pentru ca rezervorul să fie ferit de influenţa temperaturii aerului, se izolează cu un manşon
de ebonită, căptuşit cu postav sau plută.
Citirea temperaturii se face în mod obişnuit după stabilizarea nivelului lichidului termometric.
o Termometre pentru temperaturi extreme se folosesc pentru măsurarea temperaturilor
cele mai ridicate dintr-un interval de timp – termometre de maximă; şi respectiv cele mai coborâte
dintr-un interval de timp – termometre de minimă.
Termometrele de maximă folosesc ca lichid termometric mercurul. Se aseamănă cu un
termometru uzual, însă tubul capilar prezintă o gâtuitură, sau un pinten din sticlă care intră în tubul
capilar, deasupra rezervorului, astfel încât mercurul trecut din rezervor (unde se află în cantitate mare)
în tubul capilar prin dilatare sub influnţa căldurii, nu mai poate reveni în rezervor când temperatura
scade (datorită cantităţii mici).
Pentru măsurarea temperaturii, termometrul se aşează aproape orizontal, înclinat cu cca. 2 º
spre rezervor, pentru ca mercurul să nu curgă spre partea superioară a tubului capilar. Citirea se face
la capătul coloanei de mercur, indicând temperatura cea mai ridicată de la o citire anterioară (obişnuit
după un interval de timp de 12 sau 24 ore). După citire se aduce mercurul în rezervor prin scuturare
(ca la termometru medical, care este de altfel şi el un termometru de maximă).
Termometrele de minimă folosesc ca lichid termometric alcool etilic sau toluen, care se
contractă mai uniform la temperaturi scăzute. Rezervorul este bifurcat pentru a se realiza o suprafaţă
de contact mai mare cu aerul. În tubul capilar există un indice mobil din sticlă sau porţelan, care
serveşte la indicarea temperaturii. Când temperatura aerului scade, coloana de lichid termometric se
scurtează, iar prin tensiunea superficială de la nivelul meniscului format la extremitatea coloanei de
lichid termometric, antrenează indicele în direcţia spre rezervor. La o creştere ulterioară a
temperaturii, indicele rămâne nemişcat.
Pentru determinări, termometrul se aşează în poziţie orizontală. Citirea se face la la capătul
indicelui opus rezervorului, obţinându-se temperatura cea mai scăzută de la o citire anterioară
(obişnuit după un interval de timp de 12 sau 24 ore). Cu acest termometru se poate măsura şi
temperatura absolută la extremitatea coloanei de lichid. Pentru o nouă determinare a temperaturii
minime, se ţine termometrul cu rezervorul în sus, până când indicele alunecă la extremitatea coloanei
de lichid.
o Termometrul Six-Bellani permite măsurarea temperaturii maxime, a celei minime şi a
celei absolute. Este format dintr-un tub capilar în formă de U, prevăzut la ambele capete cu câte un
rezervor. Rezervorul de la braţul stâng este umplut cu alcool, care constituie lichidul termometric. În
curbura tubului capilar se află o coloană de mercur, iar în rezervorul de la capătul braţului drept se
află tot alcool, într-o cantitate de numai jumătate din capacitatea acestuia, constituind rezervorul de
nivelare al termometrului. În fiecare ramură a tubului capilar se găseşte câte un indice de sticlă cu fir
metalic în interior, pentru a putea fi manevrate cu un magnet.
Când temperatura aerului creşte, alcoolul din rezervorul principal, prin dilatare, deplasează
coloana de mercur spre braţul drept, care împinge indicele din acest braţ, astfel încât indică
temperatura maximă (partea lui inferioară – dinspre coloana de mercur/dinspre îndoitura tubului
capilar). Când temperatura scade, coloana de mercur va împinge indicele din braţul stâng, indicând
temperatura minimă (capul său inferior – dinspre coloana de mercur). Indicii permit trecerea
alcoolului pe lângă ei fără ai deplasa.
4
Citirea temperaturilor se face deci la partea inferioară a indicilor (termometrul se aşează în

poziţie verticală), temperatura minimă în braţul stâng, temperatura maximă în braţul drept, pentru
perioada scursă de la o citire anterioară. Pentru o nouă determinare, se aduc indicii la capetele coloanei
de mercur cu un magnet. La oricare din braţele tubului capilar se poate citi temperatura absolută
indicată de capătul coloanei de alcool din braţul respectiv. Poziţia termometrului în timpul
determinării poate fi verticală.
II. Termometre bimetalice – TERMOGRAFUL

Termometrele bimetalice ca parte sensibilă (receptoare) o lamă bimetalică alcătuită din două
lame din metale/aliaje cu coeficienţi de dilatare diferiţi, perfect sudate între ele. O lamă este realizată
dintr-un metal/aliaj cu un coeficient de dilatare
mare (oţel, cupru, alamă) fiind deci sensibilă la
modificările de temperatură (se dilată, îşi măreşte
volumul la creşterea temperaturii, modificarea
concretizându-se prin curbarea capătului liber al
lamei bimetalice; se contractă, îşi micşorează
volumul la scăderea temperaturii aerului,
modificarea fiind concretizează prin reducerea
curburii lamei bimetalice care are deci tendinţa de
a revenii spre forma rectilinie). Cealaltă lamă este
realizată dintr-un aliaj cu un coeficient foarte mic
de dilatare: constantan sau invar (aliaje pe bază de
oţel cu nichel – 35 %, carbon – 0,5% şi mangan –
0,5%). Astfel prin dilatarea inegală a celor două
lame ce formează lama bimetalică – piesa
receptoare se produce deformarea acesteia. Acesta
lame bimetalice sunt folosite la construirea
termometrelor înregistratoare – termografe.
Termograful (figura 1- sus) este format
din trei părţi disticte şi anume:
- sistemul sensibil reprezentat de o lamă
bimetalică sau un tub Bourbon care realizează
captarea variaţiilor de temperatură a aerului,
reacţia ei fiind cea de deformare;
- sistemul de transmitere şi amplificare a
informaţiei, respectiv a variaţiilor de temperatură
a aerului, reprezentat printr-un sistem de pârghii,
angrenate între ele cu şuruburi ce permit un reglaj
fin;
- sistemul de înscriere/înregistrare Figura 1: Termograf (sus) și termohigrograf (jos)
propriu-zis reprezentat de o peniţă înscriitoare şi un tambur (cilindru) înregistrator.
Peniţa înscriitoare este fixată la capătul liber al pârgiei, are formă de scafă in care se pune o
cerneală specială (solubilizată în glicerină care se evaporă greu, nu se întinde, nu îngheaţă şi nu usucă
peniţa).
Tamburul înregistrator realizează o mişcare de rotaţie lentă, efectuând o rotaţie completă (de
360 º) fie în 24 ore – termograf zilnic, fie într-o săptămână – termograf săptămânal. Mecanismul de
acţionare este similar cu cel al unui ceasornic mecanic, acţionarea lui făcându-se cu o cheiţă. Pe
tambur se fizează (cu ajutorul unor cleme), o hârtie numită diagramă care pe verticală are trasată scara
termometrică (în general cuprinsă între – 35 ºC şi + 45 ºC), iar pe orizontală are trasate intervale
reprezentând zilele şi orele astfel încât se poate realiza citirea temperaturii aerului chiar din oră în oră
(obişnuit din două în două ore).
Diagramele înscrise se numesc termograme, acestea redând cu fineţe deosebită evoluţia
temperaturii aerului în intervalul de timp respectiv. În cazul termografului săptămânal este indicat ca
5
deasupra intervalului de timp corespunzător unei zile de pe termogramă să se treacă data zilei
respective.
Pe baza temperaturilor citite pe termogramă la orele: 1, 7, 13, şi 19 se poate calcula temperatura
medie zilnică (ca medie aritmetrică).
III. Termometrele cu rezistenţă electrică (Termistor)

Se bazează pe proprietatea conductorilor electrici de a prezenta o variaţie a rezistenţei lor
electrice, atunci când variază temperatura la care sunt supuşi. Obişnuit conductorul este format dintr-
un fir de platină sau de cupru, introdus într-un tub metalic închis ermetic, constituind partea
receptoare. Capetele firului sunt legate la exterior, prin două borne, la un dispozitiv de măsurare a
rezistenţei electrice (o punte Weatstone), alimentată de la o baterie cu elemente uscate. Etalonarea se
face după indicaţiile unui termometru de sticlă cu lichid, prin comparare. Nivelul temperaturii se
citeşte pe cadranul aparatului, după poziţia acului indicator, în limitele a două scări: de la + 4 ºC la +
45 ºC şi de la + 4 ºC la – 30 ºC.
Termistorul poate fi folosit atât pentru măsurarea temperaturii aerului, cât şi pentru cea a
suprafeţelor (pardoseli, pereţi, pielea şi chiar temperatura rectală a animalelor), citirea făcându-se
după o expunere, sau contact, de numai câteva secunde.
IV. Pirometrele – termometrele de telemăsură

Sunt instrumente de măsurare a temperaturii prin metode fără contact, pe baza legilor radiației
termice.
Definirea modului de măsurare a temperaturilor foarte înalte se face pe baza radiației
termice a corpului negru, în speță prin formula lui Planck, cu termometrul etalon pentru acest
domeniu - pirometrul de radiație monocromatică.
Temperatura de culoare este o caracteristică a luminii vizibile. Temperatura de culoare a unei
surse de lumină se determină prin compararea cromaticității cu aceea a radiației unui corp negru.
Temperatura de culoare este valoarea radiației unui corp absolut negru fierbinte - măsurată în grade
Kelvin (oK) - care este comparată cu culoarea sursei de lumină.
Prin definiție, un corp absolut negru este un corp care absoarbe integral radiația, fără să
reflecte sau să transmită nici o fracțiune din energia radiației incidente. El însă
poate emite radiație. Spectrul electromagnetic al radiației emise de corpul negru depinde numai de
temperatura sa absolută.
Temperaturi de culoare mai ridicate (peste 6000 oK) corespund culorilor reci (gama verde-
albastru) și temperaturi de culoare mai scăzute (2700-3000 oK) pentru culorile calde (gama galben-
roșu).
În practică se folosesc mai multe tipuri de pirometre, dintre care cele mai folosite sunt
următoarele.
- Pirometrele de radiație totală, folosite curent la măsurarea temperaturilor până la
900 °C prin vizare cu un spot laser și peste această temperatură (când spotul laser nu mai este
vizibil datorită faptului că corpurile devin strălucitoare), până la 3000 °C prin vizare optică
printr-o lunetă. Funcționarea acestor pirometre se bazează pe măsurarea radiației emise de
suprafața corpului a cărui temperatură se măsoară. Avantajul acestor pirometre este
obiectivitatea și posibilitatea de a fi folosite ca înregistratoare.
- Pirometrele optice cu dispariția filamentului, numite și pirometre optice monocromatice,
folosite curent la măsurarea temperaturilor corpurilor când acestea emit lumină vizibilă, adică
peste 700 °C. Aceste pirometre compară luminozitatea corpului a cărui temperatură se
măsoară cu luminozitatea filamentului încălzit al unei lămpi pirometrice etalon. Constatarea
egalității se face optic, prin apreciere de către om, ceea ce introduce un oarecare factor de
subiectivitate, dar principala sursă de erori nu este asta, ci faptul că temperatura de
luminozitate a Wolframului (din care este fabricat filamentul lămpii etalon) este mai mică
6
(1591 K față de 1700 K) față de temperatura corpului măsurat. Avantajul acestor pirometre
este că pot măsura temperatura suprafețelor foarte mici, de la distanțe considerabile.
- Pirometre de culoare determină temperatura de culoare a corpului a cărui temperatură se
măsoară. Acestea determină deplasarea maximului radiației în funcție de temperatură
conform legii lui Wien. Determinarea temperaturii de culoare se poate face vizual, comparând
culoarea cu cea a unei lămpi pirometrice etalon, sau automat, cu două fotocelule în două benzi,
de obicei roșu și verde (pirometre bicolore). Aceste pirometre tind să înlocuiască pe cele
monocromatice, deoarece temperatura de culoare a filamentului de Wolfram al lămpilor
pirometrice este mai apropiată de temperatura de culoare a corpului măsurat (1719 K față de
1700 K) și corecțiile introduse au un grad de certitudine mai ridicat.
Unul din domeniile în care este nevoie de măsurarea temperaturilor foarte înalte
este astronomia, unde interesează temperatura suprafeței stelelor. Acestea au temperaturi începând de
la câteva mii de oK (supergigantele roșii din clasa c. 1900 oK) și până la zeci de mii de o K
(supergigantele albastre din clasa O, ca Eta Carinae, c. 40 000 oK). Metoda folosită este cea a
pirometrului de culoare, iar aparatele folosite sunt fotometrele. În funcție de sistemul fotometric se
măsoară radianța folosind diferite filtre monocromatice. De exemplu, conform sistemului fotometric
UBV se măsoară radianța în benzile U (ultraviolet, λ = 365 nm), B (albastru, λ = 445 nm) și V (vizibil,
λ = 551 nm).
Domeniul în care apar cele mai înalte temperaturi este cel al reacțiilor nucleare, unde ordinul
de mărime al temperaturilor este de 100 MoK la reacțiile de fisiune, respectiv 100 GoK la reacțiile
de fuziune. Ultimele se întâlnesc și în astrofizică, în cazul supernovelor. În experiențele de laborator
aceste temperaturi se deduc din energia neutronilor, energie care este determinată cu spectrometre de
neutroni rapizi.
V. Termometre pentru temperaturi criogenice

În tehnică, prin temperaturi criogenice se înțeleg temperaturi sub cea de lichefiere a unor gaze
care prezintă interes industrial, începând cu metanul. Convențional, se consideră temperaturi
criogenice cele sub 120 oK
Termometrul etalon pentru aceste temperaturi este termometrul cu rezistență de platină.
Măsurarea practică a temperaturilor criogenice se poate face cu termocupluri.
Temperaturi începând cu cea de fierbere a azotului (77 oK) se pot măsura chiar și cu
termocupluri comune de tip J (fier-constantan).
Pentru domeniul combustibililor criogenici (20 oK), temperaturile peste 3 oK se pot măsura cu
termocupluri de tip K (cromel-alumel), de tip T (cupru-constantan), însă mai potrivite sunt cele de
tip E (cromel-constantan).
Constantan - este un aliaj de cupru - nichel cunoscut alcătuit din 55 % cupru și 45 % nichel.
Cromel - un aliaj compus din aproximativ 90 % nichel și 10 % crom
Alumel - un aliaj format din aproximativ 95 % nichel, 2 % aluminiu, 2 % mangan și 1
% siliciu.
Întreţinerea şi reglarea instrumentelor

Termometrele nu ridică probleme speciale de întreţinere şi indică temperatura reală atâta timp
cât sunt integre, iar partea sensibilă nu este acoperită cu impurităţi (praf), care o izolează parţial şi
împiedică contactul direct cu aerul. Nu se pot folosi termometre deteriorate.
Termografele, ca de altfel şi termohigrografele (figura 1 – jos) care vor fi descrise în cadrul
determinării umidităţii aerului, cer multă atenţie. Nivelul temperaturii înregistrate trebuie comparat
periodic cu un termometru de precizie (termometru de sticlă cu mercur), iar în caz de necorcondanţă,
se aduce peniţa la nivelul temperaturii indicată de termometru, prin acţionarea şurubului de reglaj.
Partea sensibilă trebuie menţinută curată, prin ştergere uşoară cu tifon. Schimbarea diagramei se face
după îndepărtarea peniţei acţionând pe dipozitivul de îndepărtare. Se ridică apoi tamburul cu
diagrama de pe dispozitivul cu ceasornic, se aplică diagrama nouă, care se fixează cu fixatorul de
bandă, se montează tamburul şi se încordează mecanismul de ceasornic. Se aplică o nouă picătură de
7
cerneală pe peniţă, apoi se reglează ora şi se apropie peniţa de tambur. Când înscrierea pe bandă lasă
de dorit, se scoate peniţa metalică sau peniţa capilară din sticlă de pe braţul de înregistrare şi se spală
cu apă caldă sau alcool, până devin curate. Pentru a evita depunerea rapidă pe peniţă a resturilor de
cerneală, se va folosi numai acea cerneală specială, originară, ce se furnizează adată cu aparatul.
Transportul aparatului se va face cu peniţa îndepărtată de tambur şi fixată în lăcaşul special, evitându-
se şocurile de izbire şi zdruncinare. Se vor evita loviturile aparatului de către animale şi oameni,
printr-o amplasare corespunzătoare şi prin închiderea lor într-o cutie cu bare metalice sau plasă de
sârmă.
1.1.1.4. Tehnica determinării temperaturii aerului

Tehnica de determinare a temperaturii aerului are câteva aspecte specifice pentru aerul din
exterior şi respectiv pentru aerul din interior (adăposturile de animale).
A. În exterior temperatura aerului troposferic se măsoară, respectiv se înregistrează evoluţia
ei, în locuri special amenajate acestui scop, termometrele şi respectiv termograful fiind instalate în
construcţii din lemn speciale numite „adăposturi pentru termometre” care trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să asigure protecţia termometrelor şi termografelor de acţiunea directă a radiaţiei solare –
determinarea se face la umbră;
- să permită un schimb de aer (ventilaţie) suficient de mare astfel încât rezultatele obţinute
să corespundă, deci să poată caracteriza regiunea în care adăpostul respectiv este instalat;
- să asigure instalarea în siguranţă a instrumentelor şi aparatelor la înălţimea de 2 m faţă de
sol.
Determinarea temperaturilor absolute se face prin citire la orele 8,00; 14,00; şi 20,00.
Temperaturile extreme, minime şi maxime se citesc o singură dată pentru 24 ore, uzual la
orele 8,00.
Evoluţia temperaturii aerului se înregistrează de obicei săptămânal.
B. În adăposturi, oricare ar fi termometrul folosit, măsurarea temperaturii aerului trebuie să
se facă în locurile în care stau și respiră animalele, deci acolo unde aerul – prin temperatura sa –
influenţează animalele.
Nivelul pe verticală va fi ales în raport cu talia animalelor cazate în adăpostul respectiv, astfel:
- la animalele de talie mare (bovine, cabaline) temperatura se măsoară la înălţimea de 140
– 170 cm de la pardoseală, corespunzând poziţiei patrupodale şi la 20 – 30 cm de la pardoseală,
corespunzând poziţiei decubitale;
- la animalele de talie mijlocie (porcine, ovine, caprine, viţei) temperatura se măsoară la 50
– 70 cm şi respectiv la 10 – 20 cm înălţime de la pardoseală;
- la animalele de talie mică (păsări, iepuri, purcei, miei) temperatura se va măsura la cca. 5
– 30 cm de la pardoseală.
Pentru păsările adulte, crescute la sol, care în timpul nopţii stau pe stinghii, măsurarea
temperaturii aerului se face la nivelul stinghiilor, iar pentru păsările şi iepurii crescuţi eventual în
baterii la înălţimea bateriilor, respectiv la nivelul fiecărui rând de cuşti.
Poziţia locului de determinare a temperaturii aerului pe orizontala adăpostului va fi stabilită
în funcţie de tehnologia de creştere utilizată, astfel:
- în adăposturile cu animale contenţionate (legate de stand, în boxe, cuşti), temperatura se
determină în mijlocul standurilor sau boxelor;
- în cazul animalelor libere, temperatura se măsoară la diferite distanţe de pereţi, uşi şi
ferestre, până în centrul adăpostului pentru a verifica nivelul temperaturii la care stau animalele în
diferitele puncte ale adăpostului.
Dacă determinarea şi înregistrarea temperaturii aerului din adăposturi se face pe un timp mai
îndelungat, instrumentele se plasează în locuri ferite de accesul animalelor, alese astfel încât să indice
pe cât posibil temperatura medie din adăpost. În acest scop se preferă centrul adăpostului, la distanţă
de de uşi, ferestre sau coşuri de ventilaţie.
8
Citirea temperaturii se face după ce nivelul indicat de instrumente s-a stabilizat. Valorile
obţinute se compară cu normele de temperatură stabilite pentru specia şi categoria respectivă,
interpretându-se rezultatul în sensul dacă se încadrează sau nu în normele respective.
1.1.1.5. Obţinerea şi interpretarea rezultatelor

Se face diferit în cele două situaţii.
A. În exterior este obligatoriu să se calculeaze o medie de temperatură a zilei (24 ore) –
temperatură medie zilnică, care ulterior este utilizată pentru calcularea mediilor termice: lunare,
trimestriale (iarnă, primăvară, vară şi toamnă), anuale şi multianuale necesare pentru caracterizarea
termică a unei anumite zone geografice.
Temperatura medie a zilei (M) se poate calcula după relaţia:
M = n – k (n – Min)
în care:
n – media aritmetrică a valorilor absolute de temperatură obţinute prin citirile efectuate la orele 8,00;
14,00 şi 20,00;
Min – temperatura minimă din intervalul de 24 ore respectiv;
k – coeficient stabilit experimental pentru fiecare lună calendaristică şi corespunzător fiecărei zone
geografice (Pentru România: ianuarie: 0,100; februarie: 0,105; martie: 0,147; aprilie: 0,183; mai: 0,209; iunie:
0,215; iulie: 0,217; august: 0,200; septembrie: 0,182; octombrie: 0,164; noiembrie: 0,131 şi decembrie: 0,106).
B. În interior se poate calcula media temperaturii, rezultată din temperaturile extreme, dar
spre deosebire de aprecierea temperaturii din mediu exterior, în adăposturi, temperatura medie nu are
nici o valoare pentru interpretare, putând duce la concluzii eronate, deoarece o temperatură medie
optimă, poate rezulta din extreme total necorespunzătoare faţă de cerinţele animalelor. În acestă
privinţă, o determinare a temperaturii aerului din adăpost, caracterizează momentul respectiv, şi nu
poate fi extinsă ca semnificaţie nici măcar pentru o oră, cu atât mai puţin pentru o zi sau perioade mai
lungi. Din această cauză, folosirea termometrelor pentru măsurarea temperaturii absolute, nu este
utilă, deoarece nu pot caracteriza evoluţia în timp a temperaturii aerului în adăposturi.
Se recomandă folosirea pentru stabilirea temperaturilor extreme a temometrului Six-Bellani
sau a termometrelor de maximă şi respectiv de minimă, sau numai a termografului săptămânal pentru
înregistrarea şi urmărirea fidelă a evoluţiei temperaturii în timp.
Prin înregistrarea evoluţiei temperaturii pe o perioadă de timp se poate stabili dacă aceasta
corespunde sau nu cerinţelor animalelor cazate în adăpostul respectiv. Cerinţele pentru acest factor
de microclimat pentru fiecare specie şi categorie de animale au fost stabilite experimental, în prezent
ele fiind cocretizate prin norme igienice ce prevăd: valori mimime şi valori maxime admise precum
şi valori optime. Aceste valori sunt prezentate în tabelul 1.: „Norme de microclimat pentru
temperatură, umiditate şi curenţi de aer”.
Trebuie menţionat faptul că indiferent de specia şi categoria de animale cerinţele acestora
privind evoluţia temperaturii aerului din adăposturi sunt ca aceasta să fie cât mai constantă, oricum
fără variaţii bruşte, altfel spus termograma ideală apare ca o linie dreaptă la nivelul optim de
temperatură. Variaţiile de temperatură bruşte, chiar şi între limitele admise pentru specia şi categoria
respectivă, implică eforturi de termoreglare ale animalelor – stress.
1.1.1.6. Dirijarea temperaturii aerului din adăposturi

Temperatura aerului din adăposturi defineşte starea termică a aerului, urmare a surselor şi
pierderuilor de căldură din adăposturi, exprimate în bilanţul termic. Dirijarea temperaturii aerului din
adăposturi presupune calcularea bilanţului termic cu utililizarea ca sursă de căldură doar căldura
biologică produsă de animale şi, în funcţie de rezultatul opţinut, luarea de măsuri de echilibrare a
acestuia, când acest lucru este necesar (bilanţ dezechilibrat).
9
Tabel 1: Norme de microclimat pentru temperatură, umiditate şi curenţi de aer

Specia şi categoria Temperatura Umiditatea relativă Viteza aerului
de animale (ºC) (%) (m/s)
Minimă Maximă Optimă Minimă Maximă Minimă Maximă
Vaci în lactaţie 6 24 10..14 60 75 0,2..0,3 1,0
Maternitate 12 24 20 55 70 0,1..0,2 0,1..0,2
Viţei 0...14 zile 12 24 15..18 60 70 0,1..0,2 0,5
Viţei 15..21 zile 10 24 12..15 60 70 0,1..0,2 0,5
Viţei 22 ..90 zile 8 24 10..15 60 70 0,2..0,3 0,5
Viţei 90..180 zile 8 24 10..12 60 70 0,2..0,3 0,8
Tineret taurin 6 ..12 luni 6 24 8..10 60 75 0,2..0,3 1,0
Junici 18..28 luni 6 24 8..10 60 75 0,2..0,3 1,0
Tineret taurin la îngrăşat 6 24 10..15 60 75 0,2..0,3 1,0
Adulte la îngrăşat 6 24 10..15 60 75 0,2..0,3 1,0
Bovine de muncă 6 24 8..10 60 75 0,2..0,3 1,0
Viţei baby-beef I 18 24 18..20 60 75 0,2..0,3 1,0
Viţei baby-beef II 12 24 12..14 60 75 0,2..0,3 1,0
Cai de muncă - - 8...10 60 75 0,3 1,5
Iepe cu mânji - - 12...15 60 75 0,3 1,5
Armăsari şi cai în antrenament - - 10...12 60 75 0,3 1,5
Vieri 10 24 15 60 70 0,2..0,3 1,0
Scroafe gestante 10 24 15..18 60 70 0,2..0,3 1,0
Scroafe care alăptează 15 24 18..22 60 70 0,2..0,3 0,5
Purcei 0..7 zile - - 32..30 60 70 0,2..0,3 0,5
Purcei 8..14 zile - - 30..28 60 70 0,2..0,3 0,5
Purcei 15..21 zile - - 28..24 60 70 0,2..0,3 0,5
Purcei 22..28 zile - - 24..22 60 70 0,2..0,3 0,5
Purcei 29 ..36 zile - - 22..20 60 70 0,2..0,3 0,5
Tineret porcin 18 24 18..22 55 70 0,2..0,3 1,0
Porci la îngrăşat perioada I (35 – 60 15 24 18..20 55 70 0,2..0,3 1,0
kg)
Porci la îngrăşat perioada II (60 – 15 24 18..20 55 70 0,2..0,3 1,0
105 kg)
Compartimente fătări 8 - 12..15 60 75 0,3 0,3
Compartimente tineret 5 - 8..12 60 75 0,3 0,3
Găini producţie (hibrid) 12 24 13..18 60 70 0,3..0,5 1,5
Găini reproducţie:
- părinţi 14 24 16..18 60 70 0,3..0,5 1,5
- bunici 16 24 18..20 60 70 0,3..0,5 1,5
Tineret producţie (hibrizi):
- săptămâna I - *** 33,5.33* 50 70 0,15..0,3 0,5
- săptămâna II - *** 32..30* 50 70 0,15..0,3 0,5
- săptămâna III - *** 29..26* 50 70 0,15..0,3 0,5
- săptămâna IV - *** 25..21 50 70 0,15..0,3 0,5
Tineret reproducţie (părinţi,
bunici)*: - *** 20..18 50 70 0,15..0,3 0,5
- săptămâna V
- săptămânile VI..VII - *** 17 50 70 0,15..0,3 0,5
- săptămânile VIII..IX - *** 16 50 70 0,15..0,3 0,5
- săptămâninile X..XI - *** 15 50 70 0,15..0,3 0,5
- săptămânile XII..XIII - *** 14 50 70 0,15..0,3 0,5
- săptămânile XIV..XV - *** 13 50 70 0,15..0,3 0,5
-săptămânile XVI.XVIII - *** 12 50 70 0,15..0,3 0,5
Pui de carne:
- săptămâna I - *** 36..33* 50 70 0,15..0,3 0,5
- săptămâna II - *** 31* 50 70 0,15..0,3 0,5
- săptămâna III - *** 29* 50 70 0,15..0,3 0,5
- săptămâna IV - *** 27* 50 70 0,15..0,3 0,5
- săptămâna V - *** 25 50 70 0,15..0,3 0,5
- săptămâna VI - *** 23 50 70 0,15..0,3 0,5
- săptămâna VII - *** 21 50 70 0,15..0,3 0,5
- săptămânile VIII..IX - *** 18 50 70 0,15..0,3 0,5
Curci 5 24 13..18 60 70 0,3 0,75
Raţe şi gâşte 2 24 13..18 60 70 0,3 1,5
* valori sub eleveuze, în halele (puierniţele) respective temperatura optimă fiind de 24 ..26 ºC.
** valorile pentru săptămânile I ...IV sunt aceleaşi ca şi la tineretul de producţie;
*** vara se va respecta temperatura maximă de 35,5 ºC şi respectiv 36 ºC pentru pui de o zi, descreşterea succesivă în funcţie de
vârstă se va face până la valorile permise de temperatura aerului atmosferic, dar nu vor fi admise temperaturi mai mari decât maxima admisă de 24 ºC;
10
LUCRAREA 2.
1.1.1.6.1. Calcularea bilanţului termic al adăposturilor
Bilanţul termic, reprezintă raportul dintre sursele de căldură şi eliminarea de căldură din
adăposturi.
El este calculat în faza de proiectare a adăposturilor, pe baza lui alegându-se materialele de
construcţie, stabilindu-se dimensiunile elementelor de închidere ale acestora şi tipul și capacitatea
instalaţiilor necesare pentru a se realiza în adăpost temperatura optimă pentru animalele cazate.
Pentru adăposturile în exploatare, bilanţul termic indică măsura acoperirii necesarului de
căldură în funcţie de diferitele temperaturi ale mediului exterior, numai cu sursa de căldură biologică,
stabilindu-se direcţiile de acţiune pentru realizarea corectării temperaturilor necorespunzătoare –
dirijarea temperaturii adăposturilor. Bilanţul termic se poate calcula după relația:
Qs = Qc + Qv + Qe
în care:
Qs – căldura sensibilă (biologică) produsă de animalele cazate în adăpost, în kcal/h;
Qc – suma pierderilor de căldură prin elementele de închidere a adăposturilor, în kcal/h;
Qv – căldura consumată pentru încălzirea aerului de ventilaţie la temperatura din adăpost, în kcal/h,
corespunzătoare necesarului de ventilaţie, în m³/h;
Qe – căldura consumată pentru evaporarea tehnologică de pe suprafeţele umede din adăpost, în kcal/h.
Surse de căldură din adăposturi:

a) Căldura sensibilă (biologică) - Qs, produsă de animale este dependentă de specie,
categorie, masă corporală şi temperatura mediului, exprimată în kcal/h, fiind cunoscută - Qs/animal
-Tabel 2.
Cantitatea de căldură sensibilă (biologică) produsă de animale la nivelul unui
adăpost/compartiment poate fi calculată prin însumarea căldurii biologice produse de fiecare animal
în parte, respectiv cu relația (când valorile Qs/animal sunt luate ca valori medii):
Qs = Qs/animal x număr animale cazate în adăpost
Caldura sensibilă (biologică) poate asigura temperatura optimă pentru animale – bilanţ termic
echilibrat – când pierderile de căldură din adăpost sunt reduse iar cerinţele animalelor nu sunt pentru
o temperatură foarte ridicată (animale adulte).
Bilanţul termic dezechilibrat negativ – deficit de căldură – apare când cerinţa animalelor
sunt pentru o temperatură a aerului ridicată (animale tinere) iar pierderile de căldură din adăpost sunt
mari (creşterea sursei de căldură biologică nu se poate realiza, un număr mai mare de animale cazate
în adăpost este contraindicată).
În această situaţie se recurge la soluţii de încălzire artificială (Qa) a aerului din adăposturi,
cantitatea de căldură necesară fiind rezultând din relaţia:
Qs + Qa ± Qc + Q v + Qe
Qa = Qc + Qv + Qe – Qs;
Qa – cantitatea de căldură artificială, în kcal/h, calculată ca fiind necesară pentru echilibrarea bilanţului
termic.
Bilanţul termic dezechilibrat pozitiv – exces de căldură – apare frecvent când cerinţa
animalelor sunt pentru o temperatură ridicată relativ coborâtă (animale adulte), în perioada de vară.
În această situaţie se recurge la soluţii de scădere a temperaturii aerului, şi reducere a surselor de
căldură în scopul echilibrării bilanţului termic.
Pierderile de căldură din adăposturi

Adăposturile, având o temperatură mai ridicată decât a mediului exterior, pierd permanent
căldură prin: transmisia termică a elementelor de închidere; prin încălzirea aerului de ventilaţie şi prin
evaporarea tehnologică.
11
a) pierderile de căldură prin transmisia termică (Qc) se determină prin relaţia:
Qc = k x S (ti – te)
în care:
k – coeficientul de transmisie termică al elementelor de închidere ale adăpostului, în kcal/m² · H · ºC
(valoarea lui este tabelată - tabel 2 - iar pentru pardoseli el are valoarea de 1);
S – suprafaţa elementului de construcţie considerat, în m²;
ti – temperatura interioară de calcul, în ºC, luată ca temperatură optimă pentru specia şi categoria de
animale ce sunt cazate în adăpost (tabel 1.). Pentru pierderile de căldură la nivelul tavanului sau
acoperişului, în cazul adăposturilor fără tavan, se va lua în calcul ti + 3 ºC, datorită ascensiunii aerului
cald;
te – temperatura convenţională de calcul (a aerului atmosferic şi respectiv a solului de sub pardoseli),
în ºC sunt cunoscute (tabel 4 şi tabel 5).
În sezonul cald, prin ridicarea temperaturii exterioare transmisia termică se reduce, conducând
la cumularea căldurii în adăpost. Pierderile de căldură prin transmisia termică a elementelor de
construcţie se majorează (cu o cotă ce poate atinge 20%) şi se modifică sub acţiunea radiaţiilor solare,
în funcţie de orientarea adăposturilor în raport cu punctele cardinale. Ambele influenţe pot fi neglijate
în calcul, în special datorită caracterului lor nepermanent.
Tabel 4: Temperatura exterioară de calcul (te)

Sezonul
Zona Regiunile Iarnă Vară
I Litoralul, Banatul, Crişana şi depresiunile extracarpatice meridionale - 12 ºC + 28 ºC
II Şesul Dunării şi regiunile colinare intra- şi extracarpatice - 15 ºC + 25 ºC
III Regiunile de munte - 18 ºC + 22 ºC
Tabel 5: Temperatura solului de sub pardoseli

Temperatura atmosferică ºC
Situaţia pardoselei faţă de teren - 12 - 15 - 18
Temperatura solului ºC
La pardoseli aflate sub nivelul terenului +6 +5 +3
La pardoseli aflate la nivelul solului +1 -1 -3
b) pierderile de căldură pentru încălzirea aerului de ventilaţie (Qv) se exprimă în

kcal/h/adăpost și se calculează după relaţia:
Qv = Vnec. (Ii – Ic)

în care:
Vnec – necesarul de ventilaţie, în m³/h, pentru animalele cazate în adăpost, calculat după umiditate;
Ii – entalpia aerului din adăpost (cantitatea de căldură conţinută în aer) la temperatura şi umiditatea
relativă corespunzătoare normativelor pentru specia şi categoria de animale cazate (valorile entalpiei
aerului umed sunt redate în tabelul 6);
Ie – entalpia aerului atmosferic (tabel 6), la temperatura exterioară de calcul (te) şi umiditatea relativă
de 90...100 % iarna şi 55... 70 % vara;
c) pierderile de căldură pentru evaporarea tehnologică (Qe), reprezintă cantitatea de

căldură ce se consumă pentru evaporarea apei de pe suprafeţele umede din adăpost, fiind
proporţională cu mărimea surselor de evaporare din adăpost.
Nu este calculabilă, ea estimându-se ca procent (10…30 %) din evaporarea fiziologică
(vaporii de apă produşi de animale pe cale respiratorie – tabel 3) ce are loc în adăpost.
grame vapori de apă/h/adăpost = (nr de animale din adăpost x g vapori de apă/h/animal) x 0,1.. 0,3
12
Tabel 3: Cantităţile de căldură liberă, vapori de apă şi dioxid de carbon

eliminate de animale
Specia şi categoria de Greutatea Temperatura Căldură Vapori Dioxid de
animale vie de referinţă liberă de apă carbon
(kg) (ºC) (kcal/h) (g/h) g/h l/h
BOVINE
40 15 120 100 30 16
Viţei
110 15 220 170 70 37
150 10 290 200 90 47
200 10 330 250 120 63
Tineret bovin, 250 10 350 300 145 76
bovine adulte 300 10 400 340 170 89
la îngrăşat 350 10 450 350 200 105
400 10 500 360 240 126
450 10 590 380 270 141
Vaci în lactaţie 500 10 630 400 320 167
SUINE
Scroafă cu purcei de 8 - 20 400 250 340 185
săptămâni
10 25 30 60 15 8
15 25 35 65 20 11
Purcei întărcaţi şi tineret 20 25 45 70 30 17
25 20 55 70 40 22
30 20 60 75 50 27
40 20 75 75 60 33
50 20 80 85 70 38
60 20 85 90 78 42
70 20 90 95 84 46
Porci la îngrăşat 80 20 100 100 88 48
90 20 110 105 92 50
100 20 115 110 96 52
110 20 120 115 100 54
120 20 125 120 104 57
130 15 130 125 108 57
140 15 135 130 110 58
Scrofiţe, vieruşi 150 15 140 135 110 58
160 15 145 135 112 60
170 15 150 135 112 60
180 15 155 135 114 61
190 15 160 140 114 61
200 15 165 140 116 62
210 15 170 140 116 62
Scroafe de reproducţie
220 15 175 140 116 62
230 15 180 140 118 63
240 15 190 145 118 63
250 15 195 145 120 64
Vieri 300 15 220 160 124 66
13
Continuare tabel 3: Cantităţile de căldură liberă, vapori de apă şi dioxid de carbon

eliminate de animale
Specia şi categoria de Greutatea Temperatura Căldură Vapori Dioxid de carbon
animale vie de referinţă liberă de apă
(kg) (ºC) (kcal/h) (g/h) g/h l/h
OVINE
Miel (la naştere) 4 10 17 10 8 4,2
Miel (înţărcat la 100 zile) 25 10 45 35 28 15
Berbecuţi (1 an) 40 10 75 50 36 19
Batal 65 10 95 60 44 23
Oaie mamă 65 10 95 60 44 23
Berbec 110 10 130 80 66 36
PĂSĂRI
Găini ouătoare 2 15 8 4..10 4,4..5 2,3..2,7
Broileri şi părinţi (10..21
săptămâni) 1,0..2,2 15 4..8,5 5,3..14 2,4..5,2 1,3..2,8
Broileri şi părinţi adulţi 2,8...3,3 15 9..10,5 6..16 6,4..8 3,4..4,3
Curcani 6..8 15 18..25 20...40 - -
Raţe 3,5 10 13 15 - -
Pui şi tineret femel pentru
producţia de ouă în săpt. 1 0,055 32 0,3 0,4 0,2 0,11
2 0,090 30 0,5 0,6 0,4 0,22
3 0,165 28 1,0 1,1 0,6 0,34
4 0,215 26 1,3 1,4 0,8 0,45
5 0,310 24 2,0 1,6 1,2 0,66
6 0,465 22 3,0 1,8 1,6 0,88
7 0,520 20 3,5 2,0 1,8 0,98
8 0,600 20 4,0 2,3 2,0 1,09
9 0,700 20 4,5 2,5 2,2 1,20
10 0,780 15 5,0 2,8 2,4 1,28
11..14 1,130 15 6,5 3,0 3,5 1,86
15..18 1,380 15 7,0 3,2 4,2 2,23
19..22 1,630 15 7,5 3,5 5,1 2,71
Pui broiler în săptămâna: 1 0,088 32 0,5 0,6 0,4 0,23
2 0,150 30 0,9 0,9 0,7 0,39
3 0,235 28 1,5 1,5 0,8 0,45
4 0,375 26 2,4 1,7 1,4 0,78
5 0,500 24 2,9 2,0 1,8 1,00
6 0,685 22 4,4 2,4 2,2 1,20
7 0,870 20 5,4 3,0 2,8 1,52
8 0,965 19 6,2 3,1 3,2 1,73
9 1,265 18 7,0 3,2 3,8 2,04
10 1,500 17 7,5 3,5 4,3 2,30
Boboci raţă în săptămâna: 1 0,130 30 0,7 1,5 0,8 0,45
2 0,250 26 1,5 2,3 1,2 0,67
3 0,500 20 2,9 3,6 2,4 1,31
Pui şi tineret curcă în săpt. 1 0,060 36 0,1 0,4 0,2 0,11
2 0,150 33 0,7 1,0 0,6 0,34
3 0,230 30 1,2 1,5 1,0 0,56
4 0,530 27 1,9 2,2 1,4 0,78
5 0,630 24 3,0 2,8 2,0 1,11
6 0,720 21 3,7 3,9 2,6 1,41
7..8 1,000 20 4,5 5,3 3,5 1,90
9..16 3,000 17 10,0 10,0 9,3 4,97
14
Tabel 2: Valorile coeficienților de transmisie termică (k) pentru cele mai frecvente structuri
ale elementelor de închidere ale adăposturilor (sinteză STAS 1907)
k
Denumirea elementelor de închidere și caracteristicile acestora
(kcal/m2/h/oC)
Pereți interiori din cărămidă plină cu dimensiuni ale cărămizilor de 240x155x63mm,
masa specifică a zidăriei 1800 kg/m3, grosimea peretelui netencuit 24…49 cm
1,47…0,96
Pereți exteriori din cărămidă plină cu dimensiuni ale cărămizilor de 240x155x63mm,
masa specifică a zidăriei 1800 kg/m3, grosimea peretelui netencuit 24…49 cm
1,70…1,05
Pereți interiori din cărămizi cu găuri verticale rotunde, cu 15% volum găuri cu
dimensiuni ale cărămizilor de 240x115x88mm, masa specifică a zidăriei 1450 kg/m3, 1,31…1,02
grosimea peretelui netencuit 24..36,5 cm
Pereți exteriori din cărămizi cu găuri verticale rotunde, cu 15% volum găuri cu
dimensiuni ale cărămizilor de 240x115x88mm, masa specifică a zidăriei 1450 kg/m3, 1,49…1,12
grosimea peretelui netencuit 24..36,5 cm
Pereți interiori din cărămizi cu găuri verticale, cu 30% volum găuri cu dimensiuni ale
cărămizilor de 240x115x88mm, masa specifică a zidăriei 1350 kg/m3, grosimea 1,22…0,94
peretelui netencuit 24..36,5 cm
Pereți exteriori din cărămizi cu găuri verticale, cu 30% volum găuri cu dimensiuni ale
cărămizilor de 290x140x88mm, masa specifică a zidăriei 1350 kg/m3, grosimea peretelui 1,09…0,82
netencuit 29..44 cm
cărămizilor de 290x140x88mm, masa specifică a zidăriei 1350 kg/m3, grosimea peretelui 1,21…0,88
netencuit 29..44 cm
Pereți interiori din blocuri ceramice cu găuri dreptunghiulare în zig-zag, cu 30% volum
găuri, cu dimensiuni ale blocurilor de 290x140x88mm, masa specifică a zidăriei 1300 1,00
kg/m3, grosimea peretelui netencuit 29 cm
Pereți exteriori din blocuri ceramice cu găuri dreptunghiulare în zig-zag, cu 30% volum
găuri, cu dimensiuni ale blocurilor de 290x140x88mm, masa specifică a zidăriei 1300 1,09
kg/m3, grosimea peretelui netencuit 29 cm
Pereți interiori din blocuri ceramice cu găuri dreptunghiulare în zig-zag, cu 30% volum
găuri, cu dimensiuni ale blocurilor de 290x240x63mm, masa specifică a zidăriei 1300 1,12…1,00
kg/m3, grosimea peretelui netencuit 24…29 cm
Pereți exteriori din blocuri ceramice cu găuri dreptunghiulare în zig-zag, cu 30% volum
găuri, cu dimensiuni ale blocurilor de 290x140x88mm, masa specifică a zidăriei 1300 1,25…1,09
kg/m3, grosimea peretelui netencuit 24…29 cm
Pereți interiori din beton celular autoclavizat, masa specifică a zidăriei 860 kg/m3,
grosimea peretelui netencuit 19…24 cm
0,99…0,84
Pereți exteriori din beton celular autoclavizat, masa specifică a zidăriei 860 kg/m3,
grosimea peretelui netencuit 19…24 cm 1,07…0,90
Pereți interiori din fibrobeton, masa specifică a zidăriei 1500 kg/m3, grosimea peretelui
netencuit 25 cm
0,94
Pereți exteriori din fibrobeton, masa specifică a zidăriei 1500 kg/m3, grosimea peretelui
netencuit 25 cm 1,02
Pereți interiori din blocuri siliconate, masa specifică a zidăriei 1460 kg/m3, grosimea
peretelui netencuit 39 cm
0,96
15
Continuare tabel 2
k
Denumirea elementelor de închidere și caracteristicile acestora
(kcal/m2/h/oC)
Pereți exteriori din blocuri siliconate, masa specifică a zidăriei 1460 kg/m3, grosimea
peretelui netencuit 39 cm
1,04
Acoperiș (fără plafon) din țiglă sau tablă ondulată pe șipci, fără izolație 10,00
Acoperiș (fără plafon) din țiglă sau tablă ondulată pe șipci cu rosturi etanșeizate 5,00
Acoperiș (fără plafon) din carton asfaltat ondulat protejat cu nisip, cu astereală deasupra
și sub căpriori
1,30
Acoperiș cu învelitoare din carton asfaltat ondulat, tiglă sau ardezie pe astereală din lemn
de 2,5 cm grosime și cu astereală inferioară din tencuială pe rabit de 1,5 cm 1,35
de 2,5 cm grosime și cu astereală inferioară din plăci de plută impregnată de 2 cm
0,8
de 2,5 cm grosime și cu astereală inferioară din plăci de plută impregnată de 4 cm 0,58
Acoperiș din țiglă sau tablă ondulată pe șipci, fără izolație, + plafon din șapă ciment cu
astereală din lemn
2,40
Acoperiș din țiglă sau tablă ondulată pe șipci, cu izolație din astereală deasupra și
dedesuptul căpriorior + tavan pe grinzi de lemn, cu un singur rând de scânduri cu 2,10…1,28
grosimea de 2…6 cm
dedesuptul căpriorior + tavan pe grinzi de lemn, cu glet și umplutură de lut sau tencuială 0,77
și pe fața interioară plăci aglomerate din lemn, tencuite
dedesuptul căpriorior + tavan din plăci de azbociment de 6mm grosime și cu o căptușeală 0,8…0,36
de vată minerală cu grosimea de 2…8 cm
Terasă hidroizolata (1 carton+2 pânze asfaltate între straturi de bitum) cu termoizolație
din plăci semirigide de vată minerală cu grosimea 2…8 cm
1,56…0,75
Terasă hidroizolata (1 carton+2 pânze asfaltate între straturi de bitum) cu termoizolație
din plăci din poliestiren expandat cu grosimea 2…8 cm
1,18…0,67
Terasă hidroizolata cu șapă armată și fâșii termoizolatoare portante de beton celular
550 kg/m3, cu grosimea de 10…12 cm
1,54…1,37
Uși exterioare simple din lemn cu grosimea de 24 mm 3,1
Uși exterioare duble din lemn cu grosimea de 30 mm 2,8
Uși exterioare duble din lemn cu grosimea de 2 x 24 mm 2,2
Uși exterioare duble din lemn cu spațiu de aer de 40 mm 1,6
Uși interioare simple din lemn cu grosimea de 24 mm 2,4
Uși interioare simple din lemn cu grosimea de 30 mm 2,2
Ferestre exterioare simple din lemn 4,5
Ferestre exterioare cuplate din lemn 2,2
Ferestre exterioare duble din lemn 2,0
Ferestre exterioare simple din oțel 5,0
Ferestre exterioare cuplate din oțel 3,0
Ferestre exterioare duble din oțel 2,8
Luminator simplu 5,0
Luminator dublu 3,0
Pardoseală maternități vaci, profilactorii și adăposturi pentru tineret taurin 0,8
Pardoseală adăposturi taurine adulte 1,0
Pardoseală maternități scroafe cu purcei sugari, creșe și adăposturi pentru tineret
porcin
0,6
Pardoseală hale porcine adulte și de îngrășare 0,6
Pardoseală hale păsări, toate categoriile 0,6…0,8
16
Se calculează prin înmulţirea cantităţii de vapori astfel estimată cu valoarea de 0,6 kcal –
cantitatea de căldură necesară pentru evaporarea 1 g de apă, exprimându-se în kcal/h/adăpost:
Qe = grame vapori de apă/h/adăpost x 0,60 kcal
Exemplu de calcul:
Se calculeză bilanţul termic pentru perioada de iarnă la un adăpost de vaci lapte situat în zona
colinară. În adăpost sunt cazate 120 vaci, având masa corporală medie de 500 kg. Suprafaţa
elementelor de închidere ale adăpostului sunt: pereţi = 378 m²; acoperiş (fără tavan) = 808,1 m²;
ferestre = 57,6 m²; uşi = 26,4 m²; pardoseală = 756,0 m². Temperatura interioară de calcul (ti) = 10
ºC; temperatura exterioară de calcul (te) = - 15 ºC; umiditatea relativă exterioară = 90 % iar volumul
de aer necesar a fi ventilat = 8495 m³/h. Pierderile de căldură prin evaporarea tehnologică reprezintă
15 % din vaporii eliminaţi de animale prin respiraţie.
Rezolvare:
a) Calcularea sursei de căldură sensibilă:
Qe = 630kcal/h/vacă x 120 vaci = 75 600 kcal/h
b) Calcularea pierderilor de căldură:

- Pierderile de căldură prin transmisia termică (Qc) se calculează prin aplicarea formulei
pentru fiecare element de închidere a adăpostului şi însumarea lor (tabel 7) astfel:
Tabel 7: Calcularea pierderile de căldură prin transmisie termică (Qc) a unui adăpost
de vaci lapte
Elementele k S Qc
Sxk ti - te
adăpostului (kcal/m²hºC) (m²) (kcal/h)
Pereţi 1,02 378,0 385,5 25 9637
Acoperiş 1,00 808,1 808,1 28 22626
Ferestre 2,00 57,6 115,2 25 2880
Uşi 2,80 26,4 73,9 25 1847
Pardoseală 1,00 756,0 756,0 11 8316
Total - - 2138,7 - 45306
- Pierderile de căldură pentru încălzirea aerului de ventilaţie:
Qv = 8495 x [7,21 – (- 4,18)] = 96758 kcal/h
- Pierderile de căldură prin evaporarea tehnologică:
Vapori de apă eliminaţi de120 vaci prin respiraţie/ h/ adăpost = 400 g/h/ vacă x 120 vaci =
7200 g/h
Qe = 7200 g/h x 0,6 kcal/g = 4320 kcal/h
Bilanţul termic al adăpostului va fi:
75600 = 45306 + 96758 + 4320

75600 = 146384
Rezultă un bilanţ termic negativ = - 70 784 kcal/h
Interpretare: La calităţile adăpostului şi volumul de aer necesar a fi ventilat, căldura biologică

nu poate acoperi pierderile de căldură din adăpost, conducând la o temperatură sub dezideratul de 10
ºC.
17
Tabel 6: Valorile entalpiei (I), pentru aerul umed la presiunea de 760 mm Hg (kcal/h)
Umiditatea relativă (%)
ºC 0 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100
- 20 - 6,70 - 6,64 - 6,60 - 6,54 - 6,40 - 6,44 - 6,38 - 6,33 - 6,28 - 6,23 - 6,17
- 19 - 6,33 - 6,27 - 6,22 - 6,16 - 6,19 - 6,05 - 5,99 - 5,94 - 5,88 - 5,81 - 5,75
- 18 - 5,98 - 5,91 - 5,85 - 5,79 - 5,73 - 5,66 - 5,60 - 5,54 - 5,47 - 5,41 - 5,34
- 17 - 5,62 - 5,55 - 5,48 - 5,42 - 5,35 - 5,28 - 5,21 - 5,14 - 5,07 - 4,99 - 4,93
- 16 - 5,27 - 5,19 - 5,12 - 5,05 - 4,97 - 4,90 - 4,82 - 4,74 - 4,66 - 4,59 - 4,51
- 15 - 4,92 - 4,84 - 4,76 - 4,67 - 4,59 - 4,51 - 4,42 - 4,34 - 4,23 - 4,18 - 4,09
- 14 - 4,58 - 4,49 - 4,40 - 4,30 - 4,21 - 4,12 - 4,03 - 3,94 - 3,85 - 3,77 - 3,67
- 13 - 4,23 - 4,13 - 4,04 - 3,93 - 3,84 - 3,74 - 3,65 - 3,54 - 3,45 - 3,35 - 3,24
- 12 - 3,89 - 3,79 - 3,68 - 3,57 - 3,46 - 3,36 - 3,24 - 3,14 - 3,03 - 2,93 - 2,82
- 11 - 3,55 - 3,44 - 3,32 - 3,20 - 3,09 - 2,97 - 2,85 - 2,74 - 2,62 - 2,50 - 2,38
- 10 - 3,22 - 3,09 - 2,96 - 2,84 - 2,70 - 2,58 - 2,45 - 2,32 - 2,20 - 2,06 - 1,94
-9 - 2,88 - 2,75 - 2,61 - 2,46 - 2,33 - 2,19 - 2,05 - 1,91 - 1,77 - 1,63 - 1,49
-8 - 2,55 - 2,40 - 2,25 - 2,10 - 1,95 - 1,80 - 1,65 - 1,50 - 1,35 - 1,19 - 1,04
-7 - 2,22 - 2,06 - 1,89 - 1,73 - 1,57 - 1,41 - 1,24 - 1,08 - 0,91 - 0,75 - 0,58
-6 - 1,90 - 1,72 - 1,55 - 1,37 - 1,19 - 1,01 - 0,83 - 0,65 - 0,47 - 0,29 - 0,11
-5 - 1,58 - 1,38 - 1,19 - 1,00 - 0,80 - 0,61 - 0,41 - 0,22 - 0,02 0,16 0,35
-4 - 1,26 - 1,05 - 0,84 - 0,63 - 0,41 - 0,21 0,00 0,21 0,42 0,63 0,84
-3 - 0,94 - 0,71 - 0.48 - 0,26 - 0,02 0,19 0,42 0,65 0,88 1,11 1,33
-2 - 0,62 - 0,38 - 0.13 0,11 0,36 0,61 0,85 1,09 1,35 1,59 1,84
-1 - 0,31 - 0,04 0.22 0,48 0,75 1,02 1,29 1,56 1,83 2,10 2,36
0 0,00 0,28 0.57 0,86 1,15 1,44 1,73 2,02 2,31 2,60 2,89
1 0,30 0,62 0,93 1,24 1,55 1,86 2,17 2,48 2,79 3,10 3,41
2 0,61 0,95 1,27 1,61 1,94 2,27 2,61 2,93 3,27 3,60 3,93
3 0,92 1,27 1,63 1,98 2,34 2,70 3,05 3,41 3,76 4,12 4,48
4 1,22 1,60 1,98 2,37 2,74 3,12 3,50 3,88 4,27 4,64 5,02
5 1,52 1,93 2,33 2,74 3,14 3,55 3,96 4,36 4,77 5,18 5,58
6 1,82 2,25 2,68 3,12 3,55 3,99 4,42 4,85 5,29 5,72 6,16
7 2,11 2,58 3,04 3,50 3,97 4,43 4,89 5,35 5,82 6,28 6,75
8 2,41 2,90 3,39 3,89 4,39 4,88 5,37 5,87 6,36 6,68 7,35
9 2,70 3.23 3,85 4,38 4,91 5,44 5,96 6,49 7,02 7,55 8,07
10 2,99 3,55 4,11 4,68 5,24 5,80 6,36 6,93 7,49 8,05 8,61
11 3,28 3,88 4,47 5,07 5,68 6,27 6,87 7,42 8,07 8,66 9,27
12 3,56 4,02 4,84 5,48 6,12 6,75 7,39 8,03 8,66 9,30 9,94
13 3,85 4,53 5,21 5,88 6,56 7,24 7,91 8,59 9,27 9,85 10,63
14 4,13 4,85 5,57 6,29 7,02 7,74 8,46 9,18 9,90 10,63 11,35
15 4,41 5,17 5,94 6,71 7,48 8,24 9,01 9,78 10,45 11,31 12,08
16 4,69 5,50 6,31 7,13 7,95 8,76 9,38 10,39 11,21 12,03 12,84
17 4,96 5,83 6,69 7,56 8,42 9,29 10,16 11,03 11,89 12,76 13,63
18 5,24 6,15 7,07 7,99 8,91 9,84 10,76 11,68 12,60 13,51 14,43
19 5,50 5,48 7,46 8,43 9,41 10,39 11,37 12,34 13,32 14,29 15,27
20 5,78 6,81 7,85 8,88 9,92 10,95 11,99 13,02 14,05 15,09 16,13
21 6,04 7,14 8,23 9,34 10,44 11,54 12,63 13,73 14,82 15,92 17,01
22 6,32 7,47 8,63 9,80 10,96 12,13 13,29 14,45 15,61 16,77 17,94
23 6,58 7,80 9,04 10,27 11,50 12,73 13,97 15,20 16,43 17,66 18,89
24 6,84 8,15 9,45 10,75 12,05 13,36 14,66 15,97 17,27 18,57 19,87
25 7,11 8,48 9,86 11,23 12,62 13,99 15,37 16,75 18,13 19,50 20,89
26 7,36 8,83 10,28 11,74 13,20 14,66 16,11 17,58 19,03 20,49 21,95
27 7,62 9,16 10,71 12,24 13,79 15,33 16,99 18,42 19,95 21,49 23,04
28 7,88 9,50 11,14 12,77 14,40 16,02 17,66 19,29 20,91 22,54 24,19
29 8,13 9,85 11,57 13,28 15,01 16,74 18,47 20,19 21,90 23,63 25,35
30 8,38 10,20 12,02 13,83 15,65 17,48 19,29 21,11 22,93 24,75 26,56
18
Temperatura efectivă din adăposturi

Pentru a vedea cât de mult se abate temperatura aerului din adăpost faţă de cerinţele animalelor
se calculează temperatura efectivă (Δt), folosind relaţia:
Δt = ti + te (în valori absolute)
Qs
ti = ———————————,
Vnec x 0,241 + Σk · S
în care:
ti – temperatura aerului din adăpost în condiţiile unui ecart ti – te = 1 ºC;
Qs – căldura sensibilă eliminată de animale (kcal/h);
Vnec – kg aer ventilat (volume în m³/h x kgf/m³), la te;
0,241 – căldura specifică a aerului (kcal/kg/ ºC);
Σk · S – pentru elementele de închidere ale adăpostului.
Exemplu:
Se iau datele de la adăpostul la care s-a calculat bilanţul termic (pentru temperatura optimă de
10 ºC și te de - 15 oC), calculul devenind:
75600
ti = ——————————————— = 15,3 oC
(8495 x 1368) x 0,241 + 2138,7
Δt = 15,3 – 15 = 0,3 ºC (temperatura efectivă interioară - nivelul temperaturii medii din

adăpost).
1.1.1.6.2. Echilibrarea bilanţului termic dezechilibrat

Pot exista două situaţii: bilanţ termic negativ (deficit de căldură) şi bilanţ termic pozitiv (exces
de căldură).
Deficitul de căldură
Bilanţul termic negativ apare, aşa cum s-a văzut şi în exemplul arătat, când temperatura
efectivă din adăpost se situează sub nivelul optim (sub temperatura biologică optimă a animalelor).
În aceste situaţii se impune corectarea lui ce se poate realiza prin utilizare de soluţii radicale
sau paleative.
a) Soluţii radicale:
- Construirea de adăposturi care includ elementele constructive necesare realizării unui
bilanţ termic echilibrat, chiar la solicitări mari ale mediului. Deşi implică costuri de investiție inițială
mai mari, avându-se în vedere durata de exploatare de minim 50 ani a unui adăpost, cheltuielile
suplimentare se amortizează rapid prin economia de furaje realizată (respectiv producţii realizate cu
un consum specific mai mic) şi prin reducerea pierderilor prin îmbolnăviri.
Pentru realizarea acestui deziderat execuţia construcţiei trebuie realizată conform proiectului (fără
substituiri/înlocuiri de materiale de construcţie) iar în timpul exploatării adăposturile trebuie
menţinute într-o stare de întreţinere asemănătoare celei din momentul dării în folosire.
- Folosirea încălzirii artificiale a adăposturilor. În funcţie de cantitatea de căldură
artificială necesară pentru echilibrarea bilanţului termic (mărimea lui Qa), timpul din an când se
înregistrează dezechilibrul termic negativ, de specificul categoriei de animale, etc. se alege soluţia
optimă de încălzire a aerului, respectiv instalaţia de încălzire a aerului cu caracteristicile tehnice care
să se suprapună cu cerinţele de asigurare a căldurii (din punct de vedere al mărimii şi reglării debitului
de căldură).
Este important de menţionat că folosirea încălzirii artificiale trebuie justificată economic. Astfel dacă
valoarea pierderii de producţie şi a consumului mărit de furaje nu depăşeşte costul investiţiei şi
cheltuielile de exploatare a unei instalaţii de încălzire, aceasta, respectiv căldura artificială, nu va fi
folosită (ca în cazul adăposturilor de vaci de lapte) şi se va încerca echilibrarea bilanţului termic în
19
perioada de iarnă cu soluţii paleative, de dorit fiind utilizarea soluţiei radicale ce vizează construirea
de adăposturi capabile de a realiza un bilanţ termic echilibrat chiar în perioada de iarnă.
Când situaţia este inversă (valoarea pierderilor - de producţie, consumului mărit de furaje și prin
morbiditate și mortalitate în efectiv - depăşeşte costul investiţiei şi cheltuielile de exploatare a unei
instalaţii de încălzire) se va folosi căldura artificială prin utilizarea instalaţiilor furnizoare de energie
calorică (căldura artificială).
Aceste instalaţii după locul în care instalaţia realizează eliberarea energiei calorice pot fi
clasificate:
1. Instalații de încălzire generală a aerului, care realizează echilibrarea bilanţului termic negativ pe
întregul volum al adăpostului, capacitatea acesteia fiind stabilită pe baza rezultatului bilanţului termic,
la care se adaugă un coeficient de siguranţă pentru temperaturi exterioare sub te de calcul:
- Instalaţii pentru încălzire cu aburi:
- Instalaţii de încălzire centrală cu apă caldă:
- Instalaţii centrale cu aer cald – aeroterme (realizează încălzirea aerului cu apă caldă, aburi, sau
rezistenţe electrice, acesta fiind vehiculat ulterior cu ajutorul ventilatoarelor), care pot fi fixe şi
mobile, ultimele având avantajul posibilităţii utilizării lor temporare, dar sunt mari consumatoare de
energie.
2. Instalații de încălzirea locală se poate folosi ca soluţie de bază când încălzirea generală a aerului
din adăpost la nivelul cerut de animale nu este economică (tineret aviar) sau ca o încălzire
suplimentară în adăposturile cu încălzire centrală, pentru cerinţe termice diferenţiate ale animalelor
(maternităţi de scroafe cu purcei). Se pot folosi:
- Eleveuzele au formă de con sau piramidă cu înălţime mică, sub care se plasează sursa de de
căldură ce poate fi reprezentată de arzătoare de gaze naturale, emiţătoare de radiaţii infraroşii sau
rezistenţe electrice. Când se ard gaze naturale, se impun coşuri de evacuare a gazelor rezultate din
ardere şi reglarea arzătoarelor pentru ardere completă (în caz contrar se pot produce intoxicaţii la
animale cu CO). Emiţătoarele de radiaţii inflaroşii nu încălzesc aerul ci numai suprafeţele care le
recepţionează (inclusiv corpul animalelor) şi pot fi becuri cu filament de tungsten în atmosferă de
argon (produc radiaţii inflaroşii cu lungime de undă scurtă – 2,5μm); becuri cu filament din aliaj fier-
nichel în tuburi de cuarţ (produc radiaţii inflaroşii cu lungime de undă mijlocie: 2,5 – 6 μm) sau plăci
ceramice (produc radiaţii infraroşii cu lungime lungă de undă: 6 - 10μm). Reglarea temperaturii dorite
la nivelul animalelor se poate realiza prin ridicarea sau coborârea eleveuzei, dar este mult mai
economic ca reglarea să se realizeze cu termostat sau dispozitive electronice.
- Încălzirea pardoselii este o soluţie ce se practică în boxele pentru purcei din maternităţi şi în
boxele cu purcei înţărcaţi. Încălzirea pardoselii se poate face printr-un circut de apă caldă sau prin
utilizarea dalelor de beton care au încorporate rezistenţe electrice, alimentate cu curent electric de
joasă tensiune (pentru evitarea accidentelor prin electrocutare). Temperatura pardoselii este reglată
cu ajutorul unui termostat la nivelul cerinţelor purceilor, variabile cu înaintarea în vârstă.
b) Soluţiile paleative sunt folosite adesea, deşi au o eficienţă redusă şi de cele mai multe ori
au şi influenţă negativă asupra altor factorii de microclimat.
- Mărirea sursei de căldură biologică prin creşterea numărului de animale cazate în adăpost: nu
este recomandată intrând în contadicţie cu normele de suprafaţă şi de volum şi în plus creşterea
densităţii animalelor duce la mărirea surselor de nocivităţi (gaze, pulberi, microorganisme etc.) care
nu mai pot fi menţinute la nivelurile maxim admise.
- Ameliorarea termoizolării elementelor de închidere în sezonul rece: închiderea fisurilor din
tavan, acoperiş, pereţi; înlocuirea geamurilor sparte şi etanşeizarea ferestrelor şi uşilor; închiderea
pasajelor pentru evacuarea dejecţiilor şi comunicările cu exteriorul a canalelor colectoare de dejecţii;
uşile care nu se folosesc şi ferestrele se vor bloca/izola la exterior cu baloturi de paie sau cu folie de
poliatilenă (la o distanţă de cca 5 cm pentru a se crea un strat termoizolator de aer); pentru limitarea
volumului adăposturilor fără tavan se poate folosi un tavan fals din folie de polietilenă, lăsându-se
numai o fantă centrală pentru ventilaţie.
- Limitarea sau suprimarea provizorie a ventilaţiei organizate: soluţia poate fi luată pentru
câteva zile, dar suprimarea totală a ventilaţiei pe perioade lungi este o gravă eroare, calitatea
microclimatului din adăpost fiind grav afectată.
20
Excesul de căldură
Bilanţul termic dezechilibrat pozitiv apare când pierderile din adăpost sunt reduse (sezonul
cald), încât temperatura efectivă depăşeşte nivelul optim. Măsurile de echilibrare a bilanţului termic
constau în:
- Intensificarea ventilaţiei, respectiv practicarea unei ventilaţii calculată după producţia de
căldură bilogică a animalelor pentru preluarea surplusului de căldură din adăpost, astfel mărindu-se
şi viteza curenţilor de aer din adăpost ceea ce duce la intensificarea cedării de căldură de către animale
prin convecţie şi astfel se reduce temperatura efectiv resimţită de animale (la o viteză a curenţilor de
aer de 0,5m/s animalele resimt temperatura aerului ca fiind cu 7 – 8 ºC mai mică decât temperatura
absolută a aerului).
Trebuie menţionat că practicarea unei ventilaţii care să creeze o viteză a curenţilor de aer în adăpost
mai mare de 0,6 m/s nu este recomandată economic (deşi normele prevăd viteze de 1 – 1,5 m/s)
deoarece:
 nu se poate realiza decât prin utilizarea ventilaţiei mecanice (cu consum de energie);
 duce la creşterea cantităţii de pulberi în aerul din adăpost;
 efectul pozitiv „de răcorire” creşte proporţional cu viteza curenţilor de aer numai până la
viteza acestora de cca 0,5m/s, creşterile peste 0,6m/s nemaifiind proporţionale (pentru
reducerea temperaturii efective cu 1 ºC creşterea trebuie să fie de 0,4m/s).
- Reducerea fluxului caloric spre interiorul adăpostului, rezultat din încălzirea elementelor
de închidere a adăpostului (acoperiş, pereţi) de către radiaţiile solare directe: prin construirea de
învelitori ale acoperişului din folii reflectorizante din aluminiu, prin vopsirea în alb a acoperişului şi
pereţilor; prin stropirea cu apă a acoperişului în zilele cu insolaţie mare.
- Răcirea aerului din adăpost se poate realiza prin:
 Răcirea aerului de ventilaţie din adăpost se poate realiza prin utilizarea aerotermelor prin
a căror serpentine circulă apă rece sau răcită cu ajutorul unui agregat frigorific (prin folosirea aerului
condiţionat la nivel termic de 8..10 ºC care este proiectat în zona capului şi gâtului vacilor pentru a fi
inspirat de acestea se realizează anularea efectului depresiv al temperaturii de peste 27 ºC).
 Absorbţia căldurii din adăpost prin evaporarea apei (vaporizarea 1 kg apă se realizează
cu absorbţia a 600 kcal). Evaporarea apei se poate realiza prin mai multe mijloace care să realizeze
absorbţia căldurii:
o din aerul adăposturilor: prin pulverizarea apei cu duze amplasate în tubulatura
sistemului de ventilaţie astfel încât picăturile fine de apă sunt antrenate în curentul de aer admis în
adăpost şi se evaporă repede în aerul adăposturilor (cu nivel termic înalt şi umiditate relativă redusă
– 40..50 %); prin pulverizarea apei cu duze amplasate în adăposturi deasupra boxelor de animale sau
între baterii; prin pulverizarea apei sub formă de ceaţă cu ajutorul unui disc rotativ. Aceste soluţii duc
la reducerea temperaturii aerului cu cca 4..5 ºC. Pulverizarea apei se poate automatiza, realizându-se
numai când se atinge un anumit nivel termic al aerului.
o de pe suprafeţele din adăpost (pardoseli) duce la răcirea acestora şi indirect a aerului
(însă cu eficienţă mai redusă – 2,5..3 ºC), fiind o soluţie puţin costisitoare: se realizează prin
umezirea/stropirea cu furtunul a pardoselei.
o de pe corpul animalelor: este metoda cea mai eficientă realizând preluarea directă a
căldurii superficiale permiţând animalelor să suporte (fără stres caloric) temperaturi cu 5 – 6 ºC mai
mari decât temperatura lor critică superioară. Se pot folosi duşuri automate amplasate în adăposturi
sau padocuri sau în lipsa lor cu ajutorul unui furtun prevăzut cu un dispozitiv de dispersie a apei sub
formă de ploaie și respectiv bazine cu apă pentru speciile care au comportamentul de scăldat (suine,
bubaline, palmipede).
În funcţie de mărimea dezechilibrului bilanţului termic se alege soluţia adecvată, deziteratul
fiind în permanenţă echilibrarea bilanţului termic.
21
LUCRAREA 3
1.1.2. Determinarea umidităţii aerului

Umiditatea aerului atmosferic se datorează prezenţei vaporilor de apă care provin din
evaporarea apei ce are loc permanent la suprafaţa apelor, la nivelul solui (uscatului) şi din procesele
de respiraţie, transpiraţie şi perspiraţie ale plantelor, animalelor şi oamenilor.
Umiditatea aerului din adăposturi este un factor important al microclimatului, în complexul
format cu temperatura având o influenţă deosebită asupra animalelor, producţiei şi sănătăţii acestora.
Umiditatea absolută a aerului din adăposturi va fi întotdeauna mai mare decât umiditatea
absolută a aerului atmosferic, pentru că, la umiditatea aerului atmosferic care pătrunde în adăpost prin
ventilaţie, se adaugă alte cantităţi de vapori de apă provenite din evaporarea tehnologică şi fiziologică
(din apa eliminată de animale sub formă de vapori prin respiraţie, transpiraţie şi perspiraţie).
Umiditatea relativă din adăposturi, determinată de nivelul temperaturii (ea este într-un raport
invers proporţional cu temperatura: când aceasta creşte umiditatea relativă scade şi invers) poate fi
mai mare sau mai mică decât cea a aerului atmosferic.
1.1.2.1. Exprimarea umidităţii aerului; metode şi instrumente

utilizate
Umiditatea aerului din adăposturi poate fi apreciată în mai multe
modalităţi de exprimare numite mărimi higrometrice, respectiv:
- umiditate absolută (A),
- umiditate maximă (M),
- umiditate relativă (R),
- umiditatea relativă fiziologică(Rfiz) şi
- deficitul de saturaţie (D).
Pentru fiecare dintre aceste mărimi măsurarea se face cu
instrumente diferite iar exprimarea se realizează în unităţi de măsură
diferite.
A. Determinarea umidităţii absolute (A) a aerului

Umiditatea absolută reprezintă cantitatea de vapori de apă
existenţi într-un m³ de aer, la un moment dat. Se determină cu ajutorul
psichrometrului şi se exprimă în grame vapori de apă/m³ aer.
În igienă, cele mai folosite tipuri de psichrometre sunt
psichrometrul Assmann şi psichrometrul-praştie.
Psichrometrul Assmann (figura 2) este format din două
termometre identice, de construcţie specială dintre care unul –
termometrul umed – are rezervorul acoperit cu tifon, care se umezeşte ăn
momentul determinării, celălalt – termometru uscat – are rezervorul
liber, uscat.
Ambele termometre sunt gradate în ºC, cu o fineţe a citirii mare
(cu intervale de 0,2 ºC). Ele sunt fixate într-o montură metalică, formată
dintr-un tub central bifurcat în partea inferioară. La partea superioară
există o morişcă aspiratoare cu arc (aspirator cu palete), care are rolul de
a crea un curent de aer care ajunge în mod egal la nivelul rezervoarelor Figura 2: Psichrometru
celor două termometre, prin intermediul tubului central. La partea Assmann
superioară a carcasei se găseşte un buton sferic care serveşte la
suspendarea aparatului, iar pentru manevrare aparatul este dotat şi cu un mâner izolat (pentru a nu se
influenţa determinarea prin căldura corporală a persoanei care face determinarea). Termometrele sunt
protejate suplimentar de două lame metalice dispuse lateral. Întreaga montură metalică este nichelată.
Determinarea se bazează pe principiul absorbţiei de căldură în urma evaporării apei cu care
se umezeşte rezervorul termometrului umed. Cu cât aerul este mai uscat, se va produce o evaporare
22
mai intensă, care prin absorţia de căldură necesară evaporării (întotdeauna evaporarea apei are loc cu
absorbţie de căldură), va conduce la o scădere a temperaturii, scădere indicată de termometrul umed,
în timp ce termometrul uscat indică temperatura aerului din mediul în care se face determinarea.
Diferenţa de temperatură dintre cele două termometre constituie diferenţa psichrometrică (Δt), ce
poate constitui în sine un indiciu al stării de umiditate a aerului, şi care serveşte pentru stabilirea prin
calcul a umidităţii absolute.
Modul de lucru are următoarele etape:
- se umectează cu apă tifonul care acoperă rezervorul termometrului umed, folosind pipeta
specială (cu o anumită deschidere) care însoţeşte aparatul;
- surplusul de apă se îndepărtează prin scuturare;
- se pune în funcţiune morişca aspiratoare prin învârtirea resortului cu ajutorul cheiţei
ataşate;
- se plasează aparatul în locul în care se doreşte a se realiza determinarea;
- se urmăreşte evoluţia temperaturii indicate de termometrul umed, circa 3 – 5 minute,
respectiv până când aceasta arată temperatura cea mai mică (apare o perioadă relativ scurtă de
stagnare la nivelul cel mai coborât după care începe să crească);
- se notează valoarea temperaturii cea mai scăzute şi imediat după aceasta se citeşte şi
notează temperatura arătată de termometrul uscat.
Tabel 8: Umidităţile maxime (M) la diferite temperaturi ale aerului

ºC M ºC M ºC M ºC M
(g/m³) (g/m³) (g/m³) (g/m³)
- 25 0,64 -6 3,13 + 13 11,32 + 32 33,64
- 24 0,71 -5 3,37 + 14 12,03 + 33 35,48
- 23 0,78 -4 3,64 + 15 12,82 + 34 37,40
- 22 0,86 -3 3,92 + 16 13,59 + 35 39,41
- 21 0,95 -2 4,22 + 17 14,43 + 36 41,51
- 20 1,05 -1 4,55 + 18 15,31 + 37 43,71
- 19 1,15 ±0 4,89 + 19 16,25 + 38 46,00
- 18 1,25 +1 5,23 + 20 17,22 + 39 48,40
- 17 1,35 +2 5,60 + 21 18,25 + 40 50,91
- 16 1,46 +3 5,98 + 22 19,33 + 41 53,52
- 15 1,58 +4 6,39 + 23 20,48 + 42 56,25
- 14 1,70 +5 6,82 + 24 21,68 + 43 59,09
- 13 1,83 +6 7,28 + 25 22,93 + 44 62,05
- 12 1,98 +7 7,76 + 26 24,24 + 45 65,14
- 11 2,14 +8 8,28 + 27 25,64 + 46 68,36
- 10 2,31 +9 8,82 + 28 27,09 + 47 71,73
-9 2,49 + 10 9,39 + 29 28,62 + 48 75,22
-8 2,69 + 11 10,01 + 30 30,21 + 49 78,86
-7 2,90 + 12 10,64 + 31 31,89 + 50 82,63
Umiditatea absolută se calculează după formula:

B
A = M – K (Δt) ——,
755
în care:
A = umiditatea absolută,
M = umiditatea maximă, corespunzătoare temperaturii indicate de termometrul umed (tabelul 8),
K = coeficient psichrometric (egal cu 0,5);
Δt = t – t1
t = temperatura termometrului uscat
t1 = temperatura termometrului umed
B = presiunea atmosferică
23
Deoarece valoarea B/755 este practic egală cu 1, formula devine:
A = M – 0,5 (t – t1)
Exemplu: Dacă termometrul uscat indică 18,6 ºC, iar cel umed 14 ºC, umiditatea absolută va
fi:
A = 12,03 – 0,5 (18,6 – 14) = 9,73 g vapori apă/m³ aer.
Psichrometrul praştie este format din două termometre – umed şi uscat – montate într-un
suport special, metalic, prevăzut cu mâner izolat. Se umezeşte tifonul termometrului umed, se
învârteşte deasupra capului, până când temperatura termometrului umed indică cea mai mică valoare.
Se fac 2 – 3 determinări şi se face o medie a diferenţelor psichrometrice obţinute le fiecare
determinare.
Calculul umidității absolute se face ca şi în cazul determinării cu psichrometrul Assmann.
B. Determinarea umidităţii maxime (M)

Umiditatea maximă (M), reprezintând cantitatea maximă de vapori de apă care pot exista într-
un m³ de aer, la o anumită temperatură. Nu se determină, este o mărime fixă pentru o anumită
temperatură, ce nu prezintă variaţii, valorile ei stabilite deja fiind redate în tabel 8 „Umidităţile
maxime (M) la diferite temperaturi ale aerului”.
C. Determinarea umidităţii relative (R)

Umiditatea relativă (R) reprezintă raportul procentual dintre umiditatea absolută şi maximă.
Este mărimea higrometrică care exprimă cel mai sugestiv, în procente (%), umiditatea aerului ca
factor de microclimat, fiind folosită în mod curent în igiena animalelor domestice.
Se poate determina fie prin metoda măsurării directe (obiective) cu ajutorul higrometrului cu
fir de păr tip Koppe sau se poate înregistra cu ajutorul higrografului (sau a termohigrografului), fie
se poate determina prin metoda indirectă cu ajutorul psichrometrului (Assmann sau praştie).
Metoda directă (metoda obiectivă) presupune utilizarea higrometrului cu fir (sau fire) de
păr tip Koppe (figura 3) care indiferent de tipul lor constructiv prezintă următoarele părţi
componente comune:
- partea activă, elementul sensibil la variaţiile umidităţii
relative a aerului, este reprezentat de un fir de păr, respectiv un
mănunchi de 12 – 15 fire de păr uman, blond, degresat care prin
marea lor higroscopicitate, absorb şi cedează vaporii de apă din aer,
iar consecutiv se lungesc sau se scurtează (se lungesc la creşterea
cantităţii de vapori de apă din aer şi se scurtează la scăderea
concentraţiei acestora);
- cadru metalic pe care se fixează cu un punct fix unul din
capetele firului (firelor) de păr, acesta fiind menţinut în stare de
elongaţie prin trecerea lui pe un scripete dublu, după care la capăt
este atârnată o biluţă metalică;
- sistem de pârghii care are rolul de a transmite la un ac
indicator modificarea lungimii elementului sensibil (firului/firelor
de păr), ac indicator ce oscilează în faţa unui cadran gradat în
procente de umiditate relativă pe scara 1% - 100%.
Înregistrarea evoluţiei umidităţii relative se realizează cu
ajutorul higrografelor (figura 4), aparate foarte asemănătoare
constructiv cu termograful descris deja cu excepţia părţi active, Figura 3: Higrometru Koppe
elementul sensibil fiind reprezentat de un mănunchi (sau mai multe mănunchiuri așezate sub forma
coardelor unei lire) de fire de păr uman, blond, degrasat. Diagrama pe care este înscrisă evoluţia
umidităţii relative a aerului, numită higrogramă, are trasată pe verticală scara 0 % - 100% a umidităţii
24
relative, iar pe orizontală zilele şi orele din intervalul de timp în care se realizează determinarea (există
higrografe zilnice şi higrografe săptămânale).
Datorită relaţiei strânse care
există între temperatura şi umiditatea
relativă a aerului şi mai ales acţiunii
interdependente a acestor factori asupra
organismului animal (temperatura
efectiv resimțită de organisme), sau
construit şi sunt utilizate foarte mult în
igiena animalelor domestice, aparate care
înregistrează simultan, pe aceeaşi
diagramă, temperatura şi umiditatea
relativă a aerului. Aceste aparate sunt
numite termohigrografe, (figura 1 jos)
diagramele lor înscrise fiind numite
termohigrograme.
Metoda indirectă presupune Figura 4: Higrograf
utilizarea psichrometrelor (Assmann sau
praştie) şi apoi aplicarea formulei:
A
R = —— x 100
M
În care:
R – umiditatea relativă, în %
A – umiditatea relativă determinată cu psichrometrul, în g vapori apă/m³ aer
M – umiditatea maximă corespunzătoare termometrului uscat, în g vapori apă/m³ aer (tabelul 8).
Exemplu: t = 18 ºC; t1 =12 ºC; A = 7,64 g /m³; M = 15,31 g/m³
7,64
R = ——— x 100 = 49 %
15,31
D. Umiditatea relativă fiziologică (Rfiz.), reprezintă raportul procentual între umiditatea

absolută şi umiditatea maximă pentru temperatura de 38,3 ºC (temperatura corporală medie a
animalelor), formula de calcul fiind deci următoarea:
A
Rfiz= ——————— x 100
M la 38,3 ºC
Reluând datele de mai sus: A = 7,64 g /m³; M = 46,8 g/m³ (tabel 8)
Rfiz = 7,64/46,8 x 100 = 16 %.
E. Deficitul de saturaţie a aerului în vapori de apă (D) poate fi exprimat gravimetric sau
procentual cu ajutorul următoarei formule:
D=M–A
Pentru datele redate anterior, exprimarea gravimetrică:

D = 15,31 - 7,64 = 7,67 g/m³,
respectiv pentru exprimarea procentuală:
D = 100 – 49 = 51 %.
1.1.2.2. Tehnica determinării umidităţii aerului
Umiditatea aerului se determină în aceleaşi locuri în care se determină şi temperatura aerului.
La locul ales se umectează cu apă distilată rezervorul termometrului umed al psichrometrului, se
25
îndepărtează excesul de apă prin scuturare, după care se pune în funcţiune morişca aspiratoare, prin
armarea resortului cu ajutorul cheiţei, şi se ţine aparatul suspendat de un suport.
În cazul utilizării psichrometrului praştie, acesta se roteşte deasupra capului.
În ambele cazuri se observă cu atenţie termometrul umed al psichrometrului, urmărind
stabilizarea la nivelul minim a coloanei de mercur, valoare care se notează concomitent cu valoarea
indicată de termometrul uscat. Valorile obţinute se introduc în calcul, sau se utilizează pentru a citi
din tabele direct umiditatea relativă.
Higrometrele şi higrografele reglate, pentru a indica date corecte, se expun la locul
determinării, citirea făcându-se când poziţia acului sau a peniţei devine stabilă, notând direct
umiditatea relativă.
1.1.2.3. Interpretarea rezultatelor

Datele obţinute prin tehnica arătată privind umiditatea aerului din adăposturi sunt valabile
numai pentru locul şi momentul determinării. Aceste date se compară cu normativele în vigoare
(tabelul 1.), stabilindu-se prin comparare dacă corespund sau nu cu cerinţele speciei şi categoriei de
animale privind factorul de microclimat umiditatea aerului.
Ele pot fi folosite şi pentru stabilirea indicelui temperatură-umiditate (ITU) caz în care se ia
ca valoare a temperaturii aerului, cea indicată de termometrul uscat al psichrometrului (t), care arată
temperatura mediului, şi valoarea umidităţii relative (R) măsurată direct sau stabilită indirect aşa cum
s-a arătat.
Formulele de calcul pentru ITU sunt următoarele:
- pentru bovine: ITU = 1,8 t + 32 - (1 – R) (t – 14,4);
- pentru cabaline: ITU = 1,8 t + 32 - (1 – R) (t – 11);
- pentru suine: ITU = 1,8 t + 32 - (1 – R) (t – 20);
- pentru ovine: ITU = 1,8 t + 32 - (1 – R) (t – 8);
- pentru păsări: ITU = 1,8 t + 32 - (1 – R) (t – 15,5).
Valorile ITU astfel obținute, pentru fiecare caz în parte, sunt comparate cu valorile ITU de
confort și respectiv disconfort tabelare – tabel 9.
Pentru creşterea animalelor este relevantă și urmărirea evoluţiei în timp a umidităţii relative
ceea ce impune, şi recomandă, utilizarea higrografului (sau a termohigrografului), în condiţiile
descrise la înregistrarea temperaturii aerului din adăposturi. Higrograma obţinută se interpretează în
sensul că se apreciează dacă corespunde sau nu cerinţelor animalelor (care sunt pentru o evoluţie
constantă, la valorile optime ale umidităţii relative, fără variaţii bruşte).
1.1.2.4. Întreţinerea şi reglarea instrumentelor

Psichrometrele indică date corecte, atunci când termometrele sunt integre, iar morişca
aspiratoare funcţionează normal. Pentru ca absorbţia de căldură prin evaporare la nivelul
termomerului umed să se facă normal, tifonul trebuie să fie suficient de gros (mai multe straturi) şi
să acopere întreg rezervorul, iar umezirea să se facă numai cu apă distilată, pentru a evita depunerea
substanţelor minerale ce pot exista în apa potabilă, pe rezervor, cu formare de cruste.
Higrometrele şi higrografele sunt foarte sensibile. Ele indică date corecte, doar dacă au firul
de păr (mănunchiul de fire), integru, neacoperit cu impurităţi. Cum în adăposturi sunt întotdeauna
cantităţi însemnate de pulberi, care se depun şi pe firele de păr ale aparatelor (care stau timp
îndelungat în adăpost și ca urmare se realizează un obstacol între firele de păr şi aer), se impune
îndepărtarea periodică a acestor pulberi prin ştergerea cu o pensulă fină.
Periodic se impune şi reglarea aparatelor. În acest scop, higrometrele se introduc într-un spaţiu
închis, încălzit moderat (termostat, etuvă), în care se pune un vas de apă, pentru a se crea umiditate
maximă. În aceste condiţii aparatele se menţin 30 minute. După intervalul respectiv acul lor indicator
trebuie să atingă indicaţia 100 %. Dacă acesta indică valori mai mici sau depăşeşte indicaţia
menţionată, se realizează reglarea lor cu ajutorul şuruburilor de reglaj.
În acelaşi mod se poate regla şi higrograful, însă pentru acesta există şi posibilitatea de reglare
prin realizarea umidităţii maxime în interiorul carcasei proprii (prin umezirea husei de protecţie în
26
care se introduce aparatul. După 30 de minute se reglează, prin intermediul şuruburilor de relaj, astfel
încât peniţa înscriitoare să indice valoarea 100 %.
Tabel 9.: Indicele temperatură-umiditate (ITU), pentru principalele specii

şi categorii de animale (după Drăghici C. 1977)
Disconfort la Disconfort la
Confort temperatură temperatură
Categoria de animale inferioară superioară
Vaci de lapte 51 – 57 sub 45 peste 72
Viţei 0 – 14 zile 59 – 63 „ 54 „ 72
Viţei 15 – 21 zile 54 – 59 „ 51 „ 72
Viţei 22 – 90 zile 51 – 59 „ 48 „ 72
Viţei 90 – 180 zile 51 – 54 „ 48 „ 72
Tineret reproducţie 6 – 28 luni 48 – 51 „ 45 „ 72
Tineret taurin la îngrăşare 51 – 59 „ 45 „ 72
Cai de muncă 47 – 50 „ 41 „ 78
Iepe cu mânji 53 – 58 „ 47 „ 78
Armăsari şi cai în antrenament 50 – 53 „ 44 „ 78
Compartimente saivane pentru fătări 52 – 59 „ 46 „ 62
Saivane oi şi tineret ovin 46 – 52 „ 41 „ 62
Scroafe gestante 60 – 64 „ 52 „ 73
Scroafe care alăptează 64 – 70 „ 60 „ 73
Purcei săptămâna I 82 – 85 „ 75 „ 87
Purcei săptămâna II 79 – 82 „ 75 „ 87
Purcei săptămâna III 73 – 79 „ 64 „ 78
Purcei peste trei săptămâni 67 – 73 „ 64 „ 78
Tineret porcin 64 – 70 „ 64 „ 73
Porci la îngrăşat 64 – 67 „ 60 „ 73
Vieri 60 „ 52 „ 73
Găini producţie (hibrizi) 56 – 63 „ 55 „ 72
Găini reproducţie – părinţi 60 – 63 „ 57 „ 72
Găini reproducţie – bunici 63 – 66 „ 60 „ 72
Tineret producţie (hibrizi) – săptămâna I 86 – 89 „ 86 „ 89
Tineret producţie (hibrizi) – săptămâna II 81 – 84 „ 81 „ 84
Tineret producţie (hibrizi) – săptămâna III 75 – 80 „ 75 „ 80
Tineret producţie (hibrizi) – săptămâna IV 68 – 74 „ 68 „ 74
Tineret reproducţie – săptămânile V – VII 62 „ 62 „ 72
Tineret reproducţie – săptămânile VIII - XVIII 55 – 61 „ 55 „ 72
Pui de carne – săptămâna I 86 – 90 „ 86 „ 90
Pui de carne – săptămâna II 83 „ 83 „ 83
Pui de carne – săptămâna III 80 „ 80 „ 80
Pui de carne – săptămâna VI 77 „ 77 „ 77
Pui de carne – săptămâna V 74 „ 74 „ 74
Pui de carne – săptămâna VI 71 „ 71 „ 73
Pui de carne – săptămâna VII 68 „ 68 „ 73
Pui de carne – săptămânile VIII - IX 63 „ 63 „ 73
Reglarea higrometrului şi higrografului se mai poate face şi după nivelul umidităţii relative
stabilit prin metoda indirectă (cu psichrometrul) sau prin comparare cu un aparat similar, reglat
anterior.
Schimbarea diagramei şi întreţinerea peniţei higrografului se face similar ca la termograf.
Pentru transportul higrografelor se impune scoaterea de sub tensiune a elementului sensibil
(mănunchiul/mănunchiurilor de fire de păr) prin fixarea peniţei pe dispozitivul respectiv. Pe parcursul
transportului acestea vor fi ferite de şocuri. După transport este obligatorie reglarea lor.
27
1.1.2.5. Dirijarea umidităţii aerului în adăposturi

Nivelul umidităţii aerului din adăposturi este urmarea echilibrului cantitativ stabilit, la
momentul determinării, între surselor de vapori de apă din adăpost şi căile de eliminare a acestora.
Şi în cazul umidităţii se poate stabili un bilanţ al surselor şi eliminării, prin care se poate dirija nivelul
acesteia în adăposturi.
Excesul de umiditate
Este o tendinţă obişnuită în cazul adăposturilor ca excesul de umiditate să depăşească nivelul
maxim fixat prin normative. Deoarece sursele animale prin evaporarea fiziologică nu pot fi
influenţate, în dirijarea umidităţii un rol important revine limitării surselor tehnologice de vapori de
apă.
Se poate realiza acest obiectiv prin:
- evacuarea cât mai rapidă a dejecţiilor din adăposturi,
- realizarea, și întreținerea, pardoselilor cu înclinație (pantă) suficient de mare pentru
eliminarea rapidă a lichidelor (urină, purin, apă) prin dirijarea către canalele colectoare și
uscarea suprafețelor respective,
- reducerea cantităţii de apă utilizată pentru curăţenia adăposturilor şi a animalelor,
- evitarea pierderilor de apă din adăpători.
Mijlocul major de limitare a umidităţii aerului din adăposturi îl reprezintă practicarea
ventilaţiei la nivelul calculat după umiditatea aerului, încât teoretic nivelul acesteia nu poate depăşi
nivelul normat introdus în calcul.
Deoarece nivelul umidităţii relative creşte când temperatura scade, un mijloc indirect de
limitare a nivelului umidităţii îl reprezintă menţinerea temperaturii din adăposturi la nivelul optim.
Deficitul de umiditate
Apare la temperatură ridicată a aerului, obişnuit în sezonul cald. Deoarece nivelul inferior al
umidității relative (R) prevăzută de norme se acoperă în mod curent prin sursele de vapori existente
în adăposturi, deficitul de umiditate apare numai la temperatură foarte ridicată a aerului, care
depăşeşte limita maximă admisă.
Combaterea deficitului de umiditate este importantă mai ales pentru porci şi păsări şi se poate
realiza prin evaporarea apei în sistemul de ventilaţie sau pe pardoseala adăpostului, ca în cazul
soluţiilor pentru reducerea temperaturii aerului.
1.1.3. Determinarea presiunii aerului

Presiunea atmosferică poate fi definită ca fiind efectul forţei cu care aerul apasă pe unitatea
de suprafaţă terestră (asupra organismelor și obiectelor existente la acest nivel).
Determinarea presiunii atmosferice este necesară pentru că:
- diferenţele de presiune sunt cele care produc mişcarea maselor de aer, ceea ce duce la o
purificare sau o impurificare a aerului atmosferic şi au influenţă asupra proceselor de termoreglare ce
au loc la nivelul organismelor;
- prin măsurarea, cercetarea şi calcularea diferenţelor de pasiune se poate realiza prognoze
ale timpului probabil, prin metoda sinoptică;
- diferenţele de presiune ale maselor de aer atmosferic ajută la o ventilare mai bună a
adăposturilor;
- diferenţele de presiune acţionează direct asupra organismulor animale în cazul variațiilor
cu amplitudine mare și expunere bruscă;
- în analiza componentelor chimice ale aerului, volumul probelor de aer recoltate depinde de
presiunea acestuia.
1.1.3.1. Exprimarea presiunii atmosferice

Unităţile de măsură utilizate în exprimarea presiunii atmosferice sunt:
28
- înălţimea unei coloane de mercur (Hg), în mm, cu secţiunea de 1 cm², la nivelul mării (0
m altitudine), 0ºC şi latitudinea de 45º - ce are valoarea standard de 760 mm coloană de
Hg, care cântăreşte 1033 g sau 1 torr (după
Toricelli, inventantorul barometrului cu
mercur);
- barul (1 bar = 100 000dyne/cm²), respectiv
milibarul (1 bar = 1000 milibari);
Se pot realiza transformări ale valorilor de
presiune atmosferică exprimate în cele două unităţi de
măsură utilizând următoarele echivalenţe:
1 mbar = 0,75 mmHg (1 bar = 750,1
mmHg);
1 mmHg = 1,33 mbari
1.1.3.2. Instrumentar utilizat - tipuri de

barometre
Presiunea aerului se măsoară cu barometre (cu
mercur sau aneroide) şi se înregistrează cu barografe.
Barometrul cu mercur (figura 5) funcţionează
pe baza principiului echibrării presiunii aerului de către
coloana de mercur din tubul barometrului (tubul lui
Toricelli). Există mai multe tipuri constructive (Fortin
cu rezervor mobil; Fuess cu rezervor fix etc.). Cel mai
folosit este barometrul cu rezervor fix tip Fuess ce se
compune din tubul barometric realizat din sticlă cu
diametrul de 7 – 7,2 mm şi lungimea de 80 – 82 cm care
se înşurubează în rezervor (sau sifonul) în care se Figura 5: Barometru cu mercur
găseşte mercur. Tubul barometric este protejat de un tub metalic cu o deschidere longitudinală, spre
partea superioară, în dreptul căreia este gradată scara barometrică. Scara barometrică este divizată de
la 600 la 820 mm şi are un cursor mobil care oferă posibilitatea citirii cu o precizie de zecimi de
milimetru.
Citirea valorii presiunii atmosferice se face la extrimitatea
superioară a coloanei de mercur, după ce, în prealabil, tubul a fost
lovit uşor cu mâna, pentru ca meniscul mercurului să ia forma
normală. Marginea inferioară a vernierului se aşează, cu ajutorul
unui şurub, astfel încât să fie tangentă pe partea superioară a
meniscului de mercur. Se citeşte valoarea în milimetri pe scara
barometrului, iar fracţiunile de milimetru se determină observând
care diviziune de pe venier corespunde cu o divizine de pe scara
barometrului.
Aparatul se menţine în poziţie verticală, fixat pe un perete.
Barometrul aneroid (figura 6) are avantajul că este de
dimensiuni portabile, este ieftin şi permite determinarea rapidă, Figura 6: Barometru aneroid
prin citire directă, a presiunii atmosferice. La tipurile noi de
barometre aneroide (cu capsule compensate) nu mai este nevoie să se facă nici corecţia în funcţie de
temperatură.
Are ca piesă principală o capsulă Vidi, metalică (dintr-un metal elastic: alpaca, oţel etc.) cu
pereţii ondulaţi şi din care aerul a fost rarefiat (vid parţial). Sub influenţa variației presiunii
atmosferice, pereţii acestei capsule se deformează (se bombează sau se comprimă) iar aceste mişcări
sunt transmise, şi amplificate, de un sistem de pârghii la un ac indicator, care arată direct (pe un
cadran gradat în mm coloană de Hg, mbari, sau ambele unităţi de măsură) valoarea presiunii
atmosferice. Barometrul aneroid se etalonează după indicaţiile unui barometru cu mercur, fiind însă
mai puţin precis decât acesta.
29
Dacă capsula Vidi nu este compensată şi la acest tip de barometru se fac corecţii pentru
temperatură, deoarece deformarea capsulei metalice depinde şi de acest factor.
Barograful (figura 7) serveşte pentru înscrierea evoluţiei valorilor presiunii atmosferice pe o
anumită perioadă de timp (o zi sau o săptămână). Au ca parte sensibilă o coloană de 4 -12 capsule
Vidi (capsule metalice cu pereţii ondulaţi). Deformarea coloanei de capsule sub influența variației
presiunii atmosferice este transmisă printr-un sistem de pârghii la o peniţă înscriitoare care realizează
înscrierea pe o diagramă gradată în mm Hg. Diagrama este montată pe un tambur ce realizează o
rotație completă în 24 ore sau într-o săptămână. Astfel se obține barograma zilnică sau săptămânală.
1.1.3.3. Tehnica determinării

presiunii atmosferice
Determinarea presiunii
atmosferice se realizează în cadrul
staţiilor meteorologice, instrumentele
fiind amplasate în „adăposturile de
termometre”.
La barometrul cu mercur citirea
valorii presiunii atmosferice se face la
partea superioară a meniscului convex,
format de vârful coloanei de mercur,
prin aducerea marginii inferioare a
Figura 7: Barograf
vernierului, tangent cu acest nivel.
Ochiul observatorului trebuie să fie pe aceeaşi direcţie orizontală. Valoarea în mm a presiunii se
citeşte pe scara barometrului, iar zecimile de milimetrii, la corespondenţa unei linii pe vernier, cu una
de pe scara barometrului.
La valorile găsite prin citirea barometrului cu mercur trebuie să se facă corecţii pentru
temperatură şi corecţii pentru altitudine, latitudine şi instrumentale ultimele, însă, se realizează doar
o singură dată la instalarea barometrului şi sunt înscrise în certificatul acestuia.
Corecţia de temperatură se impune având în vedere că volumul mercurului este diferit în
funcţie de temperatura aerului, ea realizându-se în sensul reducerii înălţimii coloanei de Hg, la
lungimea care ar avea-o dacă temperatura ar fi 0 ºC.
Pentru a se cunoaşte temperatura aerului din momentul citirii, barometrul cu Hg are ataşat un
termometu cu rezervorul fixat lângă coloana de Hg.
Pentru corecţie se poate utiliza direct tabelul 10 sau se poate utiliza relaţia:
h0 = ht ± (ht x 0,000163 x t)
în care:
h0 – presiunea atmosferică corectată pentru 0 ºC;
ht – indicaţia barometrului la temperatura absolută;
0,000163 – coeficientul de dilatare al Hg;
t – temperatura aerului citită pe termometrul ataşat barometrului.
Observație! Corecţia se scade din indicaţia barometrului în cazul temperaturilor pozitive şi se adună în cazul
temperaturilor negative.
Barometrul aneroid permite citirea directă a presiunii atmosferice şi în acelaşi timp urmărirea
sensului variaţiei presiunii de la o citire la alta, acestea având un al doilea ac indicator, mobil, care
după citire se suprapune celui care indică presiunea și astfel la o următoare citire, după un anumit
interval de timp, se va putea observa sensul (de creștere sau de scădere) a evoluției presiunii
atmosferice în intervalul de timp scurs.
Citirea se poate realiza direct şi în cazul utilizării barografului, dar în acest caz este posibilă
urmărirea evoluţiei în timp.
30
Tabel 10:Valorile de corecţie pentru reducerea presiunii atmosferice la 0 ºC

Presiunea atmosferică (mm Hg)
ºC 480 500 520 540 560 580 600 620 640 660 680 700 720 740 760 780 800
1 0,1 0,1 0,1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1 0.1
2 0,2 0,2 0,2 0.2 0.2 0.2 0.2 0.2 0.2 0.2 0.2 0.2 0.2 0.2 0.2 0.2 0.3
3 0,2 0,2 0,2 0.3 0.3 0.3 0.3 0.3 0.3 0.3 0.3 0.3 0.4 0.4 0.4 0.4 0.4
4 0,3 0,3 0,3 0.4 0.4 0.4 0.4 0.4 0.4 0.4 0.4 0.5 0.5 0.5 0.5 0.5 0.5
5 0,4 0,4 0,4 0.4 0.5 0.5 0.5 0.5 0.5 0.5 0.6 0.6 0.6 0.6 0.6 0.6 0.7
6 0,5 0,5 0,5 0.5 0.6 0.6 0.6 0.6 0.6 0.6 0.7 0.7 0.7 0.7 0.7 0.8 0.8
7 0,6 0,6 0,6 0.6 0.6 0.7 0.7 0.7 0.7 0.8 0.8 0.8 0.8 0.8 0.9 0.9 0.9
8 0,6 0,7 0,7 0.7 0.7 0.8 0.8 0.8 0.8 0.9 0.9 0.9 0.9 1.0 1.0 1.0 1.0
9 0,7 0,7 0,8 0.8 0.8 0.9 0.9 0.9 0.9 1.0 1.0 1.0 1.1 1.1 1.1 1.2 1.2
10 0,8 0,8 0,9 0.9 0.9 1.0 1.0 1.0 1.0 1.1 1.1 1.1 1.2 1.2 1.2 1.3 1.3
11 0,9 0,9 0,9 1.0 1.0 1.0 1.1 1.1 1.1 1.2 1.2 1.3 1.3 1.3 1.4 1.4 1.4
12 0,9 1,0 1,0 1.1 1.1 1.1 1.2 1.2 1.2 1.3 1.3 1.4 1.4 1.4 1.5 1.5 1.6
13 1,0 1,1 1,1 1.1 1.2 1.2 1.3 1.3 1.4 1.4 1.4 1.5 1.5 1.6 1.6 1.6 1.7
14 1,1 1,1 1,2 1.2 1.3 1.3 1.4 1.4 1.5 1.5 1.6 1.6 1.6 1.7 1.7 1.8 1.8
15 1,2 1,2 1,3 1.3 1.4 1.4 1.5 1.5 1.6 1.6 1.7 1.7 1.8 1.8 1.9 1.9 2.0
16 1,2 1,3 1,4 1.4 1.5 1.5 1.6 1.6 1.7 1.7 1.8 1.8 1.9 1.9 2.0 2.0 2.1
17 1,3 1,4 1,4 1.5 1.6 1.6 1.7 1.7 1.8 1.8 1.9 1.9 2.0 2.0 2.1 2.2 2.2
18 1,4 1,5 1,5 1.6 1.6 1.7 1.8 1.8 1.9 1.9 2.0 2.0 2.1 2.2 2.2 2.3 2.3
19 1,5 1,6 1,6 1.7 1.7 1.8 1.9 1.9 2.0 2.0 2.1 2.2 2.2 2.3 2.4 2.4 2.5
20 1,6 1,6 1,7 1.8 1.8 1.9 2.0 2.0 2.1 2.2 2.2 2.3 2.3 2.4 2.5 2.5 2.6
21 1,6 1,7 1,8 1.8 1.9 2.0 2.1 2.1 2.2 2.3 2.3 2.4 2.5 2.5 2.6 2.7 2.7
22 1,7 1,8 1,9 1.9 2.0 2.1 2.2 2.2 2.3 2.4 2.4 2.5 2.6 2.6 2.7 2.8 2.9
23 1,8 1,9 2,0 2.0 2.1 2.2 2.2 2.3 2.4 2.5 2.5 2.6 2.7 2.8 2.8 2.9 3.0
24 1,9 2,0 2,0 2.1 2.2 2.3 2.3 2.4 2.5 2.6 2.7 2.7 2.8 2.9 3.0 3.0 3.1
25 2,0 2,0 2,1 2.2 2.3 2.4 2.4 2.5 2.6 2.7 2.8 2.8 2.9 3.0 3.1 3.2 3.2
26 2,0 2,1 2,2 2.3 2.4 2.4 2.5 2.6 2.7 2.8 2.9 3.0 3.0 3.1 3.2 3.3 3.4
27 2,1 2,2 2,3 2.4 2.5 2.6 2.6 2.7 2.8 2.9 3.0 3.1 3.2 3.2 3.3 3.4 3.5
28 2,2 2,3 2,4 2.5 2.6 2.6 2.7 2.8 2.9 3.0 3.1 3.2 3.3 3.4 3.5 3.6 3.6
29 2,3 2,4 2,4 2.6 2.6 2.7 2.8 2.9 3.0 3.1 3.2 3.3 3.4 3.5 3.6 3.7 3.8
30 2,3 2,4 2.5 2.6 2.7 2.8 2.9 3.0 3.1 3.2 3.3 3.5 3.6 3.6 3.7 3.8 3.9
31 2,4 2,5 2.6 2.7 2.8 2.9 3.0 3.1 3.2 3.3 3.4 3.5 3.7 3.8 3.8 3.9 4.0
32 2,5 2,6 2.7 2.8 2.9 3.0 3.1 3.2 3.3 3.4 3.5 3.6 3.8 3.9 4.0 4.1 4.1
33 2,6 2,7 2.8 2.9 3.0 3.1 3.2 3.3 3.4 3.5 3.7 3.8 3.9 4.0 4.1 4.2 4.2
34 2,7 2,8 2.9 3.0 3.1 3.2 3.3 3.4 3.5 3.7 3.8 3.9 4.0 4.1 4.2 4.3 4.4
35 2,8 2,9 3.0 3.1 3.2 3.3 3.4 3.5 3.6 3.8 3.9 4.0 4.1 4.2 4.3 4.4 4.5
Presiunea aerului din adăposturi este practic egală cu cea atmosferică, datorită
neetanşeităţii adăposturilor şi existenţei instalaţiilor de ventilaţie.
Chiar şi când sunt folosite instalaţiile mecanice de ventilaţie variaţiile de presiune ale aerului
din adăposturi, faţă de cele ale aerului atmosferic sunt nesemnificative, neavând nici un fel de
influenţă asupra animalelor cazate.
De aceea determinarea presiunii aerului din adăposturi nu se realizează, ea ar fi similară din
toate punctele de vedere cu cea descrisă la determinarea presiunii aerului atmosferic, de cele mai
multe ori datele privind acest parametru de microclimat fiind preluate de la cea mai apropiată staţie
meteorologică.
31
1.1.3.4. Întreţinerea şi reglarea instrumentelor

În general barometrele și barografele sunt mai puţin expuse şocurilor, ele însă pot fi folosite
numai atunci cânt sunt integre, de aceea se vor manevra cu grijă.
Reglarea barometrelor aneroide şi a barografelor se va realiza periodic, după indicaţia unui
barometru cu Hg, ele dispunând de şuruburi de reglaj.
1.1.3.5. Dirijarea presiunii atmosferice

Presiunea atmosferică este un factor de mediu natural cu influenţă asupra animalelor și dacă
ele se află în adăposturi, care deci se impune a fi cunoscut, dar care nu poate fi dirijat, animalele fiind
influenţate de variaţiile bruşte şi cu amplitudine mare a acestui factor (scăderea presiunii atmosferice)
indiferent dacă sunt adăpostite sau nu. Nu există posibilități tehnice sau tehnologice ce pot fi folosite
pentru atenuarea sau contracararea influenţelor nefavorabile ale presiunii atmosferice asupra stării de
sănătate sau producţiei.
32
LUCRAREA 4
1.1.4. Determinarea mişcării aerului

Mişcarea aerului atmosferic constă în deplasarea maselor de aer pe relativă orizontală ce
este perceptibilă de omul examinator, ce poartă numele de vânt/vânturi. Acestea sunt datorate
diferenţelor de temperatură şi de presiune înregistrate între
masele de masele de aer. Când deplasarea aerului atmosferic nu
este perceptibilă de către om, ea poartă demumirea de curent/
curenți de aer.
Vânturile sunt caracterizate prin direcţie, tărie (sau
intensitate) şi viteză, iar curenții de aer prin viteză.
Spaţiul închis al adăposturilor nu permite mişcarea
liberă a aerului, ca în mediul exterior, din care cauză, mişcarea
aerului, deşi permanentă, este cel mai adesea imperceptibilă,
purtând numele de curenţi de aer, la care se măsoară numai viteza
de deplasare, sensul lor de deplasare fiind determinat de tipul și
caracteristicile constructive și tehnice ale sistemului de ventilaţie Figura 8: Roza vânturilor
folosit.
1.1.4.1. Exprimarea mişcării aerului

Direcţia vânturilor se exprimă prin indicarea punctul cardinal „de unde bate vântul”, de unde
vine mișcarea aerului, utilizându-se în acest scop roza vânturilor – figura 8 (cu 16 direcţii principale
şi secundare).
Tăria (intensitatea) vânturilor se exprimă în grade ce aparţin diferitelor scări (cea mai
utilizată este scara Beaufort - tabel 11).
Tabel 11: Scara Beaufort a tăriei vântului

Grade Beaufort Viteza vântului
m/s km/h
0 – calm 0 – 0,5 0–1
1 – aproape liniştit 0,6 – 1,7 2–6
2 – puţin vânt 1,8 – 3,3 7 – 12
3 – vânt slab 3,4 – 5,2 13 – 18
4 – vânt potrivit 5,3 – 7,4 19 – 26
5 – vânt tăricel 7,5 – 9,8 27 – 35
6 – vânt destul de tare 9,9 – 12,4 36 – 44
7 – vânt tare 12,5 – 15,2 45 – 54
8 – vânt puternic 15,3 – 18,2 55 – 65
9 – vijelie 18,3 – 21,5 66 – 77
10 – vijelie puternică 21,6 – 25,1 78 – 90
11 – tempestă 25,2 – 29,0 91 – 104
12 – uragan peste 29,0 peste 104
Exprimarea vitezei vântului şi curenţilor de aer se realizează în m/s sau km/h (1 m/s = 3,6
km/h; 1 km/h = 0,27 m/s).
1.1.4.2. Aparate şi instrumente utilizate

Stabilirea direcţiei vântului se realizează uzual cu girueta Vild, ea putând fi folosită şi pentru
stabilirea cu aproximaţie a tăriei şi vitezei vântului.
Pentru stabilirea tăriei şi vitezei vântului se poate utiliza anemometrele statice, dinamice sau
ultrasonice.
33
Pentru măsurarea vitezei curenţilor de aer din adăposturi se poate utiliza fie anemometrele
dinamice (cu palete sau cu cupe), fie catatermometrul Hill, în funcţie de mărimea presupusă a
valorilor vitezei curenţilor de aer.
Girueta Vild (figura 9) este formată dintr-un ax metalic vertical
(4), ce se fixează pe un stâlp la înălţimea de circa 10 m de la nivelul
solului. Pe acest ax metalic este fixat mobil dispozitivul de direcţie (D),
format dintr-o vergea metalică orizontală, prevăzută la un capăt cu o bilă
metalică (5) iar la celălalt capăt cu un ampenaj metalic (6). Sub influenţa
vântului, dispozitivul de direcţie se orientează cu bila metalică în
direcţia din care acesta bate. Pe axul metalic vertical, sub dispozitivul
de direcţie sunt fixate patru braţe metalice fixe (3) care indică punctele
cardinale, cel care indică nordul geografic având prinsă pe ele litera N.
Anemometrul static (figura 9) este format dintr-o placă metalică
(P) de 30 x 15 cm şi cu greutatea de 200 g. Această placă este
suspendată, la partea superioară, de axul giruetei Vild, mişcându-se o
dată cu aceasta, astfel încât totdeauna se va orienta perpendicular pe Figura 9: Girueta Vild
direcţia din care bate vântul. Sub acţiunea vântului placa oscilează în
faţa unui arc de cerc metalic (V), pe care sunt fixaţi opt dinţi indicatori ai tăriei vântului, corespunzând
şi unei anumite viteze a vântului.
Corespondenţa dinţilor anemometrului static cu tăria (în grade Beaufort) şi viteza vântului (în
m/s) este redată în tabelul 12.
Tabel 12:Tăria şi viteza vântului apreciată cu anemometrul static

Numărul de ordine al dintelui 1 2 3 4 5 6 7 8
Grade Beaufort 0 2 3 4 5 6 7 9
Viteza vântului, (m/s) 0 2 4 6 8 10 14 20
Anemometrele dinamice (figura 10) permit măsurarea vitezelor vântului şi a curenţilor de aer
din mediul exterior sau din adăposturi mai mari de 0,1 m/s. Au ca piese receptoare morişti uşoare, cu
palete sau cupe, care pot fi puse în mişcare de aerul ce se deplasează. Sunt realizate în variate tipuri
constructive având diferite elementele receptoare (palete de formă trapezoidală sau cupe în formă de
emisferă) ce sunt protejate prin benzi sau bare metalice, care nu împiedică mişcarea aerului.
Anemometrul cu cupe prezintă 3 sau 4 cupe, fixate pe un ax, ce se află în legătură cu un
contor de rotaţii. Rotaţiile morişti sunt transmise
contorului, care indică pe cadran, prin
intermediul unui ac indicator distanţa parcursă
de mişcarea aerului în metri. Prin măsurarea
timpului de funcţionare (se lasă să funcţioneze
aparatul un anumit interval de timp) se poate
determina viteza curenţilor de aer în m/s.
Măsurarea timpului se face cu un cronometru.
La tipurile mai noi de anemometre,
cronometrul este integrat în contor şi se poate
cupla cu acesta. La anemomerele fără
cronometru se citesc iniţial indicaţiile acelor pe
cadran. La acele anemometre cu cronometru
integrat, se aduc acele la zero, prin apăsare pe un Figura 10: Anemometre dinamice
buton.
Se aşează aparatele la locul determinării, de preferat, dar nu obligatoriu, pe direcţia curenţilor
de aer. După ce morişca se roteşte uniform, se declanşează cronometrul. Determinarea durează 1 – 3
minute pentru anemometrul fără cronometru inclus şi 100 secunde la cele cu cronometru integrat,
după care, marcarea rotaţiilor moriştii se întrerupe automat. Se citesc apoi indicaţiile aparatelor.
34
În cazul anemometrelor fără cronometru inclus viteza curenţilor de aer în m/s se calculează
prin împărţirea valorii diferenţei dintre citirea iniţială şi cea finală la timpul de determinare exprimat
în secunde.
Exemplu: citirea iniţială = 2680 diviziuni; citirea finală = 2920 diviziuni; durata determinării
= 180 secunde.
2920 – 2680
—————— = 1,33 m/s
180
La anemometrele cu cronometru integrat, se citeşte direct viteza curenților de aer exprimată
în m/s. Zecimile şi metri până la 10 se citesc pe cadranul mare, iar în intervalul 10..100 m/s citirea se
face pe cadranul mic.
Anemometru cu palete are ca piesă receptoare o morişcă cu palete (confecţionate dintr-un
material foarte uşor), fixată pe un ax şi în legătură cu contorul de rotaţii, precum şi cu un cronometru
ce realizează marcarea timpului.
Pentru măsurarea vitezei curenţilor de aer se aduc acele la zero (prin apăsarea butonului
destinat acestui scop) şi la locul determinării se orienteză (obligatoriu) morişca perpendicular pe
direcţia mişcării curenţilor de aer. Când morişca se învârteşte uniform, se declanşează cronometrul
care se cuplează cu contorul numai după un timp. Decuplarea se face după 1 minut, când încetează şi
marcarea rotaţiilor de pe contor (indicate de acul indicator). Pe cadranul mare se citesc unităţile şi
zecile, iar pe cel mic sutele de metri parcurși de aer. Pentru calcularea vitezei curenţilor de aer,
valoarea citită pe cadrane se împarte la 60, obţinând viteza în m/s.
Există numeroase alte tipuri constructive de anemometre dinamice, al căror mod de utilizare
este înscris în instrucţiunile ce însoţesc fiecare aparat.
La aceste instrumente clasice descrise se adaugă în prezent și
anemometrele ultrasonice, cu senzori din seria TSA (figura 11) ce sunt
anemometre statice care folosesc ultrasunetele pentru măsurarea vitezei și
direcției vântului/curenților de aer, componentele carteziene (punctele
cardinale), dar și umiditatea relativă a aerului temperatura absolută a
aerului și presiunea aerului. Aceste instrumente intră din ce în ce mai mult
în utilizare având câteva avantaje:
- lipsa pieselor aflate în mișcare reduce la minimum uzarea
instrumentului;
- sensibilitate ridicată ce poate detecta vitezele foarte mici ale
mișcării aerului (curenții de aer), care nu sunt detectabile prin metode
tradiționale;
- consumul redus de energie ceea ce permite instalarea în locații
izolate, instrumentul fiind alimentat de un panou fotovoltaic și o baterie;
- opțiunea de încălzire previne acumularea zăpezii și a gheții,
permițând măsurători precise în orice condiții meteorologice;
- instalare rapidă și ușoară (pe o bară cu diametrul de 40 mm);
- mai multe opțiuni de măsurare într-un singur echipament;
Aplicații principale sunt: stațiile meteorologice automate; Figura 11: Senzor din
monitorizarea mediului cu vehicule mobile; autostrăzi, porturi, seria TSA al
anemometrelor
aeroporturi și zone litorale; automatizarea climatizării interioarelor.
ultrasonice
Catatermometrul Hill (figura 12) se utilizează pentru viteze mici
ale curenţilor de aer, între 0,02 şi 0,2 m/s. Construit de Hill (în 1924), se aseamănă constructiv cu un
termometru, având un rezervor de sticlă, cilindric sau sferic, cu capacitate de 5 cm³ şi suprafaţă de
22,6 cm². Tubul capilar din sticlă, are o lungime de 20 cm şi un diametru mai mare al lumenului decât
la termometrele obişnuite. Partea superioară a tubului capilar se termină printr-un rezervor mai mic,
având în exterior un inel de sticlă pentru suspendaea instrumentului. Pe tubul capilar sunt notate
numai două niveluri, gradații, care corespund valorilor de temperatură de 35 şi 38 ºC. Elementul
sensibil este alcoolul care se colorează pentru o citire uşoară.
35
În utilizare se folosesc două tipuri de catatermometre: uscate (cu rezervorul liber) şi umede
(cu rezervorul învelit în tifon, care se umezeşte cu apă).
Principiul de funcţionare se bazează pe
pierderea de căldură de către rezervorul
catatermometrului, pierdere de căldură care este
influenţată de mişcarea aerului în mod
proporţional cu viteza acesteia.
Factorul catatermometrului (F) reprezintă
pierderea de căldură de pe fiecare cm² de
suprafaţă a rezervorului, exprimată în milicalorii,
când temperatura acestuia scade de la 38 ºC la 35
ºC. Valoarea acestui factor se găseşte înscrisă
direct pe instrument (sau în certificatul de calitate
ala instrumentului).
Indexul catatermometrului (H) reprezintă Figura 12: Catatermometrul Hill
pierderea de căldură realizată pe o suprafaţă de 1 cm² a rezervorului, în timp de o secundă, când
temperatura scade de la 38 ºC la 35 ºC. Indexul catatermometrului se calculează după formula:
F
H = ——, în care:
a
F – factorul catatermometrului;
A – timpul de răcire de la 38 ºC la 35 ºC.
1.1.4.3. Tehnica determinării mișcării aerului

În toate situațiile (mediul exterior, mediul adăposturilor) pot fi utilizate anemometrele
ultrasonice, cu care se poate aprecia atât direcția vânturilor, cât și viteza vânturilor, respectiv
curenților de aer.
Uzual pentru aprecierea direcției vânturilor este utilizată girueta Vild, amplasată în
platformele meteorologice.
Pentru determinarea vitezei vânturilor și a curenţilor de aer cu viteză şi intensitate mai mare,
capabili să pună în mişcare moriștile anemometrelor dinamice se pot folosi aceste aparate, atât pentru
mediul exterior cât și pentru adăposturi.
Pentru curenţii de aer cu viteză mică din interiorul adăposturilor se utilizează
catatermometrele.
Determinarea vitezei curenţilor de aer cu anemometrele se face pentru adăposturile ce au
feresterele şi uşile deschise, sau pentru a măsura viteza curenţilor de aer din conductele de ventilaţie
sau din imediata apropiere a deschiderii lor. În alte condiţii, pot fi folosite numai la deficienţe grave
în construcţia adăposturilor sau când există influenţa unor vânturi exterioare extrem de puternice.
La locul de determinare, aceleaşi ca şi cel pentru determinarea celorlalţi factori fizici de
microclimat, se amplasează anemometrul perpendicular pe direcţia curenţilor de aer şi se pune în
funcţiune. La finalul determinării se citeşte pe cadran viteza curenţilor de aer, fie direct în m/s, fie în
metri caz în care se împarte această valoare la numărul de secunde de expunere.
Deoarece viteza curenţilor de aer nu este uniformă în timp, se fac obligatoriu mai multe
determinări în fiecare loc ales, marcându-se limitele de variaţie (ex: V = 1,2 m/s (0,8 – 1,8 m/s).
Determinarea vitezei curenţilor de aer cu catatermometrul Hill se face în aceleaşi locuri ca şi
la determinarea celorlalţi factori fizici de microclimat.
Modul de lucru presupune inițial încălzirea rezervorul catermometrului într-o baie de apă
caldă la 60 – 70 ºC până când alcoolul ocupă în întregime tubul capilar (fără întreruperi ale coloanei)
şi 1/3 din rezervorul superior. Se scoate catatermometrul din baie, se şterge rezervorul cu o cârpă
(numai la catatermometrul uscat) şi se fixează în poziţie verticală pe un suport, perpendicular pe
direcţia curenţilor de aer, la locul ales pentru determinare. Se aşteaptă, până când meniscul alcoolului
ajunge la gradaţia 38ºC, apoi se cronometrează timpul de răcire de la 38ºC la 35ºC, după care se trece
la calcularea vitezei curenţilor de aer.
36
Pentru aflarea timpului de răcire de la 38 ºC la 35 ºC (a) se efectuează mai multe determinări

(3…4), după care se efectuează media aritmetică a timpului de răcire în secunde. Se măsoară
temperatura la locul şi momentul determinarii, cu ajutorul unui termometru uzual.
Viteza curenţilor de aer, în acest caz se calculează cu ajutorul formulelor stabilite de Hill:
- pentru viteze sub 1 m/s:
H ²
— - 0,20
Q
V = —————
0,40
- pentru viteze de 1 – 7 m/s:

H ²
— - 0,13
Q
V = —————
0,47
- pentru orice viteză:

H ²
— - 0,14
Q
V = —————
0,49
în care:
V - viteza curenţilor de aer, m/s;
H – indexul catatermometrului ( = F/a);
Q – diferenţa dintre temperatura medie a catatermometrului (36,5 ºC) şi temperatura aerului în locul şi momentul
determinării.
Exemplu: Se foloseşte un catatermometru cu F = 495; timpul de răcire (a) = 46, 42, 51 şi 49
secunde, deci timpul mediu = 47 secunde; temperatura de la locul determinării = + 12 ºC.
H = F/a = 495/47 = 10,5
Q = 36,5 – 12 = 24,5
H/Q = 10,5/2,45 = 0,43
Când raportul H/Q este sub 0,60 se foloseşte formula pentru viteze sub 1 m/s, iar când este
peste 0,60 formula pentru viteze între 1 – 7 m/s.
Deci, în cazul exemplului de mai sus:
H ²
— - 0,20
Q 0,43 – 0,20 ²
V = ————— = —————— = 0,32 m/s
0,40 0,40
Pentru uşurarea calculelor se pot folosi tabele în care se dă viteza curenţilor de aer în m/s,
corespunzătoare raporturilor H/Q calculate. (tabelul 13).
1.1.4.4. Interpretarea rezultatelor

Se realizează numai pentru viteza curenţilor de aer din adăposturile de animale, singurul
component al mişcării aerului care poate fi dirijat, realizându-se aprecierea dacă se află sau nu în
limitele prevăzute în normele viteza curenților de aer (tabel 1.) pentru specia şi categoria de animale
cazate în adăpostul respectiv.
37
Tabel 13:Viteza curenţilor de aer la diferite raporturi H/Q

H H H
—— Viteza —— Viteza —— Viteza
Q (m/s) Q (m/s) Q (m/s)
0,26 0,02 0,5 0,60 0,76 1,80
0,27 0,03 0,52 0,64 0,77 1,85
0,28 0,04 0,53 0,68 0,78 1,91
0,29 0,05 0,54 0,72 0,79 1,98
0,30 0,06 0,55 0,77 0,80 2,03
0,31 0,08 0,56 0,81 0,81 2,05
0,32 0,09 0,57 0,86 0,82 2,16
0,33 0,11 0,58 0,90 0,83 2,22
0,34 0,12 0,59 0,95 0,84 2,28
0,35 0,14 0,60 1,00 0,85 2,34
0,36 0,16 0,61 1,04 0,86 2,41
0,37 0,18 0,62 1,09 0,87 2,48
0,38 0,20 0,63 1,13 0,88 2,54
0,39 0,23 0,64 1,18 0,89 2,61
0,40 0,25 0,65 1,22 0,90 2,68
0,41 0,28 0,66 1,27 0,91 2,75
0,42 0,30 0,67 1,32 0,92 2,82
0,43 0,33 0,68 1,37 0,93 2,90
0,44 0,36 0,69 1,42 0,94 2,97
0,45 0,39 0,70 1,47 0,95 3,04
0,46 0,42 0,71 1,52 0,96 3,12
0,47 0,46 0,72 1,58 0,97 3,19
0,48 0,49 0,73 1,63 0,98 3,26
0,49 0,53 0,74 1,68 0,99 3,35
0,50 0,56 0,75 1,74 1,00 3,43
1.1.4.5. Dirijarea curenţilor de aer din adăposturi

Dirijarea curenţilor de aer sub raportul vitezei se face ţinând cont de temperatura aerului în
mişcare.
Când temperatura aerului asigură termoneutralitatea, curenţii de aer la viteze ce pot fi atinse
în adăpost nu au nici o influenţă asupra animalelor şi deci dirijarea lor nu se impune.
Curenţii de aer reci (temperatura aerului mai mică decât temperatura critică inferioară – limita
minim admisă din norme), trebuie suprimaţi sau limitaţi la o viteză de maximum 0,2 – 0,3 m/s. Acest
lucru este posibil prin următoarele măsuri de tipul:
- eliminarea tuturor fisurilor din elementele de închidere ale adăpostului (ferestre, uşi,
deschideri pentru evacuarea dejecţiilor;
- realizarea unor instalaţii de ventilaţie (naturală sau dinamică) care vor avea deschiderile de
ventilaţie astfel amplasate încât admisia aerului curat şi respectiv evacuarea aerului viciat să
nu se facă la acelaşi nivel (pe verticală), iar distanţa dintre ele să cât mai mare.
În sezonul cald, când temperatura aerului este mai mare decât temperatura critică superioară
– limita maxim admisă din norme) pentru obţinerea efectului de răcorire, viteza curenţilor de aer
trebuie mărită.
38
Nu se recomandă însă realizarea unor viteze mai mari de 0,5…0,6 m/s, limită considerată de
Stolpe, 1977, citat de Drăghici, ca fiind optimă economic, deoarece pe de o parte viteze mai mari pot
fi obţinute în mod uzual numai prin soluţiile tehnice ale ventilaţiei dinamice, respectiv cu consum de
energie, iar pe de altă parte aceasta este limita până la care senzaţia de răcorire creşte proporţional cu
viteza mişcării aerului.
Realizarea unor astfel de viteze
(0,5..0,6 m/s) este posibilă, fără costuri
suplimentare, prin:
- deschiderea completă a
instalaţiei de ventilaţie (suprafaţa totală
a deschiderilor de ventilaţie fiind
calculată pentru această situaţie);
- deschiderea tuturor uşilor şi
ferestrelor/luminatoarelor.
1.1.5. Determinarea
precipitaţiilor atmosferice
Precipitaţiile atmosferice
reprezintă produsele de condensare şi
de sublimare a vaporilor de apă din
atmosferă. Ele pot acţiona direct asupra Figura 13: Pluviometru Figura 14: Eprubetă
animalelor numai dacă acestea se pluviometrică
găsesc în exterior (la păşune, padocuri, etc.), însă au multiple influenţe indirecte asupra animalelor
(în special prin intermediul vegetaţiei).
1.1.5.1. Exprimarea precipitaţiilor atmosferice

Uzual se apreciază cantitatea de precipitaţii căzută într-o anumită perioadă de timp se exprimă
în mm grosime strat apă apă/m² suprafaţă sau l apă/m² suprafaţă (1mm = 1 l) iar pentru exprimarea
grosimii stratului de zăpadă se utilizează cm.
1.1.5.2. Instrumente utilizate, tehnica de lucru

Pentru măsurarea cantităţii de precipitaţii lichide sau
solide se utilizează pluviometrul, pentru înregistrarea evoluţiei
în timp a cantităţii de precipitaţii este utilizat pluviograful, iar
pentru măsurarea stratului de zăpadă rigle nivometrice.
Pluviometrul (figura 13) este utilizat pentru
determinarea cantităţilor de precipitaţii lichide şi respectiv de
apă ce provine din topirea celor solide. Este format dintr-un
cilindru de tablă zincată, înalt de 40 cm, care are la partea
superioară o suprafaţă de recepţie pentru precipitaţii de 200
cm². În interiorul cilindrului se găseşte o pâlnie metalică, care
la partea inferioară se îmbină etanş cu un rezervor metalic în
care se colectează apa.
Acest rezervor este menţinut în cilindru printr-o lamă
metalică şi se poate scoate ori de câte ori trebuie să se măsoare
cantitatea de precipitaţii. Pluviometrul se fixează cu ajutorul
unei brăţări pe un stâlp, la înălţimea de 150 cm de la nivelul
solului. Măsurarea cantităţii de apă căzute se realizează prin
turnarea apei din vasul colector într-o eprubetă pluviometrică
(figura 14) gradată în milimetri şi zecimi de milimetri. Un Figura 15: Pluviograf
milimetru strat de apă reprezintă cantitatea de precipitaţii căzută pe 1 m² suprafaţă şi este echivalentă
cu cantitatea de 1 l de apă /m² suprafaţă.
39
Pentru măsurarea apei provenite din topirea zăpezii, pentru ca aceasta să se depună în totalitate
şi să nu fie spulberată de vânt, în pâlnia din interiorul cilindrului se introduce un dispozitiv numit
cruce de zăpadă.
La ora observaţiilor, pluviometrul în care s-a depus zăpada este adus într-o cameră încălzită,
unde este lăsat până când aceasta se topeşte.
Apa rezultată se măsoară cu eprubeta pluviometrică şi se exprimă în
mm sau l /m²suprafaţă.
Pluviograful (figura 15) este format dintr-o carcasă metalică
protectoare, prevăzută la partea superioară cu o pâlnie receptoare de 200 sau
500 cm². Aceasta comunică printr-un tub cu vasul colector ce are capacitatea
de 10 mm/m².
În vasul colector se găseşte un plutitor, de care este fixată peniţa
înscriitoare. Aceasta realizează înscrierea evoluţiei cantităţii de precipitaţii pe
o diagramă fixată pe un cilindru ce este acţionat de un mecanism de ceasornic.
Când precipitaţiile căzute se acumulează în vasul colector, plutitorul se
ridică şi o dată cu el şi peniţa care realizează înscrierea evoluţiei cantităţii de
precipitaţii căzute pe diagramă – obţinându-se o pluviogramă.
Dacă cantitatea de precipitaţii care cade pe o perioadă de timp de o zi
sau o săptămână este mai mare de 10 mm/m², printr-un sistem de sifonaj, apa
din vasul colector se descarcă automat într-un alt vas metalic.
Figura 16: Rigla
Rigla nivometrică (figura 16) este o riglă gradată în centimetri, care
nivometrică
se utilizează pentru măsurarea grosimii startului de zăpadă.
Măsurarea grosimii stratului de zăpadă se realizează în mai multe locuri descoperite şi plane
şi apoi se face media aritmetică a determinărilor.
40
LUCRAREA 5
1.1.6. Determinarea unor mărimi ce caracterizează radiaţiile solare

Energia radiantă solară este izvorul primar al fenomenelor din natură, al fenomenelor
meterorologice, având şi influenţă directă majoră asupra animalelor domestice. Fluxul de energie
radiantă pe care Soarele îl emite şi din care o infimă parte (dar suficientă pentru viaţă) ajunge la
suprafaţa Pământului cuprinde radiaţii corpusculare (fluxuri de particule subatomice) şi radiaţii de
natură electromagnetică (de la radiaţia γ şi χ până la infraroşu şi microunde).
Intensitatea distribuţiei pe lungimi de undă şi variaţiile în timp şi spaţiu a energiei radiante
solare sunt factori de influență cu o deosebită importanţă asupra vieţii, aceste aspecte fiind domeniul
fizicii atmosferice, respectiv a actinometriei (radiometria fizicii atmosferei).
Dintre mărimile ce caracterizează energia radiantă solară importanţă majoră prezintă:
intensitatea energiei radiante, radiaţia solară directă, radiaţia difuză, radiaţia reflectată→ albedo-ul,
radiaţia efectivă a Pământului. În plus pentru bunăstarea organismelor animale este importantă
cunoaşterea: intensităţii radiaţiei solare globale (totale), bilanţului radiativ, duratei de strălucire a
soarelui, radiaţiilor infraroşii (calorice), iluminării suprafeţelor exterioare şi din interioare şi
intensitatea radiaţiilor ultraviolete din mediu și din interioare, etc.
1.1.6.1. Intensitatea energiei radiante (I) reprezintă fluxul de energie radiantă care cade pe
unitatea de suprafaţă aşezată perpendicular pe direcţia de propagare a radiaţiei, putându-se calcula cu
relaţia:
Ø
I = ――
S
în care:
Ø – fluxul de energie radiantă, sau puterea energiei radiante, reprezentând energia radiantă emisă (sau
recepţionată) de o suprafaţă oarecare (S) în unitatea de timp. Se calculează după relaţia: Ø = E/t; în care E este
energia emisă (sau recepţionată) de o suprafaţă S în timpul t;
S – suprafaţa pe care cade acest flux.
Având în vedere că cele mai multe dintre aparatele întâlnite în actinometrie se bazează pe
efectul termic al fluxurilor de energie radiantă, unitatea de măsură cel mai frecvent utilizată pentru
intensitatea energiei radiante este cal/cm²/min (1cal = 4,18J), cea specifică fiind langley/min¹ ( 1ly =
1cal cm²).
Determinările, numai cu scop experimental, se pot realiza cu mai multe metode: calorimetrică,
termoelectrică, cu curent de apă etc.
1.1.6.2. Radiaţia solară directă (D) reprezintă acea parte din fluxul de energie radiantă care
ajunge direct la suprafaţa Pământului, fără să sufere modificări în urma unor fenomene optice ce se
petrec în atmosferă.
Măsurarea radiaţiei solare directe se poate realiza cu ajutorul pirheliometrelor (instrumente
absolute ce determină direct intensitatea radiaţiei în ly/min¹) sau cu actinometre – radiometre
(instrumente relative ce determină indirect intensitatea radiaţiei, prin intermediul unui factor de
transformare).
Pirheliometrul (figura 17) este un instrument pentru măsurarea iradierii solare cu fascicul
direct. Lumina soarelui intră în instrument prin intermediul unui geam și este direcționat pe un senzor
de temperatură (semiconductor) care transformă căldura într-un semnal electric care poate fi
înregistrat.
Actinometrul/radiometrul (figura 18) este un instrument de măsură al intensității radiației
solare sau a altor surse de energie radiantă (de exemplu: cuptoare de topit metal sau sticlă). A fost
inventat de John Herschel (care i-a propus și denumirea) în 1825.
41
Cel mai simplu tip constructiv este cel bazat pe transformarea energiei radiante în energie
electrică și care se compune dintr-o baterie de termocupluri. Sudurile de o anumită polaritate ale
bateriei sunt expuse iradierii, iar celelalte sunt ferite de radiație. Astfel, în circuitul electric ia naștere
o forță electromotoare, care poate fi măsurată cu ajutorul unui milivoltmetru. Prin stabilirea unei
corelații între intensitatea radiației și forța electromotoare, milivoltmetrul poate fi etalonat direct în
unități de intensitate a radiației.
Ca urmare actinometrele pot fi:
- bimetalice, care au ca parte receptoare o lamă bimetalică din fier şi invar cu dimensiunile
15x2x0,05mm acoperită cu negru de fum, ce absoarbe energia radiantă complexă şi o
transformă în energie calorică.
- termoelectrice, care se bazează pe principiul producerii unui curent termoelectric sub
acţiunea radiaţiilor solare ce încălzesc un rând de suduri ale unei baterii termoelectrice.
Figura 17: Pirheliometru Figura 18: Actinometru
1.1.6.3. Radiaţia difuză (D) reprezintă acea parte din fluxul de energie radiantă provenind de
la Soare, care este împrăştiat de către moleculele gazelor din aer şi de particulele aflate în suspensie
în atmosferă. Se mai numeşte şi radiaţie difuză a bolţii cereşti.
Pentru măsurarea radiaţiei difuze se folosesc piranometre (ce sunt utilizate şi pentru
determinarea radiaţiei solare globale - figura 23) care sunt prevăzute cu un ecran ce are rolul de a
împiedica radiaţia directă să ajungă la partea receptoare.
1.1.6.4. Radiaţia reflectată (A) este reprezentată de acea parte a fluxului de energie radiantă
solară globală care este reflectată de către suprafaţa solului. O mărime importantă legată de radiaţia
reflectată şi care caracterizează capacitatea de reflexie a diferitelor suprafeţe este albedo-ul (A).
Acesta se defineşte prin raportul procentual dintre fluxul reflectat (Ør) şi fluxul incident (Øi).
Ør
A = ――
Øi
Determinarea experimentală a albedoului diverselor suprafeţe se poate face cu: albedometrul
(figura 19), fotoelementul cu seleniu (figura 20), solarimetrul (figura 21).
Figura 19: Albedometru Figura 20: Fotoelement cu seleniu Figura 21: Solarimetru
42
Solarimetrul este un aparat radiometric mai complex, el permiţind şi determinarea selectivă

(cu ajutorul unor filtre colorate) a intensităţii radiaţiei directe, difuze şi globale solare.
1.1.6.5. Radiaţia efectivă a pământului (E) este reprezentată de diferenţa dintre intensităţile
radiaţiilor de lungime de undă mare emise de suprafaţa terestră (T) şi de atmosferă (A), putând reieşi
din relaţia:
E=T–A
Determinarea acestei mărimi se face numai experimental
cu ajutorul pirgeometrului (figura 22).
1.1.6.6. Radiaţia globală (totală) (G) reprezintă fluxul total

de energie radiantă, directă (S) şi difuză (D), care ajunge la
suprafaţa Pământului.
G=S+D
Determinarea intensităţii radiaţiei globale (ca şi a celei
difuze) se face cu ajutorul aparatelor numite piranometre.
Cel mai cunoscut este piranometrul Arago-Davy (figura
23) care are în compunerea sa două termometre fixate pe un suport
(3) în poziţie orizontală. Figura 22: Pirgeometru
Principiul determinării se bazează pe diferenţa de temperatură arătată de cele două termometre
cu mercur cu dimensiuni identice datorită capacităţilor diferite de absorbţie şi reflexie date de faptul
că un termometru (2) are rezervorul acoperit cu oxid de
magneziu (alb-lucios) – ce va reflecta aproape complet
energia calorică, iar celălalt (1) are rezervorul acoperit cu
negru de fum (negru) – şi va absorbi aproape complet
energia calorică.
Fiecare termometru are rezervorul introdus în câte
un balonaş de sticlă sferic vidat pentru a fi protejate de
influenţa vântului, a precipitaţiilor şi de propagarea căldurii
prin conductivitate.
Determinările constau în citirea valorilor celor două
termometre. Intensitatea radiaţiei solare globale (G) se
obţine prin înmulţirea diferenţei valorilor citite cu o
constantă (C), specifică fiecărui cuplu de termometre:
G = C ( tn – ta);
Figura 23: Piranometrul Arago-Davy
în care:
tn – temperatura citită la termometrul cu rezervorul negru;
ta – temperatura citită la termometrul cu rezervorul alb
C – constantă specifică ce reprezintă intensitatea radiaţiei solare globale (în cal ·cm ² ·min ¹)
corespunzătoare diferenţei de 1 C dintre cele două rezervoare. Determinarea acestei constante de transformare
o realizează producătorul instrumentului, prin determinări comparative cu un piranometru absolut, şi se găseşte
înscrisă în certificatul ce însoţeşte instrumentul.
1.1.6.7. Bilanţul radiativ (B) sau radiaţia remanentă pentru o suprafaţă dată este diferenţa
dintre fluxul de energie radiantă (de undă scurtă şi lungă) primită şi cea pierdută de acea suprafaţă.
Determinarea se face cu ajutorul bilanţometrului (cel mai cunoscut fiind bilanţometrul
termoelectric de tip Ianişevski), iar în situaţiile în care este necesară cunoaşterea valorilor bilanţului
radiativ la diferite momente în timp se utilizează bilanţografe (ex. model prof. Schulze).
43
Bilanţometrul termoelectric de tip Ianişevski (figura 24) are următorul principiu de

funcţionare: într-o baterie de termoelemente ia naştere un curent electric datorită încălzirii diferite a
sudurilor bateriei sub acţiunea fluxurilor de energie radiantă provenind dinspre suprafaţa solului şi
dinspre bolta cerească. Intensitatea curentului electric este proporţională cu diferenţa intensităţilor
radiaţiilor ce sosesc la elementul sensibil, iar valoarea sa se poate aprecia cu ajutorul unui
galvanometru.
Piesa sensibilă este reprezentată de două benzi din foiţă de de cupru (sau alamă) aşezate
paralel una cu alta, cu suprafeţele exterioare vopsite în negru, astfel încât una să poată fi orientată
spre bolta cerească, iar alta spre suprafaţa Pământului. Pe suprafeţele lor interioare sunt prinse
legăturile unei baterii termoelectrice cupru – constantan (cu sudurile pare pe una din feţe, iar cu cele
impare pe cealaltă faţă).
Această piesă se instalează pentru determinare la 1,5 m deasupra solului.
Instrumentul mai este prevăzut cu un dispozitiv de fixare, un ecran de umbrire a elementului
sensibil şi cu un capac de protecţie metalic ce serveşte şi la determinarea punctului “0” al acului
galvanometrului.
Faţa bilanţometrului îndreptată în sus va recepţiona radiaţia globală (G), radiaţia atmosferei
(A) şi va pierde totodată o cantitate de energie radiantă (E1) prin emisie de radiaţii cu lungimi de undă
mare, având bilanţul:
b1 = G + A – E1
Faţa îndreptată spre sol va recepţiona
radiaţia terestră (T), radiaţia reflectată (R) şi va
pierde prin emisie o energie radiantă (E2), deci va
avea bilanţul:
b2 = T + R – E2
Ţinând cont că pentru acelaşi aparat,
suprafeţele dreptunghiulare de recepţie sunt
identice (E1 = E2), rezultă că bilanţul radiativ va fi:
Figura 24: Bilanţometrul termoelectric de tip
B = b1 – b2 = (G + A) – (T + R)
Ianişevski
Sub influenţa celor două fluxuri de energie
radiantă (b1 şi b2) cele două suprafeţe receptoare şi implicit sudurile se vor încălzi diferit, generând
în termobaterie un curent electric a cărui intensitate este proporţională cu diferenţa intensităţii
radiaţiilor.
Întrucât elementul sensibil al bilanţometrului este expus influenţei vântului, simultan cu
determinările de bilanţ radiativ, trebuie făcute şi măsurători ale vitezei vântului în vederea aplicării
corecţiilor pentru vânt
La sfârşitul fiecărei luni se schimbă între ele cele două feţe ale receptorului.
Determinarea bilanţului radiativ se poate face atât când cerul este acoperit cu nori cât şi în
zilele cu soare în care caz, însă, elementul sensibil al instrumentului trebuie ecranat.
Înaintea începerii determinării propriu-zise se verifică orizontalitatea instrumentului şi se
notează starea cerului.
După conectarea bilanţometrului la galvanometru şi verificarea corectitudinii legăturilor, se
determină punctul “0“ al acului galvanometric. Se scoate capacul şi se umbreşte instrumentul, iar
după trecerea timpului corespunzător inerţiei galvanometrului se fac 3 … 5 citiri la intervale de 10 –
15 sec şi se calculează o medie. Apoi se acoperă cu capacul şi se realizează o nouă determinare a
apunctului “0”. Valoarea bilanţului radiativ (în cal/cm2 suprafaţă orizontală/min) se obţine după
aplicarea corecţiei de zero şi a corecţiei de vânt.
44
1.1.6.8. Durata de strălucire a Soarelui este intervalul de timp, exprimat în ore şi zecimi de
oră, cât soarele străluceşte pe cer. Pentru o zi cu cerul complet senin, durata de strălucire a Soarelui
reprezintă intervalul de timp dintre răsăritul şi apusul Soarelui şi se numeşte durată posibilă (D) (sau
astronomică) de strălucire a soarelui.
Ea este calculată
pentru fiecare zi din
tabelele astronomice
speciale, numite
“efemeride”. Dacă
Soarele în mişcarea sa
aparentă pe bolta cerească
este acoperit parţial cu
nori, atunci durata sa de
strălucire este mai mică şi
reprezintă durata efectivă Figura 25: Heliograf
(d) de strălucire a
Soarelui. Raportul dintre durata efectivă (d) şi durata posibilă (D), adică cât a strălucit soarele şi cât
ar fi putut să strălucească, reprezintă fracţia de insolaţie (f = d/D).
Pentru o zi complet senină, fracţia de insolaţie are valoarea egală cu 1 → f = 1 ( d = D), iar
pentru pentru o zi în care cerul a fost acoperit permanent cu nori, fracţia de insolaţie are valoarea 0
→ f = 0 ( d = 0).
Durata de strălucire a Soarelui se determină în staţiile meteorologice, cu ajutorul unui
instrument numit heliograf - figura 25 (tip R Fuess; universal etc.).
Heliograful are ca piesă receptoare o sferă masivă din sticlă, cu diametrul de 10 cm, care are
rolul unei lentile convergente ce concentrează razele solare pe o heliogramă situată în focarul sferei.
În zona focarului heliograma este carbonizată, arderea (înregistrarea) se realizează numai de la o
anumită intensitate a radiaţiei solare. Pata focală se deplasează concentric (de la vest la est), odată cu
deplasarea aparentă a Soarelui (de la est la vest). Heliogramele se fixează pe o montură metalică, cu
ajutorul unor perechi de şanţuri, montura fiind prevăzută cu câte trei perechi de şanţuri, pentru cele
trei tipuri de heliograme, corespunzătoare celor trei perioade calendaristice din an pentru care se
determină durata efectivă de strălucire a soarelui:
- vară: 21 aprilie – 10 septembrie;
- iarnă: 21 octombrie – 10 martie;
- primăvară-toamnă: 11 martie – 20 aprilie şi 11 septembrie – 20 octombrie.
Heliograful se instalează pe un suport la o înălţime de 1,50 m de la sol, cu deschiderea monturii
portheliogramă către sud (pentru emisfera nordică), după meridianul locului, perfect orizontal şi în
funcţie de latitudinea locului de observaţie.
Heliograma este confecţionată din carton colorat în negru sau albastru pe partea expusă şi
astfel tratată încât să se producă numai arderea locală, chiar şi în cazul în care aceasta este umezită
de precipitaţii. De-a lungul heliogramei este trasată o linie mediană pe care (sau paralel cu ea) trebuie
să se producă carbonizarea. Sunt trasate şi linii transversale unele mai lungi → care indică orele
(notate în cifre romane), şi altele mai scurte → care indică jumătăţile de oră.
Datorită faptului că durata de strălucire a Soarelui este diferită în funcţie de anotimp,
heliogramele vor avea lungimi şi forme diferite, corespunzătoare cu locurile de fixare din
portheliogramă.
Citirea heliogramei constă în aprecierea poţiunilor arse şi transformarea lungimii totale
carbonizate în ore şi zecimi de oră ce va reprezinta durata de strălucire efectivă a Soarelui pentru ziua
respectivă. Ulterior se calculează duratele efective medii de strălucire a soarelui pe luni, anotimpuri,
ani, precum şi fracţiile de insolaţie corespunzătoare.
45
1.1.6.9. Radiaţiile ultraviolete (UV)

Radiaţia ultravioletă solară este un factor natural important în crearea climei Pământului şi are
o influenţă semnificativă asupra mediului. Radiaţia ultravioletă (UV) a spectrului solar joacă un rol
important în multe procese din biosferă. Pe lângă multitudinea de efecte benefice, aceasta poate fi, de
asemenea, foarte periculoasă în cazul în care nivelul ei întrece limitele sigure – capacitatea de auto-
protecţie a unor specii biologice scade rapid.
În funcţie de efectele biologice, radiaţiile UV naturale sunt clasificate în trei benzi spectrale:
 radiaţie UV-A (cu lungimea de undă de 315-400 nm) – nu este absorbită de stratul de
ozon, constituie în jur de 95% din radiaţiile UV care ajung la sol; pătrunde mai adînc în piele decât
radiaţiile UV-B, iar expunerea îndelungată poate afecta ochii, creşte viteza de îmbătrânire a pielii,
cauzează cancer de piele şi daune indirecte la nivel de ADN;
 radiaţie UV-B (cu lungimea de undă de 280-315 nm) – este parţial absorbită de stratul de
ozon; influenţează direct stratul superior al pielii, expunerea îndelungată duce la arsuri şi insolaţie;
dozele înalte de radiaţie UV-B sunt responsabile de apariţia cancerului de piele, sunt asociate cu
dezvoltarea melanoamelor maligne;
 radiaţie UV-C (cu lungimea de undă de 100-280 nm) – este absorbită complet de stratul
de ozon.
Exprimarea intensității radiației UV solare, în mediul exterior, se realizează în indicele UV
care indică, relativ, gradul de risc la expunerea la radiația ultravioletă (UV) solară. La determinarea
lui se ține cont de lungimile de undă ale radiației ultraviolete solare care sunt cele mai periculoase
pentru pielea umana (100 nm – 400 nm).
Scara indicelui este de la 0 la 15. Culorile sunt stabilite de un standard internațional de
Organizația Mondială a Meteorologiei (OMM) și Organizația Mondială a Sănătății (OMS).
Indicele descrie gradul de risc pe care îl prezintă radiaţia UV în anumite condiţii geografice şi
meteorologice, respectiv efectul asupra organismului uman pe care îl are expunerea la radiaţia UV.
Cu cât este mai mare valoarea indicelui cu atât este mai puternic potențialul pentru deteriorarea
sănătății pielii și a ochilor. În cazul oamenilor, protecţia recomandată în funcție nivelul indicelui UV
este redată în tabelul 14.
Iniţial indicele UV a fost formulat independent în mai multe ţări şi utilizat în programe de
informare publică cu privire la radiaţiile UV. Definiţia sa a fost mai târziu standardizată şi publicată
ca o recomandare comună de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Organizaţia
Meteorologică Mondială (OMM), Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) şi Comisia
Internaţională cu privire la Radiaţiile Non-Ionizante (CIRNI). Scopul introducerii la nivel global al
acestui parametru a fost acela de a contribui la ridicarea gradului de conştientizare a populaţiei faţă
de riscul de expunere la soare şi cunoașterea metodelor de protecţie recomandate.
Algoritmul pentru calculul acestui indice UV în condiții de cer senin a fost dezvoltat de
consorțiul internațional de institute de cercetare numit „Satellite Application Facility on Ozone and
Atmospheric Chemistry Monitoring” (O3M-SAF) aflat sub egida Organizației Europene pentru
Exploatarea Sateliților Meteorologici (EUMETSAT).
Variaţia diurnă şi anuală a radiaţiei UV este determinată de parametri astronomici şi
geografici, precum şi de condiţiile atmosferice. Valoarea indicelui UV în condiții de cer senin este
estimată în funcție de concentrația stratului de ozon stratosferic-mezosferic, localizarea geografică,
poziția Soarelui pe boltă, albedoul suprafeței terestre, aerosoli (factor de opacitate).
Principalii factori de influenţă a nivelului radiaţiei UV care ajunge la sol sunt:
- concentrația ozonul stratosferic/mezosferic – stratul de ozon – care la concentrații naturale
absoarbe cea mai mare parte a radiaţiei UV, dar cantitatea absorbită variază în funcţie de perioada din
an şi alte fenomene naturale precum și de diminuarea concentrației ozonului ozonosferic („găurile de
ozon”) din cauza emisiei de substanţe poluante distrugătoare a ozonului, utilizate pe scară largă în
industrie;
46
- perioada zilei – soarele se află în punctul cel mai înalt pe cer în jurul prânzului. În acest
moment, razele soarelui parcurg cea mai scurtă distanţă prin straturile atmosferice şi nivelul radiaţiei
UV-B este maxim. Dimineaţa devreme şi spre seară razele soarelui străbat atmosfera sub un anumit
unghi, astfel intensitatea radiaţiei este redusă;
- perioada anului – unghiul soarelui variază și în funcţie de anotimp, cauzând variaţia
intensităţii radiaţiei UV, care tinde a fi maximă în timpul verii;
- latitudinea – nivelul radiaţiei UV în regiunea ecuatorială este mai ridicat decât la
latitudinile mai mari;
Tabel 14: Nivelul de risc al radiaţiei UV şi protecţia recomandată

Indice
Nivelul de risc Recomandări
UV
1 În general, nu sunt necesare măsuri de protecţie.
scăzut Riscul de expunere este minim, decât dacă există
2 sensibilitate sporită faţă de radiaţia UV.
3 Dacă indicele UV este mai apropiat de valorile

scăzute, nu sunt necesare măsuri de protecţie
semnificative. În caz contrar, ochelari de soare, pălărie
4 moderat
şi cremă cu factor de protecţie SPF 15+ aplicată pe
porţiunile de piele descoperite vor asigura protecţia
5 necesară.
6 Există risc înalt de expunere la radiaţia UV. Măsurile

de protecţie trebuie să includă ochelari de soare,
înalt
pălărie, cremă cu factor de protecţie SPF 30+ aplicată
7 pe porţiunile de piele descoperite.
8 Utilizaţi zonele de umbră disponibile (umbrele de

soare, clădiri etc.) Dacă vă aflaţi în soare, folosiţi
pălării cu boruri late, ochelari de soare, îmbrăcăminte
9 foarte înalt
uşoară care să acopere mâinile şi picioarele şi aplicaţi
cremă cu factor de protecţie SPF 30+ pe porţiunile de
10 piele descoperite.
Evitaţi expunerea la soare până nu scade nivelul de
radiaţie UV. În cazul în care acest lucru nu este
posibil, purtaţi pălării cu boruri late, ochelari de soare,
11+ extrem
îmbrăcăminte uşoară care să acopere mîinile şi
picioarele, aplicaţi cremă cu factor de protecţie SPF
30+ pe porţiunile de piele descoperite.
- altitudinea – intensitatea radiaţiei UV creşte cu altitudinea, ca urmare a reducerii stratului

atmosferic care participă la absorbţia radiaţiei;
- condiţiile vremii – nebulozitatea reduce nivelul radiaţiei UV, dar nu complet. Fiind
alcătuiţi din picături de apă, norii pot transmite, reflecta şi împrăştia radiaţia UV. În general, cu cât
mai dens şi mai mare este norul, cu atât mai puţină radiaţie UV ajunge la sol. Radiaţiile UV sunt
reflectate de norii cumulus bine dezvoltaţi pe verticală, astfel se contribuie la o reducere a nivelului
de radiaţie;
- poluarea aerului (smogul, particulele materiale) – reduce cantitatea de radiaţii UV care
ajunge la sol deoarece radiaţiile UV sunt utilizate la transformările fotochimice a emisiilor poluante
provenite din transport şi industrie în poluanți secundari ce formează „smogul”;
- reflexia – unele suprafeţe, cum ar fi zăpada, nisipul, iarba, apa, pot reflecta o mare parte a
radiaţiei UV. Astfel, nivelul radiaţiei UV poate fi ridicat chiar şi în zonele umbrite.
47
Astfel indicele UV poate avea valori diferite în zile diferite în aceeași localitate, sau în aceeași
zi în localități diferite, pentru informarea publică fiind realizate informări meteorogice (figura 26).
Cunoaşterea proporţiei (intensității) radiaţiei ultraviolete naturale (solare) din interioare poate
fi importantă pentru a stabili puterea de pătrundere a acestor radiaţii în interior prin geamurile
ferestrelor şi respectiv deficitul existent, astfel încât să se poată eventual stabili necesarul de radiaţii
ultraviolete ce pot fi produse artificial (cu lămpi
cu vapori de mercur şi sticlă cuarţ).
Determinarea se poate realiza prin
metoda fotochimică cu acid oxalic.
Aceasta se bazează pe proprietatea
radiaţiilor ultraviolete de a descompune acidul
oxalic în prezenţa sărurilor de uraniu cu o
anumită concentraţie. În funcţie de cantitatea de
acid oxalic descompus (exprimată în
miligrame) se determină radiaţiile ultraviolete.
Pentru determinare se utilizează eprubete de
cuarţ, de 15…20 cm lungime şi 2,5 cm
diametru, acoperite la exterior cu un strat opac
(prin agintare) sau cu ajutorul a două capsule Figura 26: Informare meteorologică – indicele UV
metalice care lasă o fantă inelară transparentă (sursa ANMH)
la mijlocul eprubetei (cu o suprafaţă cunoscută
de 1…5 cm²). Eprubeta se astupă cu un dop de cauciuc, prevăzut cu un tub de sticlă deschis, necesar
pentru evacuarea gazelor ce se formează în timpul reacţiilor. Eprubeta este fixată pe un stativ şi se
acoperă complet cu un cilindru opac.
Reactivii necesari sunt:
- Reactivul A, preparat din 6,3 g acid oxalic şi 5,02 g azotat de uranil, dizolvate în 1000 ml
de apă distilată;
- Reactivul B, preparat din 6,3 g acid oxalic şi 0,502 g azotat de uranil, dizolvate în 1000 ml
de apă distilată;
- Reactivul C, preparat din 6,3 g acid oxalic chimic pur dizolvat în 1000 ml apă bidistilată
(pentru determinarea factorului soluţiei n/10 de MnO4K);
- Reactivul D, reprezentat de o soluţie de permanganat de potasiu (MnO 4 K) n/10;
- Reactivul E, reprezentat de o soluţie 6 % de acid sulfuric.
Tehnica de lucru presupune introducerea în eprubeta de cuarţ a 50 ml din reactivul A (pentru
determinarea radiaţiilor ultraviolete solare totale, cu lungimea de undă de 290-400 mμ) sau din
reactivul B (pentru determinarea radiaţiilor ultraviolete cu lungime de undă scurtă de 290-350 mμ).
Se astupă apoi eprubeta cu dopul de cauciuc perforat şi acoperită cu cilindrul opac. Astfel pregătită
eprubeta se transportă la locul determinării din adăpost (în dreptul ferestrelor), unde se expune un
anumit timp (0,5 – 2 ore) acţiunii radiaţiilor ultraviolete (fără cilindrul opac). Se notează timpul
expunerii, în ore. După terminarea expunerii se acoperă din nou cu cilindrul opac şi se aduce în
laborator unde se trece conţinutul său într-un balon Erlenmayer de 200…250 cm³ în care a fost
introdusă o cantitate de 50 ml reactiv E, încălzit la 50…60 ºC, pentru acidifierea soluţiilor de titrat
(se spală bine eprubeta cu o cantitate de cca. 10 ml apă bidistilată care se toarnă tot în balonul
Erlenmayer).
Se titrează cu soluţie de permanganat de potasiu n/10 (reactivul D) ştiind că 1 ml din această soluţie
corespunde la 6,3 mg acid oxalic. La fiecare determinare se stabileşte factorul reactivului A sau B.
După titrare, se stabileşte cantitatea de acid oxalic, în mg, consumată pe o suprafaţă de 1 cm²,
timp de 1 oră sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete (x), folosind relaţia:
(v1 – v2) · f · 6,3

x = ————————
s·h
48
în care:
v1 – cantitatea de soluţie de permanganat de potasiu n/10, în ml, folosită la titrarea a 50 ml reactiv A
sau B, soluţie proaspăt preparată;
v2 – cantitatea de soluţie de permanganat de potasiu, în ml, folosită la titrarea celor 50 ml din reactivul
A sau B expus la acțiunea radiaţiilor ultraviolete;
f – factorul soluţiei de permanganat de potasiu;
6,3 – echivalenţa dintre 1 ml soluţie de permanganat de potasiu n/10 şi 1 mg acid oxalic;
s – suprafaţa ferestrei transparente a eprubetei folosite, în cm²;
h – timpul de expunere a eprubetei la acţiunea radiaţiilor ultraviolete, în ore.
Având în vedere că în adăposturi radiaţiile ultraviolete naturale sunt la un nivel neînsemnat şi

în plus pot fi prezente numai în perioadele cu insolaţie, apare ca necesară (datorită efectelor stimulente
asupra animalelor şi decontaminante pentru aerul din adăposturi) dirijarea acestora prin
suplimentarea radiaţiilor ultraviolete solare cu cele artificiale. Acest lucru este cu atât mai necesar la
speciile şi categoriile de animale exploatate exclusiv în adăposturi.
Acest lucru se realizează prin producerea lor artificială cu ajutorul unor lămpi speciale ce emit
radiaţii ultraviolete cu lungimi de undă variabile. Astfel pentru scopuri de stimulare a animalelor sunt
eficiente sursele cu lungime de undă de 290 – 400 nm, iar pentru ameliorarea microclimatului prin
distrugerea germenilor din aer, cele cu lungimea de undă de 253 – 257 nm.
1.1.6.10. Iluminarea produsă de radiaţia solară (E) este mărimea fizică definită prin fluxul
de luminos (Ø) care cade pe unitatea de suprafaţă luminată (E = Ø/S).
Unitatea de măsură pentru ilumunare este luxul (lx) ce reprezintă iluminarea produsă de un
flux luminos de un lumen pe o suprafaţă de 1 m² situată perpendicular pe direcţia de propagare a
fluxului luminos. Photul (ph) este iluminarea produsă de un lumen pe o suprafaţă de 1 cm².
Instrumentul cu ajutorul căruia se determină iluminarea este luxmetrul.
Cel mai folosit este luxmetrul tip Bruno-Lange (figura 27) care are ca piesă receptoare o
fotocelulă cu seleniu alcătuită dintr-un disc metalic pe care este depus un strat semiconductor de
seleniu acoperit cu un strat subţire din aur sau platină (care pentru grosimi mici este transparent pentru
radiaţia luminoasă). Sub acţiunea fotonilor, stratul de seleniu emite electroni, ce sunt captaţi de stratul
de aur. În acest fel stratul de aur se încarcă negativ, iar cel de seleniu pozitiv. Închizând circuitul
exterior dintre cele două straturi ia naştere un curent ce se poate aprecia cu ajutorul unui
galvanometru.
Figura 27: Luxmetrul tip Bruno-Lange Figura 28: Luxmetru digital
Astfel luxmetrul poate fi descris ca având două părţi principale: capul de măsurare şi aparatul
propriu-zis legate între ele printr-un cablu. Capul de măsurare conţine o fotocelulă de seleniu, utilizată
pentru domeniile de măsură 200 lx, 1000 lx şi 5000 lx, precum şi o fotorezistenţă pentru domeniul de
49
măsurare de până la 10 lx. Aparatul propriu-zis, montat într-o carcasă, conţine galvanometrul care
este etalonat în aşa fel încât pe cadranul din dreapta aparatului se pot citi, direct în luxi, valorile
iluminării. Galvanometrul poate fi și cu ecran digital (figura 28) pentru luxmetrele de generație nouă.
Pe cadranul galvanometrului clasic sunt trecute cele 4 scale ale domeniilor de măsurare:
 10 lx (domeniu care printr-un filtru de reducere poate fi extins până la 40 lx)
 200 lx;
 1000 lx,
 5000 lx (domeniu care cu ajutorul unui filtru de reducere poate fi extins până la 100000 lx
În stânga aparatului se găseşte comutatorul pentru poziţia “0”, pentru domeniul de măsurare
şi pentru controlul bateriilor de alimentare. Sub cadran se găseşte şurubul de reglare pentru poziţia
“0” a acului indicator din sticlă iar în colţul din dreapta sus se află priza pentru racordarea capului de
măsurare.
Determinarea propriu-zisă poate fi descrisă astfel:
- se scot cele două părţi ale instrumentului din cutia de protecţie a aparatului şi se face corect
legătura dintre capul de măsurare şi aparatul propriu-zis cu ajutorul cablului;
- se montează în locaşul situat la partea din spate a aparatului 3 baterii de alimentare a 1,5 v
fiecare (etapă necesară numai pentru măsurătorile din domeniul 10 lx, respectiv 40 lx)
- se controlează poziţia acului indicator, iar în cazul în care nu coincide cu diviziunea zero
se reglează cu ajutorul şurubului de reglaj;
- se aşează capul de măsurare în punctul de măsurare ales (într-un adăpost se recomandă
alegerea a cât mai multe puncte astfel alese încât să fie centrul unor pătrate cu laturi egale), în poziţie
orizontală şi fără a fi umbrit de obiectele din jur sau de operator;
- se deplasează comutatorul pe poziţia corespunzătoare domeniului presupus de valori (după
caz utilizând filtrele) şi se citeşte apoi direct, în lx, pe scara respectivă valoarea iluminării.
- după încheierea măsurătorilor comutatorul se aduce la poziţia zero.
1.1.6.10.1. Luminozitatea (iluminarea) adăposturilor se realizează pe cale naturală prin

deschiderile special construite (ferestre) şi artificial, folosind corpuri de iluminat (becuri
incandescente sau tuburi fluorescente) alimentate cu energie electrică, aprecierea făcându-se în mod
diferit.
Aprecierea luminozităţii naturale a adăposturilor se poate face prin:
- coeficientului de iluminare naturală (CIN) care reprezintă raportul procentual dintre
iluminarea unui punct din adăpost şi iluminarea în aer liber, măsurată pe o suprafaţă orizontală. Pentru
adăposturile de animale se recomandă să fie cuprins între 0,5 şi 1,5%, corespunzând la 15 – 75 lucşi.
- indicele de iluminare naturală (coeficient de luminozitate= I) ce se calculează raportând
aria deschiderilor pentru iluminare naturală la aria pardoselii adăpostului. Pentru determinare, este
necesară măsurarea dimensiunilor fiecărei deschideri (geamurile de sticlă de la ferestere), calcularea
ariei tuturor suprafeţelor transparente, calcularea suprafeţei totale a adăpostului şi raportarea celor
două suprafeţe.
Exemplu: Pentru un adăpost de vaci cu iluminare bilaterală, cu aria totală a geamurilor = 36,7
m²; aria pardoselii = 735 m²; I = 36,7/735 = 1/20
Raportul obţinut se compară cu normativele (tabel 15), pentru a se putea aprecia măsura
satisfacerii necesarului de iluminare.
Aceste două posibilităţi de apreciere sunt utilizate mai ales pentru calcularea necesarului de
deschideri pentru iluminare, respectiv în faza de proiectare a adăposturilor.
- măsurarea intensităţii iluminării cu luxmetrul este o metodă eficientă, ce realizează o
măsurare obiectivă a iluminării naturale cu înlăturarea tuturor factorilor de influenţă şi indică
intensitatea luminoasă direct în lucşi. Valoarea măsurată este comparată cu normativele (tabel 15).
Aprecierea iluminării artificiale a adăposturilor se realizează sub raportul intensităţii,
uniformităţii şi duratei.
50
- intensitatea iluminării artificiale se apreciază în W/m² de adăpost, fie cu luxmetrul fie prin
însumarea waţiilor becurilor incandescente care funcţionează în adăpost, iar valoarea obţinută se
împarte la suprafaţa adăpostului, cifra respectivă comparându-se cu normativele (tabelul 15).
- uniformitatea iluminării artificiale se apreciază cu luxmetru (prin măsurarea intensităţii
luminoase în mai multe puncte din adăpost şi aprecierea diferenţelor obţinute), sau după modul de
repartiţie a corpurilor de iluminat în adăpost.
- durata iluminării se apreciază în timp şi se compară cu programul de lumină la speciile şi
categoriile de animale la care se practică acest program.
Tabel 15: Norme pentru iluminarea adăposturilor
Iluminare Iluminare Intensitatea

Destinaţia adăpostului naturală artificială iluminării
(I) (w/m2) (lx)
Vaci de lapte 1/20 2,5 50…60
Maternitate vaci 1/20 4,5 50...60
Tineret bovin de reproducţie 1/16 3,5 60…70
Tineret bovin la îngrăşat perioada I 1/10..1/14 3,5 60…70
Tineret bovin la îngrăşat perioada II 1/15..1/25 2,5 50…60
Bovine adulte la îngrăşat 1/25 2,5 50…60
Iepe cu mânji, armăsari (în boxe) 1/18 3,5 _
Cai de muncă 1/25 2,0 _
Scroafe gestante şi vieri 1/18..1/20 3,5 50…60
Maternităţi scroafe 1/18 5,0 50…60
Tineret porcin de reproducţie 1/18 5,0 50…60
Porci la îngrăşat 1/25 2,0 30
Saivane (compartiment fătări) 1/20 1,2 20
Hale iepuri creştere intensivă adulţi reproducţie * _ 1,0 30…40
Hale iepuri creştere intensivă adulţi reproducţie ** _ 3,0 30…40
Hale iepuri creştere intensivă tineret *** _ 1,0..1,5 0,5…1
Găini ouătoare pe aşternut sau în baterii _ 3,5 20
Tineret avicol de reproducţie _ 3,0..3,5 5…20
Pui de carne (după vârstă) _ 2,5..1,0 20…5
Raţe şi gâşte 1/14 1,2 2
Iluminat de noapte pentru control _ 0,5 _
* 8 h/zi până la începerea montelor
** 16 h/zi femele gestante şi cu pui
*** 3…5 h/zi
1.1.6.10.2. Dirijarea luminozității adăposturilor

Intensitatea şi uniformitatea iluminării adăposturilor sunt realizate prin construcţia lor, dar
trebuie menţionat că se impun permanent acţiuni de dirijare conştiente ce vizează exploatarea
raţională a adăposturilor şi instalaţiilor, pentru evitarea reducerii eficienţei iluminării.
Pentru menţinerea unei bune iluminări naturale se urmăreşte:
- menţinerea nivelului luminii incidente prin evitarea creării obstacolelor în calea luminii
(construcţii noi, creşterea arborilor);
- păstrarea transparenţei geamurilor prin:
 înlocuirea geamurilor sparte cu altele de aceeaşi grosime şi transparenţă;
 evitarea utilizării pentru acoperirea golurilor ferestrelor a materialelor cu transparenţă
redusă (panouri din fibră de sticlă) sau opace (panouri de scândură, tablă etc);
 spălarea periodică a geamurilor având în vedere că astfel iluminarea se măreşte cu
până la 1/3, faţă de cele murdare;
 evitarea formării condensului pe geamuri şi mai ales a îngheţării lui prin folosirea de
ferestre duble (iluminarea prin geamuri îngheţate se reduce cu 85 – 90%).
51
- realizarea şi menţinerea (prin văruire) pereţilor şi a celorlalte suprafeţe din adăpost din
materiale de culoare albă pentru mărirea albedoului acestora (prin văruirea se realizează cerinţa
amintită şi în plus şi o destul de eficientă operaţie de dezinfecţie a suprafeţelor respective).
Folosirea raţională a instalaţiei pentru iluminatul artificial impune:
- menţinerea în funcţiune a tuturor lămpilor cu becuri sau tuburi fluorescente;
- utilizarea de becuri sau tuburi de puterea necesară asigurării intensităţii normate;
- menţinerea în stare curată a becurilor şi tuburilor (prin curăţirea lor ori de câte ori este
nevoie) pentru obţinerea randamentului lor nominal
Indiferent de modul în care se realizează iluminarea adăposturilor este necesară verificarea
periodică a intensităţii şi uniformităţii iluminării (prin luxmetrie) pentru corectarea aprecierilor
subiective şi menţinerea acestora la nivelul normelor (asigurarea cerinţelor animalelor).
Operaţiuni de dirijare se impun mai ales la practicarea iluminatului după programe de lumină,
atât ca intensitate cât şi ca durată. În primul rând programele utilizate trebuie să corespundă categoriei
de animale cazate, dar la fel de importantă este respectarea lor cu stricteţe.
Prin nerespectarea duratei iluminării prevăzute de program (ca durată zilnică, continuă sau in
reprize şi a aceloraşi ore din zi la care se aplică) se poate ajunge la anularea avantajelor programului
respectiv datorită perturbării bioritmului animalelor. De aceea automatizarea instalaţiilor de iluminare
artificială este singura soluţie care poate asigura această cerinţă.
1.1.7. Determinarea ionizării aerului

Se referă la determinarea numărului de ioni şi a sarcinilor electrice. Determinarea nu se
realizează în mod curent în adăposturi.
Pentru măsurarea concentraţiei ionilor, ce se exprimă în număr ioni/cm³ aer, se folosesc
contoare de ioni, de mai multe tipuri tipuri constructive, unele dintre ele putând fi utilizate şi pentru
stabilirea sarcinilor electrice ale acestora.
Contoarul de ioni de tip Ebert (figura 29) este un astfel de contoar, fiind format dintr-un tub
metalic vertical, care serveşte ca armătură exterioară a unui condensator, şi are în centru o tijă metalică
ce reprezintă armătura interioară a conductorului şi este
legată de un electrometru. Este dotat cu un aspirator şi un
contoar pentru aerul aspirat de acesta. Prin încărcarea tijei
centrale cu un potenţial electric (pozitiv sau negativ) şi se
aspiră aer (al cărui volum este măsurat), până când
potenţialul elctric creşte la un anumit nivel. Numărul de
ioni se află împărţind diferenţa de potenţial (final minus
iniţial) la sarcina electrică a unui electron.
1.1.7.1. Dirijarea ionizări aerului din adăposturi

În aerul poluat al adăpostului, densitatea
aeroionilor mici, care pătrund cu aerul de ventilaţie se
reduce, iar polaritatea lor se modifică, cei negativi tinzând
Figura 29: Contor de ioni tip Ebert
spre dispariţie. Corectarea acestei situaţii se încearcă tot
mai mult în ultimul timp, prin producerea artificială a aeroionilor mici negativi, cu ajutorul
generatoarelor de aeroioni. Au fost create variate generatoare de aeroioni negativi (marca “Genion”)
cu aplicaţii și în creşterea animalelor. Acestea au avantajele funcţionării sub tensiune joasă, fără
producţii secundare în cantităţi dăunătoare animalelor (de ozon şi oxizi ai azotului), cu un consum de
energie relativ mic şi cu posibilităţi nelimitate de automatizare şi programare a reprizelor de
funcţionare.
1.1.8. Determinarea zgomotelor

Determinarea intensităţii şi a duratei zgomotelor din adăposturi, deşi în prezent nu se
realizează în mod curent, prezintă o din ce în ce mai mare importanţă în condiţiile mecanizării
proceselor tehnologice din zootehnie.
52
Zgomotele sunt datorate în special instalaţiilor mecanice de ventilaţie, tractoarelor ce intră în

adăpost pentru administrarea furajelor, instalaţiilor de încălzire, furajare şi evacuare a dejecţiilor,
instalaţiilor de muls.
Intensitatea sonoră a unui sunet, exprimată în
decibeli – dB, se determină cu decibelmetru sau cu
volmetru electronic (figura 30) care transformă oscilaţia
acustică, într-o oscilaţie electrică. Scara de măsurare a
nivelului sonor este cuprinsă între 0 şi 120 dB.
1.1.8.1. Dirijarea zgomotelor din adăposturi

Scopul dirijării zgomotelor din adăposturi este
acela de reducere a nivelurilor de intensitate sub pragul
maxim admis al normei igienice de 50-60 dB pentru
sistemul gospodăresc şi de 80 – 90 dB pentru sistemul
intensiv, şi la reducerea duratei în timp a acestora.
Având în vedere că unele instalaţii, dintre cele care Figura 30: Decibelmetru (sonometru)
produc zgomote trebuie să funcţioneze permanent
(instalaţii mecanice de ventilaţie, încălzire, furajare, evacuare a dejecţiilor) se impun măsuri şi soluţii
tehnice de reducere a nivelului intensităţii zgomotelor produse, dintre care amintim:
- repararea ventilatoarelor descentrate;
- utilizarea de racorduri elastice (din pânză cauciucată, folii de polietilenă) între ventilatoare
şi tubulatura de conducere a aerului pentru a elimina transmiterea vibraţiilor de la motoare la
tubulatură;
- amplasarea agregatelor de frig, a pompelor de vacuum, a motoarelor ventilatoarelor, etc. în
încăperi separate, izolate fonic de compartimentele în care sunt cazate sau au acces animalele şi
închiderea uşilor de comunicare.
De remarcat şi faptul că, pentru animale, muzica, indiferent de felul ei, nu are efect stimulator
(cel puţin cunoscut şi demonstrat ştiinţific), iar la intensităţi mari este percepută ca zgomot.
Poluarea acustică, denumită și poluare fonică sau poluare sonoră, este o componentă a poluării
mediului, produsă de zgomote. În Uniunea Europeană, limita actuală a zgomotului ce provine din traficul rutier
este de 74 dB pentru cele mai multe dintre automobile, dar Comisia Europeană intenționează să reducă această
limită, în 2 etape, până la 68 dB.
Zgomotul este definit ca un complex de Tabel 16: Exemplificare a surselor de sunete cu
sunete fără un caracter periodic, cu insurgență intensității variate
dezagreabilă, aleatorie, care afectează starea
psihologică și biologică a oamenilor și a altor Intensitatea (dB) Exemplificare
organisme din natură. Caracteristicile fizice sau 140 Pragul dureros
obiective ale zgomotului privesc tăria 130 Avion cu reacție în timpul decolării
sau intensitatea sonoră, durata și frecvența.
Intensitatea este caracterul cel mai important care 120 Motorul pornit al avionului cu reacție
depinde de trăsăturile sursei, de distanță și 110 Concert rock
posibilitățile de transmitere sau multiplicare. 100 Ciocan pneumatic
Fonul este unitatea de măsură fiziologică de
percepție de către urechea umană a celei mai slabe 90 Zgomot de stradă
excitații sonore. S-a admis că cifra 80 pe scara de 80 Zgomotul trenului
decibeli, sau pe scara de foni, reprezintă pragul la 70 Aspirator
care intensitatea sunetului devine nocivă. Expunerea
excesivă la zgomot intens și pe perioade lungi de 50-60 Zgomot într-un birou aglomerat
timp determină surditatea. 40 Conversație
În studiile de poluare acustică, pentru 20 Bibliotecă
determinarea aproape a oricărui tip de zgomot, în
mod special pentru domeniile industrial, protecția 10 Sunetele naturii
mediului și zgomot aeroportuar, se 0 Prag auditiv
utilizează sonometrele care măsoară nivelul de
53
presiune acustică. Cu ajutorul său, prin măsurări repetate, se poate obține o hartă de zgomot a unei localități
sau zone.
Potrivit unui studiu publicat de Organizația Mondială a Sănătății (OMS), poluarea acustică produsă de
trafic (autovehicule, trenuri și avioane) stă la originea unor boli, disfuncții și morți premature. Zgomotul produs
de mijloacele de transport poate provoca diverse tulburări, de la insomnie la infarct, probleme de învățare și
acufene (țiuituri în urechi). Potrivit studiului, zgomotul provocat de traficul rutier este „al doilea factor de
mediu favorizant al îmbolnăvirilor”, după poluarea atmosferică.
Alte efecte negative ale zgomotului asupra omului constau în spasme stomacale, tresărirea și reținerea
respirației, tensionarea musculaturii, dilatarea pupilelor sau chiar moartea, dacă această poluare acustică
depășește pragul de 180 dbA. În anul 2015, se estima că aproximativ 10.000 de persoane mor anual, în întreaga
lume, din cauza afecțiunilor asociate poluării sonore din marile orașe.
Limitele auzului uman în privința intensității sunetului și o exemplificare a surselor de sunete cu
intensității variate este redată în tabelul 16.
54
LUCRAREA 6
1.2. Aprecierea proprietăţilor chimice ale aerului (a factorilor chimici de microclimat)

Examenul chimic al aerului este necesar a se realiza mai ales în adăposturile de animale, unde,
datorită (în esenţă) prezenţei îndelungate a animalelor, pot apare modificări faţă de compoziţia
normală a aerului, modificări ce constau în:
- modificarea concentraţiei unor componenţi constanţi ai aerului: oxigen, bioxid de carbon,
vapori de apă;
- apariţia în concentraţii variabile a unor componenţi inconstanţi ai aerului: amoniac,
hidrogen sulfurat, metan, oxid de carbon, ozon, indol, scatol, etc.
Determinarea acestor componenţi se poate realiza fie în adăposturi, fie în laboratoare pe un
volum de aer variabil, în funcţie de componentul ce urmează a se măsura, ceea ce impune recoltarea
probelor de aer.
Locul din adăposturi în care se realizează determinarea componenţilor aerului (sau recoltarea
probelor de aer) este acelaşi cu locul în care se determină şi însuşirile fizice ale aerului, respectiv
locul unde animalele respiră şi deci componentele gazoase ale aerului acţionează asupra lor.
În continuare se vor descrie metodele de determinare folosite curent în practică, şi acolo unde
este posibil şi alternativele la acestea, preferându-se metodele cu precizie mare, sau cel puţin
satisfăcătoare pentru scopul urmărit, şi nu în ultimul rând relativ uşor de realizat în condiţii practice,
cu un cost minim al aparaturii şi reactivilor.
1.2.1. Recoltarea probelor de aer pentru analize

Este necesar a se realiza mai ales în cazul determinărilor cantitative, putându-se utiliza două
modalităţi:
- recoltarea în vase închise,
- recoltarea în dispozitive de reţinere a gazelor.
1.2.1.1. Recoltarea aerului în

vase închise
Acest mod de recoltare asigură
obţinerea unor volume cunoscute de aer,
care se pot analiza pe loc sau se pot
transporta la laboratoare. Având în
vedere greutăţile de manipulare şi de
transport, recoltarea în vase închise se
Figura 31: Tonometre (pipete de gaze)
recomandă pentru metodele de dozare
suficient de sensibile care să nu necesite volume mari de aer. Vasele utilizate vor avea capacităţi de
până la 1 litru, excepţional 2 litrisau mai mari. Se
folosesc în mod curent pentru recoltarea şi transportul
probelor de aer:
- tonometre (pipete de gaze): sunt recipiente
cilindrice din sticlă, cu tuburi, prevăzute cu robinete, la
ambele capete (figura 31). Capacitatea lor este de 250 –
500 ml.
- flacoane de sticlă (vase de nivel): sunt
baloane de sticlă gradate, de formă cilindrică sau sferică,
cu fundul plat, închise cu dopuri de cauciuc traversate de
tuburi de sticlă. Unul din tuburile de sticlă este lung
ajungând la fundul vasului, iar altul este scurt, numai Figura 32: Camere de cauciuc
până la baza dopului. Tuburile lungi de la două flacoane
sunt legate printr-un tub de cauciuc asigurând comunicarea între cele două flacoane pe principul
vaselor comunicante. Tuburile scurte sunt prevăzute cu sistem de închidere (clemă sau robinet).
55
- camere de cauciuc (figura 32): sunt camere asemănătoare cu cele de mingi de fotbal sau
baschet , în care se introduce forţat proba de aer. Acestea nu se pot utiliza pentru recoltarea probelor
de aer în vederea determinării H2S sau SO2, aceste gaze fiind absorbite de către cauciuc.
Tehnica de recoltare a probelor de aer se bazează pe:
- dislocarea de lichid caz în care tonometrele sau unul din flacoanele de sticlă se umplu
complet cu apă şi se amplasează la locul determinării. Tonometrele se ţin în poziţie verticală
iar prin deschiderea robinetelor şi curgerea apei se aspiră un volum de aer egal cu cu
capacitatea lor. Recoltarea în flacoane se face deschizând întâi tubulatura scurtă, crearea unei
diferenţe de nivel între cele două flacoane şi deschiderea tubulaturii lungi, astfel încât apa
curgând în vasul inferior prin aspiraţie umple cu aer vasul superior. După curgerea completă
a apei se închid vasele cu robinetele sau clemele respective.
- recoltare în recipiente vidate caz în care se folosesc tonometre prevăzute cu robinete etanşe
în care s-a realizat vid (prin ataşarea unui capăt al lor la o pompă de vid prevăzută cu un
manometru, urmărindu-se obţinerea unui vid cât mai avansat şi apoi procedând la închiderea
robinetului). Pipetele vidate se deschid la locul determinării, prelevându-se astfel un volum
de aer egal cu volumul recipientului. Pentru că nu se poate realiza un vid absolut, rămânând o
presiune reziduală, volumul de aer recoltat se calculează după formula:
V0 (B – p)
V = ————
B
în care:
V – volumul real al aerului recoltat;
V0 – capacitatea recipientului;
B – presiunea atmosferică barometrică;
p – presiunea reziduală din recipient (citită pe manometrul pompei de vid).
Recoltarea aerului în recipiente vidate fără determinarea presiunii reziduale, deşi mai puţin
precisă, este practică şi se poate folosi pentru luarea de probe de aer din adăposturi.
- introducerea forţată a aerului se realizează pentru recoltarea probelor de aer în camerele
de cauciuc, cu ajutorul unei pare de cauciuc de la o suflerie sau cu o pompă de bicicletă, acest
lucru realizându-se până la un anumit grad de destindere a pereţilor, care indică volumul de
aer recoltat. Pentru cunoaşterea volumului camerei se introduce un volum cunoscut de aer,
măsurat cu un gazometru, şi se apreciază distensia pereţilor camerei la acest volum , prin
trasarea a două liniuţe paralele, marcate pe cameră la o distanţă cunoscută (0,5 sau 1 cm³).
Astfel când în momentul recoltării pribei de aer liniile vor fi la distanţa respectivă (măsurarea
distanţei se face cu o riglă) volumul de aer va fi aproximativ cel cunoscut. După recoltare
camera se închide cu o clemă.
1.2.1.2. Recoltarea aerului în dispozitive de reţinere

Constă în separarea gazului a cărui determinare se urmăreşte prin fixarea şi reţinerea lui într-
un lichid sau pe un suport solid. În acest scop la locul recoltării se aspiră un volum cunoscut de aer
printr-un dispozitiv ce conţine lichidul sau suportul solid fixator specific gazului respectiv.
Aparatura necesară constă în:
- dispozitive de aspiraţie (sau pompare) ce sunt de mai multe tipuri, cele mai folosite fiind:
 flacoanele de sticlă care prin golirea vasului superior, aspiră un volum echivalent de
aer. Ele au avantajul realizării unor debite mici (sub l/minut), a funcţionării independente
de o sursă de energie, finnd în acelaşi timp uşor de realizat şi ieftine. Când volumul necesar
de aer este mare, se folosesc flacoane de 5 l, putându-se repeta aspiraţia prin prin
schimbarea alternativă a poziţiei flacoanelor;
 pompele manuale (fară suflerie, pompp de mână Dräger, pompă de bicicletă etc) se
folosesc în locurile în care nu există surse de energie. Au dezavantajul că având debitul
variabil, volumul de aer aspirat trebuie măsurat cu un gazometru tatalizator.
56
 pompele cu motor sunt alimentate de la reţeaua electrică, sau baterii şi au avantajele date
de posibilitatea reglării debitului între 0,1 şi 20 l/minut şi a existenţei unui dispozitiv pentru
măsurarea volumului de aer.
- dispozitive de măsurare a volumului de aer aspirat:
 La recoltarea probelor de aer în vase închise, volumul de aer este măsurat, cunoscând
capacitatea vaselor.
 Când se foloseşte para de cauciuc, volumul acesteia se stabileşte prin aspirarea apei şi
măsurarea cantităţii aspirante.
 La pompele manuale cu burduf tip Dräger, se cunoaşte volumul aspirat la o destindere
completă.
 Când se recoltează volume mari de aer, folosind pompe cu motor, trebuie determinat
debitul de aspiraţie, sau volumul total de aer. Debitul de aspiraţie se poate măsura cu
rotametre sau reometre, care permit măsurarea debitului de aer în l/minut. Prin
cronometrarea timpului de aspiraţie se poate calcula volumul de aer aspirat (debit x timp)
debitul trebuie menţinut constant.
Volumul total de aer aspirat poate fi măsurat cu ajutorul gazometrelor totalizatoare în care
aerul aspirat pune în mişcare un dispozitiv cu palete, ale cărui rotaţii indică volumul de aer
trecut prin aparat, marcându-l în litri cu ajutorul unui contor. Prin diferenţa între citirea
iniţială şi finală, se obţine volumul de aer aspirat. Gazometrele pot fi independente sau
cuplate cu dispozitivele de aspiarare (pompe cu motor). Când se analizează volume mari
de aer, oricare ar fi metoda de recoltare, se impune reducerea volumului la 0 ºC şi 760
mmHg, folosind formula:
Vt x B
V º 760 = —————
(1 + α t) 760
în care:
Vt – volumul de aer recoltat;
B – presiunea atmosferică în momentul recoltării;
α – 1/273 sau 0,003663 x 10, reprezentând coeficientul de dilatare a aerului, pentru creşterea
temperaturii cu 1 ºC;
t – temperatura aerului în momentul recoltării
Exemplu: S-au recoltat 50 l aer la temperatura de 10 ºC şi presiunea atmosferică de 746
mmHg.
50 x 746
V º 760 = —————————— = 47,34 l aer
(1 + 0,003663 x10) 760
Când se recoltează probe de aer sub 5 l, nu se mai reduce volumul la temperatură şi presiune
constantă.
- dispozitive de reţinere a gazelor. Reţinerea gazelor se poate face în mediu lichid sau pe
medii solide.
Pentru reţinerea gazelor în mediu lichid, se folosesc vase cilindrice din sticle, în care aerul de
analizat trece printr-un lichid sub formă de bule cât mai fine, pentru a favoriza reţinerea gazului
cercetat,prin dizolvare sau reacţie chimică cu substanţe având această proprietate. În acest scop se
folosesc:
 Microabsorbitorul ce este un tub de sticlă în formă de U, având la nivelul îndoiturii o îngustare
a lumenului de 0,5 mm, prin care aerul trece bulă cu bulă. Capacitatea utilă este de 2 – 5 ml lichid
absorbant, iar debitul adecvat ala aerului, de 0,05 – 0,3 l/minut.
 Vasele de absorbţie sunt confecţionate din sticlă, având un tub care se deschide în partea
superioară şi un alt tub, care merge până în fund. Capacitatea este variabilă. Se introduc substanţele
absorbante în soluţie. Aspirând aerul prin tubul cu deschidere în partea superioară se, se produce o
aspirare a aerului de analizat prin tubul care se deschide la fundul vasului, astfel încât aerul barbotează
în soluţie. Pentru reţinerea cât mai completă a gazului cercetat, debitul aerului trebuie reglat cât mai
mic (practic bulă cu bulă), sau se leagă în serie 2 – 3 vase de absorbţie.
57
Reţinerea gazelor pe medii solide se poate face pe hârtie de filtru sau pe o masă amorfă (de
porţelan, de silicagel), care se îmbibă cu reactivii corespunzători.
 Hârtia indicatoare se fixează între două bucşe, în tuburi speciale din metal sau sticlă, prin
care trece aerul de analizat. Prezenţa gazului cercetat în aer determină apariţia unei pete colorate, de
formă rotundă pe hârtia indicatoare. Diametrul bucşei fiind variabil se poate regla sensibilitatea
metodei.
 Substanţele amorfe (porţelan, silicagel) se
îmbibă cu reactivii corespunzători reţinerii gazului
cercetat şi se introduc în tuburi de sticlă cu lungimea de
90 mm şi diametrul interior de 2,5 – 2,6 mm (figura 33).
Se tasează bine, astfel ca înălţimea coloanei de pulbere
reactivă să măsoare 65 – 70 mm. Tuburile se închid cu
capace de foiţă de aluminiu şi se cufundă în ceară roşie
topită pentru etanşeizare, sau se închid capetele la
flacără.
În momentul folosirii se scot capacele sau se taie
capetele închise şi se ataşează unul din capetele tubului
indicator la dispozitivul de aspirare a aerului. La
trecerea aerului de analizat prin tub, în urma reţinerii
gazului cercetat, se modifică culoarea substanţei pe o Figura 33: Tuburi de sticlă colorimetrice
lungime a acoloanei proporţională cu concentraţia gazului în aer. Cantitatea gazului se citeşte pe o
scară etalon, sau direct pe tub, la cele confecţionate industrial.
Dispozitivele de reţinere a gazelor se leagă în serie cu cele de aspiraţie şi cele de măsurare a
volumului de aer, astfel încât reţinerea gazelor se face concomitent cu aspirarea şi măsurarea
volumului de aer din care face parte gazul cercetat.
1.2.2. Determinarea componenților chimici ai aerului cu analizatoarele de gaze

Pentru majoritatea componenților chimici ai aerului determinările se pot realiza cu ajutorul
analizatoarelor de gaze, existând variate tipuri constructive de analizatoare de gaze, portabile şi uşor
de folosit (figura 34).
Figura 34: Analizatoare de gaze

Aceste analizatoare sunt utilizate în mod uzual pentru determinările noxelor la sursele de
poluare industrială, dar se pot utiliza și pentru stațiile de urmărire a calității aerului pentru alte situații.
Sunt folosite pentru determinarea gazelor reducătoare (metan, propan, butan, hidrogen, alcool,
acetonă, benzine), toxice (CO, SO2, H2S), tehnice (freoni, NH3).
Instrumentele (analizatoarele de gaze), numite uzual și ”senzori” pot folosi: senzori
electrochimici, senzori cu electrolit solid sau senzorii semiconductori.
58
- Senzori electrochimici, amperometrici, potențiometrici pot fi folosiţi la identificarea şi

măsurarea gazelor din atmosferă precum oxigenul, oxizii de azot, monoxidul de carbon, hidrogenul
sulfurat şi altele.
Senzorii amperometrici operează în general la potenţial constant astfel că pot fi clasificaţi ca
tehnică analitică generală în categoria amperometriei la potenţial constant sau a cromoampermetriei.
Senzorii potențiometrici generează o tensiune atunci când pe cele două feţe ale sale presiunile parţiale
ale gazului sunt diferite.
Senzorul constă din şase părţi majore: filtru, membrana, electrodul de lucru (electrodul
sensibil), electrolitul, electrodul auxiliar (contraelectrodul) şi electrodul de referinţă. Fiecare parte
influenţează performanţa globală a senzorului.
Alegerea materialelor de construcţie şi geometria senzorului sunt probleme extrem de critice,
care influenţează profund precizia, timpul de răspuns, sensibilitatea, zgomotul de fond, stabilitatea,
timpul de viaţă şi selectivitatea senzorului. Relaţiile dintre materialele de construcţie, geometria
dispozitivului şi caracteristicile finale ale senzorului sunt slab prezentate în literatura de specialitate
(şi de regulă constituie secrete de fabricaţie).
Felul cum răspunde un senzor de gaz amperometric se poate descrie în opt etape:
- Introducerea gazelor către senzor printr-un filtru;
- Difuzia reactantului printr-o membrană;
- Dizolvarea speciilor electroactive în electrolit;
- Difuzia speciilor electroactive către interfaţa electrolit - electrod;
- Adsorbtia speciilor electroactive pe suprafaţa electrodului;
- Reacţia electrochimică;
- Desorbţia produşilor de reacţie;
- Difuzia produşilor de reacţie din zona de reacţie.
Oricare etapă poate să limiteze viteza produsului de ansamblu, determinând în final
sensibilitatea şi caracteristicile răspunsului senzorului electrochimic. Caracteristicile acestor senzori
sunt influenţate de debitul probei de gaz, compoziţia electrodului de lucru, electrolit, potențialul
electrochimic al electrodului de lucru şi tipul membranei. Controlând aceşti parametrii se pot obţine
caracteristicile dorite ale răspunsului senzorului. De obicei senzorul este astfel realizat încât cinetica
răspunsului este dominată de transportul de masă prin difuzie prin membrană. Astfel etapa a doua din
răspunsul senzorului este în mod normal limitată de permeabilitatea membranei.
Uneori se elimina membrana, evident şi etapa a doua, dar difuzia gazului solvatat în electrolit
către interfaţa electrod-electrolit (etapa a patra) este considerabil mai lentă decât difuzia prin
membrană. Din această cauză se caută să se creeze zone triple de contact (gaz - electrolit - electrod)
care determină un răspuns rapid al senzorului. Membrana este folosită însă pentru proprietatea ei de
a proteja celula electrochimică, nepermiţând evaporarea apei din electrolit şi protejând electrodul de
lucru.
Materialele uzual folosite în construcţia membranei sunt teflonul şi materialele plastice de
mare densitate (polipropilena) din cauza compatibilităţii lor cu gazele reactive şi cu electroliţii
corozivi. Pentru senzorii potenţiometrici membrana nu mai este necesară, exceptând cazul în care se
lucrează cu un electrolit volatil.
Senzorii electrochimici sunt importanţi din cauza faptului că sunt selectivi, relativ mici, uşori,
cu preţ rezonabil iar puterea electrică consumată e mică, putând fi folosiţi în aparate portabile. Ei pot
detecta la nivelul părţilor per milion (ppm) gazele active electrochimic, având o bună selectivitate şi
putând opera pe o plajă largă de temperaturi.
Concretizarea principiilor enunţate în dispozitive practice, fiabile, uşor de folosit, diferă mult
de la o firmă la alta.
Firma americană SENSIDYNE are pe piaţă senzori electrochimici pentru diverse gaze,
inclusiv oxigen, cu membrană care separă sistemul electrochimic de atmosferă având rolul de a păstra
electrolitul, prevenind evaporarea apei, dar introduce un coeficient de temperatură mare în răspunsul
senzorului. Firma americană TELEDYNE, folosind realizările din domeniul pilelor de combustie,
intens studiate în cadrul programului NASA, utilizează o membrană poroasă de teflon care permite
realizarea unor senzori cu răspuns mult mai puţin dependent de temperatură. Trebuie să remarcăm şi
59
faptul că prima firmă foloseşte electrolit lichid, ceea ce generează dependenţa răspunsului senzorului
de poziţia acestuia, cea de-a doua firmă folosind un electrolit imobilizat într-o matrice solidă, obţine
un dispozitiv mult mai robust şi insensibil la poziţie.
În Europa firme mari ca OLDHAM în Franţa, SERVOMEX şi NEOTRONICS în Marea
Britanie folosesc senzori produşi de firma CITY TECHNOLOGY, care a înlocuit membrana, ce
separă senzorul de mediu, cu o fantă capilară ce permite un răspuns liniar al senzorului în funcţie de
concentraţia gazului detectat şi o slabă dependenţă de temperatură a răspunsului senzorului.
- Senzori cu electrolit solid (celulă electrochimică) sunt cei mai folosiți la ora actuală. În
funcție de domeniul de temperatură al determinărilor, sunt folosiți senzorii cu bioxid de zirconiu
stabilizat cu ytriu (ZrO2 + 10 mol % Y2O3) pentru temperaturi înalte și cei cu fluorură de lantan
(trifluorura de lantan (LaF3) dopată cu bifluorura de europiu (+0,3 mol % EuF2), pentru temperaturi
joase.
Electrolitul solid, pe care se află depuşi doi electrozi de platină, separă două compartimente
cu presiuni parţiale de gaz diferite. Între cele două contacte de platină se măsoară o tensiune în circuit
deschis. Dacă, presiunea parţială de la electrodul de referinţă, este ţinută constantă, tensiunea celulei
la temperatură constantă este legată direct de presiunea parţială de gaz la electrodul de măsura.
Tensiunea electrică corespunde diferenţei energiilor ale celor două metale, împărţite la sarcina
elementară "e".
Constanta include potenţialele chimice ale speciilor neutre care participă la reacţie de la
electrod iar spectroscopia fotoelectronică în ultraviolet face posibilă determinarea lucrului de
extracţie a electronilor.
Din cele prezentate se pot distinge două domenii de funcţionare a celulelor electrochimice cu
electrolit solid pentru măsurarea gazelor: un domeniu de temperaturi înalte în care reacţiile de electrod
sunt controlate de termodinamica procesului şi un domeniu de temperaturi joase în care cinetica
procesului este foarte importantă, ceea ce permite doar o echilibrare parţială a reacţiilor chimice de
la suprafaţa electrozilor.
Analizatoarele ce utilizează ca electrolit solid bioxidul de zirconiu stabilizat cu ytriu sau
calciu, funcţionează la temperaturi înalte, în general peste 700 oC. Teoretic pot decela prezenţa
gazelor de la 10−3 până la 100 % presiune parţială. Temperatura înaltă la care funcţionează permite
realizarea de sonde in-situ, imersate direct în gazele fierbinţi rezultate din procesul de combustie.
După forma electrolitului solid se disting patru tehnologii de realizare a lor :
- tubul cu fund solid (ca o eprubetă) firma IPSEN;
- cilindru firma POLYMEX - DRAYTON;
- pastilă - firma SCR;
- bilă - firma ECONOX;
Toate au de o parte a electrolitului aerul atmosferic ca referinţă de oxigen (20,9 % în aer), iar
de cealaltă parte gazul de măsurat. Se monitorizează şi temperatura sondei pentru a efectua automat,
electronic, corecţiile necesare la citirea presiunii de oxigen.
Primele două tehnologii (forme), ceva mai vechi, au dezavantajul că generează senzori foarte
sensibili la şocurile termice, fiind vorba de elemente din ceramică de zirconiu de dimensiuni relativ
mari şi cu pereţi subţiri, sondele fisurând foarte uşor. Acest inconvenient este eliminat de ultimile
două tehnologii, în care dimensiunea ceramicii de zirconiu este mică şi au un comportament net
superior faţă de şocurile termice. Protejarea sondelor de oxigen faţă de particulele în suspensie din
gazele de coş este realizată prin încapsularea acestora în capsule de ceramică poroasă, eventual
acoperite cu fetru din fibre ceramice.
Schimbul de gaz se face în acest caz prin difuzie, micşorându-se în mod sensibil pericolul
depunerilor de praf, funingine, etc. pe traductor.
O problemă rămasă încă în suspensie este cea a electrozilor, metalul folosit în prezent, platina,
punând probleme legate de efectul catalitic pe care-l are aceasta. Din cauza acestui efect, gazele
nearse se aprind pe suprafaţa catalitică a platinei, sărăcind în oxigen gazul din zona electrodului şi
determinând citirea unei presiuni de oxigen mai joase decât cea reală. Acest fapt are şi părţi bune în
sensul folosirii sondei de oxigen ca senzor lambda (pentru stabilirea amestecului stoechiometric aer-
combustibil).
60
Cercetările în domeniul sondelor de oxigen au determinat apariţia de senzori amperometrici

de oxigen cu electrolit solid din bioxid de zirconiu capabili să funcţioneze la temperaturi mai joase,
peste 400 oC. Alte cercetări au scos în evidenţă existenţa unor electroliţi solizi pentru ionii de oxigen,
pe bază de oxid de bismut, capabili să funcţioneze foarte bine la temperatura de 500 oC şi sub această
temperatură.
Cele mai intense cercetări se fac în domeniul electroliţilor solizi ce pot funcţiona la
temperatura camerei, în primul rând pe trifuorura de lantan, dar şi pe electroliţi ca beta-alumina sau
electroliţi solizi protonici pe bază de substanţe anorganice, ca fosfatul de zirconiu sau organice ca
Nafion-ul, folosind în cât mai mare măsură tehnologiile de microfabricare dezvoltate de industria
producătoare de componente electronice, cu scopul declarat de a coborâ preţul de cost destul de ridicat
al senzorilor electrochimici pentru gaze.
- Senzorii semiconductori pentru gaz inventaţi de Naoyoshi Taguchi sunt produşi şi
comercializaţi de firma FIGARO începând din anul 1968.
Senzorul semiconductor conţine un filament de încălzire care aduce la temperatura de
funcţionare (100 – 400 oC) materialul semiconductor aflat pe tubul ceramic ce înconjoară acest
filament. În prezenţa unui gaz reducător rezistenţa electrică a substanţei semiconductoare se modifică
drastic chiar pentru concentraţii mici de gaz. Cel mai utilizat material semiconductor sensibil la gaze
este bioxidul de staniu, o substanţă relativ comună, mult utilizată pentru glazurarea de culoare albă a
porţelanurilor.
Materialul semiconductor este depus pe tubul ceramic din alumină fie ca o pastă ce este
ulterior sintetizată, fie ca film subţire obţinut prin evaporarea termică sau pulverizarea catodică în
incinte vidate a substanţei dorite. Pasta folosită pentru senzori se obţine prin amestecarea pulberii cu
granulaţie foarte fină (diametrul granulelor < 1µm) din bioxid de staniu cu un lichid care să menţină
pulberea în suspensie. Lichidul poate fi apa, dar mult mai bine este dacă se foloseşte un lichid de tipul
uleiurilor volatile precum uleiul de lavandă şi terbentina sau alcooli grei de tipul alcoolului propilic,
glicerinei, etc. La uscare pasta nu trebuie să crape, comportarea ei trebuie să fie asemănătoare cu cea
a vopselelor din comerţ.
Principiul de funcţionare se bazează pe proprietățile materialului semiconductor al senzorului
de gaz care este, de obicei, bioxidul de staniu (SnO 2) sub forma unei ceramici poroase: staniul se află
în stare de oxidare maximă în bioxidul de staniu (Sn4+), existând şi oxidul de staniu (SnO) unde staniul
este în stare inferioară de oxidare (Sn2+); ca regulă generală oxizii superiori au deficit de atomi de
oxigen, din această cauză rămân electroni liberi în banda de conducţie de la atomii de staniu de lângă
care lipsesc atomii de oxigen; pe suprafaţa granulelor de bioxid de staniu se adsorb moleculele de
oxigen care preiau electroni din banda de conducţie şi din această cauză conductivitatea electrică la
suprafaţa granulelor scade foarte mult; în plus suprafaţa se încarcă negativ faţă de restul
semiconductorului îngreunând adsorbţia în continuare a oxigenului; din punct de vedere energetic
benzile de energie ale electronilor se curbează în sus, către energii mai mari; energia de extracţie
devine mai mare în prezenţa oxigenului adsorbit; în acest mod se formează la zona de contact dintre
2 granule de SnO2 o barieră de potenţial ce împiedică trecerea electronilor de la o granulă la alta și
care poate fi măsurată.
Astfel bioxidul de staniu sub formă de film gros ceramic este materialul de bază în senzorii
pentru gaze din sistemele de alarmare folosite pentru monitorizarea concentraţiei gazelor inflamabile
sau toxice.
61
LUCRAREA 7
1.2.3. Determinarea oxigenului din aer

Oxigenul este un component considerat constant al atmosferei, care totuşi poate oscila în
limite relativ mici de la 20,70 la 20,99 %, fiind, în general, în concentraţiile mai mici prezent în aerul
poluat (din marile aglomerări urbane şi industriale).
În adăposturile de animale, în care există o ventilaţie permanentă, corectă, concentraţia
oxigenului scade foarte puţin faţă de mediul exterior, de aceea determinarea lui în mod uzual nu este
necesară. Există însă şi situaţii (în cazurile în care nu se respectă cubajul de aer/animal cu aglomerări
mari ale animalelor în adăposturi; în timpul transportului animalelor; când se întrerupe ventilaţia – în
cazul ventilaţiei dinamice; etc.) când concentraţia oxigenului din aerul respirat de animale scade
foarte mult şi deci poate fi necesară determinarea lui.
Recomandarea igienică privind proporţia de oxigen în aerul adăposturilor de animale este de
asigurarea lui la un nivel de minim 18% O2.
1.2.3.1. Metode, reactivi, instrumentar/aparatură şi tehnica de lucru utilizată

Aprecierea calitativă (organoleptică) nu se poate face, deoarece este un gaz incolor, inodor şi
fără gust și nici nu este necesară deoarece avem certitudinea prezenței oxigenului în aer.
Determinarea cantitativă se realizează prin metoda volumetrică, ce utilizează aparatul Orsat,
Haldane sau Kalmîkov, metoda fiind comună pentru dozarea oxigenului şi respectiv a dioxidului de
carbon din aer.
Metoda se bazează pe măsurarea concentraţiei oxigenului (în volume) dintr-o probă de aer de
analizat cu volum cunoscut, după fixarea lui pe suport lichid, astfel încât volumul final al probei de
aer va fi mai mic cu exact volumul de oxigen existent în proba respectivă.
Pentru fixarea oxigenului se poate folosi:
- soluţie alcalină de pirogalol realizată dintr-o parte soluţie 25% pirogalol şi cinci părţi
soluţie 60% hidroxid de sodiu sau potasiu (soluţia de pirogalol se prepară din 5 g pirogalol dizolvat
în 15 ml apă distilată iar soluţia de hidroxid de sodiu sau potasiu se prepară din 60 g hidroxid de sodiu
sau potasiu dizolvate în 40 ml apă distilată);
- soluţie fixatoare specifică reprezentând un amestec în părţi egale dintre o soluţie 20 %
hidrosulfit de sodiu (S2O4Na2) şi o soluţie 10% hidroxid de sodiu (NaOH).
Soluţiile pot fi păstrate maxim 3 – 4 zile, iar amestecul dintre ele se face numai în momentul
determinării.
Sensibilitatea metodei este de 0,1 – 0,2%, în volume.
a) Aparatul Orsat (figura 35) este special destinat determinării oxigenului din aer și se
compune din:
- o biuretă de 100 ml, mai îngustă la partea inferioară, ce serveşte la măsurarea volumelor de
aer în timpul determinării. Ea este gradată de jos în sus, având diviziuni din 0,2 în 0,2 ml şi poate
comunica:
 la partea inferioară, cu vasul de nivel printr-un tub de cauciuc,
 la partea superioară, cu vasele de absorbţie printr-un tub capilar din sticlă cu ramificaţii
prevăzute cu robinete cu două căi pentru fiecare vas.
 la partea superioară, cu exteriorul prin intermediul tubulaturii de sticlă ce este prelungită
cu o pipetă aspiratoare şi prevăzută cu un robinet cu trei căi.
- vas de nivel ce comunică cu partea inferioară a biuretei printr-un tub de cauciuc, în interiorul
căruia se introduce în momentul determinării un lichid colorat (soluţie de clorură de sodiu 20 %
acidulată cu câteva picături de acid clorhidric concentrat şi colorată cu câteva picături de metil-orange
în scopul unei uşoare vizualizări a nivelului lichidului în biuretă). Rolul vasului de nivel este de
manevrare a probei de aer din aparat şi în punerea în contact a acesteia cu soluţia fixatoare.
62
- vase de absorbţie, în număr de 2 – 4, ce au rolul de realizare în interiorul lor a fixării

oxigenului de către soluţia de alcalină de pirogalol (sau de către
soluţia fixatoare specifică). Sunt formate din două dilatări de sticlă
(rezervoare), cu o capacitate de cca. 150 ml fiecare, ce comunică
între ele, la partea lor inferioară, printr-un tub din sticlă. Dilatarea
din faţă prezintă la partea superioară o comunicare cu exteriorul
închisă cu dop din cauciuc şi în interiorul ei se găsesc tuburi capilare
din sticlă (ce au rolul de a mări suprafaţa de punere în contact a
probei de aer cu substanţa fixatoare). Dilatarea posterioară este
închisă în partea superioară cu un dop de cauciuc traversat de un tub
capilar de care este fixat un balon de cauciuc (pentru înmagazinarea
aerului de deasupra soluţiei fixatoare atunci când se realizează
barbotarea acesteia cu proba de aer de analizat).
Modul de lucru este următorul:
- soluţia fixatoare se introduce în vasele de absorbţie, în
dilatarea posterioară, prin scoaterea dopului de cauciuc;
- se deschide robinetul de la tubul capilar al rezervorului
anterior astfel încât prin comunicarea existentă între cele două
dilatării să se ajungă la aducerea la acelaşi nivel a soluţiei, respectiv
la cca. jumătate din înălţimea lor. Pentru a se realiza acest lucru sunt
necesari cca. 150 ml soluţie fixatoare;
- se închid vasele de absorbţie cu dopul de cauciuc şi prin
închiderea robinetului de la tubulatura ce comunică cu biureta;
- în vasul de nivel se introduce lichidul necesar;
- se scoate aerul rezidual din biruetă prin ridicarea vasului
de nivel până la diviziunea 100 (ţinând robinerul de comunicare cu
exteriorul deschis şi cel de comunicare cu vasele de absorbţie
închis);
- se elimină aerul rezidual din vasele de absorbţie (după
închiderea comunicării cu exteriorul şi deschiderea comunicării
dintre biuretă şi vasele de absorbţie) prin aspirarea lui prin coborârea
vasului de nivel până când nivelul soluţiei fixatoare ajunge la Figura 35: Aparatul Orsat
semnul gravat pe tubul capilar ala acestuia, moment în care se închide robinetul de comunicare;
- se scoate aerul din biuretă din nou, prin ridicarea vasului de nivel până la diviziunea 100
(ţinând robinerul de comunicare cu exteriorul deschis şi cel de comunicare cu vasele de absorbţie
închis);
- se închide robinetul de comunicare cu exteriorul, aparatul fiind pregătit astfel pentru
determinarea propriu-zisă;
- determinarea se face, fie plasând aparatul în locul ales pentru determinare (în adăpost →
în locul în care animalele respiră în mod frecvent) caz în care se recoltează direct proba de aer de
examinat, fie din probe de aer recoltate anterior şi aduse în laborator;
- în ambele cazuri recoltarea probei de aer de examinat în aparat, cu un volum de 100 cm³,
se face prin deschiderea comunicării cu exteriorul şi coborârea vasului de nivel astfel încât lichidul
din biuretă să atingă exact gradaţia zero a biuretei;
- se închide comunicarea cu exteriorul, se deschide robinetul vaselor de absorbţie şi prin
ridicarea vasului de nivel aerul din biuretă este împins în vasele de absorbţie realizându-se punerea
în contact a probei de aer cu soluţia fixatoare (prin barbotarea probei de aer prin soluţia fixatoare). Se
fac cca. 7 – 10 ridicări şi coborâri ale vasului de nivel;
- după ce se consideră că tot oxigenul din proba de aer a fost reţinut, prin coborârea vasului
de nivel se aduce la nivelul inițial soluţia absorbantă, la semnul gravat pe tubul capilar al vaselor de
absorbţie şi se închide robinetul de comunicare;
- se aduce vasul de nivel lângă biuretă, astfel încât nivelul lichidului din biuretă să fie pe
aceeaşi orizontală cu lichidul din biuretă.
63
- se citeşte pe biuretă gradaţia indicată de meniscul lichidului.

Pentru ca datele obţinute să fie corecte trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- soluţia fixatoare trebuie să fie realizată din soluţii proaspăt preparate şi proporţiile de
amestecare să fie respectate;
- aparatul trebuie să se închidă etanş, astfel încât să nu se piardă aer din proba de aer de
examinat sau să se aspire alt aer în aparat.
Verificarea etanşeităţii aparatului se realizează astfel: se ia în aparat un volum de aer cunoscut
(de câteva zeci de cm³) şi apoi se închide robinetului de comunicare cu exteriorul; se lăsă robinetele
de comunicare interioară deschise; se coboară vasul de nivel pentru crearea de depresiune în aparat
şi se urmăreşte nivelul lichidului de nivel din biuretă timp de 10 minute. La un aparat etanş volumul
de aer din biuretă nu trebuie să crească. În caz contrar se gresează robinetele, se verifică racordurile
de cauciuc iar dacă este cazul se înlocuiesc.
b) Aparatul Haldane, utilizat şi pentru determinarea dioxidului de carbon din aer, este
asemănător cu aparatul Orsat cu următoarele diferenţe:
- biureta are un volum de 10 sau 20 cm³, cu diviziuni în porţiunea îngustă egale cu 0,01 cm³,
ea având două comunicări cu exteriorul (prin două pipete aspiratoare);
- vasul de nivel, de dimensiuni corespunzătoare biuretei (cu forma unei pipete), va folosi ca
lichid mercurul (pentru citirea cu precizie a nivelului lui pe biuretă).
Modul de lucru este similar ca cel utilizat la aparatul Orsat.
c) Aparatul Kalmîkov este o variantă constructivă asemănătoare celor două aparate descrise
anterior, putând fi utilizat atât pentru determinarea oxigenului cât şi pentru determinarea dioxidului
de carbon (din aceeaşi probă de aer). Deosebirile sunt următoarele:
- biureta are o formă specială, cu un volum total de 100 cm³, având următoarele segmente:
 la partea inferioară un segment cu diametru redus, cu un volum de 5 cm³, gradat cu
diviziuni egale cu 0,02 cm³ (deci corespunzătoare cu 0,02 %) această porţiune fiind
destinată citirii la dozarea dioxidului de carbon din proba de aer;
 următorul segment este reprezentat de o dilatare sferoidală cu un volum de 10 cm³;
 urmează o altă porţiune cu diametru redus, cu un volum de 7 cm³, gradată de asemenea
cu diviziuni egale cu 0,02 cm³ ( deci corespunzătoare cu 0,02 %) destinată citirilor
pentru dozarea oxigenului;
 la partea superioară extremă biureta se termină cu o dilatare sferoidală mare
corespunzătoare diferenţei de volum de până la 100 cm³, şi comunică prin tubulatură cu
vasele de absorbţie şi respectiv cu exteriorul.
- în vasul de nivel se utilizează ca lichid de nivel o soluţie de acid sulfuric 2 % colorată cu
metiloranj.
Aparatul prezintă în principal avantajul unei precizii a determinărilor foarte mari, de 0,02 %,
atât pentru oxigen cât şi pentru dioxid de carbon, în acelaşi timp eliminând dezavantajele utilizării
mercurului (folosit la aparatul Haldane).
1.2.3.2. Obţinerea şi interpretarea rezultatelor

În cazul utilizării pentru determinarea oxigenului a aparatului Orsat sau a aparatului Kalmîkov
cifra citită pe biuretă reprezintă cantitatea de oxigen reţinută şi deci existentă în proba de aer
examinată, exprimată în % (proba de aer având volumul de 100 cm³).
Când a fost utilizat aparatul Haldane, pentru obţinerea concentraţiei în oxigen din proba de
aer examinată, exprimată în %, numărul de diviziuni citite pe biuretă se înmulţeşte cu 0,1 (o diviziune
fiind egală cu 0,01 cm³).
Interpretarea rezultatelor se realizează prin compararea lor cu recomandările igienice privind
proporţia oxigenului din aerul adăposturilor (minim 18 % O 2).
1.2.3.3. Dirijarea oxigenului din aerul adăposturilor
Oxigenul, deşi se consumă în adăposturi în procesul de respiraţie al animalelor, având tendinţă
de reducere a concentraţiei lui în aer, nu impune măsuri specifice de dirijare deoarece prin asigurarea
64
volumelor de ventilaţie calculate pentru dirijarea altori factori ai microclimatului, se asigură şi

concentraţia minimă necesară de 18 %, cât se cere în adăposturi.
1.2.4. Determinarea ozonului din aer

Ozonul, gaz de culoare albăstruie şi miros caracteristic (de acru, de munte, aer curat, aer
ozonat) se găseşte în aerul adăposturilor obişnuit în cantităţi mici şi inconstant (de la 0 în lunile reci
la max 0,4 μg/m³ vara), având ca sursă aerul atmosferic ce pătrunde în adăpost. În situaţia în care în
adăpost sunt utilizate lămpi emiţătoare de radiaţii ultraviolete concentraţia ozonului poate depăşi pe
cea din aerul atmosferic (0,3 – 10,5 μg/m³ aer) acestea fiind generatoare de ozon.
Acţiunea cea mai importantă a ozonului, în concentrații de 0,2…0,5 ppm, este cea asupra
calităţii aerului din adăposturi, căruia îi îmbunătăţeşte calitatea prin oxidarea gazelor nocive din aer
şi mai ales a particulelor organice, inclusiv microorganisme pe care le distruge. Astfel concentraţiile
„mari” de ozon din aerul adăposturilor realizează protejarea animalelor de acţiunea nocivă a gazelor
toxice, a microorganismelor şi a toxinelor microbiene. Trebuie semnalat însă, că odată cu oxidările
pe care le provoacă, ozonul se consumă astfel absenţa lui putând indica şi gradul de poluare a aerului
cu gaze nocive şi particule organice.
În prezent nu este formulată o normă sau o recomandare igienică privind concentraţia ozonului
din aerul adăposturilor. Cert este însă că prezenţa lui în aer este benefică sănătăţii şi producţiei
animalelor când el se găseşte în concentraţii de 0,2 – 0,5 p.p.m. Chiar dacă la concentraţii mari el
poate fi toxic, având în vedere instabilitatea lui, în situaţii practice nu se poate pune problema
ajungerii la concentraţii nocive (peste 15 p.p.m), chiar şi în cazul utilizării intense a radiaţiilor
ultraviolete produse artificial.
De aceea este importantă pe de o parte stabilirea prezenţei (sau nu) a ozonului în aerul de
examinat – aprecierea calitativă, iar pe de altă parte stabilirea evoluţiei cantităţii acestuia pentru
indicarea gradului de poluare a aerului – aprecierea cantitativă.
1.2.4.1. Metode, instrumentar, reactivi şi tehnica de lucru utilizată

Aprecierea calitativă (organoleptică) se bazează pe mirosul caracteristic, care se poate
percepe de omul examinator la concentraţii de peste 1 p.p.m.
Determinarea cantitativă se poate realiza prin mai multe metode, inclusiv cu analizatoarele
de gaze.
Cea mai practică este metoda colorimetrică liniară ce se bazează pe virarea culorii roşii a
silicagelului îmbibat cu o soluţie de fucsină bazică, în violet, sub acţiunea ozonului. Sensibilitatea
metodei este de 0,4 μg/ m³ aer.
Reactivii utilizaţi sunt: alcool etilic 96 %; acid clorhidric, sol. 0,01N; fucsină bazică, silicagel
(ca suport solid).
Tehnica de lucru:
Într-un balon cotat de 100 ml, se introduc 0,01 g fucsină bazică, 20 ml alcool etilic 96 % şi se
aduce la semn cu apă distilată. La 12 ml din acestă soluţie se adaugă 10 ml apă distilată şi 2 ml acid
clorhidric 0,01N. Pulberea indicatoare se prepară din silicagel purificat cu diametrul granulelor de
0,18 – 0,25 mm, care se tratează cu soluţia de reactivi preparată cum s-a arătat, pe o sticlă de ceasornic,
calculând 1,6 ml soluţie la 1 g silicagel. După omogenizare se usucă pulberea respectivă 1 oră la 100
C, şi apoi se introduce în tuburi indicatoare din sticlă cu lungimea de 45 mm şi diametrulde 2,5 mm.
Valabilitatea tuburilor astfel pregătite este de o lună.
Pentru determinarea propriu-zisă tubul indicator se leagă la un aspirator şi se apiră până la 1 l
aer de analizat, cu o viteză de 25 ml/minut. La apariţia unui strat colorat în albastru violet se măsoară
lungimea acestuia, în mm, valoarea respectivă utilizându-se la stabilirea cantităţii de ozon din aer.
Cantitatea de ozon din aer, în mg/l aer, se află utilizând relaţia:
l
x = 0,39 · ―――
v
65
În care:
x – concentraţia ozonului în aerul de analizat, în mg/l;
0,39 – coeficient empiric reprezentând cantitatea de ozon în micrograme corespunzătoare la un strat colorat de 1
mm;
l – lungimea stratului colorat, în mm;
v – volumul probei de aer, în ml.
Exemplu: S-a trecut prin tub, un volum de 760 ml aer, în urma căruia, startul colorat măsoară
4 mm lungime
4
x = 0,39 · ――― = 0,00203 mg O3/ l aer = 2,03 mg/m³ aer
760
Există și o metodă de determinarea combinată a ozonului (O3) şi a bioxidului de azot (NO2)
la prezenţa lor comună în aerul atmosferic poluat ce se bazează pe faptul că aceștia, fiind oxidanţi
puternici, degajă iodul din soluţiile neutre de iodură de potasiu în timpul reacţiilor:
2KI + O3 + H2O ↔ I2 + 2KOH + O2
2KI + NO2 + H2O ↔ I2 + NO + 2KOH
Reactivi necesari sunt: soluţie absorbantă KI, 4%; soluţie absorbantă NaOH 10%; soluţie pentru
titrare de Na2S2O3, 0,001 mol/l (ce se obţine 0,24819 g Na2S ۰5H2O dizolvat în 1000 ml apă distilată);
soluţie de amidon 0,2%.
Pentru recoltarea probei de aer se alcătuiesc două sisteme. Primul sistem constă din vasul de
absorbție, care conţine 100 ml soluţie absorbantă de 4 % Kl, aspirator cu gazometru iar al doilea
sistem este alcătuit din vasul de absorbție, care conţine 100 ml soluţie absorbantă de 10 % NaOH,
vasul cu 100 ml soluţie de 4% Kl şi aspirator cu gazometru. Aerul se aspiră cu viteza de 0,5 l/minut
până la apariţia coloraţiei galbene în vasele care conţin soluţie de Kl.
Tehnica de lucru presupune ca soluţia de Kl din vasele de absorbție să se treacă într-o retortă şi se
titrează cu soluţie 0,001 mol/l de Na2S2O3 (tiosulfat de sodiu) până la diminuarea evidentă a coloraţiei
galbene. Apoi în retortă se adaugă 5 ml soluţie de 0,2 % amidon şi se titrează până la dispariţia culorii.
În primul vas cu soluţie de Kl se determină conţinutul sumar al bioxidului de azot şi de ozon, în al
doilea numai conţinutul de ozon.
Obținerea rezultatelor:
Concentraţiei de ozon C (mg/l) se calculează după formula:
0,024 x K x V**
C = ———————
V0
unde:
K — coeficientul de corecţie al soluţiei tiostilfatului de sodiu (Na 2S2O3) de 0,001 mol/l;
V** — volumul soluţiei Na2S2O3, folosit la titrarea I2 din sistemul al doilea (prima reacţie), ml;
V0 — volumul probei de aer adus Ia condiţii normale, l;
0,024 — cantitatea de ozon, care corespunde 1 ml soluţie de tiosulfat de sodiu, mg.
Concentraţia dioxidului de azot С (mg/'l) se efectuează utilizând formula:

0,023 x 3(V* - V**)
C = —————————
V0
unde:
V* — volumul soluţiei tiosulfatului de sodiu de 0,001 mol/l, consumat la titrarea I2 din primul sistem
(reacţia a doua), ml;
V** — volumul soluţiei Na2S2O3, folosit la titrarea I2 din sistemul al doilea (prima reacţie), ml;
V0 — volumul probei de aer adus Ia condiţii normale, l;
0,023 — cantitatea de NO2, care corespunde 1 ml soluţie de tiosulfat de sodiu.
Rezultatele obținute se interpretează în sensul aprecierii faptului că ozonul este prezent în aerul
de analizat la o valoare mai mare sau mai mică decât cea recomndată pentru adăposturi.
66
1.2.4.2. Dirijarea ozonului din aerul adăposturilor

Pentru utilizarea efectului oxidant al ozonului în decontaminarea aerului, dirijarea lui se poate
realiza prin producerea lui artificială astfel încât concentraţia lui să se menţină la valoarea de 0,2 - 0,5
p.p.m. (0,2 - 0,5 mg/m³).
1.2.5. Determinarea dioxidului de carbon din aerul adăposturilor

Dioxidul de carbon (CO2), este un gaz incolor, inodor şi insipid, mai greu decât aerul, uşor
solubil în apă.
În adăposturi are tendinţă de acumulare, provenind din aerul atmosferic (unde se găseşte în
proporţie de 0,03 –0,04% (0,55 – 0,67 mg/l; 300 – 400 p.p.m.) cu tendinţă de creştere), la care se
adaugă: CO2 eliminat direct de animale prin respiraţie (sursa principală → în medie eliminându-se
cca 300 ml CO2/h/kg masă vie), CO2 degajat din descompunerea aerobă a substanţelor organice (din
dejecţii şi aşternut) şi din activitatea digestivă, în special la rumegătoare (surse secundare → cca 10%
din cantitatea de CO2 eliminată de animale prin respiraţie).
Ca urmare a existenţei acestor surse de producere, cu caracter permanent, dar şi dependent de
nivelul şi constanţa ventilaţiei, concentraţia de CO2 din aerul adăposturilor (mai ales din părţile
inferioare ale acestuia, unde respiră animalele), poate atinge niveluri mari (peste 0,6% la porci; peste
1,2 % la pui broiler; 2 – 5% la găini) care au influenţă negativă asupra producţiei (scăderea sporului,
a procentului de ouat, a grosimii cojii ouălor) şi sănătăţii animalelor (creşterea concentraţiei lui în
sânge, reducerea pH-ului sangvin (acidoză gazoasă), perturbarea metabolismului mineral, reducerea
oxidărilor metabolice ca urmare a scăderii presiunii O2 din sânge).
Normele igienice privind concentraţia CO2 sunt stabilite la:
- 0,3 % (3,0 ‰; 3000 p.p.m.; 5,5 mg/l) la bovine, suine, ovine şi cabaline;
- 0,25 % (2,5 ‰; 2500 p.p.m.; 4,6 mg/l) la păsări adulte (găini);
- 0,15 % (1,5 ‰; 1500 p.p.m.; 2,7 mg/l) la tineretul aviar (pui).
Având în vedere cele menţionate, la care se adaugă şi constatarea practică că depăşirea
normelor pentru CO2 este însoţită de niveluri înalte ale altor factori chimici de microclimat (mult mai
dăunători animalelor), devine deosebit de importantă cunoaşterea concentraţiei acestuia în aerul
adăposturilor, CO2 fiind considerat, ca şi în cazul omului, un bun indicator al “calității” aerului.
1.2.5.1. Metode, instrumentar, reactivi, tehnica de lucru utilizată şi obţinerea rezultatelor

Determinarea, exclusiv cantitativă, se poate realiza prin numeroase metode: volumetrică (cu
aparatele: Kalmîkov pentru determinarea CO2, Kalmîkov pentru determinarea CO2 şi O2; Haldane,
Orsat); cu indicatori; Prohorov modificată; Wolpert; colorimetrică liniară; Pettenkofer; titrimetrică
cu aparatul Uhlir şi Keşner; cu analizatoare de gaze, etc.
Dintre metodele enumerate, considerăm că importanţă pentru practica şi cercetarea din igiena
animalelor domestice prezintă (pe lângă utilizarea analizatoarelor de gaze) metodele pe care le vom
descrie în ceea ce urmează:
a) Metoda cu indicatori se bazează pe titrarea (neutralizarea) unei soluţii de hidroxid de
sodiu cu normalitate cunoscută, cu bioxid de carbon din proba de aer, în prezenţa fenolftaleinei ca
indicator.
Sensibilitatea metodei este de 0,001%.
- hidroxid de sodiu 0,0454 N, care se prepară din 45,4 ml NaOH 0,1 N, adus la 100 ml cu
apă distilată (proaspăt fiartă şi răcită), într-un balon cotat. 1 ml NaOH 0,0454 N, corespunde la 1 mg
CO2;
- fenolftaleină, soluţie alcoolică 1%.
Modul de lucru este următorul:
- într-un microabsorbitor perfect curat, se introduc 2 ml soluţie NaOH 0,0454 N şi 2 picături
soluţie de fenolftaleină;
- microabsorbitorul se închide (scurtcircuitarea tubului de cauciuc), până la momentul
folosirii;
67
- la locul determinării, se scoate tubul de cauciuc şi se racordează vasele de nivel aspirându-

se aer astfel încât acesta să treacă prin microabsorbitor cu o viteză de 200 – 300 ml/minut;
- la decolorarea soluţiei se opreşte recoltarea probei de aer şi se notează volumul de aer
aspirat.
Exprimarea rezultatelor se face în mg CO2/l aer, cei 2 ml NaOH 0,0454 N, corespunzând la 2
mg CO2. Se foloseşte formula:
2
x = ——
v
În care:
x – mg CO2/l aer;
v – volumul de aer aspirat, în litri.
Exemplu: Determinarea s-a făcut la 14 ºC şi o presiune atmosferică de 752 mmHg, pentru
decolorarea soluţiei aspirându-se 780 ml aer (= 0,780 l).
2
x = —— = 2,56 mg CO2/l aer
0,780
Pentru transformarea în volume se poate utiliza tabelul 17, pentru condiţiile de temperatură şi
presiune menţionate 1 ml CO2 cântăreşte 1,82 mg, deci:
1,82 mg .................................................................................................................1 cm³
2,56 mg ..................................................................................................................x
2,56 x 1
x = ———— = 1,46 cm³ CO2
1,82
Raportarea la litrul de aer se face astfel:
0,780 l ..............................................................................................................1,46 cm³
1 l.............................................................................................................................x
1 x 1,46
x = ———— = 1,87 cm³ CO2/l aer = 1,87 ‰
0,780
2,46 mg CO2/ aer = 1,87‰ = 0,187 % = 1870 p.pm.
b) Metoda colorimetrică liniară este o metodă larg folosită ce utilizează tuburi indicatoare
(figura 33) ce conțin substanțe care își modifică culoarea (în violet viu) prin fixarea dioxidului de
carbon din proba de aer de analizat. Concentrația CO2, în mg/l aer, se obține prin comparare cu o
scară etalon, sau prin citirea gradațiilor de pe tub până la care substanța indicatoare își modifică
culoarea.
c) Metoda Prohorov modificată utilizează ca principiu al determinării raportarea concentrației

CO2 din aerul de analizat din interiorul adăpostului la concentrația CO 2 din aerul atmosferic, din
exteriorul adăpostului.
Se folosește o soluție slab alcalină de NaOH (la 50 ml apă distilată se adaugă 5 picături de
NaOH 0,1 N și câteva picături fenolftaleină soluție 1% obținând o colorație roz) și un tub de sticlă,
îngustat la partea inferioară (figura 36) și închis la bază, în care pentru fiecare determinare se pun
câte 5 ml soluție slab alcalină. Partea superioară a tubului, deschisă, se astupă cu un dop de cauciuc
ce este traversat de două tuburi de sticlă, dintre care unul merge până spre partea inferioară a tubului.
La acest tub se racordează o pară suflerie, cu care se pompează aerul supus examinării prin soluția
alcalină, cu o viteză de 10 pompări/minut, până la decolorarea soluției (virarea soluției din roz în
incolor).
68
Se procedează inițial la o determinare realizată în adăpost, pe aerul de analiza, notându-se

numărul de pompări necesare pentru decolorarea celor 5 ml soluție folosită. Se schimbă soluția și se
procedează similar în aerul atmosferic, exterior adăpostului.
Tabel 17: Masa, în mg, a unui cm3 (ml) de CO2 la diferite temperaturi și presiuni ale aerului
Temperatură Presiunea atmosferică (mmHg)
(oC) 740 744 748 752 756 760 764 768
10 1,82 1,83 1,84 1,85 1,86 1,87 1,88 1,89
12 1,81 1,82 1,83 1,84 1,85 1,86 1,87 1,88
14 1,79 1,80 1,81 1,82 1,83 1,84 1,85 1,86
16 1,78 1,79 1,79 1,81 1,82 1,82 1,83 1,84
18 1,76 1,77 1,77 1,79 1,80 1,81 1,82 1,83
20 1,74 1,75 1,75 1,77 1,78 1,79 1,80 1,81
22 1,73 1,73 1,74 1,75 1,76 1,77 1,78 1,79
24 1,71 1,72 1,73 1,74 1,75 1,76 1,76 1,77
Volumul de aer folosit nu are o importanță esențială deoarece calculul concentrației CO2 din
aerul adăposturilor se face prin raportarea numărului de pompări în exterior la numărul de pompări
din adăpost ce este înmulțit cu concentrația CO2 în aerul atmosferic luată ca și constantă (0,03 %) sau
cu greutatea CO2 în aerul atmosferic (0,59 mg/l), utilizând formulele:
CO2 (%) = 0,03 x n1/n sau: CO2 (mg/l) = 0,59 x n1/n
În care:
0,03 = concentrația procentuală a CO2 în aerul atmosferic, în %;
0,59 = concentrația procentuală a CO2 în aerul atmosferic, în mg/l;
n1 = numărul de pompări în exterior;
n = numărul de pompări în adăpost.
Exemplu: Decolorarea soluției s-a realizat după 150 de pompări
în exterior iar în adăpost decolorarea soluției s-a obținut după 30 de
pompări.
CO2 (%) = 0,03 x 150/30 = 0,15 % = 1500 ppm;
CO2 (mg/l) = 0,59 x 1560/30 = 2,98 mg/l.
d) Metoda Wolpert utilizează aparatul cu același nume, ce este
un cilindru de sticlă cu capacitate de cca. 100 ml și este gradat în ml,
până la capacitatea de 50 ml, în care este introdus un piston al cărui
corp este realizat dintr-o rondelă de cauciuc străbătută de un tub de Figura 36: Dispozitiv
sticlă cu pereți groși și cu lumenul subțire. La partea superioară pentru determinarea CO2
cilindrul de sticlă este închis cu un capac metalic prevăzut în mijloc cu din aerul adăposturilor
un orificiu prin care trece tija pistonului. Aparatul Wolpert poate fi înlocuit cu o seringă de sticlă cu
capacitate de minim 50 ml (figura 37) .
Reactivul necesar - soluția Wolpert - este o soluție alcalină de carbonat de sodiu colorată în
roșu-violet ce este preparată obligatoriu înainte de folosire din: 37,08 mg carbonat de sodiu; 55,55
mg fenolftaleină; 10 ml alcool etilic și 490 ml apă distilată.
Principiul determinării constă în punerea în contact prin agitare energică timp de 1 minut, în
interiorul aparatului Wolpert (sau a seringii), a 2 ml soluție alcalină fixatoare pentru dioxid de carbon
cu probe de aer de examinat, în determinări succesive, care urmăresc să stabilească volumul probei
de aer care decolorează soluția (dioxidul de carbon din aer neutralizează soluția alcalină).
69
Tehnica de lucru presupune inițial dozarea cu precizie a 2 ml soluție alcalină, prin intermediul
acului seringii și manevrarea pistonului seringii până la diviziunea ce indică valoarea de 2 ml (cm3)
și imediat etanșeizarea orificiului de comunicare cu exteriorul (astuparea prin presiune cu ajutorul
degetului operatorului). Recoltarea, prin deschiderea orificiului și manevrarea pistonului seringii, a
unei probe de aer, inițial cu un volum de 8 cm3 (până la diviziunea ce indică 10 ml pe corpul seringii)
și imediat agitarea energică timp de 1 minut (utilizarea unui cronometru este indicată) pentru punerea
în contact a probei de aer cu soluția Wolpert și urmărirea decolorării acesteia.
Dacă decolorarea soluției se realizează într-un interval de timp mai mic de 1 minut se
consideră că concentrația de CO2 din proba de aer este mai mare decât cea care ar realiza neutralizarea
soluției Wolpert într-un minut, iar dacă decolorarea soluției nu se realizează se consideră că
concentrația CO2 din proba de aer este mai mică. Se aruncă soluția folosită, prin manevrarea
pistonului și scuturarea seringii, și se reia procedura, cu recoltarea unui volum al probei mai mic – 7
cm3 (când decolorarea se realizează într-un
interval de timp mai mic de 1 minut) sau mai
mare – 9 cm3 (când decolorarea nu s-a realizat
într-un minut) până când se stabilește cu precizie
volumul probei de aer de examinat care
realizează decolorarea soluției în exact 1 minut.
Obținerea rezultatului, a concentrației
CO2 (‰ CO2) din aerul de examinat, se
realizează utilizând relația:
CO2 (‰) = 31,3 : n
În care:
31,3 – constanta lui Wolpert,
n – numărul de cm3 probă de aer care au Figura 37: Seringă de sticlă utilizată în metoda
decolorat 2 ml soluție Wolpert într-un minut. Wolpert
Exemplu: Dacă 9 cm3 aer de examinat au decolorat cei 2 ml soluție Wolpert într-un minut:
CO2 (‰) = 31,3 : 9 = 3,48 ‰ → 0,0348 %
1.2.5.2. Dirijarea dioxidului de carbon din aerul adăposturilor

Are ca scop menținerea concentrației CO2 la niveluri mai mici decât cele maxim admise (0,3
% (3,0 ‰; 3000 p.p.m.; 5,5 mg/l) la bovine, suine, ovine şi cabaline; 0,25 % (2,5 ‰; 2500 p.p.m.;
4,6mg/l) la păsări adulte (găini) 0,15 % (1,5 ‰; 1500 p.p.m.; 2,7 mg/l) la tineretul aviar) și se
realizează, în esență, prin practicarea ventilației la nivelurile de intensitate calculate (vezi calculul
ventilației).
70
LUCRAREA 8
1.2.6. Determinarea amoniacului din aerul adăposturilor

Amoniacul (NH3) este un gaz incolor, cu miros specific înţepător, foarte solubil în apă, mai
uşor decât aerul (densitatea egală cu 0,597 din densitatea aerului).
În aerul adăposturilor, NH3 are tendinţă de acumulare atât datorită degradării biochimice a
substanţelor organice azotate din adăposturi – dejecţii (urină, purin, dejecţii semilichide şi fecale),
prin activitatea germenilor microbieni ubicvitari (bacterii, miceţi). NH 3 apare astfel ca produs final
de descompunere fermentativă aerobă (alături de apă şi CO2) a substanţelor respective, cât şi din
convertirea directă a acidului uric şi uraţilor în NH3 de către flora ureazo-activă. Intensitatea acestor
transformări şi deci cantitatea de NH3 formată depinde de:
- bogăţia dejecţiilor şi compoziţia lor (din urină se degajă mai rapid şi de 100 de ori mai mult NH 3
decât din fecale),
- durata stagnării dejecţiilor în adăposturi şi agitarea acestora (neevacuarea regulată a gunoiului,
stagnarea purinului în rigole ca urmare a denivelărilor şi a construcţiei fără o pantă adecvată a
acestora),
- pH-ul dejecţiilor (reacţia slab alcalină este favorabilă degradărilor),
- condiţiile oferite de mediul adăpostului pentru activitatea microflorei de descompunere
(temperatura ridicată şi umiditatea relativă peste 70 % favorizează degajări sporite de amoniac prin
proliferarea şi intensificarea activităţii microflorei dar şi prin faptul că unele animale – de exemplu
porcii îşi măresc zonele de depunere a dejecţiilor în ambianţe calde),
- mărimea suprafeţelor murdare de dejecţii şi umede din care au loc degajări (suprafeţe foarte mari
se găsesc în cazul adăposturilor cu canale colectoare de dejecţii amplasate sub pardoseala grătar, în
cazul adăposturilor ce utilizează creşterea pe aşternut permanent).
- densitatea animalelor în adăpost (densitatea mare a animalelor favorizează degajările masive de
amoniac prin bogăţia mai mare a producţiilor de dejecţii).
Amoniacul deși este un gaz mai uşor decât aerul, sunt întâlnite concentraţii mari şi în părţile
inferioare ale adăposturilor, în apropierea surselor de formare (aproape duble la 0,4 m de la pardoseală
faţă de cele de la 1,5 m de la pardoseală), ceea ce arată că sunt mai afectate animalele de talie mică
dar şi cele de talie mare în perioada de odihnă în poziţie decubitală.
Amoniacul are o intensă acţiune nocivă asupra animalelor, ca urmare norma igienică îi
limitează concentraţia maximă admisă în aerul adăposturilor de animale la valori de 0,02 mg/l aer,
care corespunde la 0,026 ‰ sau 26 ppm.
Ca urmare, determinarea amoniacului este importantă și are atât o latură calitativă (ce are rolul
de a-i pune în evidență prezența) cât și o latură cantitativă (de stabilire a concentrației lui în aerul de
examinat).
1.2.6.1. Metode, instrumentar, reactivi, tehnica de lucru și obținerea rezultatelor

Determinarea calitativă se poate face:
- organoleptic determinarea se bazează pe perceperea de către examinatorul uman a mirosului
puternic, specific, înțepător al amoniacului prezent în aerul de examinat care este inspirat. În general
amoniacul poate fi perceput prin miros începând cu o concentrație de 10…15 ppm, dar există
persoane care îl pot percepe și la concentrații mai mici, chiar de la 5 ppm. Examinarea se realizează
imediat la intrarea în spațiul adăpostului deoarece prin expunere prelungită, receptorii olfactivi
obosesc și nu mai pot percepe mirosul specific decât la concentrații foarte mari.
- cu hârtie roșie de turnesol determinarea constă în expunerea hârtiei indicator umezite cu apă
distilată în aerul de examinat. Prezența amoniacului în aer este semnalată de colorarea în albastru a
hârtiei indicator, cauzată de reacția alcalină ce are loc.
- cu hârtie de curcuma determinarea se realizează similar, prezența amoniacului în aerul de
examinat determinând virarea culorii în nuanțe de cafeniu-roșcat.
Determinarea cantitativă se poate face cu ajutorul analizatorului de gaze și prin mai multe
metode:
71
a) metoda colorimetrică în soluție se bazează pe reacția de absorbție și neutralizare a

amoniacului din aer într-o soluție slabă de acid sulfuric. Soluția neutralizată se dozează cu reactivul
Nessler, pe cale colorimetrică, produsul format având o culoare galbenă, galben-brun.
- reactivul Nessler (se prepară astfel: 17 g sublimat (tetraiodomercuriat) se dizolvă în 300 ml
apă bidistilată – prima soluție; 35 g iodură de potasiu se dizolvă în 100 ml apă bidistilată – a doua
soluție; în soluția a doua se toarnă din prima soluție până se formează un precipitat roșu insolubil. În
acel moment se adaugă 600 ml soluție de hidroxid de sodiu 20 % și cantitatea de soluție de sublimat
rămasă (prima soluție); după sedimentarea completă se decantează lichidul limpede în flacoane de
sticlă de culoare închisă);
- soluție absorbantă de acid sulfuric 0,01 n;
- apă distilată proaspătă.
Tehnica de lucru presupune folosirea a 2 ml soluție absorbantă de acid sulfuric 0,01 n, depusă
într-un microabsorbitor, prin care se aspiră proba de aer de examinat, cu un debit constant de 0,1 l/
minut, volumul probei de aer fiind de minim 0,5 l. Conținutul microabsorbitorului se trece cantitativ
într-o eprubetă gradată și se
completează cu soluție absorbantă
la 9 ml. Se adaugă 1 ml reactiv
Nessler și după 5 minute se
măsoară extincția la
spectrofotometru sau fotometru.
Curba de standardizare se trasează
folosind soluții cu conținut
cunoscut de amoniac, cu care se
compară extincția găsită. Metoda
este foarte precisă, sensibilitatea ei
este de 0,1µg/ml.
Utilizarea
spectrofotomentrul (figura 38) se
bazează pe faptul că spectrele de Figura 38: Schema spectrofotometrului
absorbție și emisie pe care le dau P – prismă triunghiulară; C – tub colimator 1; F – fantă; l, li – lentile
corpurile le sunt caracteristice în convergente; S – șurub; V – sursă luminoasă; L – lunetă mobilă; M – tub
i
colimator 2
mod absolut. Spectrul de absorbție
este dat de un fascicul luminos care a trecut mai întâi printr-un mediu oarecare. La ieșirea din mediu
se poate constata că o parte din radiații au fost absorbite de mediu și lipsesc din spectru. Spectrul de
absorbție este discontinuu și prezintă, în dreptul radiațiilor absorbite de mediu, porțiuni întunecate,
numite benzi de absorbție. Spectrele de absorbție sunt caracteristice pentru medii absorbante
(substanțe colorate solide sau gazoase).
Spectrul de emisie este dat de un corp în stare incandescentă. Corpurile solide și lichide în
stare incandescentă dau spectre de emisie continue, adică radiațiile se succed fără întrerupere și conțin
toate radiațiile vizibile, de la roșu la violet. Gazele și vaporii incandescenți dau spectre de emisie
discontinue. Numărul și lungimea acestor radiații sunt caracteristice corpului emitent.
Spectrofotometrul se compune din:
• o prismă triunghiulară (P), așezată pe măsuța centrală a aparatului. Prisma este orientată
astfel încât primește razele paralele din colimator, le reflectă în raport cu lungimea lor de
undă și le trimite tot paralel sub formă de spectru spre lentilă. Prisma este prevăzută cu un
capac care o acoperă, formând o cameră obscură;
• tub colimator 1 (C), prevăzut cu o fantă (F) care poate fi variată cu un țurub (Si). fanta este
așezată în focarul lentilei convergente (l), pentru ca razele care vin de la sursa luminoasă
(V), pătrunzând prin fantă și ajungând la lentila convergentă, să iasă paralele. La nivelul
fantei sunt două cârlige pentru fixarea eprubetelor gradate;
72
• o lunetă (L), mobilă în plan orizontal. Ea este prevăzută cu o lentilă convergentă, care
primește razele paralele din prismă și le strânge în focarul ei, unde se formează imaginea
spectrului. Această imagine se observă prin lentila ocular ( de asemenea convergentă) de
la capătul lentilei;
• tub colimator 2 (M), care conține scara micrometrică în planul focal al lentilei sale
convergente (li),cu diviziuni de la 400 la 800 milimicroni. Diviziunile sunt luminate de o
sursă luminoasă așezată la capătul tubului.
Razele care vin de la micrometru ajung la lentila convergentă, ies paralel din lentilă, cad pe
una din fețele prismei, se reflectă și intră în lunetă. Aici, în planul focal al lentilei, imaginea
diviziunilor micrometrice se suprapune peste imaginea spectrului rezultând astfel în câmpul
ocularului o imagine a spectrului și a diviziunilor micrometrice.
Pentru o determinare de măsurare a exticției se procedează la fixarea eprubetei în fața fantei
colimatorului, se activează sursa de lumină și se privește în lunetă pentru observarea benzilor
întunecate de exticție. Se fixează și se notează diviziunile la care se găsesc.
b) metoda cu hârtie indicator (amonitest) este o metodă, rapidă, simplă și economică, ce
permite determinarea concentrației amoniacului din adăposturi cu o precizie suficient de bună pentru
aprecierea igienică corectă (dacă este depășită norma maxim admisă). Se folosește hârtie de filtru
îmbibată cu reactivi care își modifică culoarea sub acțiunea amoniacului.
Determinarea presupunerea expunerea timp de 15 secunde a hârtiei indicatoare, umezită cu
apă distilată, în aerul de examinat. Culoarea obținută (o nuanță de albastru) se compară imediat cu
scara de culoare etalon, gradată de la 0 la 100 ppm.
c) metoda Kuranov se bazează pe titrarea unei soluții
absorbante de acid sulfuric cu amoniac din proba de aer
analizată, în prezența unui indicator. Determinarea este
simplă, necesită volume mici de aer ale probei de aer de
examinat și se poate realiza în adăposturi.
Reactivii utilizați sunt: acid sulfuric, soluție 0,001 N,
soluție fixatoare; apă bidistilată și indicator Tashiro (părți
egale din indicatorii roșu de metil 0,1% și albastru de metil
0,1%).
Tehnica de lucru presupune utilizarea unui vas de
absorbție (figura 39) în care se introduce 1 ml soluție
absorbantă fixatoare de acid sulfuric, 5 ml apă bidistilată și 1
– 2 picători indicator Tashiro, preparat extemporaneu (pe loc)
prin amestecarea celor doi indicatori simpli. Se aspiră aerul
de analizat la locul ales, cu o viteză mică (20…30 ml/minut),
până când culoarea amestecului virează din albastru –violet în Figura 39: Dispozitiv pentru
verde dechis. Se notează volumul de aer aspirat și se determinarea amoniacului din aer
calculează concentrația amoniacului, utilizând relația:
0,017 x 1000
x = ------------------
V
În care:
x = mg amoniac la l l aer;
0,017 = mg amoniac fixat la 1 ml soluție acid sulfuric 0,001 N;
1000 = volumul unui l de aer aspirat, în ml;
V = volumul de aer aspirat, în ml.
Transformarea în volume a concentrației amoniacului exprimate în mg/l se face prin
înmulțirea cu coeficientul 1,314. Pentru ușurarea calculelor se poate utiliza și tabelul 18.
Pentru volumele intermediare se aplică formula sau se aproximează.
73
d) metoda colorimetrică liniară folosește tuburi (fiole) indicatoare ce au în interior ca

substanță absorbantă (pulbere de porțelan cu diametrul granulelor de 0,25 – 0,32 mm, tratată cu
albastru de brom-fenol, soluție alcoolică 1%: la 100 g pulbere de porțelan se adaugă 100 ml soluție
indicator). Tuburile sunt confecționate industrial.
Pentru determinare, tuburile se sparg și se trece proba de aer de examinat prin substanța
absorbantă, citindu-se lungimea stratului de pulbere care, în prezența amoniacului în aerul de analizat,
și-a modificat culoarea în albastru-cenușiu. Citirea se realizează utilizând gradațiile de pe tub,
exprimarea concentrației amoniacului realizându-se în mg/l, pentru exprimare în volume utilizându-
se înmulțirea rezultatului cu coeficientul 1,314 (tabel 18).
Tabel 18: Cantitatea de amoniac corespunzătoare volumelor de aer aspirat

Volumul de aer Concentrația amoniacului
aspirat (ml) mg/l aer volum ‰ ppm
50 0,340 0,446 446
100 0,170 0,223 223
150 0,113 0,197 197
200 0,085 0,111 111
250 0,068 0,089 89
300 0,056 0,073 73
350 0,048 0,063 63
400 0,042 0,055 55
450 0,037 0,048 48
500 0,034 0,044 44
550 0,030 0,039 39
600 0,028 0,036 36
650 0,026 0,034 34
700 0,024 0,031 31
750 0,022 0,028 28
800 0,021 0,027 27
850 0,020 0,026 26
900 0,019 0,024 24
950 0,018 0,023 23
1000 0,017 0,022 22
1.2.6.2. Dirijarea amoniacului din aerul adăposturilor

Are ca scop limitarea concentrării acestuia în aerul adăposturilor la valori mai mici decât
norma igienică (0,02 mg/l aer, care corespunde la 0,026 ‰ sau 26 ppm).
Cunoscându-se că nivelul lui în aer este influențat concomitent de eliminarea lui din aerul
adăpostului și de mărimea sursei, dirijarea lui se va realiza pe de o parte prin intensificarea ventilației
iar pe de altă parte prin limitarea/eliminarea producției de amoniac în adăposturi.
Limitarea/eliminarea producției de amoniac din adăposturi se poate realiza prin măsuri de
reducere a substratului din care ia naștere și prin crearea unor condiții nefavorabile activității și
dezvoltării florei microbiene de descompunere.
Pentru limitarea concentrării amonicului în aerul din adăposturi, principalele măsuri de
dirijare sunt:
- gunoiul de grajd și dejecțiile se vor evacua din adăposturi cât mai rapid/frecvent după producere
și complet,
- pentru evacuarea rapidă și completă a purinului pardoseala și sistemul de colectare și canalizare
trebuie să fie realizate, și întreținute, cu înclinația (panta) necesară și să nu fie obturate cu diverse
obstacole,
- controlul temperaturilor excesiv de ridicate ale aerului din adăposturi, pentru limitarea activității
microflorei,
- încorporarea în așternutul permanent (păsări, ovine/caprine, taurine, etc) a superfosfatului care
are acțiune distructivă asupra microforei,
74
- utilizarea așternutului de turbă, în creșterea pe așternut permanent, care prin acțiunea sa

bacteriostatică și bactericidă reduce descompunerile și fixează amoniacul prin condensarea lui în
pori (după Goskov și col., citat de Drăghici C, 1979),
- evacuarea dejecțiilor din canalele colectoare când nivelul acestora ajunge la 20 cm de pardoseala
grătar, pentru ca amoniacul să nu ajungă cu ușurință în adăpost, iar evacuarea propriu-zisă să se
facă într-un timp scurt, cu intensificarea la maxim posibil a ventilației sau, pe cât posibil, fără
prezența animalelor în adăpost,
- practicarea ventilației cu preluarea pentru eliminare a aerului viciat de la niveluri situate sub
pardoseala grătar (exhaustoare).
1.2.7. Determinarea hidrogenului sulfurat (H2S) din aerul adăposturilor

Hidrogenul sulfurat (H2S) este un gaz incolor, cu un miros caracteristic, neplăcut, „de ouă
alterate”, care arde în aer cu flacără albastră. Este mai greu decât aerul (1,54 g/l) şi puţin solubil în
apă. Mirosul pătrunzător se percepe de la 0,13 ppm, dar are efect paralizant asupra receptorilor
olfactivi care obosesc rapid, şi nu îl mai pot percepe decât la concentraţii mult mai mari.
În aerul din adăposturile de animale el provine din descompunerea substanţelor organice care
conţin aminoacizi cu sulf (cisteină, cistină, metionină) sau peptide cu sulf (glutation), existente în
materialele pentru aşternut, în dejecţii şi în microflora moartă.
Descompunerea acestora are loc pe cale biochimică, prin reacţii de reducere, în urma activităţii
microflorei ubicvitare din adăposturi, respectiv aceleaşi grupe sistematice de microorganisme
(bacterii şi miceţi) care elimină şi amoniac.
Cu toate că are acelaşi substrat organic şi se produce sub acţiunea aceleiaşi microflore ca şi
amoniacul, hidrogenul sulfurat apare în aer în cantităţi de cca. 1000 ori mai mici, datorită conţinutului
limitat în proteine cu sulf a substratului organic (Kellems,1979 – în cazul adăposturilor de bovine).
Condiţiile favorabile pentru apariţia H2S sunt:
- adăposturile murdare, cu stagnarea bălegarului şi purinului în urma canalizării defectuoase,
- ambianţele calde (prin favorizarea multiplicării şi a unei activităţi intensificate pentru
microflora producătoare),
- creşterea animalelor cu colectarea dejecţiilor în canale situate sub pardoseala grătar şi
mobilizarea acestor dejecţii (la agitarea dejecţiilor prin pompare se pot atinge chiar niveluri
cu toxicitate letală – 200…800 ppm pentru câteva minute – Minitas, Groth, Ekesbo).
Concentraţiile H2S din aerul adăposturilor sunt influenţate şi de nivelul ventilaţiei, fiind cu
atât mai mari cu cât ventilaţia practicată este mai puţin eficientă în evacuarea aerului viciat în afara
adăpostului.
Din cauza densităţii mai mari decât a aerului se acumulează în păturile de aer inferioare, din
apropierea pardoselii, afectând în special animalele de talie mică, cele tinere sau adultele aflate în
poziţie decubitală.
Concentraţia maxim admisă a H2S în aerului adăposturilor de animale (toate speciile şi
categoriile) este de 0,015 mg/l ceea ce corespunde la 0,010 ‰ (10 ppm).
Este o determinare importantă pentru controlul calității microclimatului din adăposturi care
are atât o latură calitativă (ce are rolul de a-i pune în evidență prezența) cât și o latură cantitativă (de
stabilire a concentrației lui în aerul de examinat).
1.2.7.1. Metode, aparate, reactivi, tehnica de lucru și obținerea rezultatelor

Determinarea calitativă se poate face:
- organoleptic determinarea se bazează pe perceperea de către examinatorul uman a mirosului
puternic, pătrunzător al hidrogenului sulfurat, prezent în aerul de examinat inspirat care în general
poate fi perceput prin miros începând cu o concentrație de 0,13 ppm. Examinarea se realizează
imediat la intrarea în spațiul adăpostului deoarece prin expunere prelungită, receptorii olfactivi
obosesc și nu mai pot percepe mirosul specific decât la concentrații foarte mari.
- cu hârtie indicatoare de acetat de plumb utilizează benzi de hârtie de filtru îmbibate cu acetat
bazic de plumb soluție 10 % ce se usucă și sunt păstrate în recipiente etanșe. Determinarea constă în
75
expunerea hârtiei indicator umezite cu apă distilată în aerul de examinat. Prezența hidrogenului
sulfurat în aer este semnalată de colorarea în cafeniu-negru a hârtiei indicator, în funcție de
concentrația acestuia.
Determinarea cantitativă se poate face cu analizatoarele de gaze sau prin mai multe metode:
a) metoda nefelometrică, colorimetrică în soluție are ca principiu reacțiile ce au loc între
hidrogenul sulfurat din proba de aer, anhidrida arsenioasă și azotatul de argint, cu formarea sulfurii
de argint de culoare galbenă-brună, nuanța obținută comparându-se cu o scară etalon.
Reacția este următoarea:
H2S + 2NO3Ag → Ag2S + 2NO3H
Reactivii utilizați sunt:
- soluție absorbantă de anhidridă arsenioasă (As2O3) sau arsenit de sodiu (Na2As2O3) 0,2 %,
într-o soluție de carbonat de amoniu 0,5 %;
- azotat de argint soluție 1 %, în acid sulfuric 5 %;
- soluție etalon de tiosulfat de sodiu, 0,1 N: se iau 3 ml de soluție etalon care este depusă într-
un balon cotat și se completează cu apă distilată, până la 100 ml; 1 ml din această soluție corespunde
cu 0,1 mg hidrogen sulfurat. Scara de etalonare se prepară folosind 11 eprubete colorimetrice (9
pentru scara etalon, una pentru martor și una de lucru) în care se pun reactivii din tabelul 19, în
cantitățile menționate.
Tabel 19: Pregătirea scarii etalon pentru determinarea hidrogenului sulfurat

Numărul
1 2 3 4 5 6 7 8 9 Martor Lucru
eprubetei
Soluție etalon,
0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 - -
ml
Soluție
4,9 4,8 4,7 4,6 4,5 4,4 4,3 4,2 4,1 5 -
absorbantă, ml
Amidon, soluție
0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 0,5 - 0,5
1%, ml
Azotat de argint,
1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
ml
Soluție de
- - - - - - - - - - 5,0
examinat, ml
Pentru determinare se procedează la depunerea într-un vas de absorbție a 20 ml soluție

absorbantă și se aspiră prin aceasta proba de aer de examinat, cu un volum de 10 – 20 l. Se iau 5 ml
din această soluție care se introduc într-o eprubetă colorimetrică (cea de lucru), adăugându-se 0,5 ml
soluție amidon și 1 ml soluție de azotat de argint. După omogenizare și 5 minute de repaus se compară
nuanța galben-brună obținută cu scara etalon (cele nouă eprubete).
Exemplu: S-au aspirat 10 l de aer de analizat. Culoarea în eprubeta de lucru corespunde cu
eprubeta 2 din scara etalon în care s-au pus 0,2 ml soluție etalon de tiosulfat de sodiu. Dacă 1 ml
tiosulfat de sodiu corespunde la 0,1 mg hidrogen sulfurat rezultă că în eprubeta de lucru vor fi:
0,2 x 0,1 = 0,02 mg hidrogen sulfurat.
Având în vedere că acesta provine din 5 ml soluție absorbantă, depusă în eprubeta de lucru,
în toți cei 20 ml soluție absorbantă folosiți în determinare vor fi:
0,02 x 4 = 0,08 mg hidrogen sulfurat.
Raportarea la litru de aer se realizează:
0,08 : 10 = 0,008 mg hidrogen sulfurat/l aer.
b) metoda colorimetrică liniară folosește tuburi (fiole) indicatoare de unică folosință, având
ca substanță absorbantă pulbere de porțelan tratată cu acetat de plumb, soluție 15 %, în acid acetic și
clorură de bariu, soluție 2% (se amestecă soluțiile în părți egale și se tratează, în exces, pulberea de
porțelan purificată; se usucă și se introduce în tuburile indicatoare).
Aerul de analizat se aspiră prin tubul indicator care se sparge la ambele capete. În prezența
hidrogenului sulfurat în aerul de analizat are loc colorarea în negru a pulberii absorbante, pe o lungime
76
variabilă cu concentrația acestuia, care poate fi citită direct utilizând gradațiile de pe tub (în mg/l sau
ppm).
Sensibilitatea metodei este de 0,002 mg/l.
1.2.7.2. Dirijarea hidrogenului sulfurat din aerul adăposturilor

Are ca scop limitarea concentrării acestuia în aerul adăposturilor la valori mai mari decât
norma igienică (0,015 mg/l ceea ce corespunde la 0,010 ‰ (10 ppm)). Se realizează similar ca și în
cazul amoniacului deoarece hidrogenul sulfurat este produs prin același procese, concomitent cu
amoniacul.
1.2.8. Determinarea gazelor de canal (odorante) din aerul adăposturilor

Gazele de canal, odorante, sunt gazele care dau mirosul specific al adăposturilor de animale
(de păsări, de porci, de vaci, etc), fiind numeroase (peste 70) și prezente în concentrații extrem de
mici.
Pentru determinare se folosesc:
- procedee organoleptice, care folosesc ”olfactometrele” care realizează diluarea probelor de
aer succesiv în oxigen și utilizează simțul olfactiv al examinatorului uman, urmărindu-se stabilirea
pragului de diluție, de sesizare a mirosului specific în proba examinată.
- procedee analitice, care urmăresc reținerea gazelor pe substanțe absorbante și analiza
concentrației la gazcromatograf sau fotometru cu flacără.
1.2.9. Determinarea oxidului de carbon (CO) din aerul adăposturilor

Oxidul de carbon, monoxidul de carbon (CO) poate apare ocazional în aerul adăposturilor în
urma arderii combustibililor în instalații de încălzire (cu flacără deschisă: arzătoare cu gaz metan;
combustibili solizi în sobe, etc.) sau prin funcționarea motoarelor tractoarelor în interioare.
Aprecierea organoleptică, calitativă, nu poate fi realizată deoarece monoxidul de carbon este
un gaz incolor, inodor, insipid.
Determinarea cantitativă se poate realiza cu analizatoarele universale de gaze sau prin mai
multe metode:
a) metoda colorimetrică liniară ce folosește tuburi (fiole) indicatoare de unică folosință, ce
utilizează ca substanță absorbantă silicagelul îmbibat cu soluție 0,16 % iodat de potasiu în acid
sulfuric concentrat, cu D = 1,84 (se calculează 0,6 ml soluție la 1 g silicagel). Când aerul de examinat
conține monoxid de carbon pulberea absorbantă se colorează pe o lungime mai mare sau mai mică în
funcție de concentrația acestuia în probă.
b) metoda colorimetrică în soluție se bazează oxidarea CO în CO2 proces ce reduce clorura
de paladiu (PdCl2) în paladiu (Pd) metalic, de culoare neagră, potrivit reacției:
PgCl2 + CO + HOH → Pd +CO2 +2HCl
Aparatura necesară este reprezentată de: colorimetru (figura 40), pipete, baloane de sticlă
pentru recoltare aer, baloane cu pâlnie robinet (jojate).
Reactivii utilizați sunt:
- clorură de paladiu soluție 0,1% (clorura de paladiu, substanță, ce se usucă în etuvă, o oră la 100
o
C și se răcește la exicator, în întuneric. Se cântărește 500 mg clorură de paladiu astfel tratată care
este amestecă într-un balon cotat de 500 ml prin încălzire până la dizolvare totală cu 150 ml apă
distilată și 2,5 ml acid clorhidric concentrat. După dizolvare se adaugă apă distilată până la semn (500
ml) și se poate păstra până la utilizare în sticle brune, etanșe);
77
- soluție sulfat de aluminiu 10 %;

- soluție iodură de potasiu 15 % proaspăt preparată;
Tehnica de lucru presupune recoltarea probei
de aer de examinat, prin dislocuire de lichid, într-un
balon de sticlă de 500 sau 1000 ml care se astupă cu
un dop de cauciuc prin care trece o pâlnie cu robinet.
Se notează temperatura și presiunea aerului
determinate în momentul recoltării probei.
Balonul cu proba de aer se ține sub apă rece
sau gheață câteva minute pentru contractarea aerului
și se introduc reactivii în balon prin pâlnie, robinetul
manevrându-se cu grijă pentru a nu pătrunde aer
exterior probei. Se introduc 3 ml soluție clorură de
paladiu și 0,2 ml soluție sulfat de aluminiu, spălându-
se pâlnia cu câte 1 ml apă distilată, după fiecare
soluție adăugată. Se agită soluția de câteva ori și apoi
balonul se lasă în repaus minim 4 ore, de dorit peste Figura 40: Schema colorimetrului (Dubosq)
O – ocular, l – lunetă, B – b aghetă de sticlă, P – pahare
noapte. de sticlă, r – rotițe dințate, M – o glindă plană, f – riglă
Se trece soluția printr-un filtru de hârtie, într- divizată în mm.
un balon cotat de 50 ml, cu spălarea balonului cu
proba de aer cu câte 5 ml apă distilată, de patru ori. Se adaugă, tot prin hârtia de filtru, 5 ml soluție
de iodură de potasiu, fracționat și se spală hârtia de filtru cu 3 ml apă distilată.
Paralel se realizează proba martor cu 2 ml soluție clorură de paladiu, 25 ml apă distilată și 5
ml soluție iodură de potasiu și aducerea la semn într-un balon de 50 ml. Soluțiile astfel obținute se
colorimetrează la un colorimetru (figura 40).
Colorimetria se bazează pe proprietățile soluțiilor de a se colora în urma reacțiilor chimice, gradul de

colorare (intensitatea culorii) fiind în funcție de concentrația soluției. Dacă se interpune în drumul unui fascicul
luminos o substanță colorată în soluție, intensitatea luminoasă a fasciculului luminos este mai mică la ieșirea,
decât la intrarea lui în mediul interpus deoarece o parte din radiații au fost absorbite de substanța colorată.
Absorbția este cu atât mai mare cu cât mediul interpus este mai intens colorat, adică cu cât concentrația
substanței este mai mare și cu cât fasciculul luminos parcurge un drum mai lung prin mediul colorat. Între
intensitatea fascicolului luminos la intrarea și ieșirea din mediul absorbant, este stabilită relația lui Lambert-
Beer:
I = I0 x K c x i
În care:
I – intensitatea fasciculului luminos la ieșirea din mediul absorbant
I0 – intensitatea fasciculului luminos la intrarea din mediul absorbant
K – factor specific de absorbție al substanței
c - concentrația substanței (g/l)
i – lungimea parcursă de lumină (cm).
Concentrația de CO din proba de aer se calculează după relația:
(x – A) 0,12 ۰ 1000
CO (mg/litru aer) = ——————————
V
În care:
x – cantitatea de clorură de paladiu introdusă în balon
A – execesul de clorură de paladiu colorimetrabil,
Im
A = —— x ۰
Ip
în care:
78
Im – înălțimea martorului în colorimetru,

Ip – înălțimea probei de lucru în colorimetru
V – volumul de aer al probei adus la condiții normale de temperatură șu presiune,
0,12 – corespondența dintre clorura de paladiu redusă și monoxidul de carbon.
Exemplu: Proba de aer a fost de 500 ml – V0 (la presiunea atmosferică de 745 mmHg și
temperatura de 20 oC). Cantitatea de soluție de clorură de paladiu introdusă în balon (x) a fost de 3
ml. Înălțimea martorului în colorimetru (Im) este de 10 iar înălțimea probei de lucru în colorimetru
(Ip) 16.
Se aduce volumul probei de aer la condiții standard de presiune și temperatură cu relația:
273 x 745
V = ——————— = 450 ml;
(273+20) 760
10
A = —— x 3 = 1,875
16
(3 – 1,875) 0,12 ۰ 1000
CO (mg/litru aer) = ——————————— = 0,3 mg/l
450
1.2.10. Determinarea formaldehidei din aerul adăposturilor

Formaldehida se poate găsi în aerul adăposturilor ca urmare a utilizării ei în operația de
dezinfecție a igienizării adăposturilor.
Aprecierea calitativă, organoleptică se bazează pe detectarea mirosului specific, iritant, cu
acțiune iritantă asupra mucoaselor respiratorii și conjunctivale ale examinatorului uman.
Determinarea cantitativă se poate realiza eficient cu ajutorul analizatoarelor de gaze sau cu
utilizarea metodei colorimetrice liniare ce utilizează tuburi indicatoare ce conțin substanțe absorbante
specifice (pe suport de silicagel purificat se îmbibă (0,5 ml soluție la 0,5 g silicagel) soluție de
clorhidrat de fenil-hidrazină, soluție alcoolică 0,3%).
Ca și soluție oxidantă se folosește ferocianură de potasiu, 0,4% în acid clorhidric concentrat
D=1,12.
79
LUCRAREA 9
1.3. Aprecierea proprietăţilor biologice ale aerului (factorii biologici de microclimat)
Factorii biologici ai aerului sunt reprezentați de pulberi (particule materiale, PM) și de

microorganisme (aeromicroflora).
Acești factori, cu o influență semnificativă asupra bunăstării și sănătății organismelor animale,
sunt tratați împreună datorită faptului că principala formă de existență a microorganismelor în aer
este cea alipită de particule materiale cu care formează un complex.
1.3.1. Determinarea pulberilor din aerul adăposturilor

Pulberile exercită o acţiune negativă asupra organismelor prin acțiunea mecanică asupra
ţesuturilor cu care vin în contact direct, prin conţinutul lor toxic, prin capacitatea alergizantă şi prin
vehicularea germenilor în mediul adăposturilor.
Intensitatea acţiunii negative este dependentă de: cantitatea și dimensiunea pulberilor, natura
şi compoziţia lor chimică, încărcătura lor microbiologică, de profunzimea și sensibilitatea locului de
acţiune şi de receptivitatea organismelor.
Având în vedere modul de acțiune complex al pulberilor este necesară o apreciere cantitativă
urmată obligatoriu și de o apreciere calitativă.
1.3.1.1. Determinarea cantitativă: exprimare, norme, metode (instrumentar, tehnica de lucru,

obținerea și interpretarea rezultatelor)
Cantitatea de pulberi din aer se apreciază pentru început, concomitent determinându-se:
- pulberile în suspensie, exprimate în mg/m3 sau număr particule/cm3 aer, normele igienice
stabilind valorile maxim admise de 15 mg/m 3 aer, pentru pulberile în suspensie determinate prin
metode gravimetrice și respectiv un număr maxim de 500 particule/cm3 aer, pentru pulberile în
suspensie determinate prin metode conimetrice.
- pulberile sedimentate, exprimate în g/m2/30 zile, cu norma igienică de
maxim 20 g/m2/30 zile.
a) metodele gravimetrice de determinare a pulberilor în suspensie
în aer folosesc diverse dispozitive, echipate cu materiale filtrante, poroase,
ce au porii suficient de mici, pentru reținerea particulelor materiale existente
în suspensie într-un anumit volum de aer.
Se pot folosi rondele de hârtie (hârtie cantitativă de filtru),
rondele/membrane poroase (din material plastic sau alte fibre sintetice ce
formează o pâslă fină) sau materiale filtrante fibroase (vată de sticlă, vată
textilă hidrofilă).
Rondelele sau membranele se montează în dispozitive (figura 41)
care permit aspirarea unei probe de aer de analizat pe toată suprafața
filtrantă, prin racordarea acestuia, printr-un tub de cauciuc la aparatul de
aspirare și măsurare a volumului probei de aer de analizat.
Figura 41: Dispozitiv
Materialele filtrante fibroase sunt introduse în alonje de sticlă (tuburi de pentru rondele
sticlă cu dimetrul de 3 – 4 cm, închise la ambele capete cu dopuri de sticlă filtrante
bine șlefuite, traversate de câte un tub de sticlă (figura 42). Materialul filtrant
introdus (2 g fibră de sticlă, sau 3 g fibră de bumbac) se sprijină pe o placă/sită de sticlă perforată și
este fixată pe un volum fix al tubului alonjei (circa 1/3 din volumul total) prin fixarea dopului. Este
importantă o umplere cât mai uniformă a întregii suprafețe filtrante.
80
Tehnica de lucru presupune inițial cântărirea cu precizie (la o balanță analitică sau cu un
cântar electronic de precizie mare) a rondelelor filtrante înainte de montarea lor în dispozitiv și
respectiv a alonjelor după așezarea materialului filtrant.
Când în alonje se utilizează material filtrant hidrofil (vată de bumbac) este necesară aducerea
alonjelor respectivă la greutate constată (cântăriri repetate) prin menținerea lor (deschise la un capăt)
în etuvă, la 105 oC, timp de 3-4 ore și apoi în exicator, cu o substanță higroscopică, timp de 30-40
minute. Pentru alonjele care utilizează material filtrant nehidrofil (vată de sticlă) este necesară doar
menținerea lor în exicator înainte de cântărire.
După cântărire (stabilirea tarei – greutății inițiale) dispozitivele cu rondele filtrante și respectiv
alonjele se montează la aspiratoare de mare volum, cu măsurarea volumul de aer aspirat prin
materialul filtrant (cu debitmetre, reometre sau gazometre totalizatoare). Ansamblul se amplasează în
adăposturi, în locul ales pentru determinare (la nivelul la care animalele sunt prezente și respiră) și se
aspiră un volum de aer estimat subiectiv, după ”gradul de prăfuire” (câțiva m3).
După aspirație dispozitivele și alonjele se aduc în laborator pentru cântărire și
obținerea greutății finale. Pentru alonje se procedează la aducerea la greutate
constantă într-un mod similar ca și la obținerea greutății inițiale.
Obținerea rezultatelor se realizează stabilind diferența dintre greutatea
finală și greutatea inițială, și raportarea acestei diferențe la volumul de aer al
probei de aer aspirate, rezultatul exprimându-se în mg/m3 aer.
Exemplu: S-a folosit o alonjă cu o greutate inițială stabilită la 32,480
g prin ea s-au aspirat 1500 l aer. Greutatea finală obținută este de 32,518 g.
32,518 – 32,480 = 0,038 g
Dacă 1500 l (1,5 m3) aer conțin 0,038 g pulberi, 1 m3 aer va conține:
1000 x 0,038 / 1500 = 0,026 g/m3 = 26 mg/m3
Interpretarea constă în compararea rezultatului obținut cu norma
igienică:
Rezultatul obținut (26 mg/m3 aer) este o cantitate de pulberi .ce
depășește norma igienică, de 15 mg/m3 aer. Ca urmare este o situație
nesatisfăcătoare ce impune obligatoriu dirijarea pulberilor în suspensie în aerul
din adăpostul respectiv cu măsuri specifice ce au ca scop reducerea lor
cantitativă.
b) metoda gravimetrică de determinare a fracțiunilor pulberilor -
PM10, PM2,5, PM4, PM1 - în suspensie în aer cu sistemul Sven – Leckel
Sistemul Sven – Leckel (figura 43a) serveşte la determinarea
cantitativă a particulelor în suspensie în aer pe fracţiuni de dimensiuni: PM10,
PM2,5, PM4, PM1.
Principiul de determinare a concentraţiei particulelor din aer este de
stabilire a masei acestora prin metoda gravitmetrică.
Figura 42: Alonjă
Metoda este conformă cu cerinţele Ordinului Guvernului nr. 592 din 25 de sticlă
iunie 2002, Anexa 5, precum şi cu legislaţia internaţională şi este utilizată ca
metodă de referinţă în tehnica măsurării particulelor în suspensie.
Prin PM10 se înţelege masa particulelor în suspensie în proba de aer cu diametrul mai mic sau
egal cu 10 μm. Analog şi pentru PM4,0, PM2,5 şi PM1,0,
Sistemul serveşte la determinarea concentraţiei de particule, putând fi folosit atât pentru
măsurători în aer liber cât şi pentru măsurători în interioare. Particulele sunt reţinute pe filtru (din
teflon, cuarţ, etc.) și pot fi analizate atât gravimetric, determinându-se astfel valoarea concentraţiei
acestora, cât şi din punct de vedere al compoziţiei, prin analize fizico-chimice și microbiologice de
laborator.
Principiul de funcţionare al sistemului Sven-Leckel (figura 43/a) este următorul: aerul este
aspirat în aparat cu ajutorul unei pompe de vacuum (vid parțial) al cărei debit maxim este de 3 m3/h
(uzual 2,3 m3 /h). Gura de aspiraţie a aparatului este prevăzută cu un dispozitiv, numit placă cu orificii
(figura 43/b) în interiorul căruia se găseşte filtrul. Placa cu orificii permite doar trecerea particulelor
81
sub un anumit diametru. Ulterior, aerul este refulat prin partea inferioară a aparatului prin intermediul
unui filtru pentru reţinerea particulelor abrazive de carbon rezultate în urma funcţionării pompei.
Sistemul Sven-Leckel este gestionat cu ajutorul unui microprocesor electronic. Afişajul
informaţiilor cu privire la parametrii de lucru ai aparatului şi anume: debit nominal de lucru, volumul
total de aer aspirat, timp de operare al sistemului, posibilele întreruperi de curent, etc., se realizează
pe un ecran digital cu cristale lichide.
Sistemul poate fi
operat în două moduri şi
anume:
- în aşa numitul “mod
controlat” când valoarea
debitului de aspiraţie poate
fi presetată de către
operator la anumite valori
1,0; 1,6; 2,0 sau 2,3 (m3/h).
- în “mod necontrolat”
când aparatul lucrează cu
un debit maxim de
aproximativ 3 m3/h.
Abaterea micro-
procesorului în privinţa
măsurării volumului de aer
este mai mică de 1 %, în
condiţii de mediu de lucru
exterior (aer atmosferic).
Pentru păstrarea
datelor pe timp îndelungat Figura 43/b. Placă cu orificii
(până la 2 ani) aparatul este Figura 43/a: Sistemul Sven- 1-tuburi schimbabile; 2-placa de
prevăzut cu o baterie Leckel impact; 3-cavitate pentru colectarea
electrică. În cazul în care condensului; 4-suport pentru filtru
filtrul se îmbâcseşte cu particule înainte de terminarea timpului de măsurare, aparatul se opreşte
automat pentru a evita suprasolicitarea pompei.
Sistemul poate fi echipat cu mai multe tipuri de guri de aspiraţie și plăci cu orificii, în funcţie
de scopul urmărit.
Gura de aspirație (figura 43/b) este protejată de o carcasă cilindrică în care există un dispozitiv
de direcţionare a aerului prin intermediul unor supape acţionate electromagnetic şi din 8 captatoare
de aer schimbabile echipate cu filtre. Cele opt LED-uri situate pe carcasa supapelor electromagnetice
indică semnalizând care dintre cele opt captatoare lucrează. Gura de aspirare este conectată pneumatic
de sistemul Sven-Leckel prin intermediul unui furtun, iar electric prin intermediul unui cablu special.
Gura de aspirație este formată dintr-o porţiune cilindrică prevăzută cu un guler pentru
prinderea suportului de filtru. La partea superioară a cilindrului intră un capac prevăzut cu opt tuburi
de un anumit diametru.
Astfel, aerul încărcat cu particule de diferite diametre este obligat, ca în drumul lui spre filtru,
să treacă prin cele opt tuburi. Acest fapt îi imprimă o anumită viteză la o valoare dată a debitului. La
partea inferioară a tuburilor, tot în cilindru se găseşte o placă de impact pentru particule. Pe suprafaţa
acestei plăci se aplică un strat de vaselină siliconică. Tot la partea inferioară a cilindrului se găseşte
şi un tub de colectare şi direcţionare a aerului spre filtru. Acest tub este prevăzut la partea inferioară
cu un canal pentru colectarea condensului. Astfel aerul care iese din sistemul de tuburi este obligat
sa-şi schimbe direcţia datorită faptului că gura tubului de colectare a aerului spre filtru este situată la
o înălţime mai mare decât gurile sistemului de 8 tuburi. Datorită acestui fapt, particulele cu diametre
mai mari decât 10 μm având forţe de inerţie mai mari nu mai pot efectua prima schimbare de direcţie
împreună cu vâna de fluid şi astfel lovesc farfuria de impact unde sunt reţinute de către vaselina
siliconică. În acest mod se realizează reţinerea particulelor cu un diametru mai mare de 10 μm.
82
Pentru determinarea PM pot fi folosite filtre din fibre de sticlă, fibre de cuarţ, filtre de teflon
sau alte filtre. În cazul folosirii filtrelor de teflon trebuie avută în vedere posibila influenţă a acestora
asupra rezultatelor cântăririi datorită încărcării electrostatice a acestora.
Timpul de prelevare este uzual de 24 ore. Timpul de prelevare este monitorizat de
microcontroler şi salvat în memoria sistemului. Informaţiile stocate în memorie pot fi vizualizate pe
ecran. În caz de întrerupere a energiei electrice toate datele stocate în microprocesor vor fi salvate în
memoria sistemului.
Instrumentele sunt destinate și pentru utilizare în exterior şi pot fi operate fără dispozitive de
protecţie la ploaie sau alte dispozitive similare. Chiar dacă temperatura exterioară scade sub 5 oC,
sistemul automat de încălzire din interiorul echipamentului va intra în funcțiune. Când temperatura
crește peste 30 oC, se deschide automat un ventilator şi echipamentul va fi ventilat.
Tehnica de lucru prevede ca pentru fiecare determinare să se monteaze filtrul cântărit în
prealabil şi să se porneşte pompa de aspiraţie. După intervalul de timp stabilit pentru prelevare se
opreşte pompa, se scoate filtrul ce conţine pulberile, se introduce cu grijă în suportul pentru transport
evitându-se orice pierdere de pulbere depusă.
Urmează ca filtrele încărcate cu particule să fie echilibrate în aceleaşi condiţii, înainte de
cântărire.
Cantitățile PM10 (4; 2,5; 1) (C), în µg/m3 aer, se calculează conform formulei:
M
C = ——
V
În care:
M = greutatea pulberilor recoltate pe filtrul expus (µg),
V = volumul probei aspirate (m3),
Greutatea pulberilor recoltate (M) se calculează ca diferenţă dintre greutatea filtrului înainte şi după
recoltarea probei:
M = m2 – m1
în care:
m1 = greutatea filtrului curat (tara) (µg).
m2 = greutatea filtrului expus, cu particule colectate (µg).
Volumul de probă (V) este calculat ca debit mediu (măsurat la începutul şi la sfârşitul prelevării),
înmulţit cu intervalul de timp în care s-a făcut prelevarea:
V = [(F1+ F2)/2] x T/1000
în care:
F1 = debitul iniţial, înaintea prelevării (l/min),
F2 = debitul la sfârșitul prelevării (l/min),
T = durata prelevării (minute),
1000 = conversia litru la m3.
c) metodele conimetrice de determinare a pulberilor în suspensie în aer folosesc instrumente
numite conimetre, cu ajutorul cărora se poate stabili numărul de particule materiale existente într-un
cm3 aer, apreciere cantitativă, dar și aspecte calitative ale pulberilor, respectiv dimensiunile
(diametru) și chiar forma acestora.
Conimetrul Zeiss (figura 44) se compune din:
- o pompă cu piston aspiratoare, cu volumul/capacitatea reglabilă de 1; 2,5 și 5 cm3. Rolul
ei este cel de recoltare a probei de aer de analizat (și adaptare a volumului acesteia în funcție de
”gradul de prăfuire” apreciat în adăpost) și ulterior de proiectare a pulberilor pe placa obiectiv.
- o placă obiectiv din sticlă, cu 40 câmpuri numerotate dispuse radial, care sunt umectate cu
o substanță adezivă (pe bază de gumă arabică) cu rolul în fixarea/reținerea pulberilor. Placa este fixată
cu o piesă circulară filetată, care permite și dirijarea/schimbarea câmpurilor astfel încât să fie dirijate
în dreptul orificiului de proiectare a pulberilor (se poate realiza 40 de determinări diferite).
83
- dispozitiv optic (microscop) cu putere de mărire de 200

ori, ceea ce permite vizualizarea pentru analiză a particulelor care au
diametrul mai mare de 5 µ (microni). Ocularul are o rețea
micrometrică, cu pătrate a căror latură corespunde cu 0,1 mm de pe
placa obiectiv și cu două linii principale care se întretaie în centrul
ocularului formând unghiuri de 18o. Cele două triunghiuri delimitate
astfel reprezintă 1/10 din suprafața totală o sectorului plăcii obiectiv.
O linie paralelă, exterioară celor două care se întretaie este situată la
o distanță de 5 µ și este folosită pentru măsurarea diametrului
particulelor. Pentru încadrarea particulelor de măsurat între linii se
manevrează cele două vize ale dispozitivului, pentru cele două
direcții principale de deplasare ale imaginii (figura 45).
Tehnica de lucru începe prin umectarea discului, perfect
curat și uscat, pe fața interioară cu substanța adezivă și așezarea și
fixarea lui prin manevrarea piesei circulare filetate. Se aduce câmpul
numărul 1 în dreptul orificiului de proiectare a pulberilor, care se
deschide. Se armează pompa aspiratoare și se plasează aparatul în
locul determinării, se declanșează pompa (prin apăsare pe un buton)
și se aspiră proba de aer cu volumul dorit (1; 2,5 sau 5 cm3),
realizându-se concomitent și proiectarea particulelor pe sectorul
plăcii obiectiv ales. Se pot recolta astfel 40 de probe de aer de
examinat, notându-se locul determinării și volumul probelor de aer Figura 44: Conimetru Zeiss
aspirate pe fiecare sector.
Pentru fiecare adăpost, loc de determinare se recomandă, pentru creșterea preciziei
determinării, realizarea mai multor determinări, rezultatul obținându-se ca medie aritmetică.
După recoltare se orientează conimetrul cu pompa în sus, spre o sursă de lumină, se aduce
sectorul de examinat în fața obiectivului microscopului și se utilizează dispozitivul optic. Imaginea
se poate regla prin rotirea ocularului. Particulele apar fixate grupat în centrul sectorului (figura 45).
Particulele care nu se încadrează în sectorul central se neglijează. Se numără particulele fixate cu
ajutorul carourilor din rețeaua micrometrică, utilizând aceeași tehnică ca și cea utilizată în
hematologie („în suveică”). Pentru a face posibilă numărarea, numărul particulelor trebuie să fie de
maxim 1000 pe întregul sector. Dacă numărul lor este prea mare, se reface determinarea utilizând un
volum mai mic al probei de aer aspirate. Pentru numărarea rapidă este suficient a se număra numai
cele fixate între liniile care se întretaie (cele două triunghiuri), caz în care numărul obținut se
înmulțește cu 10.
Obținerea rezultatului se realizează prin numărare particulelor și raportarea numărului aflat
pe întregul sector la 1cm3 aer.
Exemplu: S-au numărat 760 particule pe întregul sector.
Dacă proba de aer aspirată a avut volumul de 1 cm3 = 760 particule/cm3 ;
Dacă proba de aer aspirată a avut volumul de 2,5 cm3 = 760 : 2,5 = 304 particule/cm3 ;
Dacă proba de aer aspirată a avut volumul de 5 cm3 = 760 : 5 = 152 particule/cm3 ;
Interpretarea rezultatelor constă în compararea rezultatului obținut cu norma igienică,
respectiv cu valoarea de maxim 500 particule/cm3.
Rezultatul obținut (760 mg/cm3 aer) este un număr de pulberi ce depășește norma igienică,
de 500 particule/cm3 aer. Ca urmare este o situație nesatisfăcătoare ce impune obligatoriu dirijarea
pulberilor în suspensie în aerul din adăpostul respectiv cu măsuri specifice ce au ca scop reducerea
lor cantitativă.
84
Figura 45: Imagini ale unui sector de pe placa obiectiv

Pentru măsurarea diametrului particulelor se deplasează imaginea, cu ajutorul vizelor, astfel
încât particula vizată să se încadreze între cele două linii paralele, stabilindu-se dacă ea are diametrul
mai mic sau mai mare de 0,5 µ.
d) metoda gravimetrică de determinarea a pulberilor sedimentate este o determinare
cantitativă simplă realizată frecvent în adăposturile de animale.
Se utilizează vase cilindrice cu pereți înalți, curate, cu greutatea (tara) cântărită cu precizie în
care se adaugă apă distilată pentru reținerea pulberilor.
Vasele se amplasează în adăpost, la înălțimea la care animalele respiră, în locuri ferite de
loviri, și se lasă un timp variabil între 7 și 30 de zile. După scurgerea timpului ales (uzual 7, 14 sau
30 de zile) vasele se introduc în etuvă, la 105 oC pentru evaporarea apei și ulterior se cântăresc cu
precizie obținându-se greutatea finală.
Obținerea rezultatelor se realizează prin stabilirea diferenței între greutatea finală și
greutatea inițială și raportarea acesteia la suprafața de 1 m2 și intervalul de 30 de zile pentru
sedimentare.
Exemplu: S-a folosit un vas cu diametrul de 18 cm și greutatea inițială de 265,740 g care a
fost expus timp de 14 zile. Greutatea finală obținută a fost de 266,480 g.
266,480 – 265,740 = 0,740 g
Suprafața vasului = 92 x 3,14 = 254,3 cm2 = 0,0254 m2
Dacă pe o suprafață de 0,0254 m2 s-au sedimentat 0,740 g, în 14 zile, pe 1m2 vor fi:
1 x 0,740 / 0,0254 = 29,1 g/m2/14 zile
Pentru 30 de zile, cantitatea de pulberi sedimentate va fi:
30 x 29,1 / 14 = 62,5 g/m2/30 zile
Interpretarea rezultatelor constă în compararea rezultatului obținut cu norma igienică,
respectiv cu valoarea de maxim 20 g/m2/30zile.
Rezultatul obținut (62,5 g/m2/30zile) este o cantitate ce depășește norma igienică, de maxim
20 g/m /30zile. Ca urmare este o situație nesatisfăcătoare ce impune obligatoriu dirijarea pulberilor
2
în suspensie în aerul din adăpostul respectiv cu măsuri specifice ce au ca scop reducerea lor
cantitativă.
1.3.1.2. Determinarea calitativă a pulberilor

Se referă la stabilirea originii pulberilor, dimensiunilor particulelor, compoziția lor chimică
și respectiv încărcătura lor microbiană.
a) Originea pulberilor se determină printr-un examen macroscopic urmat de un examen
microscopic al particulelor sedimentate pe lame de sticlă curate pe care s-a întins un strat subțire de
85
ulei de parafină și au fost expuse în adăposturi. Se examinează la microscop structura morfologică a

particulelor fixate putându-se aprecia care sunt principalele structuri găsite: pulberi cu structură
amorfă – pământ; structură cristalină – nisip, materiale de așternut, excremente, fibre vegetale,
fragmente de păr, pene, scuame epidermice, etc. Se poate realiza o repartizare procentuală a
princialelor origini găsite.
b) Dimensiunile particulelor este un examen calitativ realizat uzual prin recoltarea pulberilor
prin barbotarea probei de aer de examinat în lichid (3 părți apă bidistilată + o parte alcool etilic), într-
un vas de absorbție. Pentru examinare se ia o picătură de lichid cu o pipetă și se pune pe o lamă
degresată astfel ca aceasta să aibă un diametru de 1,5 – 2 cm. Se usucă la o sursă de căldură și se
acoperă amprenta lăsată cu o lamelă. Se examinează la microscopul cu imersie ce are micrometrul
ocular etalonat. Se dimensionează un minim de 500 particule de pe mai multe câmpuri microscopice,
înscriind frecvența de dimensiune: sub 1µ; 1 – 2,5 µ; 2,5 – 5 µ; 5 – 10 µ și peste 10 µ. Se calculează
ulterior pentru fiecare categorie de mărime, ponderea din totalul particulelor dimensionate. Se
realizează astfel formula particulelor materiale (PM), care poate fi exprimată și grafic:
coniodispersograma.
c) Compoziția chimică a pulberilor, recoltate prin sedimentare sau prin barbotatrea probei de
aer în lichid, interesează pe grupe de substanțe și utilizează metode de analiză chimică adecvate pentru
stabilirea proporției de apă și substanță uscată, iar în cadrul substanței uscate se determină: proteina
brută, grăsimile, celuloza, substanțele hidrocarbonate și cenușa.
Uzual se determină proporția de apă și substanță uscată și respectiv proporția substanțelor
organice și respectiv minerale din substanța uscată.
Tehnica de lucru presupune depunerea pulberilor recoltate (prin metoda sedimentării, pentru
pulberile sedimentabile, sau prin barbotarea probei de aer de analizat prin lichid într-un vas de
absorbție, pentru pulberile în suspensie) într-un creuzet tarat (cu greutate cunoscută), cântărirea
acestuia cu pulberi pentru obținerea greutății totale (substanță uscată și apă minus tara creuzetului) și
ținerea lor la etuvă, la 105 oC pentru evaporarea apei, până la greutate constantă, valoare ce constituie
greutatea substanței uscate din probă (după scăderea tarei creuzetului). Prin diferență se calculează
greutatea apei. Ulterior se introduce creuzetul într-un cuptor de calcinare, la 600 oC, pentru arderea
substanțelor organice. După răcirea creuzetului în exicator se cântărește din nou și se obține greutatea
substanțelor minerale, iar prin diferență cu greutatea substanței uscate se obține greutatea substanței
organice (de fiecare dată scăzându-se tara creuzetului gol). Rezultatele se exprimă procentual.
Exemplu: Tara creuzetului = 46,560 g; creuzet + substanță uscată la 105 oC = 49,840 g; creuzet
+ praf calcinat = 47, 920 g. Rezultă că în proba de analizat, substanță uscată, cântărea 3,280 g, din
care 58,5 % (1,920 g) erau substanțe organice și 41,5% (1,360 g) substanțe minerale.
d) Încărcătura microbiană a pulberilor este stabilită prin recoltarea probelor de pulberi prin
reținere pe membrane filtrante (pentru pulberile în suspensie) sau în vase de sedimentare fără apă
(pentru pulberile sedimentabile), cu manipularea lor în condiții de sterilitate.
Deoarece numărul de microorganisme conținute în pulberi este în general mare se procedează
la diluarea probei de pulberi, cântărite cu mare precizie în condiții de sterilitate, în ser fiziologic steril
– se utilizează metoda diluțiilor succesive (inițial proba de pulberi se diluează folosind 9 părți
fiziologic la o parte probă de pulberi obținând diluția 1/10; suspensia obținută după agitare se diluează
într-o serie de eprubete ce conțin câte 9 ml ser fiziologic steril, punând în prima eprubetă 1 ml
suspensie din diluția 1/10; se omogenizează obținând diluția 1/100; se recoltează din această diluție
un alt ml care este trecut în eprubeta următoare a seriei, și se obține diluția 1/1000; se continuă până
la completarea seriei de diluții stabilite (uzual până la diluția 1/100 000 000); de fiecare dată se
omogenizează suspensia și se utilizează o altă pipetă sterilă)
Pentru stabilirea încărcăturii microbiene a pulberilor, din ultimele trei diluții ale seriei, se fac
însămânțări pe medii de cultură neselective (agar nutritiv sau geloză nutritivă), utilizând câte 1 ml
suspensie, prin inundarea mediului de cultură și mișcări de omogenizare, notându-se diluția, pe
86
spatele cutiei Petri sau a petrifilmului. Se incubează, termostatează (la 37 oC, 24 ore) și se numără
coloniile dezvoltate.
Obținerea rezultatelor se realizează cunoscând că dintr-o celulă microbiană viabilă se dezvoltă
o colonie și înmulțind cu titrul diluției, se obține numărul de microorganisme viabile din proba de
pulberi analizată. Pentru o cât mai bună precizie se va face media aritmetică a rezultatelor pentru cele
trei diluții însămânțate.
Exprimarea se realizează în număr total de germeni (NTG)/g pulberi, terminologie ce tinde să
se corecteze în prezent în celule microbiene formatoare de colonii (CFC)/g pulberi.
Exemplu: proba de pulberi examinată cântărea 0,250 g, fiind obținută prin sedimentare. Se
obține diluția 1/10 prin adăugarea a 2,25 ml ser fiziologic. Însămânțările s-au făcut din diluțiile:1/1
000 000, 1/10 000 000 și 1/100 000 000. După incubare s-au numărat 370; 42 și 5 colonii.
NTC (CFC)/g pulberi va fi: 370 x 1000000 = 370 000 000; 42 x 10000000 = 420 000 000 și
5 x 100000000 = 500 000 000.
370 000 000 + 420 000 000 + 500 000 000 : 3 = 430 000 000.
Dacă 0,250 g pulberi conțin 430 000 000 microorganisme, 1 g pulberi va conține:
430 000 000 : 0,250 = 1 720 000 000 CFC/g pulberi sedimentabile
Folosind medii de cultură selectivă se pot realiza determinări pentru stabilirea încărcăturii
pulberilor cu diferite grupe de microorganisme:
- ciuperci (miceți, fungi) se utilizează mediul Sabouraud sau Chapek cu incubarea la
temperatura camerei, timp de 3-5 zile;
- stafilococi pe mediul Chapmann;
- streptococi pe mediul Holmes;
- germenii gram negativi pe mediile Levine, Endo, etc.
1.3.1.3. Dirijarea pulberilor din aerul adăposturilor

Cantitatea de pulberi din aerul adăposturilor este cu certitudine influențată de mărimea
surselor și de posibilitățile de eliminare a lor din adăposturi.
Sursele de pulberi ce ajung în aerul adăposturilor pot fi grupate în surse exterioare
adăposturilor și respectiv surse din interiorul adăpostului.
Atmosfera conţine cantităţi foarte variabile de pulberi, în special în funcţie de gradele de
dezvoltare demografică şi economică a zonelor, fiind direct proporţională cu acestea.
Cea mai importantă sursă de pulberi pentru aerul atmosferic este cea telurică, a cărei mărime
este dependentă de natura solului, abundenţa vegetaţiei şi anotimp. După compoziţia chimică
predomină pulberile de natură anorganică, 70 %, faţă de numai 30 % cele de natură organică. Pulberile
anorganice sunt formate din diferiţi compuşi din sol, materii prime pentru industrie, produşi de ardere
(cenuşă, fum) şi chiar produse industriale finite (ciment, var, etc.). Pulberile organice sunt
reprezentate de granule de polen, resturi vegetale fragmentate, producţii cutanate, specii de ciuperci
şi substanţe organice sintetice. Particulele, în special cele organice, reprezintă substrat pentru diferite
microorganisme (virusuri, bacterii, spori şi micelii de ciuperci).
În adăposturi pulberile din aer provin pe de o parte din aerul atmosferic şi pe de altă parte se
produc în adăposturi prin prezenţa animalelor şi activităţile legate de întreţinerea şi exploatarea lor.
Cele provenite din atmosferă pătrund în adăposturi odată cu aerul admis prin ventilaţie dar
sunt într-o cantitate relativ redusă comparativ cu cele formate în adăposturi.
Aerosoli formaţi în adăposturi îşi au parţial originea în exterior, de unde sunt introduse în
adăposturi pe corpul animalelor, pe încălţămintea îngrijitorilor, pe mijloacele de transport şi mai ales
pe furajele fibroase şi pe materialele folosite ca aşternut. Cele mai multe pulberi sunt produse şi
vehiculate în adăposturi prin operaţiile de curăţire a acestora, când dejecţiile uscate sunt ridicate în
suspensie, prin manipularea şi primenirea aşternutului, prin distribuirea furajelor, curăţirea corporală
a animalelor şi prin mișcarea animalelor (mişcare pentru hrănire, adăpare, etc.).
Cantităţile de pulberi din aerul adăposturilor sunt variabile în special în funcţie de:
87
- forma de folosire a furajelor uscate (fibroase: tocate, ca atare sau brichetate, concentrate:
măcinate – făinuri, umectate sau granulate);
- viteza curenţilor de aer (vitezele mai mari favorizează preluarea în aer a particulelor);
- temperatura şi umiditatea aerului (aerul cald şi uscat favorizează formarea şi persistenţa
pulberilor în aer);
- specia, categoria de animale, densitatea animalelor cazate și tehnologiile de creştere folosite sunt
factori importanţi de influenţă a cantităţilor de pulberi (densitatea mare a animalelor, creşterea lor
liberă şi cu utilizarea aşternutului favorizează cantităţile mari de pulberi în aer).
Dinamica pulberilor în aerul adăposturilor este dependentă de viteza de sedimentare a
acestora, fiind determinată de:
- dimensiunile, masa şi suprafaţa particulelor (cu cât particulele sunt mai mari dar mai uşoare cu
atât ele vor avea o existenţă mai îndelungată ca aerosoli, deci vor acţiona mai îndelung asupra
organismelor). În adăposturi sunt prezente doar particulele cu dimensiuni cuprinse între 1 şi 100
m, respectiv numai categoriile „praf propriu-zis” şi „ceaţă” din clasificarea lui Gibbs;
- nivelul temperaturii (viteza de sedimentare a particulelor scade la creşterea temperaturii);
- nivelul umidităţii relative (umiditatea ridicată, peste 70 % măreşte viteza de sedimentare a
aerosolilor prin creşterea masei lor, în urma condensării vaporilor de apă pe particule);
- prezenţa şi viteza mare a curenţilor de aer măresc timpul de plutire în aer a aerosolilor.
Datorită sedimentării, cele mai mari cantităţi de pulberi se găsesc în aerul din adăposturi în
păturile lui joase şi în cele ferite de curenţi de aer, favorizându-se astfel acţiunea lor asupra animalelor.
Cunoscând toate aceste aspecte certe măsurile igienice de dirijarea a pulberilor din aerul
adăposturilor, concret de reducere a cantității lor atât pentru pulberile în suspensie, cât și pentru cele
sedimentabile sunt grupate astfel:
 Măsuri igienice de reducere a surselor exterioare de pulberi:
- amplasarea fermelor la distanță de căile de comunicație, zone industriale, aglomerări urbane, etc.;
- plantarea de liziere de protecție cu specii forestiere sau pomicole în perimetrul incintei fermelor;
- cultivarea solului din jurul fermelor și incinta fermei (între adăposturi) cu plante perene, pentru
evitarea fenomenului de deflație (ridicarea particulelor de sol în aer realizată de mișcarea aerului);
- evitarea introducerii în adăposturi a noroiului prin intermediul animalelor, oamenilor, utilajelor
de transport;
- folosirea filtrelor la instalațiile de ventilație mecanică în scopul reținerii pulberilor din sursele
exterioare adăposturilor.
- realizarea adăposturilor la o distanță suficient de mare între ele și orientarea verticală și
prelungirea coșurilor de evacuare a aerului viciat în scopul limitării posibilităților de reintroducere
în alte adăposturi a pulberilor eliminate prin sistemele de ventilație utilizate;
 Măsuri igienice de reducere a surselor interioare de pulberi (surse proprii adăpostului):
- manipularea cu prudență a furajelor uscate și/sau stropirea lor cu apă pentru fixarea particulelor
(fânuri, furaje grosiere, concentrate);
- curățirea mecanică a adăposturilor (măturare, îndepărtarea/schimbarea așternutului, etc.) să se
realizeze după stropirea cu apă;
- pansajul (perierea corpului) animalelor să se facă în exteriorul adăposturilor sau cu ajutorul unor
aparate de pansaj ce utilizează principiul aspirației;
- stropirea cu ulei a așternutului permanent din halele de păsări ce utilizează această tehnologie.
 Măsuri igienice de reducere a cantității de pulberi existente în adăposturi:
- curățarea/colectarea cât mai frecventă și completă a pulberilor sedimentate pe suprafețele
amenajările și echipamentele din adăpost, prin aspirație și îndepărtarea lor.
- ionizarea aerului cu aeroioni negativi, care reduc considerabil cantitatea de pulberi în suspensie
în aer prin mărirea ratei sedimentării;
- ventilația permanentă și activă a adăposturilor.
88
LUCRAREA 10
1.3.2. Determinarea microorganismelor din aerul adăposturilor (determinarea

aeromicroflorei adăposturilor)
Stabilirea nivelului aeromicroflorei reprezintă, după Fiser, condiţia de bază a aprecierii
calității igienice a aerului în general (în toate interioarele). Este necesară o apreciere cantitativă,
inițială, și o apreciere calitativă.
Uzual aeromicroflora este apreciată cantitativ prin numărul de germeni multiplicabili pe
mediile de cultură inerte, indiferent de încadrarea lor sistematică – numărul total de germeni (NTG)
(sau celule formatoare de coloni CFC) care se raportează la m3 aer, astfel caracterizându-se, în
prezent, cel puţin parţial corect, condiţiile igienice din adăposturi. În completare poate fi necesară și
aprecierea numărului de miceți (ciuperci) din aer, ce se exprimă similar – NM/m3.
Recomandarea igienică stabileşte pentru NTG, ca valoare maxim admisă, 250000 germeni/m3
aer, pentru toate speciile şi categoriile de animale.
1.3.2.1. Determinarea cantitativă a microorganismelor din aerul adăposturilor

Se poate realiza prin metoda sedimentării (metoda Koch) sau prin metode volumetrice
(metoda aeroscopică, metoda reținerii germenilor în lichid și metoda de filtrare a aerului).
a) metoda sedimentării (metoda Koch) este o metodă cantitativă, aproximativă, deoarece
evidențiază mai ales germenii atașați de particule materiale relativ mari, sedimentabile. Cu toată
această limitare metoda este foarte mult utilizată, deoarece rezultatele obținute, comparate cu metode
alternative (aeroscopică) nu prezintă diferențe semnificative statistic, ceea ce asigură o precizie
suficient de bună pentru determinările de rutină.
Metoda se bazează pe însămânțarea mediilor de cultură solide prin depunerea germenilor din
aer prin gravitație. Se folosește în acest scop mediul geloză nutritivă (neselectiv), depus în plăci Petri
(sau petrifilme).
La locul determinării din adăpost (același pentru toți factorii de microclimat) se expune mediul
de cultură pentru însămânțare un interval timp cronometrat, variabil, de la 30 de secunde la 5 minute,
în funcție de condițiile igienice din adăpost (aprecierea subiectiva a „gradului de prăfuire”).
Pentru ca mediile de cultură să fie protejate de influența curenților de aer se folosesc cilindri
de tablă cu înălțimea de 40 cm și cu diametrul mai mare decât diametrul plăcilor Petri sau
petrifilmelor, obișnuit de 9 cm diametru. După expunerea mediului pentru însămânțare, acesta se
acoperă și se notează, pe spatele plăcii, locul și timpul de expunere.
Mediile de cultură se introduc în termostat, cu capacul în jos, pentru incubare unde sunt
menținute 24 ore, la 37 oC.
După incubare se numără coloniile dezvoltate, ceea ce înseamnă că se numără celulele
microbiene viabile sedimentate (dintr-o celulă viabilă se dezvoltă o colonie), cu ochiul liber.
Pentru o numărare ușoară este nevoie ca numărul de colonii să nu fie mai mare de cca. 300,
pe toată suprafața mediului, acest lucru fiind influențat de timpul ales pentru expunere, care trebuie
estimat corect (alegerea corectă este dată de experiența examinatorului uman). Pentru ușurarea și
corectitudinea numărării se recomandă:
 punctarea fiecărei colonii numărate, pe spatele plăcii Petri, cu creion dermatograf sau
cerneală specială,
 utilizarea dispozitivului electromagnetic de numărat, care dispune de o suprafață
transparentă oblică, iluminată din interior, gradată în carouri cu suprafața de 1cm2, de un
contor electromagnetic și un condei de contact în legătură cu contorul. Se procedează la
numărarea prin atingere cu condeiul care le marchează cu cerneală și le înregistrează în
contor.
 când coloniile dezvoltate sunt foarte dese, pentru a nu se repeta examenul se poate proceda
la împărțirea suprafeței mediului în sectoare (în două sau patru sectoare) și numărarea
89
coloniilor dezvoltate doar pe un sector, dar ulterior numărul găsit se raportează la întreaga
suprafață.
Pentru exprimarea rezultatului la 1 m3 aer se utilizează formula lui Omeleanschi, stabilită prin
determinări pe probe de aer cu număr cunoscut de germeni:
63662 x A
N = ———————
D2 x T
În care:
N = numărul total de germeni/m3 aer (NTG sau CFC),
63662 = constanta lui Omeleaschi,
A = numărul de colonii dezvoltate pe întreaga suprafață a mediului,
D = diametrul mediului de cultură, în cm,
T = timpul de expunere, în minute.
Exemplu: S-a expus mediul de cultură, cu diametrul de 9 cm, timp de 2 minute. După incubare
s-au numărat 40 colonii.
63662 x 40 2546480
N = ——————— = ————— = 15 719 germeni/m3 aer
92 x 2 81 x 2
b) Metode volumetrice permit aprecierea numărul de germeni dintr-un volum de aer cunoscut,
în urma reținerii germenilor pe o suprafață solidă, pe filtre sau într-un lichid.
- Metoda aeroscopică se bazează pe realizarea însămânțării prin impactizare germenilor din
proba de aer de examinat cu volum cunoscut pe suprafața mediului de cultură solid, neselectiv.
Proba de aer este aspirat și măsurat cu ajutorul aeroscopului Krotov (figura 46) ce se compune
dintr-un ventilator centrifugal care aspiră aerul de examinat prin fanta cu îngustare continuă situată
în capac.
Curentul de aer format are viteză mare și lovește, impactizează, proba de aer de examinat pe
suprafața mediului de cultură – geloză nutritivă în placi Petri sau petrifilme, așezat la partea inferioară
a cilindrului și realizează astfel însămânțarea prin descărcarea totală de germeni a probei de aer.
Prin acțiunea curentului de aer se realizează și o rotație uniformă a mediului de cultură (60 –
100 rotații/minut) ceea ce favorizează o însămânțare uniformă pe întreaga suprafață a mediului.
Volumul de aer trecut prin instrument este măsutat printr-un dispozitiv frontal în l/minut.
După însămânțare mediile de cultură se incubează (se mențin în termostat 24 ore la 37 oC) și
se numără coloniile dezvoltate.
Numărul total de germeni/m3 aer (NTG/m3) se obține
utilizând relația:
A x 1000
N = —————
V
În care:
N = NTG/m3 aer,
A = numărul de colonii dezvoltate pe toată suprafața mediului de
cultură,
1000 = volumul, în litri al unui m3 aer,
V = volumul probei de aer analizat, în litri.
Exemplu: S-au aspirat 45 l aer iar după incubație s-au
dezvoltat 248 colonii.
N = 248 x 1000 / 45 = 5511 NTG/m3 aer
Figura 46: Aeroscopul Krotov
90
- Metoda de filtrare a aerului în care se folosește un aspirator electric, cuplat cu un

dispozitiv pentru măsurarea volumului de aer. Ca material filtrant se folosește o membrană de gelatină
sterilă, care se montează într-un dispozitiv port-membrană. Dispozitivul se leagă la aspirator și se
aspiră prin membrană proba de aer de analizat cu volum cunoscut. Se ridică membrana din dispozitiv,
în condiții de sterilitate, și se aplică pe suprafața mediului de geloză nutritivă. Se realizează incubarea,
timp de 24 ore la 37 oC, temperatură la care membrana de gelatină se dizolvă iar germenii reținuți
dezvoltă colonii pe mediul de cultură.
NTG/m3 aer se obține utilizând aceeași relație ca cea folosită la metoda aeroscopică.
Când aerul are o încărcătură microbiană mare se procedează la dizolvarea membranei de
gelatină într-un volum cunoscut de ser fiziologic steril, încălzit la 30 oC, și se aplică metoda diluțiilor
zecimale, descrisă la examenul calitativ al pulberilor, și se fac însămânțări, prin inundare, din ultimele
trei diluții, pe mediul de cultură agar nutritiv.
Numărarea și calcularea coloniilor dezvoltate se realizează similar ca la examenul menționat.
Exemplu: S-au aspirat 30 l aer, iar membrana de gelatină a fost dizolvată în 20 ml ser
fiziologic. Prin metoda diluțiilor s-a găsit o medie de 680 germeni/ml ser fiziologic.
Ca urmare:
680 x 20 = 13 600 germeni/ml, iar la 1m3 aer vor fi:
N = 13600 x 1000 / 30 = 440 000 NTG/m3 aer.
- Metoda reținerii germenilor în lichid, utilizează ser fiziologic steril introdus într-un vas
de absorbție, prin care se aspiră cu viteză mică (10 ml/minut) proba de aer de analizat cu volum
măsurat cu ajutorul unui aspirator cu contor.
Din serul fiziologic astfel obținut se recoltează cu o pipetă sterilă 1 ml, cu care se însămânțează
prin inundare și omogenizare mediul de cultură, geloză nutritivă topită și răcită la 45 oC. După
incubare, 24 ore la 37 oC, se numără coloniile dezvoltate.
NTG/m3 aer se obține aplicând relația:
n x a x 1000
N = ——————
V
În care:
N = NTG/m3 aer,
n = cantitatea de ser fiziologic utilizat în vasul de absorbție, în ml,
a = numărul de colonii dezvoltate din însămânțarea unui ml ser fiziologic,
V = volumul de aer aspirat, în l.
Exemplu: S-au aspirat 50 l printr-un vas de absorbție ce conținea 20 ml ser fiziologic steril.
După însămânțarea unui ml ser fiziologic, pe toată suprafața mediului de cultură s-au numărat 236
colonii.
N (NTG/m3) = 20 x 236 x 1000 / 50 = 94 000
Numărul de miceți - NM/m3 aer se determină prin aceleași metode cantitative, dar cultivarea
lor se realizează pe medii specifice, favorabile dezvoltării lor (Sabourard, Csapek, etc.), iar incubația
se realizează timp de 3 – 5 zile, la temperatura camerei (18 -20 oC).
Interpretarea rezultatelor obținute, indiferent de metoda folosită, se realizează prin
compararea acestora cu valoarea normei igienice: maxim 250 000 NTG/m3 aer.
Pentru numărul de miceți nu este formulată o normă igienică, dar atât pentru NTG, cât și
pentru NM, cu cât numărul lor în aer este mai mic, cu atât calitatea igienică a aerului este mai bună.
91
1.3.2.2. Determinarea calitativă a microorganismelor din aerul adăposturilor

Aprecierea calitativă realizează o încadrare sistematică a microorganismelor în genuri și specii
și este necesară pentru a se pune în evidență însușirile de patogenitate ale aeromicroflorei asupra
organismelor animale.
Se determină:
- Bacteriile, grupele (genuri, specii) cu potențial patogen, sunt supuse cultivării pe medii de
cultură selective, specifice, care au rolul de a favoriza multiplicarea (cu formarea de colonii) a unei
grupe și de a inhiba celelalte grupe: pentru stafilococi se folosește mediul Chapmann, pentru
streptococi mediul agar-sânge+azidă în diferite formule; pentru germenii gram negativ unul din
mediile: Levine, Endo, Istrate-Meitert, etc.
Pentru însămânțare pot fi utilizate oricare din metodele de determinare folosite și pentru
examenul cantitativ, incubația, numărarea și obținerea rezultatului realizându-se similar. Se obține
astfel numărul de germeni din fiecare grupă, care cumulate pot da o cifră mai mare decât cea obținută
pentru NTG, deoarece mediile selective oferă condiții mai bune de multiplicare germenilor din grupa
vizată și în plus este absent antagonismul microbian.
Proporția germenilor cu însușiri de patogenitate din cadrul grupei vizate se poate stabili prin:
modificările mediului de cultură (fermentarea manitei de către stafilococi, hemoliza de către
streptococi) sau aspectul coloniilor (pigment, structură morfologică).
Pot fi folosite, complementar și alte metode de determinare a patogenității: biochimice,
serologice, genetice, infecții experimentale pe animale (de laborator sau de fermă).
- Ciupercile se apreciază calitativ prin examen cultural și microscopic, apreciind încadrarea
lor în genuri și specii după pigment și structură morfologică.
- Mycoplasmele se pot determina calitativ prin cultivarea pe medii de cultură speciale, lichide
sau solide, apreciindu-se prezența lor în aerul examinat. Potențialul lor infecțios se determină prin
inoculări la animale de laborator sau de fermă.
- Rickettiile și virusurile se pot aprecia doar calitativ, punându-se în evidență prezența lor în
aer, prin reținere în lichid și inocularea acestuia (după aseptizare cu antibiotice), pe embrioni de găină,
sau culturi celulare. După specie, se poate folosi de asemenea și hemoaglutinarea, inhibarea
hemoaglutinării, metode serologice, antigenice sau genetice.
1.3.2.3. Dirijarea aeromicroflorei adăposturilor
Aeromicroflora este constituită din totalitatea microorganismelor existente în aer: bacterii,
actinomicete, miceţi, virusuri, micoplasme, rickettsii.
În aerul adăposturilor aeromicroflora are origini multiple, reprezentate prin: aşternut; furaje;
apă; animale care elimină germeni prin dejecţii, secreţii şi excreţii (eliminate prin: tuse, strănut,
afecţiuni ginecologice, mamare, diverse răni), de pe piele si mucoase; oameni (încălţăminte şi
îmbrăcăminte, pe care respiratorie, tegument). Sursă cea mai importantă pentru implicaţiile în
patologie, o constituie animalele, care pun în circulaţie germeni epifiţi de pe piele şi mucoase şi din
căile respiratorii prin expiraţie, ca si germeni cu potenţial patogen din secreţii si excreţii eliminate pe
diverse căi. Germenii eliminaţi prin expiraţie, tuse şi strănut şi cei descuamaţi de pe piele şi mucoase
sunt puşi în circulaţie direct iar cei din secreţii şi excreţii în urma uscării şi pulverizării.
Datorită multiplelor surse existente, în spaţiul restrâns al adăposturilor, are loc cumularea în aer a
unui număr de germeni foarte variabil. O caracteristică a nivelului aeromicroflorei adăposturilor este
cea a creşterii numărului de germeni paralel cu durata exploatării animalelor în adăposturi,
considerată din momentul populării sau de la o acţiune de decontaminare a aerului în prezenţa
animalelor. Totuşi NTG-ul nu creşte neântrerupt şi direct proporţional cu durata exploatării
animalelor, semnalându-se o stabilizare la un anumit nivel numeric care şi el depinde de condiţiile
existente în adăpost pentru dezvoltarea germenilor (substrat, temperatură, umiditate) şi de eficienţa
ventilaţiei.
92
Luând în considerare aceste caracteristici principale ale aeromicroflorei adăposturilor,

măsurile de dirijare sunt obligatorii și au ca scop principal reducerea agresivității biologice a
aeromicroforei asupra organismelor animale.
Măsurile de dirijare sunt grupate în: măsuri de reducere a concentrației (numărului) de
germeni din aerul adăposturilor și măsuri de dirijare a germenilor patogeni din adăposturi.
1.3.2.3.1. Măsuri de dirijare a concentrației (numărului) de germeni din aerul adăposturilor.

Aceste măsuri vizează reducerea încărcăturii microbiologice a aerului din adăpost, indiferent
de calitățile lor de patogenitate și pot fi clasificate după scopul lor specific în:
a) Reducerea surselor exterioare de germeni se realizează concret prin filtrarea și dezinfecția
aerului admis în adăpost prin operația de ventilație.
- filtrarea aerului admis în adăpost prin operația de ventilație se face în scopul reținerii
pulberilor, dar realizează totodată și o reducere semnificativă a numărului de germeni.
Filtrarea aerului ar putea fi utilă pentru orice adăpost, dar utilizarea filtrelor reduce foarte mult
intensitatea ventilației (volumul de aer admis pe unitatea de timp). Ca urmare măsura poate fi utilizată
numai la adăposturile care utilizează ventilația mecanică, respectiv halele de păsări (cea mai sensibilă
specie la infecțiile aerogene) și uneori de porci.
Eficiența filtrării este influențată de realizarea și menținerea unei ușoare suprapresiuni în
adăposturi (în caz contrar în adăpost va intra aer fals, nefiltrat, prin orificiile neprotejate de filtre)
precum și de tipul filtrelor utilizate și de starea lor de uzură. Filtrele, în funcție de eficiența lor sunt
clasificate în general în: filtre brute (care rețin particulele peste 5 µ), filtre cu eficiență ridicată (care
rețin particulele de peste 2 µ) și ultrafiltre (care rețin particulele de peste 0,01 µ).
Realizarea practică a filtrării se realizează uzual prin utilizarea a două straturi filtrante (filtre)
ce sunt montate în serie în conductele de admisie a aerului în adăposturi: primul strat filtrant poate fi
un filtru textil, ce are rolul de a reține particulele grosiere și care este schimbat frecvent (săptămânal
sau lunar) iar al doilea strat filtrant este de obicei un filtru din fibre de sticlă, care reține majoritatea
particulelor (pulberi și microorganisme) și care se schimbă de 2 până la 5 ori pe an. Eficiența filtrării
este de 90 – 95 %.
- dezinfecția aerului admis în adăpost prin operația de ventilație urmărește inactivarea
germenilor din aer prin pulverizarea unor substanțe dezinfectante sub formă de soluție în conductele
de admisie a aerului, unde se saturează aerul (se creează UR = 100%) în zona celui de-al doilea strat
filtrant. Pot fi utilizate și radiațiile ultraviolete produse artificial.
b) Reducerea surselor de germeni din adăposturi se poate obține prin măsurile igienice
indicate la reducerea pulberilor din surse interioare.
c) Distrugerea germenilor din adăposturi ce se realizează prin acțiuni de dezinfecție
profilactică a aerului și a suprafețelor din adăpost. Dezinfecția profilactică are ca scop distrugerea
tuturor germenilor dintr-o incintă, indiferent de potențialul lor patogen.
Dezinfecția profilactică a suprafețelor presupune scoaterea animalelor din adăposturi, pentru
perioada de pășunat sau în padocuri pentru perioada de vară, respectiv când se practică o creștere
intensivă cu aplicarea principiului igienic ”totul plin - totul gol„ după încheierea ciclului de
exploatare, și adăposturile rămân goale pentru pregătirea lor pentru populare.
d) Eliminarea germenilor din aerul adăposturilor se realizează prin ventilație, operație
tehnologică ce va fi prezentată la lucrarea ”Dirijarea microclimatului adăposturilor prin ventilație„.
93
LUCRĂRILE: 11 și 12
1.3.2.3.2. Măsuri de dirijare a germenilor patogeni

Acestea sunt măsuri igienice generale, nespecifice, pentru prevenirea și combaterea bolilor
transmisibile (infecto-contagioase și parazitare) la animale.
Scopul acestor măsuri este de prevenire a difuzării oricăror agenți patogeni infecțioși sau
parazitari în și între efectivele de animale domestice exploatate în scop economic.
Aceste măsuri igienice iau în considerare în primul rând reducerea/neutralizarea surselor
posibile de agenți patogeni (organisme bolnave), întreruperea în spațiu și în timp (între generațiile de
animale) a căilor posibile de transmitere a acestora către alte organismele animale sănătoase.
Concret aceste măsuri sunt:
1. Izolarea în spațiu și separarea în sectoare funcționale a fermelor se realizează prin

amplasarea și sistematizarea interioară a fermelor pentru asigurarea criteriilor și cerințelor igienice.
Izolarea în spațiu se asigură prin organizarea și menținerea a trei zone concentrice:
- zona de protecție reprezentată de suprafețe de teren agricol cât mai largi ce sunt destinate unor
culturi agricole cu plante de talie mică care să nu permită instalarea pe teritoriul respectiv al
diverselor specii de animale din faună;
- zona de apărare este destinată pentru pășuni, alte culturi agricole, pe aceasta fiind interzisă
utilizarea îngrășămintelor organice și a apelor reziuduale din alte ferme;
- zona interzisă, incinta fermei, are amplasate toate obiectivele unității și este împrejmuită cu gard
plin, organizându-se o singură intrare în unitate.
Separarea în sectoare funcționale se realizează în scopul obținerii unui flux tehnologic optim
și cu respectarea cerințelor igienice (principiul „totul plin-totul gol”) și a distanțelor minime (tabel
20) necesare pentru evitarea difuzării bolilor între efectivele de animale crescute în sectoare diferite,
dar și în interiorul sectoarelor. În funcție de profilul fermei separarea în sectoare funcționale se
realizează:
- pe specii în cazul fermelor mixte, între sectoarele rezultate neexistând trecere directă.
- pe faze de creștere și exploatare în fermele specializate, rezultând: sector de reproducție
(montă/gestație; incubație, etc), maternitate, creșă, creștere tineret de prăsilă/înlocuire respectiv
îngrășare, efectiv producție (adulți). Dispunerea adăposturilor/halelor în cadrul sectoarelor se
poate face linear (în baterii, eventual în mai multe rânduri) sau radial (în rozetă) scopul urmărit
fiind cel al unei circulații ușoare/directe a animalelor, oamenilor, vehiculelor, etc.
Respectarea distanțelor minime între obiective - Distanțele minime dintre sectoare și
respectiv adăposturi (tabel 20) sunt stabilite astfel încât să evite difuzarea bolilor între sectoare și
adăposturi prin inermediul aerului evacuat din adăposturi, dar și pentru asigurarea unui iluminat
natural corespunzător și concomitent trebuie să asigure protecție contra incendiilor.
2. Dimensionarea optimă a fermelor prin optimizarea și pe criteriul igienic astfel încât

impactul asupra poluării mediului din zona respectivă, în special sub aspect microbiologic, să poată
fi limitat și controlat, cu costuri minime, în scopul menținerii stării de sănătate a animalelor, dar și a
oamenilor (mai ales față de agenții etiologici ai bolilor comune omului și animalelor – zoonoze).
Cu cât fermele sunt mai mari cu atât nivelul de poluare chimică și biologică va fi mai mare și
va amplifica cheltuielile necesare pentru menținerea stării de sănătate a efectivelor exploatate, dar și
cele necesare prevenirii bolilor transmisibile și pentru prevenirea poluării mediului.
Astfel factorul limitativ al eficienței economice îl constituie, în cazul fermelor mari, presiunea
infecțioasă și parazitară semnificativ mai mare asupra stării de sănătate a organismelor animale,
reflectată prin indicatorii de morbiditate și mortalitate și prin reducerea performanțelor productive ale
animalelor exploatate (scăderi de cantitate și calitate ale producțiilor animale și/sau consumuri
specifice pe unitatea de produs mai mari).
94
Tabel 20: Distanţe minime între obiective

(sinteză reglementări și recomandări)
Distanța (m) Specificare
Distanţe minime dintre ferme şi centrele populate
1000 de la ferme de porcine cu peste 100000 capete la localităţi
800 de la ferme de porcine cu peste 30000 – 100000 capete la localităţi
500 de la ferme de porcine cu peste 5000 - 30000 capete la localităţi
500 de la ferme de taurine cu peste 500 capete la localităţi
500 de la ferme de păsări la localităţi
50 de la ferme ovine la localităţi
Distanţe minime între sectoare, secţii şi diferite construcţii din cadrul fermei
- Ferme de vaci
30 între sectorul de vaci şi tineret
30 între sectorul de vaci şi maternitate, profilactoriu
30 între clinica sanitar-veterinară şi restul sectoarelor
100 între adăposturile de izolare şi celelalte sectoare
- Îngrăşătorii de taurine
30 între sectoare perioada I şi perioada a II-a
100 între clinica sanitar-veterinară şi restul sectoarelor
- Ferme avicole
200 între păsările ouătoare şi tineret
100 între staţia de incubaţie şi restul sectoarelor
2000 la broileri (sector industrial) faţă de sectorul de reproducţie
1000 la incubaţie faţă de găini reproducţie
1000 între fermele de broileri (pui carne)
500 între abator şi cea mai apropiată fermă
- Ferme şi complexe de porcine
100 între îngrăşătorie şi restul sectoarelor
70 între pavilionul sanitar-vetrinar şi restul sectoarelor
300 între staţia de epurare şi restul sectoarelor
50 între sectoarele de reproducţie
50 între abator şi ferme
Distanţe minime între adăposturi
10 între adăposturile de vaci, tineret, îngrăşătorii, porcine, maternitate, gestaţie şi între padocuri
20 între halele de găini ouătoare, tineret reproducţie şi halele perechi din fermele de reproducţie
30 între halele de găini de reproducţie şi halele tineret avicol de reproducţie
100 între grupele de hale perechi de reproducţie şi tineret avicol de reproducţie
6 între halele pentru broileri (pui de carne)
50 între grupe de hale pe aceeaşi linie
100 între grupe de hale pe linii diferite
Distanţa minimă de la construcţiile sanitar-vetrinare şi de colectare şi prelucrare a produselor animale,
până la clădiri de locuit şi ferme
20 La fabricile şi centrele de colectare a laptelui
300-500 La abatoare, în funcție de specii și dimensiuni
150 La antrepozitele frigorifice
100 La punctele de tăiere a animalelor
50 La atelierele şi fabricile de preparate din carne
500 La baza de recepţie a animalelor
500 La târgurile de animale
1000 La serviciul de ecarisaj
500 La cimitirile de animale
95
3. Reglementarea și controlul circulației oamenilor, animalelor, vehiculelor, furajelor,

produselor animale și a cadavrelor este o măsură igienică preventivă obligatorie deoarece aceștia
pot constitui surse sau vectori de agenți patogeni pentru bolile transmisibile, cu rolul concret de a
preveni intrarea dar și ieșirea acestora din ferme, deci întreruperea transmiterii lor între organisme.
Se poate pune în practică printr-o serie de amenajări și construcții ce vor fi descrise în cele ce
urmează:
- Împrejmuirea fermei și organizarea unei unice căi de acces: Împrejmuirea (gardul) se
realizează pe tot perimetrul zonei interzise a fermei din plăci de beton, cu o înălțime de 1,8 - 2 m de
la sol cu montarea pe stâlpii curbați în interior, în unghi de 120 o, a 3 – 5 rânduri de sârmă ghimpată
și cu adâncime în sol de 30 - 50 cm. Are rolul de a împiedica accesul animalelor străine (din faună,
comunitare, domestice străine de fermă) și circulația necontrolată în orice scop.
Calea unică de acces va fi supravegheată în permanență și va avea o poartă largă, rutieră și o
poartă pentru personalul uman.
- Dezinfectoarele rutiere (figura 47) au rolul de a dezinfecta anvelopele tuturor vehiculelor
ce intră în unitate și se amplasează pe calea de acces, imediat după poarta de intrare. Au o lățime
egală cu calea de acces rutieră, lungimea de minim 6 m și adâncimea de 40 – 60 cm.
Sunt construite din materiale impermeabile și de dorit amenajate în interiorul unei încăperi
sau cu instalație de prevenire a înghețării soluției dezinfectante folosite și respectiv protejate (cu
acoperiș) pentru prevenirea diluării soluției cu apă din precipitații. Soluția dezinfectantă utilizată
trebuie menținută activă permanent. În cazul evoluției de boli transmisibile în regiune este necesară
spălarea și dezinfecția vehiculelor prin utilizarea stațiilor de spălare și dezinfecție, înainte de intrarea
în fermă, iar în cazul unui focar de boală în fermă la ieșirea acestora.
Figura 47: Dezinfector rutier
- Dezinfectoarele pentru încălțăminte sunt amplasate în fața intrării în unitate a

personalului uman, dar și la intrările în adăposturi/hale
sau alte obiective. Sunt construite ca mici bazine
impermeabile (figura 48) sau pot fi folosite cutii din
materiale impermeabile cu o lățime egală cu calea de
acces și lungimea de cel puțin 0,7 m, pentru a nu fi
evitat, și o adâncime de 5 cm. În interiorul lor se
introduce soluție dezinfectantă care fie saturează un
material (burete, rumeguș) fie este acoperită cu un
grătar de lemn.
- Filtrul sanitar reprezintă o clădire special
Figura 48: Dezinfector pentru încălțăminte
realizată, ampasată în vecinătatea căi unice de acces în
fermă ce are rolul de a împiedica vehicularea agenților patogeni în și din unitate, prin intermediul
96
personalului uman (încălțăminte, îmbrăcăminte, alimente, tegument, păr etc.). Cladirea de filtru
sanitar cuprinde: o boxă pentru personalul de pază, cu fereastră gheșeu spre intrare; două vestiare,
unul pentru bărbați și unul pentru femei, fiecare dintre ele despărțit, printr-un grup sanitar (cu dușuri,
lavoare și toalete), în două încăperi prima pentru dezbrăcare și a doua pentru echipare cu echipamentul
de lucru; un oficiu cu sală de mese și relaxare (pentru utilizare în pauza de masă); o spălatorie/
uscătorie pentru echipamentul de lucru; o încăpere depozit pentru medicamente, dezinfectaanți,
detergenți, diverse ustensile și instrumente, etc.; birouri pentru personalul administrativ; un laborator
necropsi și recoltare probe ce este în legătură cu platforma și instalația pentru colectarea, depozitarea
și livrarea cadavrelor.
Clădirea este dotată obligatoriu cu instalație electrică, instalație de apă caldă și rece, de
canalizare. Utilizarea corectă a filtrului este obligatorie pentru toate persoanele ce intră în unitate.
- Rampe de livrare a producției marfă (lapte, animale, ouă, etc) se amplasează la nivelul
împrejmuirii fermei pentru evitarea intrării autovehiculelor în unitate, livrarea producției făcțndus-se
prin transbordare.
- Stații de igienizare pentru vehicule, utilaje și remorci sunt amplasate cu acces direct la
calea de intrare (un traseu în serie) și sunt reprezentate de plaforme betonate, de dorit acoperite, cu
canale colectoare și bazine de stocare pentru apele uzate. Sunt prevăzute cu instalații de spălare și
dezinfecție specifice.
- Platforme și instalații pentru colectarea, depozitarea și livrarea cadavrelor sunt amenajări
obligatorii, specifice, amplasate la periferia fermei ce au rolul de depozitare a cadavrelor în
containere, care vor fi manipulate/descărcate cu ajutorul unor instalații prin transbordare direct în
vehiculul beneficiarului.
4. Carantina profilactică este măsura igienică complexă, completată cu acțiuni veterinare,

necesară a fi aplicată organismelor animale nou achiziționate, înainte de introducerea lor în fermele
care au deja în exploatare alte organisme animale, ea având drept scop depistarea și preântâmpinarea
introducerii unor boli transmisibile.
Locul în care se realizează carantina profilactică trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- ferma, adăpostul trebuie să fie liber de alte animale;
- să fie izolat de alte ferme, adăposturi, artere de circulație, locuri de aglomerare a animalelor
(târguri, oboare, piețe);
- să aibă incinta delimitată prin gard care să împiedice intrarea persoanelor și a animalelor
domestice sau sălbatice;
- localitatea, zona în care este amplasat să fie indemnă de boli transmisibile la specia respectivă;
- unitatea, adăpostul să prezinte toate utilitățile și dotările necesare întreținerii corespunzătoare a
animalelor (bază furajeră, instalație de alimentare cu apă potabilă, platformă de gunoi, filtru
sanitar veterinar, etc.) și să aibă personal propriu și calificat.
La intrarea animalelor în carantină se va efectua identificarea individuală a animalelor,
verificarea actelor de origine și sanitar veterinare, examen clinic minuțios și se va stabili programul
acțiunilor sanitar veterinare la care vor fi supuse. Rezultatele sunt consemnate în registrul unității.
Perioada de carantină profilactică are o durată de 60 de zile în cadrul ei animalele fiind supuse
unor examene clinice repetate (zilnice), recoltări de probe pentru examene serologice, alergice,
bacteriologice, etc. pentru depistarea bolilor transmisibile, acțiuni imunoprofilactice și tratamente
curente. În cazul apariției unor boli, avorturi, accidente, sacrificări de necesitate mortalități din orice
cauză acestea se vor consemna în registrul de carantină, cu evidențierea cauzelor producerii.
Ridicarea măsurilor de carantină se va realiza de același personal sanitar-veterinar care a
examinat animalele la intrarea lor în carantină.
97
5. Izolarea, carantina de necesitate și sacrificarea animalelor bolnave sunt măsurile igienice

strict reglementate și care trebuie aplicate cu strictețe de către crescătorii/deținătorii de animale,ce se
aplică animalelor suspecte de a fi bolnave, cu sau fără simptome evidente, și se referă la:
- Izolarea animalelor bolnave astfel încât să nu poată realiza contact direct sau indirect cu
animalele sănătoase. Pentru a fi cu adevărat eficientă măsura se aplică prin scoaterea animalelor
bolnave din efective și plasarea lor pentru întreținere în adăpostul/adăposturile speciale –
izolator/izolatoare – care sunt contruite în cadrul fermei, dar în afara sectoarelor de producție, la
minim 100 m distanță de acestea (tabel 20).
Izolatorul se împrejmuiește cu o incintă proprie, cu gard plin, la intrare amenajându-se un
punct de dezinfecție pentru oameni și utilaje. În interior el este amenajat cu boxe de cazare
individuale, iar suprafețele interioare sunt realizate din materiale impermeabile, necorozive care să
permită utilizarea frecventă a dezinfectanților cu concentrații mari. Capacitatea de cazare a
izolatorului trebuie să reprezinte 1% din efectivul adult al fermei.
În interiorul izolatorului și a incintei acestuia se amenajează toate dotările necesare întreținerii
animalelor cazate (pentru hrănire, adăpare, evacuarea și colectarea dejecțiilor, recoltarea
producțiilor). Toate suprafețele și dotările se dezinfectează după fiecare utilizare sau cel puțin zilnic.
Personalul uman ce deservește izolatorul nu va avea acces în sectoarele de producție.
Animalele izolate (bolnave sau suspecte) sunt supuse examenelor veterinare pentru
diagnosticare certă și în funcție de diagnosticul primit se realizează un prognostic economic al
evoluției bolii, în urma căruia se ia decizia tratării sau nu a acestora (sacrificării/eutanasierii). Dacă
decizia luată este de tratare a animalelor, tratamentul necesar este aplicat, iar după vindecare
(certificată de medicul veterinar autorizat), acestea sunt introduse în efectivul de proveniență.
- Carantina de necesitate și zona epizootică sunt un complex de măsuri restrictive ce se
instituie în cazul evoluției unui focar de boală transmisibilă în scopul opririi difuzării ei. Măsurile
restrictive se aplică în circulația animalelor, oamenilor, produselor de origine animală și vegetală,
furajelor, dejecțiilor animale, mijloacelor de transport, utilajelor, etc.
În funcție de extinderea focarului de boală (număr de animale, număr de efective/crescătorii
afectate), gradul de difuzibilitate specific al bolii, speciile de animale afectate și căile de transmitere
a agentului patogen carantina se aplică asupra unei gospodării, ferme, localități, comune, județe, țări,
regiuni, etc. la una sau mai multe specii de animale.
După gravitatea evoluției bolii, ușurința de difuzare și particularitățile căilor de transmitere,
măsurile restrictive de carantină sunt gradate ca severitate astfel:
- Carantina de gradul I se aplică în cazul bolilor cu difuzibilitate mare, de tipul febrei aftoase
sau a unor boli exotice (pesta porcină africană). Animalele bolnave se țin închise în adăposturi, iar
incintele se pun sub pază permanentă. Circulația de orice tip a persoanelor în afara și în interiorul
zonei carantinate este strict interzisă, cu foarte puține excepții, de forță majoră, situații în care se
măsuri speciale de decontaminare a persoanelor și vehiculelor. Dejecțiile, resturile de furaje, produse
recoltate sunt distruse zilnic prin incinerare. Se poate recurge la eutanisiere în masă a animalelor și
distrugerea cu neutralizare a cadavrelor în cazul lipsei tratamentului specific și a mijloacelor
profilactice specifice (boli nou apărute).
- Carantină de gradul II se aplică în cazul epizootiilor cu difuzibilitate medie, de tipul pestei
porcine clasice. Se aplică restricții de circulație numai asupra persoanelor, animalelor, producțiilor și
dejecțiilor acestora, doar în interiorul incintelor contaminate din interiorul zonei carantinate.
- Carantină de gradul III se aplică în cazul bolilor ce se transmit doar prin contact direct între
animalele receptive, cum ar fi: turbarea, tuberculoza, bolile transmisibile prin montă. În aceste situații
se aplică restricții numai asupra circulației și reproducției animalelor receptive din interiorul zonei
carantinate, cu excepții pentru producțiile animale, în condiții stricte de control al recepționării,
transportului și procesării/valorificării acestora (exemplu. laptele marfă produs de la animale cu
tuberculoză bovină poate fi recepționat, transportat și valoricat procesat în lapte praf).
Deținătorii și conducătorii fermelor de animale, dar și ai unităților de colectare, procesare,
depozitare și valorificare a producțiilor animale sunt cei care răspund de respectarea și aplicarea
98
măsurilor stabilite de organismele antiepizootice, cu obligații în ceea ce privește asigurarea

condițiilor, mijloacelor și forței de muncă necesare pentru efectuarea tuturor acțiunilor igienice și
sanitar-veterinare necesare lichidării focarului epizootic.
Zona epizootică este reprezentată de teritoriul care înconjoară zona carantinată, cu o rază de
10 – 30 km, care este direct amenințat de extinderea focarului de boală. Pe acest teritoriu se impune
măsuri de supraveghere și control a circulației, iar animalele sănătoase, posibil receptive la agentul
patogen specific, sunt strict supravegheate sanitar.
Stingerea oficială a focarului de boală și ridicarea măsurilor de carantină se realizează, de
organismul acreditat (DSV) prin emiterea unui act oficial, atunci când se cumuează câteva condiții
obligatorii: nu mai există animale bolnave sau suspecte de boală; s-a efectuat dezinfecția finală și
eficiența ei este dovedită cert; de la ultimul caz de vindecare, deces sau sacrificare de necesitate din
cauza bolii a trecut intervalul de timp minim necesar incubației agentului patogen incriminat.
- Punctul sanitar veterinar pentru sacrificarea animalelor reprezintă o amenajare specială
ce se amplasează în apropierea izolatoarelor, tot la limita perimetrului fermei și se împrejmuiește cu
gard plin. Este format dintr-o secție pentru sacrificarea de necesitate a animalelor (dotată similar cu
un abator) și o secție de necropsii și ecarisare.
6. Principiul igienico-tehnologic „totul plin – totul gol” reprezintă o condiție de bază pentru
reducerea agresivității biologice a microorganismelor asupra animalelor, în succesiunea în timp a
efectivelor de animale exploatate în aceeași obiectiv zootehnic (ferme, module de adăposturi,
adăposturi, compartimente).
Rolul acestei măsuri este acela de a întrerupe transmiterea agenților patogeni, în timp, de la o
generație la următoarea generație de animale – pentru speciile cu intervalul de genetație/ciclu de
exploatare scurt (păsări, porci), respectiv de la o categorie de vârstă la alta, respectiv la categoria de
vârstă mai mică, ce urmează a popula compartimentul/adăpostul respectiv – pentru speciile cu
intervalul între generații lung (bovine, ovine, etc.).
Concret, după eliberarea obiectivului de animale, urmează o perioadă de timp numită „vid
sanitar” în care se procedează la igienizarea profilacică completă a suprafețelor (curățirea mecanică,
spălarea, dezinfecția și verificarea eficienței igienizării) și decontaminarea aerului aplicată
concomitent cu dezinfecția suprafețelor (etapă finală a igienizării suprafețelor). După dezinfecție
(plus decontaminarea aerului în interioarele respective) se închid adăposturile și sunt menținute libere
de animale pentru un interval de timp egal cu durata cea mai lungă a perioadei de incubație a bolilor
ce au evoluat în efectivele de animale, respectiv un interval de timp cât mai lung.
Pentru speciile cu intervalul între generații lung (bovine, ovine, etc.) pentru aplicarea corectă
a principiului se recomandă ca fiecare categorie de vârstă se recomandă a se amenaja (construi) câte
două compartimente (adăposturi) cu aceeași destinație (exemplu două compartimente maternitate,
două profilactorii, etc) care să fie populate/depopualate alternativ. Astfel ciclul de producție se
desfășoară fără întrerupere.
Pentru speciile cu intervalul de genetație/ciclu de exploatare scurt (păsări, porci), programarea
ciclurilor de exploatare se realizează cu includerea perioadei de „vid sanitar”.
Eficiența economică a exploatării animalelor cu aplicarea principiului igienico-tehnologic
„totul plin – totul gol” crește semnificativ, creșterea fiind proporțională cu extinderea obiectivului
aplicării lui: de la compartiment – la adăpost, la module de adăposturi, la întreaga fermă sau platformă
zootehnică (mai multe ferme).
7. Igienizarea mediului adăposturilor (Curățirea, Dezinfecția, Decontaminarea) ce poate fi

definită ca totalitatea metodelor și mijloacelor pentru distrugerea microorganismelor și agenților
parazitari din mediul adăposturilor, în scopul menținerii stării de sănătate și a nivelului productiv
(cantitativ, calitativ și al eficienței economice) al animalelor.
Este una din cele mai importante măsuri igienice având atât caracter nespecific, de prevenire
a bolilor transmisibile la animale – igienizare profilactică, cât și caracter specific, de combatere a
bolilor transmisibile – igienizare de necesitate, în focar. După întinderea zonei supuse igienizării se
99
poate aplica pe întreaga fermă – igienizare generală sau pe o suprafață mai restrânsă a unității care a
fost în contact cu animale bolnave – igienizare parțială.
Igienizarea se adresează concret suprafețelor unui obiectiv (fermă, module de adăposturi,
adăpost, compartiment de adăpost) dar și mediilor, pentru care se aplică doar ultima operație a
igienizării: aer – decontaminarea aerului; apei – dezinfecția apei; sol – dezinfecția solului.
Igienizarea se adresează și altor obiective specifice din domeniul de activitate al creșterii
animalelor:
- mijloacele de transport: vagoane, nave, vehicule, aeronave și utilaje– igienizarea acestora în
stațiile de spălare și dezinfecție;
- anvelopelor vehiculelor – utilizarea dezinfectorului rutier la accesul în ferme,
- încățămintei personalului – utilizarea dezinfectoarelor de încălțăminte la intrarea în fermă și în
fiecare obiectiv;
- îmbrăcămintea și tegumentul personalului uman – utilizarea filtrului sanitar;
- suprafețele instalațiilor de recoltare și a spațiilor de depozitare a producțiilor animale – instalații
de igienizare pentru: utilajele de muls și depozitare lapte, suprafețe utilaje și depozitare ouă,
suprafețe și instalații folosite la sacrificare în punctele sanitare pentru sacrificarea de necesitate;
- suprafețele platformelor de depozitare a dejecțiilor, a bazinelor și canalelor de colectare a
dejecțiilor, uneori aplicându-se și dezinfecția gunoiului de grajd, a purinului și a apelor uzate; etc.
Indiferent de obiectivul vizat igienizarea suprafețelor inerte se constituie dintr-o succesiune
de operații specifice – operațiile igienizării: curățarea mecanică, spălarea (curățire hidromecanică),
dezinfecție și verificarea eficienței igienizării.
Reușita igienizării mediului adăposturilor este condiționată întotdeauna de următorii factori:
- respectarea cu strictețe a tuturor operațiilor igienizării;
- curățarea mecanică completă a suprafețelor ce urmează a fi dezinfectate;
- folosirea pentru spălare numai a apei potabile;
- alegerea metodelor de lucru și agenților dezinfectanți adecvate tipului constructiv și materialelor
din care este sunt construite adăposturile și dotările acestora;
- folosirea combinată în timp a agenților dezinfectanți chimici pentru a se preveni instalarea
fenomenului de rezistență, adaptare, a populațiilor de microorganisme la acțiunea acestora;
- cuprinderea cu minuțiozitate în operațiile igienizării a tuturor suprafețelor și dotărilor din incinta
vizată;
- asigurarea timpului necesar de contact între agenții dezinfectanți folosiți și suprafețele și mediile
supuse dezinfecției;
- efectuarea operației de dezinfecție, cât mai aproape posibil de momentul populării adăposturilor
(cu respectarea perioadei de vid sanitar) și prevenirea recontaminării incintelor igienizate prin
utilizarea barierelor sanitare (dezinfectoare de încălțăminte și rutiere, echipamente de protecție,
filtrul sanitar);
- verificarea obligatorie și nesubiectivă a eficienței igienizării inclusiv cu teste microbiologice
standardizate.
Pentru suprafețele adăposturilor specificul realizării operațiilor igienizării este prezentat în
cele ce urmează:
a) Curățarea mecanică este prima operație a igienizării și are ca scop îndepărtarea/colectarea

de pe suprafețele ce urmează a fi spălate și dezinfectate a tuturor materialelor (depozitelor de
murdărie) existente pe acestea.
În adăposturi curățirea mecanică este precedată de o serie de acțiuni obligatorii:
- evacuarea tuturor organismelor animale;
- scoaterea de sub tensiune a instalațiilor electrice pentru evitarea accidentelor și incendiilor;
- demontarea și evacuarea utilajelor și dotărilor mobile (hrănitori, adăpători, aeroterme, etc.)
în exteriorul adăposturilor, pe platforme betonate unde vor fi curățate și spălate;
- umezirea prin stropire cu apă a tuturor suprafețelor elementelor de închidere și
compartimentare din adăpost, inclusiv a depozitelor de murdărie, pentru prevenirea formării
pulberilor în aer și pentru înmuierea depozitelor uscate aderente la suprafețe.
100
Într-o primă etapă a curățeniei se procedează la strângerea și evacuarea grosieră de pe

pardoseala adăpostului a gunoiului, așternutului, resturilor de furaje, golirea adăpătorilor și evacuarea
apei din rețeua interioară de distribuție a acesteia, curățarea și golirea canalelor colectoare de dejecții.
În etapa a doua se va trece la îndepărtarea în detaliu a tuturor resturilor rămase, de pe toate
suprafețele din adăpost, începând cu suprafețele de la nivelul acoperișurilor/plafonului (inclusiv a
celor aderente la coșurile de ventilație, a corpurilor de instalației de iluminat aerificial, și a altor
eventuale dotări suspendate în partea superioară a spațiului adăpostului) și continuând cu suprafețele
pereților și dotărilor amplasate la nivelul acestora (guri de ventilație, ferestre, uși, etc). În final se va
colecta și îndepărta orice depozite vizibile cu ochiul liber de pe suprafața pardoselii și a dotărilor de
la acest nivel (hrănitori și adăpători fixe, grilaje de compartimentare, etc.), inclusiv a gurilor canalelor
colectoare. Se va insista în mod special la nivelul colțurilor, unghiurilor formate de elementele de
închidere sau de compartimentare și la nivelul eventualelor fisuri și crăpături existente pe diversele
suprafețe.
Principalele metode și tehnici ce pot fi folosite sunt:
- Răzuirea sau perierea manuală se referă la desprindrea depozitelor care aderă puternic la
suprafețe și se realizează manual cu ajutorul unor spatule, razuri, neagresive (neascuțite), eficiența
operației fiind dependentă de intensitatea acțiunii mecanice furmizată de cuplul om-spatulă. Creșterea
eficacității se poate realiza prin pulverizarea unei soluții detergente adaptate tipului de murdărie.
- Aspirarea are ca scop eliminarea deșeurilor uscate sau umede, puțin aderente, prezente pe
diferitele suprafețe din spațiul de igienizat și se realizează cu ajutorul aspiratoarelor de praf sau al
aspiratoarelor mixte pentru deșeuri umede și uscate. Aspiratoarele vor fi dotate cu sorburi de forme
și mărimi adecvate marimei și geometriei suprafețelor ce sunt aspirate. În anumite împrejurări și zone
(silozuri, șarpante, etc.) și resturi de produse sub fomă de pulberi (zahăr, făină, amidon, lapte praf,
cacao, etc.) este necesar a se utiliza o instalație antideflagantă, existând pericolul exploziilor prafului.
În cazul aspirării particulelor foarte fine, periculoase prin dimensiuni (PM 2,5, PM10) și/sau toxicitate,
aspiratoarele trebuie să fie echipate cu celule de filtrare adecvate pentru securitatea și protecția
utilizatorului și a mediului înconjurător.
- Tamponarea/frecarea suprafețelor cu materiale textile se bazează pe utilizarea unor fașe
(prosoape) textile împregnate cu soluții detergente nespumante adecvate specificului murdăriei.
Fașele se fixează pe un suport și dispune de un braț pentru manevrare facilă pe suprafețe. Pe măsură
ce fașele se murdăresc ele sunt schimbate și ulterior ele se pot spăla (la 90oC) și usca pentru refolosire.
- Curățirea mecanică cu ajutorul mașinilor de periat/aspirat/spălat se poate aplica doar pe
suprafețele orizontale plane degajate (aleile de circulație). Mașinile sunt dotate cu perii rotative și
utilizează soluții detergente neutre sau ușor alcaline nespumante.
În cazul pardoselilor de pământ se mobilizează și se îndepărtează stratul infiltrat, care ulterior
va fi înlocuit.
După încheierea operției de curățare în toată incinta adăpostului se va proceda la repararea
elementelor de închidere ale adăpostului atât ăn interior cât și în exterior (tencuirea crăpăturilor și
fisurilor, înlocuirea geamurilor sparte, etc) și a instalațiilor și dotărilor interioare și exterioare.
Concomitent cu curățirea în interior a adăposturilor se procedează și la curățarea suprafețelor
exterioare ale adăposturilor și a incintelor exterioare (padocuri, canale și bazine colectoare de dejecții
exterioare, alei de circulație, etc.
O curățare mecanică riguroasă și corectă va reduce foarte mult consumul de apă și forță de
muncă din operația de spălare ulterioară, va reduce costul total a igienizării concomitent cu creșterea
eficienței acesteia.
b) Spălarea (curățirea hidromecanică) numită uneori și curățare sanitară, este operația de

îndepărtare minuțioasă a murdăriilor și tuturor resturilor de orice natură cu ajutorul apei sau a unor
soluții de substanțe chimice corespunzătoare (soluții detergente = apă + detergenți), care au rolul de
a dizolva murdăria și a emulsiona, saponifica grăsimile, cu scopul de desprindere și antrenare a
murdăriei și impurităților rămase pe suprafețe. Obiectivul operațiilor de curățare și spălare este acela
de a îndepărta de pe suprafețe orice urmă de substrat material, organic sau anorganic. În cazul
101
rămânerii pe suprafețe a acestor urme ele ar oferi protecție germenilor, virusurilor, miceților, etc. la
acțiunea agentului dezinfectant din operația ce urmează.
Concret mecanismele și procesele care intervin în procesul de spălare sunt:
- umezirea, care determină reducerea forței de atracție dintre depozitul de murdărie și
suprafața pe care acesta s-a format,
- dispersia, reprezentând desfacerea depozitului de murdărie în fragmente și particule din
ce în ce mai mici, ce pot fi îndepărtate în fluxul soluției și respectiv prin clătire;
- peptizarea, ce reprezintă transformarea depozitelor de murdărie în componente parțial
solubile ce se mențin în suspensie coloidală;
- suspendarea cu menținerea în stare de suspensie a particulelor de murdărie;
- dizolvarea componentelor solubile;
- saponificarea și emulsionarea grăsimilor din depozite;
- antrenarea în curentul de apă a soluției, inclusiv a substanțelor chimice detergente
remanente.
Spălarea este, ca urmare, influențată de o multitudine de factori, care se găsesc de cele mai
multe ori în strânsă legătură, ce pot fi clasificați astfel:
- Factori dependenți de murdărie și impurități (cantitate, natură și caracteristici),
- Factori ce caracterizează suprafața supusă spălării (materialul de construcție al suprafeței,
starea suprafeței);
- Factori care determină gradul de acțiune a soluției de spălare (compoziția și proprietățile
agentului de spălare, concentrația soluției de spălare, temperatura soluției, intensitatea
acțiunii mecanice,apa folosită, respectiv unele proprietăți ale acesteia, în special duritatea,
gradul de impurificare a soluției detergente).
Soluția de spălare poate fi definită ca o soluție detergentă obținută prin dizolvarea/diluarea
unei cantități de produs detergent (agent de curățare solid sau lichid) în apă potabilă prin agitare
inițială ușoară iar apoi pentru înnmuierea și antrenarea murdăriei procesul fiind ulterior continuat cu
operațiuni repetate de agitare/frecare/rostogolire pentru îndepărtarea murdăriei de pe suprafețe sau
din materiale textile.
Apa este cel mai întrebuințat și mai ieftin agent de spălare, care însă pentru a își îndeplinii
scopul, trebuie să îndeplinească cerințele calitative pentru apa potabilă. Ca și agent de spălare, apa
potabilă determină umflarea, înmuierea, dizolvarea și îndepărtarea impurităților de pe suprafețe și
trasee, eficacitatea spălarii cu apă crescând când temperatura ei la aplicare se situează în intervalul
40…50oC (uneori până la 60oC).
Spălarea suprafețelor adăposturilor, a celor impermeabile rezistente, se poate realiza uneori
numai cu jet de apă, sub formă de lamă, realizat cu ajutorul unor instalații (pompe) de spălat fixe sau
mobile (figura 49) care realizează o presiune a jetului de 50…150 bari.
Figura 49: Instalații (pompe) de spălat suprafețe
Când este necesară utilizarea soluțiilor detergente este recomandată aplicarea soluției de
spălare – sub formă de spumă care să acoperire în detaliu suprafețele.
102
În funcție de natura predominantă a depozitelor de murdărie prezente pe suprafețe (materiale

organice sau minerale) se utilizează ca detergent un produs alcalin sau acid și se definește acțiunea
ca și detergență sau dezincrustare. Un factor important în alegerea produsului detergent este duritatea
apei utilizate la pregătirea soluțiilor detergente. În mod uzual se utilizează produse detergente alcaline
(sodă caustică, sodă de rufe, detergenții de sinteză, etc), cu o alternață periodică și cu produse acide
(acizii azotic, fosforic, sulfamic, citric) pentru împiedicarea formării depozitelor minerale.
Utilizarea de soluții sub
formă de spumă sunt recomandate
deoarece:
- permite vizualizarea
suprafețelor pe care s-a aplicat
soluția, respectiv a celor omise și ca
urmare permite aplicarea regulată
și neântreruptă a soluției
detergente;
- permite un contact bun
dintre soluția detergentă și
murdăria de pe suprafețe (figura Figura 50: Principiul de aplicare a spumei pe o suprafață
50) și permite creșterea timpului de
contact dintre aceste medii (produsul nu se scurge rapid de pe suprafețe) la un interval considerat
optim de 20..30 minute;
Realizarea soluției detergente sub formă de spumă presupune utilizarea unor instalații
spumante (figura 51) ce utilizează aerul comprimat pentru formarea de spumă, ele putând fi fixe
(centralizate sau necentralizate) sau mobile (numite și țeavă/tub de spumă).
Instalația mobilă cu tub de spumă (figura 51) utilizează tuburi de spumă de 4...8 bari, și se
utilizează la instalații de înaltă sau joasă presiune speciale care realizează dozarea și realizarea soluției
detergente printr-un sistem Venturi (figura 52) sau sistemul volumetric și pomparea soluției care este
evacuată prin tub sub formă de spumă.
Dozarea apei și a detergentului (eventual sanitizantului) pentru realizarea soluției detergente
(sanitizante) se poate realiza automat sau manual.
Dozarea automată, folosită uzual în prezent, poate fi realizată prin sistem Venturi sau prin
sistem volumetric.
Dozarea apei și a detergentului (eventual
sanitizantului) pentru realizarea soluției
detergente (sanitizante) se poate realiza automat
sau manual.
Dozarea automată, folosită uzual în
prezent, poate fi realizată prin sistem Venturi sau
prin sistem volumetric.
Sistemul Venturi folosește următorul
principiu (figura 52): curgerea unui fluid A (apa)
printr-un tub cu secțiune strangulată B și este
supus unei depresiuni exact în dreptul
strangulării și intervenind cu un tub ascendent C
în dreptul strangulării, depresiunea permite
aspirarea unui alt fluid D (detergentul) și
injectarea lui în fluidul A, obținându-se astfel
produsul dorit E (soluția detergentă). Figura 51: Instalație mobilă cu tub de spumă
Dozatorul Venturi se instalează la
extremitatea instalației de alimentare cu apă care este cuplată la o instalație de joasă presiune. Tubul
C al sistemului Venturi se imersează într-un bidon cu detergent (obligatoriu lichid) pe care îl aspiră
când robinetul de legătură este deschis.
103
Figura 52: Reprezentarea principiului de funcționare a dozării detergentului

cu sistem Venturi
Sistemul are marele avantaj că nu necesită surse de energie (electricitate, aer comprimat),
asigură o dozare continuă, asigurând astfel prepararea proaspătă numai a cantității de soluție aplicată
(elimină risipa de apă și detergent), utilizarea sitemului este simplă și prețul de achiziție este foarte
mic.
Dozarea prin acest sistem este însă destul de imprecisă și prezintă riscul dereglării fucționării
prin colmatarea tuburilor, chiar în timpul acțiunii de aplicare a soluției astfel dozate, prin colmatarea
tubului de aspirare a detergentului și diminuarea necunoscută a cantității de detergent aspirat. Pentru
evitarea acestei situații este necesară curățarea frecventă a tubului de aspirație, chiar în timpul
utilizării, și obligatoriu la fiecare schimbare a bidonului de detergent. În plus dozarea în acest sistem
este adaptată la o concentrație și vâscozitate dată a detergentului, fiecare schimbare a acestor
parametrii fiind obligatoriu însoțită de reetalonarea sistemului Venturi.
Sistemul volumetric de dozare se bazează pe următorul principiu: un volum determinat de
produs este aspirat și amestecat cu un alt volum de apă aspirat la rândul său; pentru aspirarea
volumelor stabilite se folosesc pompe cu piston, pompe cu membrane, pompe cu roți dințate, pompe
cu șnec, pompe peristaltice etc.; Aceste pompe funcționează de obicei cu energie electrică și de cele
mai multe ori este necesară cuplarea a două pompe (una pentru produs și una pentru apă) pentru
realizarea dozării. Acest sistem este utilizat în special la mașinile de spălat industriale, sistemul
automat de igienizare al tunelelor și sistemelor de igienizare în circuit închis (CIP).
În literatură este prezentat un sistem de pompe volumetrice (brevet Dosatron) ce funcționează
fără consum de energie electrică. El permite aspirarea detergentului și a apei, cu obținerea directă a
soluției detergente pentru utilizare. Acest sistem funcționează ca o seringă cu piston
supradimensionată, al cărui piston este acționat inițial pentru aspirarea și dozarea unui volum
cunoscut de detergent lichid, iar apoi este acționat pentru diluarea detergentului într-un volum
determinat de apă, acționarea sistemului de pompe fiind realizată de debitul apei din rețea.
Avantajele principale ale sistemului de dozaj volumetric sunt reprezentate de continuitatea
dozării, fără existența influențării de către vâscozitatea variabilă a detergentului utilizat și cu
posibilitatea reglării precise a concentrației soluției detergente.
Pentru aplicarea propriu-zisă a soluției detergente sub formă de spumă pe suprafețele de
spălat se respectă relativ aceeași tehnică menționată la etapa prespălării, respectiv:
- dacă este cazul, se începe cu plafonul, dirijând fluxul de spumă lateral de operator în
aplicări paralele, cu o ușoară suprapunere și fără a se omite porțiuni;
- se continuă cu pereții, când sunt impermeabili, aplicând spuma, care se dirijează lateral de
operator, în manipurări orizontale paralele – în zig zag - aplicate de sus în jos, eventual pe porțiuni
dacă nu este posibil pe toată latura orizontală a peretelui, cu o ușoară suprapunere și fără a se omite
porțiuni;
- se aplică spuma pe eventualele utilaje, grilaje, port adăpători, port hrănitori, etc.
respectându-se aceleași reguli în manipularea spumei: suprapunere ușoară a zonelor, fâșiilor spălate,
nu se omit porțiuni, etc. cu adaptări ale manipulărilor în funcție de geometria suprafețelor;
- se aplică soluția detergentă sub formă de spumă pe pardoseală cu maximă atenție pentru
acoperirea întregii suprafețe cu suprapunerea ușoară a zonelor, fâșiilor spălate, nu se omit porțiuni,
104
etc.. Se insistă în zonele cu unghiuri închise (colțuri, îmbinări pereți-pardoseală, canturi, punctele de
fixare în pradoseală a utiljelor, mobilierului, sifoanele instalației de evacuare, etc.
- după încheierea aplicării
soluției detergente sub formă de
spumă pe toate suprafețele aceasta
este lăsată să acționeze pentru
intervalul de timp de acțiune stabilit
(pentru detergenții alcalini uzual
20...30 minute).
Sunt situații în care se alege
aplicarea unei soluții sanitizante
(detergentă și dezinfectantă), care
realizează atât spălarea cât și
dezinfecția într-o singură aplicare,
dar nu este o practică uzuală pentru
adăposturi, dar poate fi utilizată în
incinta lăptăriilor și mai ales pentru
igienizările în circuit închis (CIP) a Figura 53: Componentele sistemului de igienizare în circuit
traseelor interioare a intalațiilor de închis (CIP) a instalaţiilor de muls
muls și tratament primar a laptelui (Maloș G. adaptare după DeLaval)
(figura 53).
După trecerea intervalului de timp necesar pentru contactul soluției detergente, se procedează
la clătirea suprafețelor cu apă de la rețea, prin utilizarea instalațiilor (pompelor) de spălat suprafețe
(figura 49), cu eliminarea de pe suprafețe a soluțiilor detergente și a murdăriilor antrenate.
După încheierea clătirii suprafețele sunt lăsate să se usuce înainte de realizarea operației
următoare, respectiv a dezinfecției.
Efectul spălării corecte a suprafețelor adăposturilor este și cel de reducere semnificativă a
contaminării lor microbiene, cu până la 70…90 %, pe lângă obținerea unor suprafețe curate (lipsite
de murdărie). În plus doar lipsa de pe suprafețe a oricăror urme de murdărie face posibilă acțiunea
microbicidă eficientă a agenților utilizați în operația de dezinfecție (materia organică sau minerală
oferă protecție microorganismelor și poate reduce, chiar neutraliza agentul dezinfectant utilizat).
c) Dezinfecția este operația care are ca rezultat eliminarea sau distrugerea microbilor și
virusurilor, de pe medii inerte, în funcție de obiectivele fixate, respectiv are ca scop igienizarea
microbiologică a suprafețelor și mediilor (aer, apă, sol, etc.)
Dezinfecția este procesul prin care sunt distruse cele mai multe, sau toate microorganismele
patogene (în proporţie de 99,99%) cu excepţia sporilor bacterieni, de pe obiectele din mediul inert.
Dezinfecția se aplică în cazurile în care curăţenia nu elimină riscurile de răspândire a infecției, iar
sterilizarea nu este necesară.
Eficiența dezinfecției mediului adăposturilor este condiționată de următorii factori:
- calitatea efectuării operațiilor de curățire și spălare, efectuate anterior;
- alegerea judicioasă a agentului/agenților dezinfectanți în funcție de microorganismele și
agenții parazitari patogeni care trebuie distruși (cunoscuți după bolile care au evoluat în efectivul de
animale cazat anterior în spațiul respectiv, sau stabiliți prin examene microbiologice calitative ale
microflorei), de natura și calitatea materialelor de construcție a suprafețelor elementelor de închidere
ale adăpostului și de temperatura la care se va realiza aplicarea dezinfecției;
- calcularea corectă a concentrației dezinfectantului și a timpului necesar de acțiune și
respectarea cu strictețe a valorilor stabilite (concentrația dezinfectantului și timpul de acțiune) și
respectiv a cantității de soluție de lucru necesară per m2 suprafață sau m3 de aer de dezinfectat;
- aplicarea uniformă a dezinfectantului, pe întreaga suprafață, respectiv în întregul volum de
aer de dezinfectat;
- calitatea apei utilizate la diluția dezinfectantului chimic pentru obținerea soluției de lucru
(poate fi folosită doar apa potabilă);
105
- lipsa urmelor chimice de detergenți și a apei reziduale de pe suprafețele ce urmează a se

dezinfecta, pentru evitarea incompatibilităților antagonice dintre unii detergenți și unii dezinfectanți,
respectiv pentru evitarea diluării dezinfectanților cu apa stangnantă pe suprafețe;
- prevenirea recontaminării spațiilor supuse dezinfecției în perioada de vid sanitar.
Pentru adăposturi pot fi utilizate mijloacele de dezinfecție fizice sau chimice.
Mijloacele fizice ce pot fi folosite și în mediul adăposturilor, respectiv în activitățile conexe
de recoltare, condiționare și depozitare a producțiilor animale sunt:
- Radiațiile ultraviolete (UV) au o puternică și completă acțiune microbicidă, dar doar când
microorganismele nu sunt protejate de un substrat material, radiațiile ultraviolete solare sau artificiale
(lămpi de mercur și sticlă transparentă sau cu cuarț) fiind caracterizate prin acțiune chimică puternică
dar putere de penetrare redusă (de ordinul milimetrilor). Radiațiile UV solare, pot și trebuie să fie
utilizate în creșterea animalelor, prin expunerea la soare a suprafețelor diverselor ustensile, recipienți,
materiale textile diverse și ale echipamentelor de protecție ale personalului uman, etc. Cele artificiale
sunt utilizate în mod curent pentru dezinfecția aerului din interioare (săli de operații și alte spații din
spitale, laboratoare, etc.), și mai rar pentru dezinfecția apei sau a altor lichide (pentru a avea eficiență
lichidul este dezinfectat în strat subțire).
- Caldura uscată se poate obține prin încălzirea controlată a aerului în spații speciale (etuve,
cuptoare) și este utilizată în mod curent pentru dezinfecția/sterilizarea obiectelor metalice sau din
sticlă de dimensiuni relative mici. Pentru distrugerea microorganismelor nesporulate este necesară o
temperatură de peste 100oC, aplicată 1…1,5 ore, iar pentru distrugerea formelor sporulate este
necesară o temperatură de cca. 150oC aplicată 3 ore.
o Flambarea este tot o formă de căldură uscată folosită pentru dezinfecția unor suprafețe prin
aplicarea unei flăcări deschise ce realizează o temperatură locală de câteva sute de grade Celsius
(flacăra produsă de o lampă cu benzină - flambator, un arzător legat la o butelie cu gaze natural
lichefiate). Este o metodă care realizează distrugerea tuturor microorganismelor existente la acel
moment pe suprafețele și în aerul din apropierea lor, indiferent de grupa lor sistematică sau de formă
(vegetativă sau sporulată), precum și insectele (adulte, larve, ouă). Flambarea se poate aplica cu
succes în zootehnie, pentru dezinfecția suprafețelor și dotărilor din adăposturi, pentru dezinfecția
suprafețelor spațiilor și dotărilor de cazare și întreținere a animalelor din abatoare, mijloacelor de
transport a animalelor, etc. Pentru creșterea eficienței dezinfecției prin flambare se recomandă
stropirea cu apă a zonelor cu geometrie închisă (colțuri, canturi, canale colectoare, crăpături), prin
formarea vaporilor de apă crescându-se acțiunea distructivă asupra tuturor formelor de viață a
microorganismelor și insectelor.
o Arderea/incinerarea constituie un mijloc radical de dezinfecție, care se aplică pentru
distrugerea obiectelor, materialelor, cadavrelor infectate, virusate, infestate. Este o practică ce se
aplică în situațiile epidemice la animale domestice.
- Căldura umedă se poate utiliza sub forma apei fierbinți aplicate pe suprafețe, fierberii unor
obiecte, respectiv sub forma vaporilor de apă suprasaturați (autoclavare).
o Apa fierbinte, la 70…80 oC, sau chiar la 100 oC (clocotite) aplicată pe suprafețe, ar putea avea
efect microbicit pentru formele vegetative microbiene, dar acțiunea este dependentă de temperatura
proprie a suprafețelor și cea a aerului (a mediului), care de obicei este mult mai redusă, ceea ce duce
la reducerea rapidă a nivelului termic la nivelul suprafețelor, la cca. 30..40 oC, și ca urmare nu se mai
poate realiza acțiunea microbicidă. Rămâne o metodă indicată a se aplica sau nu în etapa spălării
hidromecanice a igienizării, în funcție de natura și compoziția chimică a murdăriei de pe suprafețe.
o Fierberea este o metodă de dezinfecție simplă și eficientă a fi aplicată pentru dezinfecția, chiar
sterilizarea, unor obiecte metalice (de mici dimensiuni), de sticlă termorezistentă și mai ales textile
(echipament de protecție, sedile, etc.).
o Vaporii de apă (aburul), produși la temperatura de fierbere, la presiune atmosferică (la 100oC)
sau suprasaturați, la suprapresiune (la 115...120 oC) sunt utilizați pe scară largă pentru dezinfecția și
sterilizarea unor obiecte și materiale (în etuve și autoclave), produse (în autoclave de mari dimensiuni
pentru unele materii prime, ex. cerealele) și la dezinfectarea suprafețelor circuitelor închise. Pentru
dezinfecția cu ajutorul vaporilor de apă (aburilor) este cunoscută relația conform căreia cu cât
presiunea creată în interiorul aurtoclavelor și circuitelor este mai mare, cu atât temperatura vaporilor
106
suprasaturați este mai mare (relație direct proporțională). Timpul necesar de expunere a obiectelor,
materialelor, produselor, suprafețelor este de 30..40 minute (la 1,5 atmosfere și 110…111 oC) pentru
distrugerea formelor vegetative de microorganisme și 70…90 minute (în același condiții: 1,5
atmosfere și 110…111 oC) pentru distrugerea sporilor.
- Frigul (refrigerarea și congelarea) este un procedeu larg aplicat pentru efectul său
bacteriostatic, de împiedicare a multiplicării microorganismelor. Poate avea și efect microbicid, însă
foarte variabil în funcție de cerințele de temperatură ale diferitelor specii microbiene, și respectiv
nivelul temperaturii coborâte aplicate și mai ales rata de răcire (rapiditatea răcirii/congelării).
Congelarea și refrigerarea produselor animale sunt metode mult utilizate în domeniul creșterii
animaleler, cu aplicare mai ales în tratamentul primar al producțiilor animale recoltate. Trebuie însă
specificat că se exploateaază în special efectul microbiostatic al frigului, de împiedicare a
multiplicării microorganismelor.
- Uscarea/deshidratarea se poate aplica ca măsură de dezinfectare singură (prin captarea
vaporilor de apă dintr-un volum de aer), sau împreună cu căldura (radiații calorice, IR), pentru formele
vegetative ale microorganismelor însă timpul în care are loc distrugerea lor prin deshidratare este
dependent de specia microorganismelor (ex. virusul rabic, rezistă 14 ore; bacilul morvei rezistă până
la 14 zile).
- Ultrasunetele reprezintă vibrații cu o frecvență foarte mare (100000 Hz/s) care nu sunt
percepute de urechea umană (care percepe 15000…20000 hz/s), produse artificial cu dispozitive ce
folosesc efectul piezo-electric (un cristal de cuarț care oscilează sub acțiunea unui câmp electric
alternativ). Acțiunea microbicidă se bazează pe fenomenul de cavitare, respectiv formare de vacuole
în citoplasma celulară, cu generarea de diferențe de presiune intracelulară ce duc la ruperea
membranei celulare.
Utilizarea ultrasunetelor pentru dezinfecția lichidelor (laptelui, apei) are avantajul că nu
modifică structura chimică sau proprietățile fizice ale acestora, dar este puțin utilizată în practică
curentă deoarece este costisitoare atât ca investiție inițială cât și ca utilizare.
Mijloacele chimice dezinfectante sunt mult mai frecvent folosite în dezinfecția suprafețelor și
a mediului adăposturilor. Un dezinfectant chimic ideal trebuie să îndeplinească simultan mai multe
condiții:
• să nu fie toxic pentru om și alte forme de viață utile în dozele folosite (concret să fie un produs
autorizat – anexa 1);
• să nu fie periculos de manevrat;
• să nu aibă acțiune corozivă asupra suprafețelor;
• să fie stabil în apă și să fie eficienți, indiferent de calitatea apei;
• să posede un spectru larg de acțiune microbicidă asupra microorganismelor;
• să se caracterizeze printr-o bună capacitate de pătrundere în materialele și biofilmele de pe
suprafețe;
• să fie accesibili ca și cost (raport bun cost/eficiență).
Substanțele chimice dezinfectantante se aplică sub formă lichidă (soluții, emulsii, suspensii)
sau sub formă de aerosoli în funcție de specificul obiectivului de dezinfectat și calitățile lor.
După modul de acțiune asupra microorganismelor, dezinfectanții cei mai folosiți în zootehnie
sunt:
- Dezinfectanți oxidanți, care își bazează proprietățile microbicide pe proprietatea lor de a ceda
oxigen și de a oxida sunstanțele organice, deci și celulele microbiene vii, care sunt astfel distruse
(acţiunea oxidantă este bazată pe oxidările ireversibile ala radicalului sulfhidric al cisteinei, ale
radicalului amilic al aminoacizilor şi ale fierului din enzimele de tip hemic). Proprietățile microbicide
sunt dependente în mod clar de absența materiilor organice pe suprafețe și îndeosebi a proteinelor,
ceea ce accentuează importanța realizării corecte a curățirii și spălării suprafețelor. Din această
grupă se utilizează frecvent în domeniul creșterii animalelor:
o Clorura de var (varul cloros) soluție sau suspensie 1…5 % clor activ, folosite pentru
dezinfecția adăposturilor, depozitetelor, solului, apei, purinului, etc;
107
o Hipocloritul de sodiu soluție 0,4…1,5 % clor activ folosit pentru dezinfecția suprafețelor
impermeabile ale adăposturilor, lăptăriilor, platformelor de muls, instalațiilor de muls, a recipietelor
și bazinelor utilizate în transportul, tratamentul primar și păstrarea laptelui;
o Cloramina în soluții 1…5 % clor activ, folosite pentru dezinfecția adăposturilor și a
obiectivelor conexe acestora;
o Permanganatul de potasiu utilizat în concentrații de 2…4 % pentru dezinfecția diferitelor
suprafețe din ferme, lăptării, puncte de sacrificare, laboratoare, depozite, etc.
- Sărurile metalelor grele care își bazează proprietățile dezinfectante pe disocierea lor electrolitică
în soluții apoase. Din această grupă se utilizează:
o Sulfatul de cupru (piatra vânătă) în soluții 5 % fierbinți pentru combaterea mucegaiurilor în
diferite incinte anexe (depozite, lăptării, camere frigorifice).
- Fenolii, crezolii și derivații lor ce își datorează acțiunea microbicidă combinării lor chimice cu
substanțele proteice și cu lipidele din citoplasma celulelor bacteriene. Din această grupă se folosesc:
o Fenolul utilizat în soluții 3…5 % fenol + 2 % săpun + 95…93 % apă;
o Amestec sulfo-fenic soluție apoasă 5 % formată din 30 părți fenol brut și 5,5 părți acid
sufuric;
o Lizolul în soluții apoase 3…10 %;
o Creolina în emulsie apoasă 3…5 %.
Aceste substanțe dezinfectante sunt folosite pentru dezinfecția adăposturilor, rigolelor și canalelor
colectoare a dejecțiilor, bazinelor și platformelor de gunoi, a gunoiului de grajd și purinului, etc. Au
însă un miros puternic și persistent care este preluat de produsele animale.
- Alcalii care au o acțiune dezinfectantă datorită disocierii lor electrolitice cu concentrarea de ioni
oxidrilici (OH). Dintre alcali sunt foarte mult utilizați:
o Hidroxidul de sodiu (soda caustică) în soluții fiebinți, cu concentrație 2…5 %, realizează o
bună dezinfecție pentru suprafețele adăposturilor, diversele obiecte și amenajări din acestea, padocuri,
curți, etc;
o Hidroxidul de calciu (var stins) este folosit pentru văruirea diverselor suprafețe interioare și
exterioare ale adăposturilor, cu efect dezinfectant bun dar are și efect dezodorizant și de îmbunătățire
a albedoului suprafețelor;
o Carbonatul de sodiu (soda de rufe) este folosit în curățirea și dezinfecția echipamentului de
lucru a personalului;
- Alcoolii care realizează coagularea albuminelor din celulele microbiene. Din această grupă sunt
mai mult folosite soluțiile alcoolice:
o bromura de cetil-piridiniu (Bromocet - soluție alcoolică cu 10…20 % substanță activă) ce se
poate utiliza eficient numai pe suprafețele și obiectele perfect curate, în soluție apoasă 1…2 %
substanță activă;
o aldehida formică, formaldehida (Formolul comercial ce reprezintă o soluție de 35…40 %
aldehidă formică, 15 % alcool metilic și 45…50 % apă) ce este mult utilizată în soluție (1..2 %
aldehidă formică) cât și sub formă de aerosoli pentru spațiile ce pot fi închise (75…250 ml/m3 volum
adăpost sau încăpere în funcție de scop, respectiv distrugerea formelor vegetative sau și a celor
sporulate ale microorganismelor) pentru dezinfecția suprafețelor adăposturilor, a aerului din
adăposturi, săli și ouă de incubație și incubatoare, a mijloacelor de transport, amenajărilor interioare,
cuștilor și compartimentărilor interioare, lânii, părului, etc. Timpul de contact este de 24 ore, după
care adăposturile se deschid și se ventilează activ.
Pentru fermele în care a evoluat boli de tip tuberculoză (dezinfecție de necesitate, în focar) se folosește
o soluție apoasă combinată de formaldehidă 3 % și sodă custică 3 %, care se aplică de trei ori în
incintele respective cu respectarea timpului de contact de 24 ore. Pentru obținerea aerosolilor se
folosesc aparate de formolizare (atomizoare, formolizatoare).
d) Verificarea eficienței igienizării este operația finală a igienizării suprafețelor, ca de altfel

și a apei și aerului, care are rolul important să certifice, pe cât posibil nesubiectiv, eficiența operațiilor
igienizării, în special al dezinfecției.
108
Eficienţa igienizării se apreciază organoleptic, prin teste rapide și prin examen de laborator
(teste chimice și analize microbiologice - teste de sanitație).
- Examenul organoleptic, deși poate fi subiectiv, are un rol deosebit de important pentru eficiența
economică a igienizării, el constând într-un control riguros pe fluxul igienizării, realizat vizual
(eventual cu dispozitive de mărire) urmărindu-se detectarea prezenței pe suprafețe a oricăror urme de
murdărie. Examenul este realizat de personal experimentat și responsabil cu scopul remedierii în timp
util a deficiențelor observabile indiferent de natura lor. Acest lucru este obligatoriu și necesar pentru
fiecare din operațiile și etapele igienizării, ele având un rol specific, semnificativ în rezultatul final al
igienizării.
- Testele rapide de verificare a eficienţei igienizării sunt utilizate din ce în ce mai frecvent și sunt
reprezentate de:
 Testul de bioluminiscenţă – TB se bazează pe faptul că microorganismele rămase viabile după
igienizare conţin ATP şi produc bioluminescenţă în prezenţa luciferazei şi a unui co-factor
(ex. enzima piruvat fosfat dikinaza - PPDK). Bioluminescența se creează atunci când o
substanţă numită luciferină, proprie microorganismelor se combină cu oxigenul, reacţia fiind
catalizată de o enzimă denumită luciferază, iar prin această întâlnire chimică se formează
oxiluciferina, și astfel este degajată energie sub formă de lumină. Fiecare specie de
microorganisme are tipurile ei particulare de luciferină şi luciferază (motiv pentru care e mai
corect să spunem luciferine şi luciferaze, deoarece ele sunt clase de substanţe înrudite, dar cu
caracteristici uşor diferite de la o specie la alta). Reacţia ATP-ului cu enzima luciferază
produce lumină care poate fi măsurată cu un luminometru. Cantitatea de lumină arată numărul
organismelor vii din proba pentru analiză. Procedeul patentat al Lumitester MLPD30 - Patent
Nr. US 6054305 - se bazează pe măsurarea bioluminiscenţei.
În plus bioluminescența apare și în cadrul descompunerii enzimatice a adenozin trifosfat
(ATP) în adenozin monofosfat (AMP) în prezenţa enzimei luciferază şi a enzimei piruvat
fosfat dikinaza - PPDK. ATP şi AMP sunt molecule prezente în celulele tuturor fiinţelor vii
indiferent dacă este vorba de animale, plante, mucegaiuri, drojdii sau bacterii. AMP se
formează din ATP în bacterii când acestea se găsesc în stare de repaus şi îşi reduc
metabolismul, caz posibil în prezenţa căldurii şi a enzimelor, dar și în cazul operațiilor și
etapelor igienizării suprafețelor.
 Determinarea colorimetrică semicantitativă a cantităţilor de proteină/cm2 în urma căreia este
cosiderată o igienizare corectă când cantitatea de proteină găsită este sub 10 mcg/cm2.
Măsurătorile efectuate prin metoda detectării colorimetrice a proteinelor necesită un timp de
măsurare mai lung şi prezintă o sensibilitate considerabil redusă.
- Examenul chimic determină prezenţa urmelor de substanţe chimice (detergenți, dezinfectanți,
sanitizanți) pe suprafeţele supuse igienizării, la anumite intervale de timp de la efectuarea acesteia.
Aceste teste se recomandă pentru verificarea efectuării corecte a igienizării, dar și a uniformităţii de
dispersie a substanţelor utilizate, în toate operațiile igienizării ce le utilizează și respectiv, după un
anumit interval de timp de la finalul igienizării, pentru verificarea îndepărtării corecte de pe suprafețe
a substanțelor chimice utilizate. Utilizează:
 Testul substanțelor inhibitoare – TSI ce are ca scop detectarea prezenței pe suprafețe a urmelor
de substanțe chimice (detergente, dezifectante sau sanitizante), aspect care indică deficințe în
operațiile igienizării. Se utilizează metoda reducerii albastrului de metil pe probe de sanitație
recoltate de pe suprafețe (coform procedurii descrise la examenul microbiologic).
Metoda presupune introducerea într-un vas Erlenmayer a 20 cm³ peptonă, soluţie 3 %, se
adaugă 3,5 cm³ cultură de Streptococcus thermophilus şi 0,1 cm³ albastru de metil, soluţie 0,5
% şi amestecul se agită bine. Într-o eprubetă se introduce, cu pipeta, 10 cm³ probă de sanitație
de analizat, iar într-o altă eprubetă 10 cm³ ser fiziologic steril (probă martor). Eprubetele se
încălzesc pe baia de apă la 85...90 °C, timp de 10 min şi apoi se răcesc la 42...45 °C. Apoi, în
mod aseptic, se introduc în fiecare eprubetă câte 2 cm³ din amestecul pregătit în vasul
Erlenmayer, se agită şi apoi se menţin pe baia de apă la 41...42 °C, timp de 120 min.
Interpretarea se realizează astfel:
109
- dacă pe suprafețe nu sunt prezente urme de substanţe inhibitoare, după 120 min conţinutul
eprubetelor, inclusiv proba martor, va prezenta culoarea albă → rezultat negativ ( - ).
- dacă pe suprafețe sunt prezente urme de substanţe inhibitoare, conţinutul eprubetelor va fi
şi după 120 min de culoare albastră → rezultat pozitiv (+). Inelul albastru ce se formează în
eprubetă la suprafaţa probei, pe înălţimea de 1 cm, nu se ia în considerare.
Testul poate fi realizat și pe probe de produse animale recoltate imediat după începerea noului
proces de recoltare/tratament primar, mai ales pentru sistemele de instalații de muls și utilaje
supuse igienizării în circuit închis.
- Examenul microbiologic, este mult mai sigur, nesubiectiv, el fiind realizat conform unor
proceduri de recoltare a probelor de sanitație șia unor teste de analiză microbiologică standardizate,
legiferate, începând cu procedurile de recoltare a probelor de analiză, continuând cu condițiile de
analiză propriu-zisă (tehnici de însămânțare, medii de cultură/organisme test utilizate, condiții de
termostatare/incubare, tehnică de numărare, etc.) și încheind cu condițiile de interpretare a
rezultatelor.
Examenul se realizează direct pe probe de sanitație (probe recoltate de pe suprafețe sau din
aer), dar și indirect prin testarea microbiologică a probelor de produselor animale ce vin în contact
direct cu suprafețele igienizate, pe probe recoltate imediat după începerea fluxul recoltării lor (mulsul
mecanic).
Examenul se bazează pe detectarea unor microorganisme indicator, rămase viabile pe
suprafețele și mediile (aer, apă, materii prime) supuse igienizării (recoltate de pe suprafețe prin probe
de sanitație) și supunerea lor condițiilor lor optime de dezvoltare realizate artificială (în condiții de
laborator), respectiv ele cultivându-se pe medii nutritive specifice și la temperatură optimă sau
inoculându-se în organisme vii – embrioni, cobai, mamifere santinele).
Pentru aprecierea cantitativă, a numărului de microorganisme indicator rămase viabile, se
procedează la numărarea coloniilor dezvoltate pe mediul de cultură, după termostatare, cunoscându-
se cu certitudine că dintr-un microorganism se dezvoltă o colonie.
Prelevarea probelor/testelor de sanitație pentru controlul bacteriologic/microbiologic al
suprafeţelor, utilajelor, instrumentelor şi echipamentelor de protecţie utilizează:
- tampoane de sanitaţie cu tijă, sterile;
- soluţie fiziologică peptonată, sterilă.
Tehnica de lucru presupune ca prelevarea testelor pentru controlul
bacteriologic/microbiologic al suprafeţelor ce au fost supuse igienizării să se realizeze înainte de
populare sau după spălare şi decontaminare şi niciodată în timpul ciclului de producție. În situaţia în
care se observă murdărie vizibilă, resturi de materie organicǎ, igienizarea trebuie considerată ca
neacceptabilă fără nici o altă evaluare microbiologică.
Locurile cărora trebuie să li se acorde cea mai mare atenţie pentru recoltarea testelor de
sanitație sunt zonele în care este cel mai probabil ca microorganismele să supraviețuiască igienizării
(colțuri, crăpături, locuri cu geometrie închisă, etc) și respectiv zonele care sunt destinate să intre în
contact sau intra în contact accidental cu producțiile animale (garniruri, capace, îmbinări etc.).
Suprafaţa de pe care se face prelevarea probelor trebuie să fie cel puţin 1/10000 din suprafaţa
totală supusă decontaminării.
Prelevarea probelor se execută prin ştergerea suprafeţei de testat, astfel încât să se acopere o
suprafaţă totală de 100 cm2 (10 cm x 10 cm), marcată de un şablon steril sau prin apreciere. Recoltarea
se face aplicând o presiune fermă pe suprafaţă, trecând tamponul de 3 ori prin acelaşi loc, în direcţii
diferite (a doua trecere perpendiculară pe prima, iar a treia, oblică pe primele două).
Pentru zonele umede pot fi suficiente tampoanele din bumbac uscate.
În cazul suprafeţelor uscate, tampoanele din bumbac se umectează cu 1 ml soluţie fiziologică
peptonată, sterilă (8,5 g NaCI, 1 g triptonă-cazeină-peptonă, după caz, 1g agar şi 1000 ml apa
distilată). Dacă recoltarea se efectuează imediat după igienizare cu utilizare de dezinfectanți chimici,
la soluţia de umectare pentru tampoane trebuie adăugată o cantitate de 30 g/l Tween 80 (detergent de
laborator) şi 3g/l lecitină (sau alte produse cu un efect similar) pentru neutralizarea subtanțelor
chimice dezinfectante.
110
Pentru transportul şi păstrarea probelor ele se individualizează prin etichetare şi se trimit la

laborator, cu asigurarea temperaturii de 4°C pe durata transportului. În timpul transportului, probele
sunt protejate de acţiunea directă a razelor solare şi se evită, pe cât posibil, păstrarea acestora mai
mult de 24 ore la frigider.
Prelevarea probelor pentru controlul microbiologic al aerului din adăposturi și alte
interioare se realizează din toate ariile acestora și utilizează plăcile Petri cu diametru de 10 cm (sau
petrifilmele cu același diametru), furnizate de laborator, cu medii de cultură pentru determinările
specifice, în mod uzual: cu geloză nutritivă pentru numărul total de germeni (NTG) şi cu mediul
Sabouraud număr total de drojdii şi mucegaiuri (NTF).
Tehnica de lucru presupune ca în incintele de controlat mediile de cultură să se expună (se
lasă descoperite) pentru însămânțarea prin sedimentarea aeromicroflorei, câte 2 placi cu mediu pentru
NTG şi câte 2 plăci cu mediu pentru NTF, timp de exact 10 minute. Mediile de cultură se aşează o
placă pe pardoseală şi o placă la înălţimea de 0,8 – 1,0 m. După 10 minute, plăcile se acoperă cu
capacele lor, plăcile se identifică în funcţie de locul prelevării, prin notare pe capac, se ambalează, se
sigilează şi se transportă cât mai repede și în condiţii de refrigerare (2-4oC) la laborator, unde se vor
incuba imediat.
În prezent, în România și Uniunea Europeană, sunt utilizate pentru verificarea, în mod direct
și indirect, a eficienței igienizării suprafețelor si mediilor, următoarele teste microbiologice:
 Testul bacililor coliformi modificaţi (TBCM) se utilizează cel
mai frecvent pentru aprecierea eficienței igienizării locale și
generale, utilizând mediul de cultură Kessler-Swenarton
pentru însămânțarea probelor de sanitație. Se însămânţează în
condiţii aseptice 1 ml din proba de sanitaţie într-un tub de
fermentare, tub Durhan (figura 54).
Incubarea tuburilor însămânţate se face la 37°C, timp de 48
ore. Este considerată pozitivă proba care a produs cel puţin
1/10 gaz din volumul tubului de fermentare, iar mediul s-a
tulburat.
Interpretarea rezultatelor obținute după termostatare se
bazează pe producerea de gaz în tuburile Durhan și pe
fenomenul de turbiditate a mediului de cultură în cazul
prezenței bacteriilor coliforme. Examenul este folosit și
pentru verificarea eficienței tratării și dezinfecției apei
potabile. Figura 54: Tub Durhan cu
 Testul coli (TC) - urmăreşte punerea în evidenţă a prezenţei mediu de cultură Kessler-
bacteriei Escherichia coli. În laborator se omogenizează Swenarton
energic probele de sanitație şi se însămânţează prin inundare pe mediu Levine (extract pancreatic
de gelatină+lactoză+fosfat de dipotasiu+albastru de metil+eozină Y+agar) repartizat în plăci Petri
(figura 55).
Excesul de lichid se aspiră cu pipeta Pasteur. Plăcile astfel însămânțate se incubează 48 ore la
37°C.
Igienizarea este apreciată ca fiind corect executată dacă pe mediul Levine nu se dezvoltă colonii
de Escherichia coli (figura 55 - colonii de culoare violet închis cu reflexe metalice aurii-verzui, cu
diametrul de 2-3 mm, colonii plate sau ușor concave, cu un luciu metalic și cu tendința de
confluență, au un centru opac când sunt analizate în lumină, ce reprezintă ¾ din suprafața coloniei).
Prezenţa coloniilor de E. coli din unele probe impune refacerea decontaminării parţial, iar dacă
probele pozitive provin din locuri diferite se va reface decontaminarea în totalitate.
111
Figura 55: Mediul de cultură Levine și coloniile de Escherichia coli
Acest test în prezent se consideră că nu reflectă îndeajuns de precis eficienţa decontaminării,

deoarece colibacilii sunt sensibili la acţiunea substanţelor decontaminante şi sunt distruşi înaintea
altor germeni patogeni (bacilul
tuberculozei, bacilul paratuberculozei,
bacterii sporulate, virusuri fără
pericapsidă).
 Testul enterobacteriilor – TE este testul
microbiologic ce tinde să înlocuiască
testul bacililor coliformi modificaţi
(TBCM) și testul coli (TC) și în
aprecierea eficienței igienizării
suprafețelor. Utilizează mediul de
cultură Slanetz-Bartley (agar-glucoză-
azidă de sodiu-trifenil te trazol clorură)
care s-a dovedit selectiv 100% pentru Figura 56: Colonii de enterobacterii spp.
enterobacterii. Mediul de cultură se însămânțează prin dispersii direct cu cu tamponul de sanitație
în striuri, pe sectoare pentru obținerea de colonii izolate. Se termostatează la 44 oC timp de 48 ore.
Coloniile de enterococci (figura 56) dezvoltate sunt rotunde, cu marginile regulate, cu aspect
mucos, de culoare roz până la roșu închis. Dezvoltarea acestora semnifică un test pozitiv, respectiv
igienizare neeficientă, necorespunzătoare.
 Testul stafilococic (TSt) se utilizează prioritar pentru verificarea eficienței igienizării de necesitate
dar și a igienizării profilactice. Utilizează mediul Chapman (NaCl 7,5%+ manitol + roșu fenol)
pentru însămânțarea probelor.
Figura 57: Colonii de stafilococi
Însămânțarea se realizează cu ajutorul unei pipete sterilizate cu care se agită şi se presează

tamponul de vată din eprubeta cu soluţia fiziologică din care se aspiră 1 cm3 de suspensie şi se
introduce într-o placă Petri sterilizată. Agarul Chapman se răceşte la temperatura de 42-43°C şi se
toarnă în plăcile însămânţate. Plăcile se introduc în termostat la 37°C, 24 ore şi apoi se examinează.
Coloniile se stafilococi (figura 57) de la suprafaţa mediului sunt mici, rotunde, opace, cu marginile
112
perfect netede, iar cele din profunzimea mediului sunt discoidale, fără excrescenţe. Interpretarea
rezultatelor se poate baza și pe virarea culorii mediului de cultură de la roșu la galben citron în
cazul dezvoltării coloniilor de stafilococi în urma termostatării.
 Testul acido-alcoolo-rezistenţilor (TAAR) se utilizează când testul stafilococic (TSt) este negativ,
pe aceleași probe (tampoane de sanitație + resturi solide + resturi lichide) și constă în evidențierea
bacililor acido-alcalo-rezistenți (BAAR) prin examen bacterioscopic (examinarea la microscop).
Examinarea microscopică implică prepararea a minimum 3 frotiuri (colorate Gram şi Ziehl
Neelsen). BAAR (figura 58) apar ca bacili subţiri, drepţi, de 0,4/3 μm, roşii pe fond albastru
(celelalte structuri au culoare albastră).
Colorația Gram este

o colorație compusă folosită
în microbiologie pentru
examenul microscopic al
bacteriilor, care a permis
clasificarea acestora în funcție
de afinitatea tinctorială a
peretelui bacterian. Metoda a
fost inventată de bacteriologul
danez Hans Christian Gram,
în anul 1884. Figura 58: Bacili acido-alcalo-rezistenți (BAAR)
Principiul metodei se
bazează pe faptul că colorantul bazic (violetul de gențiană) pătrunde în celula bacteriană fixată în prealabil și
reacționează cu componenții acizi din citoplasmă care, după tratarea cu soluția Lugol (iodură de potasiu și iod),
formează un complex stabil intracelular. Acest complex insolubil este specific bacteriilor Gram pozitive ce nu
se decolorează cu alcool acetonă. Bacteriile Gram negative în care nu se formează acest complex stabil se
decolorează și trebuie recolorate cu alt colorant de contrast (fucxina).
Soluții necesare: Violet de gențiană, Soluție Lugol (rol de mordansant) , Alcool-acetonă, Fucxină
diluată 1/10.
Tehnică presupune acoperirea frotiului cu soluție violet de gențiană și se ține 1 minut. Se îndepărtează
colorantul, se spală cu apă și se adaugă soluția Lugol 1 minut. Se îndepărtează soluția Lugol fără a spăla și se
decolorează cu alcool acetonă prin mișcări ale lamei până când soluția devine incoloră (depinde de grosimea
preparatului dar în general 20 secunde). Se spală cu apa și se adaugă fucsină 1 minut. Apoi se spală și se usucă
pe hârtie de filtru.
Ca rezultat bacteriile Gram pozitive apar colorate în albastru-violet iar cele Gram negative se colorează
în roz până la roșu.
Colorația Ziehl-Neelsen, cunoscută ca și colorație acido-alcoolo-rezistentă este o colorație specială
pentru bacterii folosită pentru a identifica organisme acido-alcoolo-rezistente, în special micobacterii.
Mycobacterium tuberculosis este cea mai importantă din acest grup deoarece este responsabilă pentru
tuberculoză (TB). Alte specii de Mycobacterium implicate în bolile umane sunt Mycobacterium leprae,
Mycobacterium kansasii⁠, Mycobacterium marinum⁠, Mycobacterium bovis⁠, Mycobacterium africanum⁠ și
membrii complexului Mycobacterium avium-intracellulare infection⁠. Complexul Mycobacterium avium-
intracellulare infection⁠ cuprinde două specii: Mycobacterium avium și Mycobacterium intracellulare și
deoarece aceste specii sunt greu de diferențiat ne referim la ele colectiv ca Mycobacterium avium-
intracellulare.
Microorganismele acido-alcoolo-rezistente, cum ar fi Mycobacterium conțin cantități mari de
substanțe lipidice în pereții celulari numiți acizi micolici.
Reactivii utilizați sunt fucsina funicată (carbol fucsina) Ziehl–Neelsen, acid, alcool și albastru de
metilen. Bacilii acido-alcoolo-rezistenți vor fi roșu aprins după colorare.
Metoda de colorare acido-alcoolo-rezistentă tipică implică depunerea celulelor din suspensie pe o
lamă, apoi uscarea lichidului la aer și fixarea la căldură a celulelor. Lama este acoperită cu fucsina funicată,
care este apoi încălzită până la începerea evaporării colorantului și se înlătură fucsina prin spălare cu apă de
robinet. Lama este apoi acoperită cu o soluție de acid clorhidric 1% în alcool izopropilic (sau metanol) pentru
a îndepărta fucsina funicată, astfel îndepărtând colorantul de pe celulele care sunt neprotejate de un strat ceros
lipidic. Ulterior celulele sunt colorate cu albastru de metilen și văzute la microscopul cu imersie. Inițial, fucsina
funicată colorază fiecare celulă. Atunci când acestea sunt decolorate cu acid-alcool, numai bacteriile non-
113
acido-alcoolo-rezistente ajung decolorate deoarece nu au un strat cerat lipidic gros, ca bacteriile acido-alcoolo-
rezistente. Atunci când este aplicată contra colorația, bacteriile non-acido-alcoolo-rezistente se colorează și
devin albastre când sunt privite la microscop. Bacteriile acido-alcoolo-rezistente păstrează fucsina funicată
astfel încât acestea apar roșii.
Rezultatul examenului microscopic trebuie să fie cuantificat prin numărul de BAAR în raport cu
numărul de câmpuri examinate. Testul se consideră negativ în situația în care nu se găsește nici un
bacil la examinarea a 100 câmpuri microscopice și respectiv pozitiv în cazul prezenței unuia sau a
mai multor germeni la examinarea a 100 câmpuri microscopice.
 Testul de sanitaţie prin bioproba pe cobai (TSBC) se execută în scopul eliminării riscului
transmiterii orizontale a infecției tuberculoase (cu bacilul Koch), sau a altor boli contagioase în
fermele de animale, respectiv la efectivele de animale ce urmează a se introduce în unitate, pentru
popularea lor. Testul constă în introducerea și menținerea în unitate a unui lot de cobai (animale
de experiență) fără imunitate și după perioada de incubație a bacilului Koch, examenul
anatomopatologic al acestora urmărește punerea în evidență a leziunilor TBC. În situația în care
aceste leziuni sunt puse în evidență, chiar doar la un singur cobai, testul este considerat pozitiv.
 Numărul total de germeni (NTG) și numărul total de fungi, miceți (NTF) se determină în mod
curent pentru verificarea eficienței igienizării (dezinfecției) aerului și a suprafețelor din adăposturi
și incintele interioarelor zootehnice, realizându-se însămânțări prin sedimentarea aeromicroflorei
sau clasice (din probe/tampoane de sanitație) a mediului nespecific de geloză nutritivă (peptonă
triptică-extract de drojdie-glucoză-agar; macerat de carne-peptonă lactoză-agar - pentru NTG),
respectiv mediul Sabouraud (geloză+maltoză/glucoză+antibiotice - pentru NTF).
Determinarea numărului total de germeni mezofili aerobi - NTG, și respectiv a numărul total de
fungi, miceți (NTF) de pe suprafețe utilizează metoda directă – metoda diluţiilor zecimale
succesive. Metoda directă stabileşte gradul de contaminare microbiană a tampoanelor de sanitație
(și astfel a suprafețelor supuse verificării eficienței igienizării) prin încorporarea unei cantităţi de
probă în mediul de cultură solid şi se incubează la 30 °C sau 37 °C în aerobioză.
Se numără coloniile crescute şi se interpretează astfel: igienizarea suprafețelor adăposturilor

se consideră corespunzătoare, eficientă, când numărul de colonii dintr-un loc de recoltare nu
depășește 50 în cazul NTG, și respectiv 30 în cazul NTF, iar totalul locurilor de recoltare cu
rezultat pozitiv (cu un număr mai mare de 50 colonii dezvoltate pentru NTG și respectiv 30 pentru
NTF) nu depășește 30 % din totalul locurilor controlate.
Obţinerea diluţiilor zecimale succesive se realizează astfel:

- proba de
analizat –
tampoanele de
sanitație se
omogenizează
prin agitare şi
se dozează 10
cm³ de probă
care se
introduce într-
un vas
Erlenmayer în Figura 59: Colonii de NTG și NTF
care se află 90 cm soluţie fiziologică peptonată. Se obţine astfel diluţia 1/10 (1 cm³ din diluţia
³
1/10 reprezintă 0,1 cm³ din proba de analizat);

- diluţia 1/10 se omogenizează prin 10 pipetări succesive cu o pipetă de 10 cm³ şi apoi cu aceeaşi
pipetă se dozează 1cm³ diluţie 1/10, care se adaugă peste 9 cm³ soluţie fiziologică peptonată
într-o eprubetă sterilă. Se obţine diluţia 1/100 (1cm³ diluţie 1/100 reprezintă 0,01cm³ probă);
114
- diluţia 1/100 se omogenizează prin 10 pipetări succesive cu o altă pipetă, cu care apoi se
recoltează 1cm³ diluţie 1/100 care se adaugă într-o altă eprubetă, peste 9 cm³ soluţie fiziologică
peptonată. Se obţine diluţia 1/1000 (1 cm³ diluţie 1/1000 reprezintă 0,001cm³ probă).
- diluţia 1/1000 se omogenizează prin 10 pipetări succesive cu o altă pipetă, cu care apoi se
dozează 1 cm³ diluţie 1/1000 care se adaugă într-o eprubetă în care se găsesc 9 cm³ soluţie
fiziologică peptonată. Aceasta este diluţia 1/10000 (1cm³ diluţie 1/10000 reprezintă 0,0001cm³
probă).
Se continuă efectuarea diluţiilor în funcţie de
concentația microbiologică suspicionată.
Aparatura, materialele şi mediile de cultură necesare
sunt: termostat reglabil la 30±1 °C sau la 37±1 °C (figura
60); baie de apă pentru topirea mediilor; lupă cu puterea
de mărire de 3 x; pipete de diferite capacităţi, sterile; cutii
Petri cu diametrul de 10 cm, sterile; dispozitive de
numărat; eprubete de 16 x 160 mm, sterile; medii de
cultură nutritive neselective solide - geloză nutritivă
(peptonă triptică-extract de drojdie-glucoză-agar;
macerat de carne-peptonă lactoză-agar) și mediul
Sabauard sau petrifilme cu mediile respective.
Tehnica de lucru presupune însămânţarea a două plăci
Petri (sau câte două petrifilme), din proba de analizat şi Figura 60: Termostat reglabil
din fiecare diluţie, însămânţarea făcându-se cu câte 1 cm , în condiţii aseptice (de fiecare dată cu
³
altă pipetă sterilă, lucrându-se deasupra unei flăcări libere). În fiecare placă Petri se introduc cca.
15 cm³ mediu de cultură nutritiv solid, topit şi răcit la 47±1 °C. De la efectuarea diluţiilor şi până
la încorporarea lor în mediu nutritiv nu trebuie să se depăşească 15 min.
Pentru o obţine colonii uniform repartizate pe toată suprafaţa mediului de cultură se omogenizează
conţinutul cutiei Petri prin mişcări de rotaţie şi se lasă în repaus până la solidificarea totală,
respectiv se apasă uşor folia petrifilmului astfel încât cantitatea de probă sau diluţie însămânţată
să se repartizeze uniform pe întreaga suprafaţă circulară utilă a acestuia. Incubarea se realizează
prin introducerea plăcilor Petri însămânţate cu capacul în jos, respectiv a petrifilmelor cu folia în
jos, în termostat pentru NTG unde se menţin 72±3 h la 30±1 °C sau 48 h la 37±1 °C, și respectiv
la temperatura camerei, timp de 7 zile pentru NTF.
Coloniile dezvoltate se numără cu ochiul liber sau cu ajutorul unei lupe, folosindu-se eventual
camere de numărat pentru toate cutiile Petri sau petrifilmele însămânţate. Se iau în considerare
pentru calculul NTG numai acelea în care s-au dezvoltat un număr de colonii cuprins între 30 şi
300. Pentru exprimarea rezultatului se aleg însămânţările din diluţia cea mai mică pe care s-au
numărat între 30 şi 300 colonii. Se calculează media aritmetică a numărului de colonii găsit la cele
două însămânţări realizate din aceeaşi diluţie. Media calculată se înmulţeşte apoi cu factorul de
diluţie respectiv.
Pentru verificarea eficienței igienizării aerului din adăposturi se poate folosi o adaptare a
metodei sedimentării, numită și metoda Koch, descrisă la determinarea cantitativă a
aeromicroflorei adăposturilor care presupune însămânțarea prin sedimentarea liberă a
aeromicroflorei aerului pe mediile de cultură pentru NTG și NTF, dar cu expunerea acestora pentru
o perioadă de 10 minute (cronometrată cu precizie) în aerul de examinat. Ulterior însămânțării
metoda este asemănătoare cu metoda directă. Obținerea rezultatului se realizează prin numărarea
tuturor coloniilor dezvoltate pe mediile de cultură expuse și utilizarea formulei lui Omelianski,
pentru exprimarea per m3 aer.
Se apreciează o stare igienică corespunzătoare a aerului când NTG nu depășește 600/m3 aer (după
majoritatea autorilor), iar NTF 300/m3 aer.
Aprecierea se poate realiza și prin compararea aeromicroflorei (NTG și NTF) determinată înainte
de igienizare cu cea obținută după practicarea acesteia, stabilindu-se de câte ori s-a redus
încărcătura microbiană pe unitatea de volum a adăpostului.
115
Metoda este considerată relativă pentru că nu oferă posibilitatea de a aprecia distrugerea în

totalitate a germenilor cu semnificaţie patogenă.
 Testul de referință cu tulpină standard (Staphylococus aureus) – (TTS) urmărește să stabilească
eficiența igienizării prin expunerea unor plăci Petri cu mediul de cultură geloză nutritivă,
însămânțate cu tulpină standard (de Staphylococus aureus sau de alte microorganisme) în diferite
puncte și niveluri din incinta supusă igienizării în timpul operației de dezinfecție (inclusiv pe
timpul de contact al dezinfectantului) și ulterior incubarea acestora la 37 oC timp de 24…48 ore.
Dacă după incubare nu s-a dezvoltat colonii se apreciază o dezinfecție corectă. Pentru a se putea
aprecia dacă efectul dezinfectantului este microbiocid sau doar microbiostatic se pot efectua treceri
repetate în medii nutritive (însămânțări și incubări repetate din mediul inițial).
 Testul cu animale santinelă (TAS) se folosește pentru aprecierea eficienței igienizării finale în
domeniul zootehnic în situații epidemiologice deosebite. Se folosesc animale santinelă, animale
test, exemplare din specia exploatată, fără anticorpi (imunitate indusă prin vaccinare sau imunitate
dobândită prin trecerea prin boală) față de agentul etiologic incriminat în producerea epidemiei
(boli). Animalele santinelă sunt cazate în adăposturile igienizate, înainte de popularea acestora, o
durată de timp echivalentă cu triplul perioadei de incubație a agentului epidemiologic incriminat.
Un lot santinelă este format din cel puțin 10 exemplare pentru 10 adăposturi. Testul se consideră
negativ dacă animalele santinelă nu se îmbolnăvesc de boala incriminată și dacă în organismele
test nu se depistează, prin analize specifice de laborator, de tip PCR, anticorpii specifici față de
agentul etiologic respectiv.
 Testul micologic în teren (TMT) este un test recomandat pentru aprecierea eficienţei igienizării
suprafețelor dar și pentru dezinfecția apei.
Testul a fost patentat de Decun și Oprin, 1989, 1991, care au realizat un mediu de cultură
deshidratat, cu însuşiri selective faţă de enterobacterii, recomandat pentru controlul microbiologic
al eficienţei decontaminării în condiţii de teren ce este folosit cu succes atât pentru suprafețele
igienizate cât şi pentru aprecierea eficienţei dezinfecției apei.
Mediul conţine: peptonă, extract de carne, fosfat dipotasic, tiosulfat de sodiu, săruri biliare şi citrat
de fier, ingrediente care permit evidenţierea selectivă a enterobacteriilor care produc hidrogen
sulfurat din metabolizarea aminoacizilor cu sulf (Proteus, Citrobacter, Edwardsiella, Salmonella
și unele tipuri de Echerichia coli). Mediul are și capacitatea de a neutraliza clorul rezidual din apa
clorinată.
Mediul deshidratat este îmbibat în hârtie de filtru și este introdus în eprubete în condiţii sterile.
Recoltarea probelor de sanitaţie se face cu o compresă de tifon sterilizat, umectat cu ser fiziologic
steril, de pe o suprafaţă de 50 cm2 și apoi se introduce în eprubeta cu mediu deshidratat. Se toarnă
apă distilată în eprubetă, astfel încât să depăşească înălţimea hârtiei de filtru. Eprubetele se
incubează la temperatura camerei 20-26 oC sau la termostat 37 oC timp de 24 ore.
Pentru a se evidenţia dezvoltarea bacteriilor coliforme fecale, fără a fi asociate cu enterobacteriile
producătoare de hidrogen sulfurat, se foloseşte reactivul Ehrlich-Kovacs, pentru identificarea
producţiei de indol.
Pentru verificarea eficienței dezinfecției apei se procedează în mod similar, cu diferența că peste
mediul deshidratat se adaugă direct proba de apă (nediluată și în diluții succesive) prin metoda
diluțiilor succesive. În cazul probelor pozitive se înnegreşte conţinutul eprubetei şi apare un aspect
tulbure. Rezultatele pozitive indică clar o contaminare fecală.
116
8. Controlul dăunătorilor (dezinsecție, deratizare) în creșterea animalelor se referă la acțiuni

de combatere și control al accesului în ferme a unor specii de organisme din faună, principalele grupe
vizate fiind: insectele și acarieni - dezinsecție, rozătoarele sinantrope și asinantrope (șoareci, șobolani,
etc.) - deratizare, păsările (vrăbii, porumbei, etc.), mamiferele (mistrețul) etc.
Scopul principal al acestor măsuri igienice este cel de prevenire a transmiterii și vehiculării
agenților etiologici ai bolilor transmisibile la animale, în multe situații (boli) speciile sălbatice fiind
considerate bazinul natural al respectivilor agenți etiologici (ex: gripa aviară; pesta porcină africană,
etc.). Prin controlul dăunătorilor se reduc foarte mult și pierderile economice legate de consumul și
degradarea de către speciile vizate a furajelor depozitate destinate hrănirii animalelor domestice.
Dezinsecția este definită ca ansamblul mijloacelor și metodelor de combatere și control a
insectelor și acarienilor, care vehiculează și transmit boli infectocontagioase și parazitare la animale.
Este reglementată prin acte normative care îi conferă un caracter obligatoriu și permanent cu
răspunderea executării ei atribuită proprietarilor de animale.
Frecvența acțiunilor propriu-zise de dezinsecție este stabilită în funcție de intensitatea
invaziilor, cu influență sezonieră, și este realizată uzual de către firme specializate, pe bază de contract
economic, dar se poate realiza și prin mijloace proprii.
Insectele și acarienii, specii cu o deosebită capacitate de adaptare și colonizare a diferitelor
medii, în special al mediului fermelor, au o influență negativă intensă asupra bunăstării și stării de
sănătate a animalelor domestice prin următoarele aspecte:
- pot fi vectori pasivi (agenții etiologici sunt doar atașați de corpul sau tubul digestiv al insectelor)
sau activi (agenții etiologici se conservă sau chiar se multiplică în corpul insectelor și acarienilor)
ai unor agenți etiologici ai bolilor infecțioase și parazitare a animalelor;
- întreținerea unei stări permanente de stress pentru organismele animale, care în plus sunt obligate
să consume o importantă cantitate de energie pentru apărarea și îndepărtarea insectelor;
- reducerea consumului de hrană și apă și dereglări comportamentale care afectează valorificarea
optimă a hranei, ceea ce se reflectă în scăderii ale performanțelor productive;
- spolierea organismelor animalelor ca urmare a prizelor repetate de sânge;
- degradarea furajelor depozitate, mai ales a cerealelor;
- disconfort și îngreunarea activității personalului uman.
Printre speciile de insecte (figura 61) cu cea mai mare influență negativă sunt: musca (Musca
domestica), musca de latrină (Eristalis tenax), musca de carne (Lucillia) tăuni (insecte diptere ce fac
parte din familia Tabanidae), țânțari (insecte diptere din subordinul Nematocera).
Acarienii sau căpușele sunt artropode din clasa arahnidelor (figura 61). Sunt organisme mici,
uneori microscopice, cu capul, toracele și abdomenul în general nediferențiate, cu aparatul bucal
(o trompă alungită) adaptat pentru ros, înțepat sau supt. Cei mai mulți acarieni au dimensiuni mici
(0,08-1,0 mm), însă se întâlnesc și exemplare relativ mari, de 10-20 mm în lungime. Se estimează că,
până în 1999, au fost descrise peste 50 000 de specii și se presupune că grupul ar putea include circa
un milion de specii. Trăiesc pe plante, în sol, în apă, pe animale moarte sau vii. Un număr mare de
specii sunt dăunătoare agriculturii, altele sunt paraziți ai omului și ai animalelor: râia (Sarcoptes
scabiei, Sarcoptes equi), febra recurentă, encefalita la om, piroplasmozele la animale etc.
Combaterea și controlul insectelor și acarienilor este o necesitate igienică și economică a cărei
eficiență este condiționată de gradul de cunoaștere a biologiei speciilor ce se combat, de extinderea
zonei pe care se realizeză acțiunea de dezinsecție și de corectitudinea alegerii mijloacelor utilizate.
După extindere dezinsecția poate fi locală sau generală, iar după momentul realizării ea poate fi
profilactică sau de necesitate.
Dezinsecția de necesitate se realizează în focare de infestație și are ca scop distrugerea
permanentă a insectelor și acarienilor în toate obiectivele din ferme și pășuni și de pe corpul
animalelor.
Dezinsecția profilactică cuprinde un complex de măsuri și mijloace nespecifice și specifice
necesare a se aplica permanent pentru prevenirea înmulțirii și dezvoltării insectelor în adăposturi,
incinta fermelor și pe pășuni.
117
Musca de casă (Musca domestica) Musca de latrină (Eristalis tenax)
Tăuni (familia Tabanidae) Țănțar comun (Culex pipiens)
Acarieni/căpușe (clasa Arachnida)

Figura 61: Principalele insecte și acarieni ce fac obiectul dezinsecției în zootehnie
Mijloacele nespecifice se aplică permanent și vizează: reducerea surselor de hrană; a locurilor

(substratului) de depunere a ouălor și de dezvoltare a larvelor; menținerea unei stări de curățenie
optime în adăposturi, puncte de tăiere, lăptării, magazii, bucătării furajere și grupuri sanitare;
exploatarea în condiții optime a sistemelor, platformelor și bazinelor colectoare și de depozitare a
dejecțiilor și a apelor uzate; igiena corporală a animalelor.
Mijloacele specifice se referă la aplicarea dezinsecției profilactice, în scop preventiv, de cel
puțin două ori pe an, în toate obiectivele fermelor cu sistem gospodăresc, respectiv cu frecvența
118
impusă de acțiunile de igienizare, în perioada de vid sanitar, după operația de dezinfecție, în cazul
fermelor cu sistem intensiv.
Mijloacele de dezinfecție, nespecifice și specifice, sunt:
- mecanice, sunt măsuri igienice de reducere a surselor de hrană și de înmulțire pentru insecte și
acarieni, montarea plaselor la ferestre și uși pentru evitarea invaziilor în anumite spații, folosirea
capcanelor și a benzilor adezive, etc.
- fizice, eficiente dar cu extindere redusă, sunt: utilizarea temperaturilor reduse sau ridicate,
utilizarea radiațiilor infraroșii și ultraviolete, dispozitive electrice de electrocutare, etc.
- chimice, cel mai frecvent utilizate, ce constau în utilizarea insecticidelor. Un bun insecticid trebuie
să îndeplinească, concomitent, mai multe cerințe: electivitate ridicată, în doze mici și cu acțiune
rapidă, netoxicitate pentru om și animale domestice; stabilitate în condiții obișnuite de mediu;
necorozivitate pentru suprafețe, fără miros puternic, biodegradabil în mediu și cu preț de cost
scăzut. Cele mai utilizate insecticide sunt: carbamice, organoclorurate, organofosforice, piretroide
naturale și sintetice, triazinice.
- biologice, din ce în ce mai frecvent folosite, sunt cele care au ca scop afectarea capacității de
înmulțire a insectelor și acarienilor folosindu-se: hibridări între specii înrudite, sterilizarea cu
ajutorul iradierii sau cu ajutorul analogilor hormonali.
Tehnica dezinsecției se poate descrie astfel:
- expertizarea zonei de lucru pentru colectarea unor informații legate de extinderea zonei infestate,
specia/speciile de insecte și acarieni care predomină și stadiile de dezvoltare ale acestora, gradul
de infestare, tipul și particularitățile obiectivelor ce urmează a fi supuse dezinsecției (adăposturi,
pășuni, culturi, etc);
- stabilirea, pe baza informațiilor culese a mijloacelor de dezinsecție ce vor fi utilizate și a tehnicilor
de aplicare, procurarea și pregătirea lor de personal pregătit profesional în aceste tehnici;
- pregătirea zonei ce urmează a fi tratată prin: evacuarea animalelor domestice pentru un interval
de cel puțin 10 – 12 ore; scoaterea de sub tensiune a instalațiilor electrice; igienizarea suprafețelor
(cel puțin curățirea și spălarea, dar de dorit și dezinfecția);
- dezinsecția propriu-zisă, aplicarea insecticidului ce se poate realiza sub formă lichidă, gazoasă
sau solidă. Aplicarea sub formă lichidă (aerosoli, soluții, emulsii și suspensii) este forma cea mai
folosită, utilizarea aerosolilor calzi sau reci putându-se aplica atât pentru spații închise, cât și
pentru cele exterioare; gazarea se aplică în situațiile în care celelalte forme nu dau rezulatate, dar
și pentru depozitele de cereale, furaje concentrate, etc. Prăfuirea cu pulbere insecticidă se aplică
în locurile în care nu se poate utiliza forma lichidă. Formele de aplicare pot fi asociate în funcție
de specificul fiecărui obiectiv.
- pentru spațiile închise, închiderea/etanșeizarea spațiului, pentru 3 - 4 ore, cu afișarea
avertizoarelor, urmată de aerisirea lui, pentru un interval de minim 3 ore;
- strângerea cadavrelor insectelor și acarienilor pentru evitarea intoxicațiilor animalelor prin
ingerarea acestora (12 muște/pasăre; 50 muște/porc);
- spălarea cu apă a suprafețelor care vin în contact cu animalele (jgeaburi, adăpători, hrănitoare,
etc.) și a aparaturii folosite;
- controlul eficacității dezinsecției ce se realizează prin determinarea numărului de organisme de
insecte și acarieni moarte și vii din aerul și de suprafețele tratate. Pentru organismele zburătoare
evaluarea, cu exprimare procentuală, se face prin raportarea numărului de exemplare capturate pe
un număr de 5…10 benzi lipicioase, într-un interval de timp de o oră, înainte și după dezinsecție.
Pentru organismenele nezburătoare evaluarea procentuală a eficienței se face prin raportarea
numărului de organisme găsite vii pe o anumită suprafață sau pe un anumit număr de animale,
înainte și după dezinsecție.
Deratizarea cuprinde complexul metodelor și mijloacelor de control și combatere a
rozătoarelor (figura 62) sinantrope (comensale: șobolanul cenușiu, șobolanul alb, șoarecele de casă)
119
și asinantrope (sălbatice: șobolanul de câmp, șoarecele de câmpie, popândăul, hârciugul, bizamul

etc.).
Măsura este reglementată cu norme și instrucțiuni, acte normative ce prevăd obligativitatea
aplicării deratizării în ferme, de cel puțin două ori pe an, înainte de dezinfecție, pentru toate
obiectivele din unități. Executarea deratizării poate fi realizată cu forțe proprii sau de către unități de
profil, pe bază de contract, responsabilitatea fiind a proprietarilor de animale.
Scopul deratizării rezidă din implicațiile igienice, respectiv din faptul că rozătoarele sunt sursă
și vectori a agenților etiologici a cel puțin 30 de boli transmisibile la animalele domestice și om
(salmoneloză, leptospiroză, trichineloză, etc) la care se adaugă importante implicații economice
reprezentate de: pierderile economice directe prin consumul de cereale (1,8 kg boabe/șoarece/an și
12 kg boabe/șobolan/an); poluarea cu dejecții și alte produse biologice a produselor vegetale (120 kg
/șobolan/an), deteriorarea semnificativă a adăposturilor și dotărilor acestora. Se apreciază că
pierderile globale produse de un șoarece se ridică la 4 dolari/an, respectiv 25 dolari/an pentru un
șobolan.
Pentru a fi eficientă deratizarea trebuie realizată pe baza unui program stabilit pe baza unor
temeinice cercetări privind biologia, ecologia și etologia rozătoarelor vizate.
Rozătoarele în general și mai ales cele comensale (cele care s-au adaptat la traiul în mediul
uman: urban, rural și agricol-zootehnic) dispun de o serie de de însușiri biologice care le conferă o
capacitate deosebită de adaptare la mediu. Trăiesc în galerii, pe care le sapă în toate obiectivele și în
incinta fermelor, formând colonii familiale. Acest mod de viață este consecința sistemului de
termoreglare insuficient dezvoltat (temperatura internă oscilează între 30-40 oC; tolerează temperaturi
ale mediului între 5 și 30 oC; temperatura optimă este de 18-22 oC; decesul prin hipotermie la -1oC
iar decesul prin hipertermie la 35 oC). Preferă zonele cu surse de apă permanente, specii hidrofile,
deoarece nu pot trăi fără apă mai mult de 24 – 38 ore, lipsa apei de băut duce la apariția fenomenului
de canibalism a puilor și femelelor. Dinții incisivi ai rozătoarelor sunt puternic dezvoltați, în formă
de daltă, cu creștere continuă ceea ce conduce la comportamentul de a roade permanent. Insuficienta
dezvoltare a sistemului de termoreglare și necesitatea de a roade permanent, le conferă o intensitate
mare a metabolismului, ceea ce face din această grupă de viețuitoare un mare consumator de hrană,
cu un consum zilnic de hrană ce depășește 50…80 % din greutatea corporală, în funcție de specie și
de condițiile de mediu. Prezintă comportamentul de a realiza rezerve de hrană în galerii. În unele
situații realizează migrații periodice, primăvara și toamna, în funcție de sursele de hrană, dar sunt
semnalate și migrațiile neperiodice realizate în cazurile de înmulțiri excesive. Au o deosebită
capacitate de orientare, deplasându-se pe o arie de 1…2 km în jurul cuibului. Au un instinct de
supraviețuire/conservare ridicat, șobolanii fiind deosebit de suspicioși, spre deosebire de șoareci care
sunt curioși, fiind în general animale nocturne sau crepusculare.
Perpetuarea acestor specii este asigurată printr-o serie de însușiri biologice deosebite:
șobolanii sunt apți de reproducție la vârsta de 2 – 3 luni, au 4 - 6 serii de pui/an, cu o medie de 6 – 7
pui/fătare, astfel că în trei ani o pereche inițială poate produce 250 000 descendenți; șoarecii sunt apți
de reproducție la 1,5 – 2,5 luni, fată de 6 – 8 ori/an și produc o medie de 8 pui/serie; atât pentru
șobolani cât și pentru șoareci raportul de sexe este de 1/1, pe vârste raportul este în favoarea adulților
toamna și în favoarea tineretului primăvara.
Pentru eficiența acțiunii deratizării vor fi aplicate următoarele principii:
- participarea activă, energică și conștientă a tuturor factorilor (executanți și beneficiari);
- utilizarea simultană a tuturor mijloacelor și metodelor disponibile de prevenire și combatere:
mecanice, fizice, chimice, biologice, mixte;
- efectuarea deratizării pe zone de infestare largi, periodic, sub formă de campanii profilactice și
permanent pentru prevenire și combatere pe termen lung;
- desfășurarea ei înaintea dezinsecției și dezinfecției, în complex cu acestea.
120
Șobolan cenușiu (Rattus norvegicus) Șobolan de pădure (Arvicola terrestris)
Șobolan negru (Rattus rattus) Șobolan de apă (Arvicola amphibius)
Șoarece de casă (Mus musculus) Șoarece de câmp comun (Microtus Arvalis)
Hârciogul european (Cricetus cricetus) Popândăul european (Spermophilus citellus)
Chițcanul (Crocidura leucodon) Bizamul (Ondatra zibethicus)

Figura 62: Specii de rozătoare ce fac obiectul deratizării în zootehnie
- identificarea corectă a speciei/speciilor ce urmează a fi distruse ceea ce permite alegerea corectă

a metodelor, mijloacelor și raticidelor specifice;
121
- aplicarea generală, simultană a metodelor stabilite, în toate obiectivele infestate din întreaga zonă
supusă acțiunii;
- utilizarea de momeli corect preparate, cu substanțe atractante (pentru creșterea palatabilității), cu
coloranți (pentru avertizarea personalului uman) și cu protectori (pentru evitarea degradării din
cauza umidității);
- folosirea pentru acțiunile specifice doar a personalului instruit, calificat și autorizat;
- utilizarea rațională a raticidelor, în concentrații corecte pentru a se evita instalarea fenomenului
de rezistență în populațiile de rozătoare;
- aplicarea raticidelor în condiții care să excludă apariția intoxicațiilor la animalele domestice și la
oameni;
- crearea permanentă în obiectivele vizate a condițiilor nefavorabile de viață pentru rozătoare:
hrană, apă, locuri de cuibărire (săparea/ararea la adâncimea de minim 20 cm a terenului din
incintă, cu încorporarea în sol a clorurii de var, dezinfectarea canalelor colectoare a dejecțiilor,
depozitarea corectă a furajelor, mai ales a cerealelor, etc);
- plasarea momelilor în zonele ascunse unde circulă, se hrănesc și se adapă rozătoarele și pe o rază
de 5 – 10 m în jurul acestora;
- strângerea zilnică a cadavrelor și a rozătoarelor în agonie, cu urmărirea permanentă a eficienței
metodelor folosite.
Dintre mijloacele și metodele de deratizare cu caracter preventiv și permanent amintim:
- evitarea pătrunderii și cuibăririi rozătoarelor în adăposturi, depozite, silozuri, etc.;
- limitarea posibilităților de consum a hranei și a apei, prin gestionarea corectă a cantităților din
rația animalelor;
- depozitarea corectă a furajelor concentrate, în silozuri metalice etanșe, cu închiderea corectă a
capacelor acestora;
- utilizarea instalațiilor de adăpat cu distribuția apei la cerere (în picătură, cu clapetă, cu suzetă) și
întreținerea lor permamentă pentru funcționarea lor fără pierderi de apă;
- cimentarea galeriilor rozătoarelor;
- asigurarea funcționării corecte a sistemului de colectare a dejecțiilor, purinului, etc., cu
igienizarea periodică a acestuia;
- repararea și întreținerea corectă a elementelor de închidere a adăposturilor și a celorlalte clădiri
ale fermei;
- distrugerea cuiburilor și galeriilor rozătoarelor din curtea/incinta fermei, cu menținerea ei
permanentă într-o stare de curățenie mecanică bună (cosirea vegetației ierboase cu îndepărtarea
tuturor materialelor care ar putea constitui adăposturi și cuibare pentru rozătoare;
- depozitarea dejecțiilor numai pe platformele special destinate acestui scop;
- depozitarea furajelor de volum numai în locurile organizate acestui scop – baza furajeră;
- asanarea ochiurilor de apă stagnantă din incinta sau apropierea fermelor.
Combaterea invaziilor de rozătoare presupune ca și prim pas o evaluare corectă a gradului de
infestare, apreciat în funcție de numărul de exemplare (șobolani, șoareci) depistați (văzuți), ziua și
noaptea, de observator și în funcție de numărul de galerii circulate pe o suprafață de 100 m2. Se
apreciază că gradul de infestare este de:
 50 – 100 exemplare, densitate mică, dacă se întâlnește din când în când câte un exemplar, numai
noaptea și numărul de galerii/100 m2 este de 0-2;
 100 – 500 exemplare, densitate medie, dacă se întâlnesc exemplare în fiecare noapte și numărul
de galerii/100 m2 este de 2-10;
 peste 500 exemplare, densitate mare, dacă se întâlnesc exemplare în fiecare noapte și zi și
numărul de galerii/100 m2 este de peste 10, excrementele și amprentele lor se observă peste tot.
Mijloacele de combatere a invaziilor de rozătoare sunt:
122
- mecanice, reprezentate de: stații de intoxicare, curse, capcane, șanțuri capcană, introducerea de
apă sau aer în galerii. Stațiile permanente de intoxicare sunt obligatorii pentru toate unitățile și
presupune atragerea rozătoarelor în aceste stații prin utilizarea unor momeli apetisante.
- fizice, reprezentate de generatoare de ultrasunete (ce sunt folosite pentru izgonirea rozătoarelor
de pe o arie cu raza de până la 500 m în jurul lor, fenomen ce se înregistrează după 72 ore de la
producerea ultrasunetelor) și de generatoare de unde electromagnetice (ce determină moartea
rozătoarelor din zona de acțiune).
- chimice, ce se referă la utilizarea raticidelor (substanțe chimice cu acțiune toxică pentru
rozătoare). Un bun raticid trebuie să îndeplinească următoarele condiții: toxicitate selectivă
ridicată pentru rozătoare și inofensive pentru om și animale domestice sau sălbatice, acțiune
rapidă cu producerea de modificări ireversibile în organismul rozătoarelor, capacitate de a nu
conferi rezistență la organismele rozătoarelor, stabilitate ridicată în mediu, ușurință în aplicare și
cost rezonabil.
Se pot folosi: alfanaftiltioureea (Antu); derivații oxicumarinei (Warfarina, Cumachlorul,
Redentinul, Tomorinul); fosfura de zinc (toxic digestiv și de contact); fosfura de aluminiu
(Phostoxin – toxic respirator); cholecalciferolul (dereglează metabolismul calciului);
brometalinul (toxic al sistemului nervos central); scillirozidul (glicozid extras din ceapa de mare
– Larinat); difenecum (anticoagulant eficace la populațiile de rozătoare rezistente la oxicumarină
și bromsialon); Ratac; norbromid (Raticate), etc.
Raticidele se pot aplica prin prăfuire (în galerii, căi de circulație, locuri de pătrundere în
obiective), sub formă de momeli (uscate sau umede), dizolvate în apă sau prin gazarea galeriilor.
- biologice, ce presupune conservarea dușmanilor lor naturali din faună: arici, vulpi, șerpi, bufnițe,
cucuvele, berze, șoricari, etc. și utilizarea celor domestice/de companie: pisici, câini.
- mixte, cele mai eficiente și care presupun folosirea oricărei combinații de mijloace mecanice,
fizice, chimice și biologice.
Tehnica deratizării propriu-zise poate fi descrisă astfel:
- expertizarea zonei de lucru pentru stabilirea cu exactitate a mijlocului/mijloacelor de deratizare
ce vor fi utilizate, a dozelor/cantităților necesare (în funcție de gradul de infestare), a locurilor de
acțiune, etc;
- pregătirea acțiunii ce include: instruirea personalului implicat, echiparea corectă a acestuia,
pregătirea mijloacelor de deratizare, evacuarea animalelor domestice (dacă este posibil),
igienizarea zonei de lucru;
- instituirea măsurilor de securitate și avertizare, respectiv aplicarea avertizorilor vizuali
(„substanțe toxice, teren otrăvit, pericol de moarte”) pentru obiectiv și pentru teritoriu;
- efectuarea deratizării propriu-zise cu aplicarea toxicelor, timp de 4…5 zile, cu împrospătarea lor
zilnică, ridicarea continuă a cadavrelor de rozătoare, numărarea lor și arderea sau îngroparea lor.
- controlul eficienței deratizări pe baza numărului de cadavre de rozătoare găsite și neutralizate, cu
exprimare sub formă de raport (1/10) și prin verificare vizuală a consumului momelilor și a
eventualelor exemplare de rozătoare viabile.
- recepția acțiunii cu ridicarea toxicelor neconsumate și a ambalajelor cu ridicarea avertizorilor
vizuali.
123
9. Controlul transmiterii agenților etiologici ai bolilor transmisibile la animale prin

intermediul personalului uman se aplică prin măsuri igienice ce au ca scop împiedicarea
transmiterii/vehiculării agenților patogeni prin intermediul organismelor umane (personal angajat și
vizitatori), al hainelor/echipamentului și încălțămintei acestora, concret urmărindu-se:
- controlul medical periodic al personalului uman angajat ce intră în contact cu animalele;
- utilizarea corectă a filtrului sanitar de către personalul uman la fiecare acces/ieșire în/din
fermă cu interdicția scoaterii din fermă a echipamentului de lucru pentru igienizare;
- utilizarea dezinfectoarelor de încălțăminte la fiecare adăpost/lot de animale și igienizarea
corectă a mâinilor;
- interdicția de creștere a animalelor în propria gospodărie, pentru personalul uman angajat,
cel puțin a speciilor receptive.
10. Reglementarea circulației, a valorificării, neutralizării și distrugerii cadavrelor,

deșeurilor și a confiscatelor de origine animală are o importanță deosebită în primul rând sub
raportul prevenirii și combaterii bolilor transmisibile la animale dar și al prevenirii poluării mediului
ambiant, precum și din punct de vedere economic.
Cadavrele și celelalte materii biologice animale reprezintă un risc epidemiologic direct și
indirect. Riscul direct se înregistrează când acestea provin de la animalele bolnave de boli
transmisibile. Riscul indirect se înregistrează în situația în care cadavrele și celelalte materii biologice
provin de la animale moarte din alte cauze și constituie suport nutritiv pentru dezvoltarea celor mai
importanți vectori ai bolilor transmisibile la animale: muște și alte insecte și rozătoare.
Poluarea mediului natural se poate realiza prin descompunerea cadavrelor și celorlalte materii
biologice animale, poluare odorantă - cu produși odoranți intermediari și poluare biologică – cu
germeni patogeni.
Aceste fenomene negative trebuie obligatoriu a fi evitate prin organizarea unei rețele operative
de colectare pentru valorificare sau pentru neutralizare/distrugere a cadavrelor, deșeurilor și a
confiscatelor de origine animală.
În baza normelor sanitar-veterinare, deținătorii de animale sunt obligați să:
- anunțe toate cazurile de moarte la animale la Autoritatea sanitar veterinară (DSV) pentru
examinare și diagnosticare;
- să ia măsurile de amenajare a unor stații sau locuri speciale pentru colectarea, depozitarea
și livrarea către societăți comerciale autorizate cu profil de valorificare sau de
neutralizare/distrugere în funcție de diagnosticul primit;
- să ia măsurile de amenajare a unor locuri (cimitire de animale) de neutralizare (îngropare
sau ardere) pentru cazurile în care rațiuni sanitar-veterinare impun această soluție.
Transportul cadavrelor și a celorlalte materii biologice animale pentru valorificare sau pentru
neutralizare/distrugere se va realiza cu mijloace de transport etanșe sau cu etanșeizarea acestora în
folii de polietilenă, pe materiale hidroscopice (paie, rumeguș), îmbibate cu dezinfectant, care la
destinație vor fi incinerate sau îngropate.
Colectarea pentru valorificare a cadavrelor, deșeurilor și a confiscatelor de origine animală
are ca scop prelucrarea industrială a acestora în făinuri proteice, grăsimi industriale și subproduse
(puf, pene, piei, păr, etc) și trebuie adoptată în toate situațiile în care distrugerea lor nu este obligatorie
din punct de vedere sanitar-veterinar (nu provin de la animale bolnave de boli transmisibile la
animale).
Activitatea este realizată de societăți comerciale specializate și autorizate acestui scop, cu o
acoperire uniformă în teritoriu. Aceste unități au o serie de obiective și obligații stipulate prin norme
igienice:
- colectarea cu mijloace de transport proprii, adecvate scopului, a cadavrelor, deșeurilor și a
confiscatelor de origine animală din ferme și abatoare;
- efectuarea de necropsii și eliberarea de buletine de analize privind examenele realizate ce vor
fi transmise proprietarilor și DSV-urilor;
124
- prelucrarea cadavrelor, deșeurilor și a confiscatelor de origine animală cu procedee și metode

autorizate care să realizeze distrugerea germenilor (prelucrare în autoclave la 130 oC,
presiunea de 2,7 atmosfere, timp de 90 minute a materialului după maxim 24 ore de la
colectare);
- distrugerea/neutralizarea prin metode fizico-chimice adecvate a materialului ecarisat care nu
se pretează prelucrării (cu grad ridicat de degradare);
- utilizarea de procedee și măsuri igienice de depoluare care să prevină poluarea mediului (aer,
sol, ape) și instituirea, și respectarea cu strictețe, de protocoale igienice care să prevină
difuzarea de boli transmisibile.
Unitățile de prelucrare a cadavrelor, deșeurilor și a confiscatelor de origine animală vor fi
împrejmuite cu gard plin, din plăci de beton, înalt de 2,5 m și vor avea incinta pavată în totalitate
pentru o igienizare si decontaminare ușoară și frecventă. Incinta va fi delimitată, prin același tip de
gard plin în două sectoare: contaminat (murdar; negru) și necontaminat (curat, alb), fiecare fiind dotat
cu câte un filtru sanitar. Echipamentul de protecție utilizat de personalul uman va avea culori diferite
pentru cele două sectoare.
Sectorul contaminat este prevăzut cu o rampă de recepție acoperită pentru descărcarea și
recepția materialului ecarisat, cu încăperi separate pentru necropsierea, jupuirea, tranșarea, recoltarea
de probe, cu un crematoriu pentru incinerarea materialului ecarisat care nu se pretează prelucrării, cu
o stație de igienizare a mijloacelor de transport și cu o stație proprie de tratare/epurare a apelor uzate.
Sectorul necontaminat cuprinde mai mai multe secții, săli în care au loc autoclavarea,
extragere și decontaminarea grăsimilor, măcinarea și ambalarea produselor finite, examinarea prin
analize fizico-chimice și microbiologice a fiecărei șarje și a probelor de material ecarisat, sărarea și
conservarea pieilor, a părului, ongloanelor și copitelor, etc. Prelucrarea în autoclave se realizează cu
controlul strict al parametrilor de procesare: temperatura de lucru de 130 oC, presiunea de 2,7
atmosfere, timp de 90 minute. Apele uzate sunt colectate în bazine de decantare și tratate cu clorură
de var înainte de evacuarea către stația de epurare.
Ambele sectoare sunt supuse igienizării stricte, cu frecvență mare, iar controlul eficienței
decontaminării se realizează cu testul pentru Salmonella și testul pentru Clostridium perfringens.
Colectarea pentru neutralizare/distrugere a cadavrelor, deșeurilor și a confiscatelor de
origine animală se aplică materialul ecarisat care nu poate fi valorificat și constă în: îngropare în
cimitire de animale (amplasate în vecinătatea fermelor și localităților), introducerea în puțuri seci sau
incinerare.
Transportul cadavrelor, deșeurilor și a confiscatelor de origine animală pentru
neutralizare/distrugere se face cu mijloacele de transport disponibile, dar bine etanșate. Orificiile
naturale ale cadavrelor animalelor ce au fost bolnave de boli transmisibile se vor obtura cu materiale
îmbibate cu soluții dezinfectante. În același transport cu cadavrul se vor transporta și așternutul,
eventual stratul superficial (20 cm) de sol, aceste materiale fiind și ele supuse neutralizării/distrugerii.
Mijlocul de transport și ustensilele folosite se igienizează cu strictețe imediat după utilizare.
Manipulanții vor purta echipament de protecție adecvat care după utilizare va fi și el supus igienizării
și decontaminării.
Cimitirele pentru animale se vor amplasa la minim 500 m distanță de localități, surse de apă,
ferme, pășuni și căi de acces circulate, de preferat pe terenuri plane, nefertile, cu apa freatică la cel
puțin 5 m adâncime. Incinta acestora se delimitează cu gard plin sau gard dublu (gard viu la exterior
și gard din plasă la interior), cu o singură intrare, cu poartă ce este permanent încuiată, cheia fiind
păstrată de o persoană (tehnician) al cărui nume este comunicat tuturor celor interesați. La accesul în
cimitir se amenajează un dezinfector rutier. În interiorul incintei cimitirului se realizează o construcție
cu mai multe încăperi pentru necropsierea cadavrelor, recoltarea probelor, păstrarea uneltelor,
eventual conservarea pieilor, etc.
Gropile de înhumare, cu o adâncime de minim 2 m se așază în rânduri paralele, la 0,5 m
distanță între ele. Stratul de pământ care acoperă cadavrele trebuie să aibă grosimea de 1,5 m. După
înhumare se procedează la decontaminarea locului și a uneltelor utilizate.
125
Neutralizarea cadavrelor și a materialelor transportate se realizează în minim 7 ani, dar

eventuala utilizare a terenului respectiv în alte scopuri (pășunat, cultivat, etc) este admisă doar după
o perioadă de 25 de ani de la înhumarea ultimului cadavru.
Puțurile seci (figura 63) sunt construcții destinate neutralizării cadavrelor, deșeurilor și a
confiscatelor de origine animală care sunt amplasate în același condiții ca și cimitirele de animale,
dar în locuri în care apa freatică se află la minim 10 m adâncime.
Acestea au un diametru de 2 – 3 m și o adâncime de 8 – 9 m.
pereții și fundul puțului trebuie să fie impermeabile, construite din
diverse materiale. Pentru evitarea scurgerii apei meteorice în interior
pereții vor depăși cota terenului cu 0,5 – 0,8 m, iar deasupra se
amenajează un acoperiș, în două ape. La periferia puțului și partea
superioară se amplasează o placă de beton cu pantă de scurgere către
interior, care central are un capac pentru introducerea cadavrelor, care
se închide după fiecare manevră. În placa de beton se practică un
orificiu prin care se introduce un tub de aerisire care are un capăt în
interiorul puțului și celălalt deasupra acoperișului, pentru evacuarea
gazelor de descompunere. Un astfel de puț sec poate prelua o dată 40
– 60 cadavre animale mari, iar eșalonat până la 100 cadavre.
Descompunerea și neutralizarea se realizează relativ repede, în cca. 5
luni, materia organică rezultată putând fi evacuată și îngropată, iar
puțul poate fi reutilizat.
Incinerarea este o metodă frecvent folosită pentru
Figura 63: Puț sec
distrugerea/neutralizarea cadavrelor, deșeurilor și a confiscatelor de 1 – acoperiș, 2 – tub de aerisire, 3 –
origine animală, în special în cazul laboratoarelor care lucrează cu capac, 4 – platformă beton, 5 – pereți,
6 – fundul puțului.
agenți etiologici dar și în cazul fermelor mici. Incinerarea se poate
realiza în gropi, șanțuri sau crematorii.
Incinerarea în gropi și șanțuri se practică în cazul restricțiilor sanitare de transport, focare de
boală transmisibilă supuse carantinei, și a imposibilității preluării acestora în timp util de firmele de
colectare și valorificare. Gropile și șanțurile se sapă în cruce și trebuie să aibă adâncimea și suprafața
suficient de mare astfel încât să cuprindă în întregime cantitatea de combustibil necesară (lemn – 2,5
m3/animal mare) și cadavrele suspendate pe șine metalice. După așezare, cadavrele sunt deschise și
sunt stropite cu motorină, păcură, petrol (8-10 l/animal) și se dă foc. Ulterior gropile și șanțurile sunt
astupate cu pământ.
Incinerarea în crematorii reprezintă un mijloc sigur de distrugere/neutralizare a cadavrelor,
deșeurilor și a confiscatelor de origine animală. Crematoriile sunt construcții speciale formate dintr-
un cuptor cu injector, cu pereții căptușiți cu cărămizi refractare, planșeul din grătar metalic și uși
metalice cu orificii pentru admisia aerului. Pentru eliminarea gazelor de ardere sunt amenajate coșuri
a căror înălțime este proporțională cu capacitatea cuptoarelor. Pentru ardere sunt folosiți combustibili
lichizi sau gazoși (gaz metan).
126
LUCRAREA 13
1.4. Dirijarea microclimatului adăposturilor prin ventilație

În spațiul adăposturilor, limitat de elementele sale de închidere, în prezența permanentă (sau
cel puțin îndelungată) a animalelor și cu realizarea operațiilor tehnologice de îngrijire și exploatare a
lor (hrănire, adăpare, evacuarea dejecțiilor, igienă corporală, igienizarea suprafețelor, recoltarea
producțiilor, etc.), însușirile aerului (fizice, chimice, biologice) se modifică semnificativ comparativ
cu aerul atmosferic exterior adăposturilor.
Concret animalele consumă în procesul respirator oxigen din aer și elimină direct în aer dioxid
de carbon și vapori de apă (din procesul respirator) dar și căldură biologică și vapori de apă, în urma
termoreglării lor corporale, pulberi și microorganisme. Indirect, prin depunerea dejecțiilor și
excrețiilor în mediul adăposturilor, acestea devin sursă de vapori de apă (prin evaporarea
tehnologică), pulberi și microorganisme pentru aer, iar prin descompunerea lor (de către
microorganismele ubicvitare) și de gaze cu potențial nociv: amoniac, hidrogen sulfurat, dioxid de
carbon, metan și alte gaze de canal. În unele situații poate apare și monoxidul de carbon (din utilizarea
surselor de încălzire cu flacără deschisă sau a motoarelor tractoarelor), formaldehidă, clor (din acțiuni
de igienizare). Toate acestea fac ca însușirile aerului din adăposturilor să se modifice tot mai mult –
aer viciat – devenind necorespunzător cu cerințele organismelor animale pentru factorii fizici, chimici
și biologici ai mediului aerogen.
Pentru exemplificare, luând în calcul doar eliminarea prin respirație a CO2, de către 100 vaci,
cu greutatea corporală medie de 500 kg (1kg masă vie produce pe oră cca. 300 cm3CO2), cazate într-
un adăpost cu un volum alocat pe vacă de 18…25 m3, rezultă că acestea vor produce 15 000 l CO2
într-o oră ceea ce înseamnă că se va depăși de 2,5 ori norma igienică pentru dioxidul de carbon (0,3
%), iar în 24 de ore concentrația lui în aer ar depăși 15 %.
Similar, pentru gazele rezultate din descompunerea dejecțiilor, Curtis arată că un porc de 85
kg care consumă 3,5 kg furaje/zi, cu 13 % proteină și elimină cca 70 % din ingestă prin dejecții, la o
descompunere de 50 % prin microorganisme, poate produce într-o zi circa: 40 l NH3, 2 l H2S, 125 l
CH4 și 85 l CO2 (+ 1000 l CO2 prin respirație). Ca urmare la volumul de aer ce îi revine unui porc
(3…5 m3), concentrațiile atinse în 24 ore ar fi la un nivel toxic pentru animale, respectiv de circa:
8700 ppm pentru NH3, 27000 pentru CH4 și 235000 ppm pentru CO2.
Astfel, apare drept obligatorie operația tehnologică de eliminare permanentă din adăposturi
a aerului viciat și înlocuirea lui cu un volum echivalent de aer curat (atmosferic), numită ventilație.
Scopul ventilației adăposturilor este:
- în sens fiziologic, de a asigura condițiile de bunăstare pentru respirația organismelor
animale (asigurarea oxigenului necesar procesului respirator);
- în sens tehnologic și igienic, este operația prin care se pot dirija semnificativ factorii de
microclimat (de mediu artificial) ai adăposturilor de animale astfel încât nivelul lor să se
suprapună cu cerințele de bunăstare a organismelor animale.
Concret prin ventilație se asigură echilibrul termic la nivelul adăposturilor, cu dirijarea
umidității relative și mișcării aerului, pentru asigurarea temperaturii efectiv resimțite de organismele
animale cazate la nivelul ce asigură bunăstarea termică a acestora, cel puțin la nivelul optimului
economic. În plus ventilația adăposturilor realizează eliminarea din aerul acestora a gazelor nocive, a
pulberilor și microorganismelor și a excesului de vapori de apă.
Pentru asigurarea necesarului de aer curat la nivelul adăpostului, sau compartimentului,
trebuie să se cunoască volumul de ventilație, cubajul adăpostului și coeficientul de schimb.
a) Volumul de ventilație sau norma de ventilație, (Vnec) exprimat în m3/h/cap de animal, este
o mărime stabilită orientativ ca minimă necesară, prin norme și recomandări igienice (tabelul 21), în
funcție de specie, categoria de animale și anotimp.
Pentru stabilirea, verificarea, volumului de ventilație real pentru fiecare
adăpost/compartiment, în funcție de animalele cazate și însușirile aerului atmosferic din zona de
127
amplasare a acestuia se recomandă calcularea lui după concentrația de dioxid de carbon din aer,
respectiv după umiditatea aerului (soluție recomandată).
Tabel 21: Volumul de ventilație al adăposturilor

(sinteză Norme și recomandări igienice)
Volum minim de aer
Specia de (m3/h/cap)
Categoria de animale
animale Primăvară
Iarna Vara
și toamnă
Maternitate 90 200 350
Vaci de lapte 90 200 350 – 400
Bovine
Viței profilactoriu 20 30 – 40 80
Tineret bovin 60 120 120 – 250
Vieri și scroafe negestante 70 90 120
Scroafe gestante 85 110 150
Porcine Scoafe cu purcei 100 150 200
Purcei înțărcați 10 20 50
Porci la îngrășat 45 65 120
Pui 1…10 zile 1,8 - 13 – 17
Păsări
Pui 11…30 zile 1,1 - 9 – 9,2
(pentru
Pui 30…60 zile 1,2 - 6,4 – 7,9
1 kg masă vie)
Găini 1,3 – 1,8 - 4,7 – 5,0
b) Cubajul adăposturilor este calculat pentru fiecare adăpost/compartiment în parte, în

momentul proiectării, prin înmulțirea bazei cu înălțimea, dimensionarea acestora realizându-se prin
optimizare, luând în calcul mai multe cerințe.
Cerințele de bunăstare legate de calitatea aerului a organismelor animalelor impun realizarea
unor volume cât mai mari ale pentru fiecare organism. Astfel dacă o vacă de 500 kg masă vie, elimină
în medie 150 l CO2/h, pentru a nu se depăși norma igienică a concentrației lui în aerul din adăpost
(3‰) sunt necesari cel puțin 55 m3 aer/h/cap. La înălțimea de 3 m a unui adăpost, rezultă o suprafață
construită de 18 m2/vacă. Ar rezulta o densitate redusă a animalelor în adăposturi, neeconomică din
punct de vedere al investiției inițiale. În plus căldura biologică eliminată de animale ar fi foarte redusă,
ceea ce ar face obligatorie utilizarea încălzirii artificiale pentru perioada rece, cu costuri
semnificative.
Prin optimizarea cerințelor igienice de bunăstare cu cele de eficiență economică s-a ajuns la
reducerea cubajului adăposturilor, cu condiția ca sistemul de ventilație amenajat să fie dimensionat
încât să asigure volumul de aer curat necesar organismelor, indiferent de solicitările din mediul
exterior. Aceste valori normate sut redate în tabelul 22.
c) Coeficientul de schimb - coeficientul de ventilație, numărul de schimburi orare), este un
indicator sintetic de apreciere a intensității ventilației unui adăpost, care indică de câte ori trebuie ca
instalația de ventilație să schimbe tot volumul de aer dintr-un adăpost în unitatea de timp (oră), prin
sistemul ei de control al debitului de aer.
Se calculează prin împărțirea volumului de aer necesar a fi ventilat (Vnec) al unui adăpost/
compartiment, la cubajul adăpostului respectiv. La un cubaj fix al adăpostului, rezultă un coeficient
minim iarna și unul maxim iarna.
Ca urmare instalația de ventilație a unui adăpost trebuie să îndeplinească, indiferent de tipul
ei, următoare condiții obligatorii:
- continuitate, deoarece animalele respiră continuu consumând oxigen și eliminând dioxid
de carbon și vapori de apă, iar din depunerea și descompunerea dejecțiilor, de asemenea
continuă, rezultă gaze nocive și vapori de apă;
- control al debitului, deoarece animalele cazate într-un adăpost/compartiment își schimbă
masa corporală odată cu evoluția vârstei lor și de asemenea caracterele fizice ale aerului
128
atmosferic sunt permanent variabile, dar semnificativ în evoluția lor sezonieră din climatul
cu anotimpuri al României. Pentru realizarea acestei condiții instalațiile de ventilație
trebuie să permită variația, reglarea, debitului de la un debit minim iarna, la unul maxim
iarna, între care trebuie să existe un raport de cel puțin 1 : 5 până la 1 : 10.
Tabel 22: Cubajul minim al adăposturilor (m3/cap)
(Norme igienice - MAA)
Zone cu Zone cu
Zone cu
temperatură temperatură
temperatură sub Act
Specia şi categoria animalelor sub -20 ºC, sub 0 ºC,
-10 ºC, stabulaţie normativ
stabulaţie stabulaţie
între 5…7 luni
peste 7 luni sub 5 luni
Cabaline adulte _ _ _ 20
Vaci, tauri, bovine adulte 14..18 18..25 25..30 22
Tineret bovin 10..12 12..14 14..16 _
Viţei 8..10 10..12 12..14 5
Scroafe, început gestaţie 4..5 5..6 6,0..7,5 6
Scroafe, sfârşit gestaţie şi vieri 16 18 20 21
Scroafe cu purcei 21 23 25 21
Purcei înţărcaţi şi tineret 2,7 2,9 3,2 3
Porci la îngrăşat 3,5 4,5 5 3,5
Oi cu miei 3,0..3,5 3,5..4,0 4..5 3,5
Tineret ovin 1,0..1,2 1,5 2 1
Berbeci 2,0..2,5 2,5..3,0 3..5 4
Păsări de reproducţie 0,25..0,45 0,4..0,6 0,6..0,7 0,4
- distribuție uniformă a schimbului de aer în întregul adăpost, pentru ca toate organismele

animale cazate în spațiul adăpostului să beneficieze de același aer, la nivel calitativ care
să asigure cerințele de bunăstare a animalelor.
Calculul necesarului de ventilație (Vnec) după dioxidul de carbon (CO2)

Se realizează pentru limitarea acumulării dioxidului de carbon peste concentrația maxim
admisă în aerul adăposturilor de animale (3 l/m3 pentru bovine, suine și ovine; 2,5 l/m3 pentru păsări
adulte și 1,5 l/m3 pentru tineretul aviar) în scopul măririi volumului de aer ventilat pentru eliminarea
în exterior a cantităților excendentare. Se utilizează relația:
C x număr animale
Vnec = ————————— (m3/h/adăpost)
Ci – Ce
În care:
Vnec – volumul minim de aer necesar a fi ventilat per adăpost, în m3/h/adăpost
C – cantitatea de dioxid de carbon eliminată de un animal prin respirație, majorată cu 10 % pentru CO2
produs din fermentația dejecțiilor (tabel 3), în l/m3
Ci – concentrația maximă admisă a CO2 în aerul adăposturilor, prin normă, în l/m3 (3 l/m3 pentru
bovine, suine și ovine; 2,5 l/m3 pentru păsări adulte și 1,5 l/m3 pentru tineretul aviar)
Ce – concentrația CO2 în aerul atmosferic, în l/m3 (0,3 l/m3)
Exemplu: Se calculează necesarul de ventilație după CO2 la un adăpost în care sunt cazate 110
vaci de lapte cu o masă medie de 500 kg, cu un volum al adăpostului de 3300 m3 (30 m3/vacă – tabel
22).
167 x 110 18370
Vnec = ————— = ———— = 6804 m3/h/adăpost, revenind 61,9 m3/h/vacă
3 – 0,3 2,7
Coeficientul de schimb va fi de: 6804 : 3300 = 2,1
129
Rezultă că pentru a menține concentrația CO2 la nivelul maxim admis în adăpostul de vaci,
aerul din adăpost trebuie schimbat de cel puțin 2,1 ori pe oră.
Tabelul 23: Umiditatea absolută a aerului la presiunea de 760 mmHg (g/m³ aer)
Temperatura Masa vaporilor în g/m³ aer, pentru umidităţi relative ale aerului de:
aerului (ºC) 100% 90% 85% 80% 75% 70% 65% 60%
+28 27,09 24,38 23,02 21,67 20,31 18,96 17,60 16,25
+27 25,64 23,07 20,51 20,51 19,23 17,94 16,66 15,38
+26 24,24 21,81 20,60 19,39 18,18 16,96 15,75 14,54
+25 22,93 20,63 19,49 18,34 17,19 16,05 14,90 13,75
+24 21,68 19,51 18,44 17,36 16,26 15,17 14,09 13,00
+23 20,48 18,43 17,40 16,38 15,36 14,33 13,31 12,28
+22 19,33 17,39 16,43 15,46 14,49 15,53 12,56 11,59
+21 18,25 16,42 15,51 14,60 13,68 12,77 11,86 10,95
+20 17,22 15,49 14,63 13,77 12,91 12,05 11,19 10,33
+19 16,25 14,62 13,81 13,00 12,18 11,37 10,56 9,75
+18 15,40 13,85 13,10 12,31 11,55 10,78 10,01 9,24
+17 14,49 13,05 12,31 11,59 10,87 10,15 9,42 8,69
+16 13,64 12,28 11,60 10,92 10,23 9,55 8,86 8,18
+15 12,85 11,55 10,92 10,27 9,63 8,99 8,35 7,70
+14 12,09 10,87 10,27 9,66 9,06 8,46 7,86 7,25
+13 11,37 10,23 9,66 9,08 8,52 7,95 7,39 6,82
+12 10,69 9,61 9,08 8,55 8,01 7,47 6,84 6,41
+11 10,03 9,03 8,51 8,02 7,52 7,02 6,52 6,01
+10 9,42 8,48 8,01 7,54 7,07 6,60 6,12 5,65
+9 8,84 7,96 7,52 7,07 6,63 6,19 5,74 5,30
+8 8,30 7,47 7,05 6,64 6,22 5,81 5,40 4,98
+7 7,70 6,99 6,60 6,22 5,82 5,44 5,05 4,66
+6 7,29 6,55 6,19 5,83 5,46 5,09 4,74 4,37
+5 6,82 6,14 5,79 5,45 5,11 4,77 4,43 4,09
+4 6,38 5,74 5,43 5,10 4,79 4,47 4,15 3,82
+3 5,97 5,37 5,08 4,77 4,48 4,17 3,88 3,58
+2 5,57 5,01 4,73 4,46 4,18 3,89 3,62 3,34
+1 5,21 4,69 4,43 4,16 3,91 3,65 3,36 3,13
0 4,85 4,37 4,12 3,88 3,65 3,40 3,15 2,91
-1 4,49 4,05 3,82 3,60 3,37 3,14 2,91 2,69
-2 4,15 3,73 3,52 3,32 3,11 2,91 2,70 2,49
-3 3,83 3,44 3,25 3,07 2,87 2,68 2,49 2,30
-4 3,53 3,18 3,00 2,82 2,65 2,48 2,29 2,12
-5 3,25 2,93 2,76 2,60 2,44 2,27 2,11 1,95
-6 3,13 2,81 2,66 2,50 2,34 2,19 2,03 1,87
-7 2,90 2,61 2,46 2,32 2,17 2,03 1,88 1,74
-8 2,69 2,42 2,28 2,15 2,01 1,88 1,74 1,61
-9 2,49 2,24 2,11 1,99 1,86 1,74 1,61 1,49
-10 2,31 2,04 1,96 1,84 1,73 1,61 1,50 1,38
-11 2,14 1,92 1,81 1,71 1,60 1,49 1,39 1,28
-12 1,98 1,78 1,68 1,58 1,48 1,38 1,28 1,18
-13 1,83 1,64 1,55 1,46 1,37 1,28 1,18 1,09
-14 1,70 1,53 1,44 1,36 1,27 1,19 1,10 1,02
-15 1,58 1,42 1,34 1,26 1,18 1,10 1,02 0,94
-16 1,46 1,29 1,24 1,16 1,09 1,02 0,94 0,87
-17 1,35 1,21 1,14 1,08 1,01 0,94 0,87 0,81
-18 1,12 1,12 1,06 1,00 0,93 0,87 0,81 0,75
-19 1,15 1,03 0,97 0,92 0,86 0,80 0,74 0,69
-20 1,05 0,94 0,89 0,84 0,78 0,73 0,68 0,63
130
Calculul necesarului de ventilație (Vnec) după umiditatea aerului

Pentru limitarea umidității relative a aerului din adăpsturi la nivelul maxim admis prin norme
igienice (tabelul 1), se urmărește eliminarea excesului de vapori de apă din aerul adăpostului, prin
mărirea volumului de aer ventilat.
Se utilizează relația:
U x număr animale
Vnec = ————————— (m3/h/adăpost)
Ui – Ue
În care:
Vnec – volumul minim de aer necesar a fi ventilat per adăpost, în m3/h/adăpost
U – cantitatea de vapori de apă eliminată de un animal prin respirație, majorată cu 10 % pentru CO 2
produs din fermentația dejecțiilor (tabel 3), în g/h
Ui – umiditatea absolută a aerului adăposturilor din tabelul 23, în g/m3, la temperatura optimă pentru
specia, categoria de animale cazate și sezonul în care se realizează calculul și umiditatea relativă maxim admisă
pentru specia, categoria de animale cazate, indiferent de sezon (tabel 1)
Ue – umiditatea absolută a aerului atmosferic din tabelul 23, în g/m3, pentru temperatura exterioară de
calcul (tabelul 4) și umiditatea relativă a aerului măsurată (valori variabile, între 55…70 % vara și 90…100 %
iarna).
Exemplu: Se calculează necesarul de ventilație după umiditate, iarna, la același adăpost în care
sunt cazate 110 vaci de lapte cu o masă medie de 500 kg, cu un volum al adăpostului de 3300 m3 (30
m3/vacă – tabel 22).
Ui = 7,07 g/m3 (din tabelul 23) pentru temperatura optimă din adăpost (ti) este de 10 oC iar
umiditatea relativă maxim admisă este de 75 % (valori din tabelul 1).
Ue = 1,42 g/m3 (din tabelul 23)pentru temperatura exterioară de calcul pentru zona II, colinară
unde se găsește amplasat adăpostul este de -15 oC (tabel 4) iar umiditatea relativă măsurată a aerului
atmosferic este de 90 %.
400 x 110 44000
Vnec = ————— = ———— = 7788 m3/h/adăpost, revenind 70,8 m3/h/vacă
7,07 – 1,42 5,65
Coeficientul de schimb va fi de: 6804 : 3300 = 2,36
Rezultă că pentru a menține concentrația CO2 la nivelul maxim admis în adăpostul de vaci,
aerul din adăpost trebuie schimbat de cel puțin 2,36 ori pe oră.
Comparând rezultatele obținute aplicând cele două criterii de calcul al volumului necesar a fi
ventilat (Vnec) la același exemplu (adăpost), rezultă că aplicând calculul după umiditatea aerului,
rezultă volume de ventilație mai mari, ceea ce însemnă că asigurând eliminarea excesului de umiditate
se asigură și eliminarea, chiar mai eficientă, a CO2 din adăpost, ca de altfel și a celorlalte gaze nocive,
pulberi și microorganisme.
Ca urmare se recomandă calcularea volumului de aer necesar a fi ventilat (Vnec) după
umiditatea aerului.
După principiul/mecanismul ce stă la baza schimbului de aer pe care se bazează instalațiile de

ventilație utilizate în creșterea animalelor, ele pot de tipul ventilație naturală sau ventilație mecanică
(dinamică).
I. Ventilația naturală (gravitațională, statică) se bazează pe diferența de temperatură a

aerului din adăposturi față de cel din exteriorul acestora. Aerul din adăpost, prin preluarea căldurii
sensibile (biologice, metabolice) eliminate de organismele animale, se încălzește, își reduce
densitatea, masa, și se ridică spre partea superioară a interiorului adăpostului, căutând să iasă în
mediul exterior, prin orice deschidere, locul lui fiind luat de un volum de aer echivalent, mai rece, din
mediul exterior.
Intensitatea schimbului de aer în acest tip de ventilație este direct proporțională cu diferența
de temperatură (t i – te) dintre aerul interior al adăpostului și aerul exterior atmosferic. Schimbul de
131
aer este eficient la diferențe de temperatură mai mari de 10 oC și este redus, ineficient, la diferențe
mai mici. El este influențat și de existența mișcării aerului (vânturilor) în mediul exterior.
Când temperaturile din cele două medii devin egale (când nu sunt prezente animale în adăpost)
schimbul de aer nu se realizează.
Ventilația naturală poate fi neorganizată sau organizată.
Ventilația naturală neorganizată presupune ca schimbul de aer să se realizeze prin deschiderea
elementelor de închidere mobile ale adăpostului (ferestre, luminatoare, uși) ceea ce nu este posibil în
sezonul rece deoarece ar duce la pierderi importante de căldură din adăpost. Ca urmare, nu se poate
folosi în creșterea animalelor deoarece în acest caz schimbul de aer nu se poate realiza continuu, nu
poate fi contralat debitul de aer ventilat și nici nu asigură un schimb uniform în tot adăpostul.
Ventilația naturală organizată realizează schimbul de aer prin intermediul unor deschideri
special amenajate în acest scop în elementele de închidere a adăpostului: guri de ventilație amenajate
în pereții adăpostului și coșuri sau ședuri de ventilație amenajate la nivelul plafonului și/sau
acoperișului adăpostului. Este mult folosită în creșterea animalelor deoarece asigură permanența
schimbului de aer, se poate regla debitul de aer ventilat, prin controlul secțiunii libere din suprafața
acestor deschideri, poate realiza un schimb de aer uniform în întreg adăpostul și nu în ultimul rând
este eficientă economic (nu necesită cheltuieli de utilizare - nu este consumatoare de energie cum este
cazul ventilației mecanice).
Figura 64: Circulația aerului în ventilația naturală organizată
În funcție de sensul circulației aerului ventilația naturală organizată poate fi: orizontală,
verticală sau mixtă (figura 64), cea mixtă fiind sistemul de ventilație cel mai eficient, prin realizarea
unui flux natural al circulației aerului asigurând realizarea tuturor cerințelor unei ventilații eficiente,
cu consecințe pozitive în asigurarea cerințelor de bunăstare a animalelor pentru calitatea aerului din
adăposturi.
Ventilația naturală organizată mixtă
Acest sistem (figura 65) asigură un aflux continuu de aer prin gurile de ventilație amplasate
în pereții longitudinali, la diferite înălțimi (cel mai frecvent spre partea superioară a acestora) și
evacuarea aerului viciat prin coșuri de ventilație (sau sheduri) amplasate la nivelul acoperișului și/sau
plafonului, pe un rând sau pe două rânduri în funcție de lățimea adăpostului.
132
Intensitatea și uniformitatea schimbului de aer

în acest sistem este condiționată de următorii factori și
se realizează în condiții optime astfel:
- suprafața secțiunii deschiderilor de
ventilație (coșuri și guri de ventilație),
cunoscându-se că suprafața secțiunilor
tuturor gurilor de ventilație reprezintă 75 %
din suprafața secțiunii tuturor coșurilor de
ventilație (sau a shedurilor) deoarece aerul
cald are un volum mai mare decât aerul rece;
- înălțimea de aspirație (H), reprezintă
distanța pe verticala adăpostului între Figura 65: Elemente care condiționează
schimbul de aer
deschiderile gurilor de admisie și
deschiderile coșurilor de evacuare realizându-se în condiții optime când ea este de minim
3 m;
- diferența de temperatură (ti – te), și implicit de masă, a aerului din adăpost față de cel
exterior este de cel puțin 10 oC;
- gurile de admisie (figura 66) au secțiuni optime de 20
x 20 cm sau 20 x 30 cm, sunt amenajate în pereții
longitudinali ai adăpostului la o înățime care să asigure
înălțimea de aspirație de minim 3 m, la distanță egală și
uniformă între ele și în număr suficient de mare astfel
încât să se evite formarea „pungilor” stagnante de aer
viciat. Ele sunt prevăzute cu: mască exterioară (1) din
scândură sau alt material care coboară sub nivelul
marginii inferioare a acestora ce are rolul de protecție Figura 66: Gură de ventilație
față de precipitații, plasă de sârmă (3) la exterior cu
rolul de evitare a organismelor din faună în adăposturi și clapetă mobilă (2) la interior ce
are rolul de a reduce, după nevoi, secțiunile de circulație ale aerului și implicit debitul de
aer admis.
- coșurile de evacuare (figura 67) au secțiuni uzual pătrate, cu
latura de la 40 x 40 cm până la 60 x 60 cm (dimensiunile mai
mici s-au dovedit ineficiente în practică) sunt amplasate la
nivelul acoperișului și/sau plafonului, cât mai aproape de
nivelul cel mai înalt al acoperișului (spre coamă), la distanțe
egale între ele, pe un rând sau două (în funcție de lățimea
adăpostului) și în număr suficient de mare astfel încât să
permită o evacuare optimă cât mai uniformă a aerului. Viteza
de circulație a aerului la nivelul lor trebuie să fie de 0,75…1,5
m/s și se asigură prin calcularea înălțimii lor în funcție de acest
criteriu, cu prelungirea lor în exterior cu cel puțin 50…70 cm.
În general se recomandă realizarea lor cu o înălțime cat mai
mare pentru a se preveni/limita posibilitățile de circulare și
transmitere a microorganismelor cu potențial patogen de la un Figura 66: Coș de
adăpost la altul. Coșurile de evacuare trebuie obligatoriu să fie ventilație
etanșe și izolate termic pentru evitarea formării condensului.
Sunt prevăzute cu: acoperiș propriu (1) pentru protecția față de precipitații, jaluzele (2)
orientate în jos cu plasă de sârmă sub ele, pe ultimul segment exterior al coșului pentru
evacuarea aerului și protecția față de precipitații și viețuitoare zburătoare din faună și
133
clapetă basculantă (3) la partea lui inferioară, manevrabilă din interior pentru reglarea
suprafeșei secțiunii în funcție de nevoi.
În cazul adăposturilor de foarte mare
capacitate (figura 68), cu lățime foarte
mare, pentru realizarea volumului
mare de ventilație necesar este propusă
soluția de utilizare a deschideri
orizontale de mari dimensiuni în pereți
pentru admisia aerului (prevăzute cu
obloane termoizolante rabatabile) și
utilizarea shedului amplasat la Figura 68: Ventilație naturală cu shed
îmbinarea laturilor acoperișului pentru evacuarea aerului, prevăzut și el cu obloane
termoizolate rabatabile, manevrabile din interior.
- suprafețele interioare ale coșurilor de evacuare și ale gurilor de admisie trebuie să fie cât
mai bine finisate (mai puțin rugoase), pentru a se realiza o forță de frecare cu aerul cât mai
redusă.
Luând în calcul toate aceste aspecte, în momentul proiectării adăposturilor, se calculează
suprafața însumată a secțiunilor tuturor coșurilor de ventilație pentru perioada de vară, și ulterior a
gurilor de ventilație, ca 75 % din suprafața de evacuare a coșurilor.
Pentru calcularea suprafeței de evacuare a coșurilor de ventilație se utilizează relația:
Vnec
S = ———
v
În care:
S – suprafața de evacuare a coșurilor de ventilație, m2
Vnec – necesarul de ventilație calculat după umiditate, m3/h
v – viteza de circulație a aerului în coșurile de evacuare (viteza ascensională), m/h, ce se calculează
după relația:
2g H (Ge – Gi)
v = µ √ ———————
Gi
În care:
v – viteza aerului în m/s
µ - coeficientul de frecare al aerului în coșuri: 0,3 …0,45 după rigozitatea suprafețelor interioare;
g – accelerația gravitației = 9,81 m/s2
H – înălțimea de aspirație, în m
Ge, Gi – greutatea specifică a aerului la te și ti, în kgf/m3 (tabel 24)
√2g = 4,429, care înmulțit cu coeficientul de frecare dă următoarele valori: 1,33 pentru µ =0,3 (1,54
pentru 0,35, 1,77 pentru 0,4 și 1,99 pentru 0,45
La un coeficient de frecare de 0,30, formula devine:
H (Ge – Gi)
v = 1,33 √ ———————
Gi
Pentru exemplu de calcul se consideră un adăpost de vaci de lapte în care sunt cazate 110
vaci de lapte cu o masă medie de 500 kg, cu un volum al adăpostului de 3300 m3 la care Vnec calculat
după umiditate este de 10628 m3/h/adăpost, cu înălțime de aspirație de 5 m; ti = 10 oC și te = - 5 oC:
5 (1,317 – 1,248)
v = 1,33 √ ———————— = 1,33 x 0,52 =0,69 m/s
1248
Vnec 10628
S = ————— = —————— = 4,27 m2
V x 3600 0,69 x 3600
134
Dacă un coș are o suprafață de 0,25 m2 vor rezulta 17,08 coșuri, practic 17, care se vor amenaja
la nivelul acoperișului conform cerințelor de uniformizare a schimbului de aer în întreg adăpostul.
Calcularea suprafaței de admisie a gurilor de ventilație va fi 75 % din cea a coșurilor, respectiv
3,2 m2 (4,27 x 0,75). Dacă suprafața de admisie a unei guri de ventilație va fi de 0,047 m2 (de obicei
revin 4 guri de admisie raportate la un coș de evacuare), vor rezulta 68 guri de admisie.
Tabel 24: Greutatea specifică a aerului, în funcție de temperatură, la 760 mm Hg
Temperatură Greutate Temperatură Greutate Temperatură Greutate

(oC) (kgf/m3 ) (oC) (kgf/m3 ) (oC) (kgf/m3 )
-20 1,396 0 1,293 20 1,205
-19 1,394 1 1,288 21 1,201
-18 1,385 2 1,284 22 1,197
-17 1,379 3 1,279 23 1,193
-16 1,374 4 1,275 24 1,189
-15 1,368 5 1,270 25 1,185
-14 1,363 6 1,265 26 1,181
-13 1,358 7 1,261 27 1,177
-12 1,353 8 1,256 28 1,173
-11 1,348 9 1,252 29 1,169
-10 1,342 10 1,248 30 1,165
-9 1,337 11 1,243 31 1,161
-8 1,332 12 1,239 32 1,157
-7 1,327 13 1,235 33 1,154
-6 1,322 14 1,230 34 1,150
-5 1,317 15 1,226 35 1,146
-4 1,312 16 1,222 36 1,142
-3 1,308 17 1,217 37 1,139
-2 1,303 18 1,213 38 1,135
-1 1,298 19 1,209 39 1,132
Reglarea ventilației naturale în timpul exploatării adăposturilor se realizează manual prin

diminuarea suprafeței secțiunilor gurilor și coșurilor de ventilație (manevrarea clapetelor), în funcție
de rezultatului bilanțului termic, influențat de căldura biologică produsă de animalele cazate în
adăpost (masa lor corporală și intensitatea metabolismului) și variația temperaturii exterioare, a
aerului atmosferic.
II. Ventilație mecanică (artificială, dinamică)

Este un sistem de ventilație destul de mult utilizat în
creșterea animalelor, deși are dezavantajul de a funcționa
cu consum de energie, el realizând schimbul de aer în mod
forțat cu ajutorul ventilatoarelor, acționate de motoare
electrice.
Are avataje nete față de ventilația naturală deoarece
poate realiza debite mult mai mari de aer, independent de
condițiile din mediul exterior (temperatură, mișcare a
aerului). În plus este singurul sistem de ventilație la care se
poate adăuga instalații suplimentare care să realizeze
condiționarea aerului admis (încăzire/răcire; control al Figura 69: Ventilator axial
umidității, filtrare, dezinfecție).
Are dezavantajul costurilor mari de investiție și mai ales de funcționare și întreținere, precum
și a zgomotului cu intensitate mare care îl realizează permenet.
135
Ventilatoarele pot fi axiale (figura 69), când se cer debite mari la presiuni mici sau radiale,
centrifugale (figura 70), când se cer debite mici la presiuni mari (ceea ce poate permite amplasarea
lor în afara adăposturilor pentru reducerea intensității zgomotului).
După modul cum circulă aerul în adăpost ventilația articială poate fi: aspirantă, refulantă sau
cu presiune echilibrată.
După debit ventilatoarele pot fi cu debit nominal fix (ce pot funcționa numai în regim pornit,
cu o singură treaptă de debit) sau cu debit reglabil (ce pot funcționa în mai multe trepte (uzual 3), în
funcție de numărul de rotații ale elicelor).
Ventilația aspirantă constă în
aspirarea aerului viciat cu ajutorul
ventilatoarelor, realizându-se o ușoară
presiune negativă (depresiune) în
adăpost. Ventilatoarele se amplasează
uzual la nivelul plafonului sau
acoperișului sau în partea superioară a
pereților. Este practicată și evacuarea Figura 70: Ventilator radial, centrifugal
inversă, cu amplasarea ventilatoarelor la
partea inferioară a adăposturilor, chiar sub pardoseala grătar, dar cu utilizarea tuburilor de evacuare
(exhaustoare) realizate din material plastic sau tablă, cu ramificații amplasate uniform în adăpost
astfel încât gurile de aspirație să poată prelua aerului viciat de deasupra locurilor de cazare a
animalelor în adăpost.
Admisia aerului curat se realizează liber prin fante (prize) de aer, protejate cu plase de sârmă
și jaluzele la exterior, amplasate la distanțe uniforme în pereții laterali ai adăpostului. Când evacuarea
aerului viciat se face la partea superioară a adăpostului (fără tubulatură de exhaustare) se realizează
un flux natural al aerului, care cere presiuni de lucru mai coborâte decât în cazul evacuării inverse. În
ambele situații vor fi necesare existența coșurilor de evacuare, care vor fi orientate vertical și vor avea
o înălțime care să depășească înălțimea adăposturilor astfel încât aerul viciat să nu poată fi preluat de
deschiderile de admisie ale adăpostului considerat sau al adăposturilor vecine.
Dezavantajele ventilației aspirante se referă la eliminarea posibilităților de condiționare a
aerului admis în adăpost și la coroziunea pieselor lor destul de rapidă datorată faptului că ele vin în
contact direct cu aerul viciat (bogat în vapori de apă și gaze nocive). În
plus depunerea de pulberi pe piesele ventilatoarelor și pe pe tubulatura
evacuarării inverse poate reduce semnificativ debitul de aer evacuat.
Ventilația refulantă constă în introducerea forțată a aerului curat
în adăpost cu ajutorul ventilatoarelor, realizându-se o ușoară
suprapresiune. Este mult folosită deoarece permite practicarea
condiționarea (parțială sau totală) a aerului admis în adăposturi.
Ventilatoarele sunt montate la unul sau la ambele capete ale
adăpostului (halei), de la ele aerul fiind condus, prin tubulatură (din tablă
sau material plastic) ramificată, cu fante, către toată lungimea/suprafața
adăpostului, pentru o distribuire cât mai uniformă a aerului curat,
eventual condiționat și pentru evitarea producerii localizate a curenților
puternici de aer, în vecinătatea ventilatoarelor. În sezonul rece, pentru
evitarea introducerii unui aer prea rece în adăposturi cu formarea unui
condens abundent pe tubulaturi este obligatorie încălzirea lui
(condiționare termică) cu ajutorul unor baterii de încălzire.
Evacuarea aerului este liberă prin coșuri de evacuare, ampasate și
realizate la nivelul acoperișului/plafonului. Figura 71: Exhaustor
Ventilația cu presiune echilibrată combină cele două sisteme „Ejex-Coandă”
descrise, realizând, cu ajutorul ventilatoarelor, atât introducerea cât și (breved INCREST)
evacuarea aerului din adăpost. Deși poate permite un control bun al debitului de aer și condiționarea
aerului atât la admisie, cât și la evacuare este costisitoare atât ca investiție inițială cât și în exploatare,
prin consum energetic și cheltuieli de întreținere.
136
Ventilația gazodinamică „Ejex-Coandă”, este o variantă a ventilației aspirante, bazată pe

„efectul Coandă”, și este realizată după un brevet INCREST București. Este mult folosită în prezent
și în amenajarea adăposturilor de animale. În acest sistem de ventilație eliminarea aerului viciat se
realizează prin intermediul exhaustoarelor „Ejex-Coandă” (figura 71) care sunt formate dintr-un
canal de ejecție primară, cu secțiune pătrată, având la partea superioară canalul de ejecție secundară
montat coaxial. În interiorul canalului de injecție primară se introduce fluidul activ (aer sub presiune)
creat cu ajutorul unui ventilator radial, amplastat în afara adăpostului, care pune în fucțiune
exhaustorul prin formarea unui amestec de aer turbulent, care micșorează presiunea statică din canalul
exhaustorului și determină absorbția aerului din adăpost. Amestecul de fluid activ și aer viciat absorbit
trece în canalul de ejecție secundară, în care, prin același fenomen de amestec turbuent realizează o
absorbție suplimentară a aerului viciat, de la nivelul superior al adăpostului, după care amestecul
turbuent astfel obținut este eliminat în exteriorul plafonului și/sau acoperișului adăpostului.
Exhaustoarele se montează în poziție verticală, prin fixare pe stâlpii de susținere a
adăposturilor. Alimentarea exhaustoarelor cu fluid activ de la ventilatorul din exterior se realizează
prin intermediul unei tubulaturi etanșe din țeavă. Capacitatea exhaustoarelor este variabilă și reglabilă
de la 1000 la 4000 m3/h, numărul și capacitatea lor fiind stabilite în funcție de volumul de ventilație
necesar (Vnec).
Sistemul de ventilație gazodinamică „Ejex-Coandă” prezintă numeroase avantaje dintre care
amintim:
- consum de energie electrică cu până la 75 % mai redus față de ventilația artificială clasică,
deoarece un singur ventilator alimentează până la 10 exhaustoare.
- aspirarea noxelor din aerul adăposturilor se face la două niveluri prin amplasarea primei
trepte la 5 cm de nivelul pardoselei și celei de-a doua trepte spre nivelul superior al spațiului
adăpostului, preluându-se pentru evacuare atât noxele mai grele, cât și cele mai ușoare decât aerul;
- silențiozitate totală, eliminând zgomotele produse în adăpost de ventilatoare;
- posibilități nelimitate de reglare a debitului de aer (intensității ventilației) prin variația
debitului de fluid activ (reglat de la nivelul, treptele, de funcționare a ventilatorului radial) și prin
numărul de exhaustoare amenajate și în funcțiune;
- posibilitatea de automatizare a funcționării instalației de ventilație;
- durata de viață și funcționare nelimitată prin absența pieselor în mișcare și prin căptușirea
adecvată a suprafețelor canalelor și traseelor.
Limitarea utilizării sistemului de ventilație gazodinamică „Ejex-Coandă” este dată de absența
posibilităților de condiționare totală sau parțială a aerului admis în interioare, deoarece admisia
aerului curat se realizează liber.
Totuși, după observațiile făcute în practica utilizării sistemului în creșterea animalelor, se
desprinde concluzia unor efecte deosebit de favorabile atât economice cât și în asigurarea unor
condiții de bunăstare bune pentru efectivele de animale exploatate în adăposturile dotate cu un sistem
de ventilație gazodinamică „Ejex-Coandă”.
Debitul de aer ventilat de o instalație de ventilație este calculat, la momentul proiectării
adăposturilor, instalațiile fiind dimensionate pentru volumele maxime de aer necesare a fi ventilate
în sezonul cald.
Pentru instalațiile de ventilație aflate în funcțiune poate fi necesară verificarea debitului real
realizat de ventilatoarele aflate în exploatare (deoarece prin uzură acesta are tendința de reducere).
Această apreciere a eficienței reale se aplică pentru fiecărui ventilator și se realizează
utilizând relația:
V=Sxv
În care:
V – debitul ventilatorului, în m3/h;
S – suprafața de secțiune a ventilatorului sau a tubului de admisie/evacuare a aerului, în m2;
v – viteza de circulație a aerului la nivelul ventilatorului, în m/h.
Suprafața secțiuni ventilatorului, sau a tubului de admisie/evacuare a aerului se obține prin
măsurători și ulterior se calculează aria secțiunii respective.
137
Viteza de circulație a aerului se obține, în m/s, prin măsurare directă, cu un anemometru

dinamic sau cu ultrasunete, ce se amplasează în centrul curentului de aer. Pentru transformare în m/h,
valoarea măsurată se înmulțește cu 3600.
Exemple:
- Să se calculeze debitul unui ventilator cu secțiune circulară, cu diametrul de 0,75 m la care
viteza de circulație a aerului măsurată este de 6 m/s.
V = 0,441 x 21600 = 9525 m3/h
- Să se calculeze debitul unui ventilator cu secțiunea de admisie pătrată, cu latura de 40 cm la
care viteza de circulație a aerului măsurată este de 6 m/s.
V = 0,160 x 21600 = 4056 m3/h
Prin însumarea debitului de aer real realizat de toate ventilatoarele dintr-un adăpost se obține
eficiența ventilației adăpostului respectiv.
În cazul în care instalația de ventilație nu realizează schimbul de aer care să acopere necesarul
de ventilație apare deficitul de ventilație, o situație neacceptabilă din punct de vedere al criteriilor
igienice de bunăstare a organismelor animale și care trebuie trebuie corectată cât mai rapid.
Corecția se realizează pornind de la calcularea deficitului de ventilație existent, cu exprimare
procentuală sau în m3/h/adăpost, utilizând relația:
Necesarul de ventilație – Eficiența ventilației
(m3/h/adăpost) (m3/h/adăpost)
Deficitul de ventilație (%) = ———————————————————— x 100
Necesarul de ventilație
(m3/h/adăpost)
Exemplu: Dacă necesarul de ventilație, calculat după umiditate este de 10628 m3/h/adăpost și
eficiența ventilației este de 8500 m3/h/adăpost, deficitul de ventilație va fi de 2128 m3/h/adăpost,
respectiv de 20 %.
Pentru acoperirea deficitului de ventilație se iau măsuri tehnico-igienice specifice ce au ca
scop intensificarea schimbului de aer fie prin mărirea suprafeței deschiderilor pentru ventilație, fie
prin intensificarea vitezei de circulație a aerului prin instalație și chiar pe ambele căi.
138
LUCRAREA 14
1.5. Aprecierea globală a bunăstării animalelor din adăposturi
Considerăm că o apreciere globală a bunăstării animalelor domestice este necesară în toate

situațiile, iar pentru caracterele aerogene ale mediului artificial al adăpostului este obligatorie din
necesitatea actuală de caracterizare uniformă, după criterii clare și nesubiective, a condițiilor de
bunăstare oferite animalelor de diferiții fermieri din statele Uniunii Europene, care pot beneficia de
subvențiile pentru bunăstarea animală.
O astfel de apreciere unitară este propusă pentru prima dată de Petkov G., în 1975, o adaptare
actuală este realizată în tabelul 25.
Tabel 25: Aprecierea globală a asigurării bunăstării animalelor din adăposturi

(adaptare după Petkov G., 1975)
Factorul de mediu Punctaj Cerințe de bunăstare și condiții de diminuare a
considerat atribuit punctajului acordat
1 2 3
Menținerea în limitele optime ale normelor – tabel 1, (se
20 acceptă variații cu caracter diurn, mici (maxim 10 oC)
pentru animalele în creștere)
Punctajul scade:
- cu 5 puncte când abaterea este amplă (peste 10 oC) și are loc brusc
- cu 3 puncte când abaterea este amplă (peste 10 oC), are loc brusc și este
Temperatura aerului
însoțită de umiditate relativă peste limita maxim admisă (tabel 1)
- cu câte 1 punct pentru fiecare abatere cu 1oC de la intervalul optim în
adăposturile în care sunt cazate organisme animale de vârste foarte mici, în
creștere și de mare potențial genetic productiv
- cu câte 0,5 puncte pentru fiecare abatere cu 1oC de la intervalul optim în
adăposturile în care sunt cazate organisme animale la îngrășat
Umiditatea relativă a 10 Menținerea în limitele optime ale normelor – tabel 1
aerului Punctajul scade:
- cu câte 1 punct la devieri de la limitele optime ale normelor cu câte 5%
Mișcarea aerului 6 Menținerea în limitele optime ale normelor – tabel 1
(viteza) Punctajul scade:
- cu câte 2 puncte când abaterea este peste limita maxim admisă cu câte 0,1
m/s și este însoțită de temperaturi mai scăzute ale aerului decât temperatura
minimă admisă
Intensitatea 3 Corespunzătoare condițiilor optime – tabel 15
iluminării Punctajul scade:
- cu 3 puncte la orice devieri de la cerințele optime
Uniformitatea 3 Iluminare uniformă pe toată suprafața de cazare
iluminării Punctajul scade cu 3 puncte la luminare neuniformă pe toată suprafața de
cazare
Durata iluminării 3 Corespunzătoare cerințelor speciilor și categoriilor de
animale
Punctajul scade cu 3 puncte la o durată necorespunzătoare cerințelor
speciilor și categoriilor de animale
Intensitatea poluării 5 Intensitate maximă a zgomotelor de 60 dB
fonice Punctajul scade:
- cu 3 puncte la o intensitate a zgomotelor între 60 și 80 dB
- cu 5 puncte la o intensitate a zgomotelor mai mare de 80 dB
139
Continuare tabel 25
Factorul de mediu Punctaj Cerințe de bunăstare și condiții de diminuare a
considerat atribuit punctajului acordat
1 2 3
Concentrație mai mică de 3000 ppm la bovine, suine,
5 ovine şi cabaline; 2500 ppm la păsări adulte (găini) și
Concentrație CO2
1500 ppm la tineretul aviar (pui).
în aer
Punctajul scade:
- cu câte 1 punct pentru fiecare abatere cu 200 ppm peste norma admisă
Concentrație NH3 10 Concentrație mai mică de 26 ppm
în aer Punctajul scade:
Concentrație H2S 5 Concentrație mai mică de 10 ppm
în aer Punctajul scade:
Număr de germeni în 10 Maxim 250000 germeni/m3
aer Punctajul scade:
(NTG/m3) - cu câte 5 puncte la o creștere cu câte 100000 germeni/m3
Cantitatea de pulberi 5 Maximum 15 mg/m3 aer pentru pulberile în suspensie şi
din aer maximum 20 g/m2/30 zile pentru pulberile sedimentate.
Punctajul scade cu câte 1 punct la depășirea cu câte 1mg/m3 aer pentru
pulberile în suspensie și/sau cu câte 1g /m2/30 zile pentru pulberile
sedimentate
Intensitatea 10 Corespunzătoare cerințelor speciilor și categoriilor de
ventilației animale (deficit de ventilație nul)
Punctajul scade cu câte 1 punct la fiecare 5% deficit de ventilație
Uniformitatea 5 Aer omogen în tot volumul adăpostului
ventilației Punctajul scade cu 5 puncte la existența zonelor moarte, stagnante.
Aprecierea globală este următoarea:
Punctaj total 90 – 100 Condiții de bunăstare bune

Punctaj total 70 – 90 Condiții de bunăstare mediocre
Punctaj total sub 70 Condiții de bunăstare necorespunzătoare
Aprecierea trebuie realizată simultan pentru toți factorii de mediu, și în cazul organismelor
animalelor domestice crescute în scop economic fiind valabilă, Legea factorului minim (legea lui J.
Liebig sau regula de limitare a factorilor) conform căreia dacă cel puțin unul dintre factorii de mediu
se apropie sau depășește limitele valorilor critice, atunci, în ciuda combinației optime a celorlalte condiții
nu este asigurată cerința de bunăstare, de confort, necesară conservării stării de sănătate a organismelor
pentru obținerea eficientă a producțiilor animale urmărite în exploatarea lor.
Aplicând această lege biologică în cazul aprecierii globale a bunăstării animalelor domestice
adăpostite se realizeză:
-o ierarhizare a factorilor în funcție de capacitatea lor de influență asupra bunăstării organismelor,
prin punctajul maxim acordat în apreciere și respectiv punctajelor de scădere acordate în cazul
abaterilor nivelului lor de la condițiile normate sau recomandate;
-se evitențiează sintetic și evident factorul/factorii minim asigurați și mărimea deviației pe care o
înregistrează.
Se creează astfel premizele pentru o intervenție de dirijare și corectare punctuală a respectivilor
factori, cu o rapiditate și o eficiență economică care să satisfacă cerințele actuale de competitivitate
economică concomitent cu menținerea permanentă la nivel înalt de asigurare a bunăstării animale.
140
Anexa 1: Lista produselor de curățire și dezinfectare autorizate

(sursa Consiliul Superior de Igienă Publică a CE/1993)
Agenți de suprafață:
1. Agenți de suprafață anionici:
- săpunurile (săruri alcaline ale acizilor grași),
- alchilsulfații alcalini
- alchilsulfonații alcalini
- dioctil-sulfosuccinatul de sodiu
- sărurile de sodiu sulfonate ale alfa-olefinelor
- alchil aril-poliglicol-eter sulfonați alcalini
- acizii mono- și dialchil-difenil oxido-disulfonici și sărurile lor alcaline.
2. Agenți de suprafață cationici (cuprind și substanțe utilizate pentru efectul lor dezinfectant din
grupa sărurilor de amoniu cuaternar):
- clorura sau bromura de trimetil alchil amoniu
- clorura sau bromura de dimetil dialchil amoniu
- clorura sau bromura de metil trialchil amoniu
- clorura sau bromura de dimetil aril alchil amoniu
- clorura sau bromura de dimetil alchil etil aril amoniu
- clorura sau bromura de metil aril dialchil amoniu
- clorura sau bromura de aril trialchil amoniu
- clorura sau bromura de metil diaril alchil amoniu
- clorura sau bromura de diaril dialchil amoniu
- clorura sau bromura de dimetil aril alchil fenoxi (sau crezoxi) etoxietil amoniu
- clorura sau bromura de alchil benzil imidazol
- clorura de alchil pirinidium
- clorura de didecil dimetil amoniu.
3. Agenți de suprafață neionici:
- acizi grași și rășini polietoxilate
- propilenglicoli politoxilați
- lanolina polihidrolizată
- alcoolii grași polietoxilați și sărurile lor alkaline
- derivații carboxilați de alchilfenoli polietoxilați și sărurile lor alkaline
- alcanolamidele acizilor grași
- esterii acizilor grași ai zaharozei și sucrogliceridele
- mono- și distearații zaharozei
- mono- și dipalmitații zaharozei
- mono- și dioleații zaharozei
- sucrogliceridele acizilor grași și ale corpurilor grase alimentare
- oxidul de dodecil-dimetil amina
- monolauratul de polioxietilen
- sorbitatul sau polisorbitatul
- caprilil glucozida
- esteri de poliol-polietoxilați
4. Agenți de suprafață amfoteri (amfolitici): 1-alchil 3-dimetilamonio propan 3-carboximetil
bataina
141
Dezinfectanți:
- apa oxigenată
- hipocloriții alcalini
- clorura de var
- paratoluen clorosulfamida sodată
- alcoolul etilic
- butilglicolul
- glutaraldehida
- paramanganatul de potasiu
- clorura de iod (iodată)
- dioctildietilentriamina
- laurilpropilentriamina
- acidul laurilpropilentriamina
- clorhidratul de decil oxil 3-hidroxi 2-amino 1-propan
- clorhidratul de polihexametilen biguanidina
- acidul paracetic
- acidul clorocianuric
- dicloroglicolul
- acidul hidoxiacetic
- alcoolul izopropilic
- aldehida formică
- bromura de potasiu
- acidul sorbic
- laurildietilen triamina
- trioctildietilen triamina
- acidul octil fosforic
- acidul laurildietilen triamino acetic
Diverse:
1. Acizi (cu efect detartrant și dezincrustrant):
- acidul sulfuric
- acidul clorhidric
- acidul nitric
- cidul ortofosforic
- acidul acetic
- acizii achil sulfonici
- acizii achil aril sulfonici
- acidul alctic
- acidul citric
- acidul tartric
- acidul sulfamic
- acidul adipic
- acidul succinic
2. Baze:
- soda caustică
- potasa caustic
- varul
- amoniacul
- alcanolaminele
3. Adjuvanți insolubili:
- carbonatul de calciu
- piatra Ponce
142
- silicea pulverulentă
- kisergurul
- alte substanțe inerte
4. Săruri minerale:
- carbonații alcalini
- bicarbonații alcalini
- percarbonații alcalini
- perboratul de sodiu
- carbonatul de magneziu
- fosfații alcalini
- fosfatul trisodic clorat
- sulfatul de magneziu
- sulfații alcalini
- bisulfații alcalini
- sulfatul de aluminiu
- silicații alcalini
- silicoaluminatul de sodiu
- clorurile alcaline
- clorura de amoniu
5. Sechestranți:
- polifosfații alcalini
- gluconații alcalini
- glucoheptonații alcalini
- EDTA și sărurile alkaline
- acidul hidroxietilen difosforic
- acidul amino-tri metilen fosforic
- acidul fosfono-3-carboxihexan dioic
- acizii policrilici și poliacrilați de sodiu
- poliacidul fosfatino-carboxilic
6. Agenți antispumanți și antidepozitanți:
- metil polisiloxani
- metil celuloza
- carboximetil celuloza
- etil celuloza
- pectine
- fosfații acidului stearic
- polivinil pirolidona
- colipolimeri acrilici
- polimeri reticulați ai acidului acrilic
7. Agenți auxiliari:
- uree
- alcool benzilic
- glicol
- enzime
- propilen glicol
- sorbitol
- acid boric
- stearat de aluminiu
- acidul benzoic și sărurile de sodiu, potasiu și magneziu
- 2-bromo-2-nitropropan 1,3-diol
- ortofenil fenolatul de sodiu.
143
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
 Alevantis L.E., Xanaki-Peteas M. (1995) – Indoor Air Quality in Practice, Edited M

Santamouris and D Asimakopoulos CIENE, University of Athenis, Atena
 Angelescu A., Ponoran I. (1999) – Mediul ambiant și dezvoltarea durabilă, Editura ASE,
București
 Ardeleanu I. (1962) – Igienă generală și comunală, Editura medicală, București
 Ardelean F., Iordache V. (2007) – Ecologie și protecția mediului, Editura Matrix Rom,
București
 Bach W. (1972) – Atmosferic pollution, McGraw-Hill Book Company, New York
 Balas A. (1994) - Cunoștinte despre mediu, Editura Lyra, Târgu Mureș
 Barabaș A., Hodoșan F. (1975) – Mesageri chimici, Editura științifică și enciclopedică,
București
 Bel L.și col. (1999) – Elements de comparaison de previsions statiques des pics d'ozone,
Societe de statistique de France, Paris
 Bica I. (2002) – Protecția mediului – politici și instrumente, Editura HGA, București
 Bischoff W. (1973) – Ozone Measurements in Jet Airliner Cabin Air, Water, Air and soil
Pollution, 2/191
 Boer W. (1964) – Technische meteorologie, B. Teubner Verlagsgesellchaft, Leipzig
 Brown L. (1994) – Probleme globale ale omenirii, Editura Tehnică, București
 Brown L., Iliescu I., Novac A. (2001) – Economia mediului, Editura Tehnică, București
 Cadariu Gh., Barhard B., Gavrilescu N. (1967) – Igiena muncii, Editura medicală, București
 Caluianu S., Cociorva S. (1999) – Măsurarea și controlul poluării, Editura Matrix Rom,
București
 Căpățână C. (2001) – Deșeuri, Editura Matrix Rom, București
 Ciulache S. (2002) – Meteorologie și climatologie, Editura Universitară, București
 Ciplea L.I. Ciplea Al. (1978) – Poluarea mediului ambiant, Editura Tehnică, București
 Coenen R. (1972) – Chemisch-toxicologische problem des Unweltschutzes, Nature Wiss 59,
3/106
 Coman I. (1988) – Zooigiena și protecția mediului înconjurător, Editura Institutului
Agronomic, Iași
 Constanza R. (1992) – Ecosystem health, Island Press, Washington
 Decun M. (1984) – Evacuarea, prelucrarea și valorificarea dejecțiilor din fermele zootehnice,
Editura Ceres, București
 Decun M. (1992) – Igiena și protecția mediului, Tipo USABR, Timișoara
 Decun M. (1995) – Sanitația Veterinară, Editura Helicom, Timișoara
 Deleanu M. (1988) – Aeroionizarea negativă, Editura Tehnică, București
 Damian A., Colda I., Iordache V. (2000) – Poluanții interiori din clădirile de locuit –
problematică generală, surse de poluare, efecte asupra sănătății, Conferința Sinaia,
Octombrie 2000
 Dinu I. (1974) – Tehnologia creșterii și exploatării porcinelor, Editura Ceres, București
 Dinu I. (1987) – Cartea fermierului – Creșterea porcilor, Editura Tehnică, București
 Dissescu C.A (1972) – Oceanul aerian, Editura enciclopedică română, București
 Duffie J., Beckman W.A. (1980) – Solar engineering of thermal processes, Second edition,
John Wiley & Sons, Singapore
144
 Dragomirescu I., Florescu I., Goia V. (1966) – Mașini și instalații zootehnice, Editura
didactică și pedagogică, București
 Drăghici C. (1976) – Igiena animalelor domestice, Lito Institul agronomic Cluj-Napoca
 Drăghici C. (1982) – Microclimatul adăposturilor de animale, Editura Ceres, București
 Drăghici C. (1982) – Influența factorilor atmosferici asupra animalelor domestice, Editura
Ceres, București
 Drăghici C. (1989) – Igiena animalelor și protecția mediului, Tipo Agronomia, Cluj-Napoc
 Drăghici C. (1991) – Microclimatul adăposturilor de animale și mijloace de dirijare, Editura
Ceres, București
 Duță Gh., Niculescu N., Stoenescu P (1976) – Instalații de ventilare și climatizare, Editura
didactică și pedagogică, București
 Enache T. (1994) – Medicină legală veterinară, Editura All, București
 Focșa V. (1975) – Hidrotehnica și acustica clădirilor, Editura didactică și pedagogică,
București
 Frățilă N. (1985) – Creșterea industrială a iepurilor, Editura Ceres, București
 Georgescu Gh. (1983) – Cartea fermierului - Creșterea taurinelor, Editura Ceres, București
 Georgescu Gh. (1990) – Creșterea cabalinelor, Editura Ceres, București
 Ghenea N., Bercea N., Darie M. (1974) – Construcții agricole, Editura didactică și
pedagogică, București
 Gligor V., Popescu D., Gurghiș St. (1965) – Igiena animalelor domestice, Editura
Agrosilvică, București
 Gligor V., Popescu D. (1975) – Principii de igienă în construcțiile zootehnice, Editura Ceres,
București
 Grow G. Mc. (1972) – Polyelectrolyes and Pollution Control, Water and Waste Treatment, 9
 Gruia R. (1991) – Ferma de animale ca ecosistem productiv, Editura Ceres, București
 Gueymard, C.A., Myers, D., Emery, K. (2002) - Proposed reference irradiance spectra for
solar energy systems testing, Solar Energy 73(6), pp. 443–467,
 Incropera, F.,P., Dewitt, D.,P., Bergman T.,L., Lavine A.,S. (2006) – Fundamentals of heat
and mass transfer, 6th edition, John Wiley & Sons, USA
 Ionescu A. (1982) – Fenomenul de poluare și măsuri antipoluante în agricultură, Editura
Ceres, București
 Iurea D (1991) – Generatoare de aeroioni, Editura Tehnică, București
 Jocelyn B.E (1973) – The Effect of Growth in Stratosferic flight operations, Water, Air and
Soil Pollution, 2
 Kulkarni R.N. (1975) – Ultraviolet Absorbtion method Applied to Organic Matter in Sea
Water, Water, Air and Soil Pollution, 5, 2/231
 King A. (1993) – Prima revoluție globală, Editura tehnică, București
 Lupan E. (1993) – Dreptul mediului, Editura lumina Lex, bucurești
 Maasakkers, J., Jacob, D., Sulprizio M., Scarpelli, T., și colab. (2019) – Distribuția globală a
emisiilor de metan, tendințele emisiilor și concentrațiile OH și tendințele deduse dintr-o
inversare a datelor satelite GOSAT pentru 2010-2015. Chimie și fizică atmosferică, 7859-
7881
 Manu P. (1975) – Medicina muncii, Editura medicală, București
 Mănescu S. (1984) – Tratat de igienă, Vol I., Editura Medicală, București
 Mănescu S. (1985) – Tratat de igienă, Vol II., Editura Medicală, București
 Mănescu S. (1986) – Tratat de igienă, Vol III., Editura Medicală, București
 Mănescu S. (1994) – Chimia sanitară a mediului, Editura Medicală, București
145
 Pan F., Pan C-E (2002) – Combustibili, poluare, mediu, Editura Dacia, Cluj-Napoca
 Pechiu P., Gherbanovschi N. (1982) – Ionosfera, Editura științifică și enciclopedică, București
 Plank, M. (1959) – The theory of heat radiation, Dover Publications, New York, USA
 Popescu-Bădăran M., Lascăr V. (1966) – Creșterea industrială a păsărilor, Editura
agrosilvică, București
 Popescu D. (1962) – Lucrări practice de igiena animalelor domestice, Editura Agrosilvică,
București
 Popescu D. (1983) – Igiena, Editura Didactică și pedagogică, București
 Popescu D., Mann C., Crăiniceanu E. (1981) – Zooigiena și protecția mediului înconjurător,
Editura Didactică și Pedagogică, București
 Praisler P. (1988) – Adaptarea și bolile de adaptare la animale, Editura Ceres, București
 Pumnea C. (1994) – Protecția mediului ambiant, Editura Didactică și pedagogică, București
 Rabega C., Barnea M. (1973) – Sursele de poluare și limitele tolerabile ale noxelor, Editura
Academiei, București
 Rigani A. (1986) – Adăpostirea animalelor, Editura Ceres, București
 Riehl H., (1972) – Introduction to the Atmosphere, McGraw-Hill Book Company, New York
 Stratulat Gh. (1989) – Cartea fermierului - Creșterea păsarilor, Editura Ceres, București
 Straus H (1980) – Igiena, Editura Didactică și pedagogică, București
 Șerban A. (1981) – Construcții zootehnice, Editura Didactică și pedagogică, București
 Taftă V. (1983) – Creșterea și exploatarea intensivă a ovinelor, Editura Ceres, București
 Teușdea V. (1991) – Igiena animalelor și protecția mediului, Editura DAS, Crevedia
 Teușdea V. (1996) – Igiena animalelor și protecția mediului, Vol. I, Editura Lider, Bucuresti
 Tumarov S. (1989) – Calitatea aerului, Editura Tehnică, București
 Turner D.B. (1994) – Atmosferic dispersion estimate, CRC Pres Inc., Monreal
 Țepordei B. (1981) – Dezinfecția, dezinsecția și deratizarea în unitățile de industrie
alimentară, zootehnice și alte sectoare, Editura Ceres, București
 Voicu V. (2002) – Combaterea noxelor în industrie, Editura Tehnică, București
 Wassermann M. (1956) – Lucrări practice de igiena muncii, Editura Medicală, București
 Wandell R.E. (1973) – Emission Prediction and Control Strategy, Journal of the Air Poll, 23,
2/91
 Zverev A.S. (1956) – Fizica atmosferei, IDT, București
 ***ASHRAE Standard (1989) – Ventilation for Acceptable Indoor Air Quality, American
Society of Heating, Refrigerating and Air-Conditioning Engineers Inc., Atlanta
 ***ASHRAE (1989) – Fundamentals Handbook: Air contaminants, American Society of
Heating, Refrigerating and Air-Conditioning Engineers Inc., Atlanta
 ***EPA (Agenția pentru Protecția Mediului) (2012). Emisiile antropogene globale de gaze
cu efect de seră non-CO2: 1990-2030. Washington, DC, Statele Unite: Agenția pentru
Protecția Mediului
 *** Legea sanitar-veterinară nr. 60/1974, republicata cu nr 75/1991, Monitorul Oficial al
României
 *** Legea protecției mediului și a resurselor naturale nr 137/1995, Monitorul Oficial al
României
 *** Legea apelor nr. 107/1996, Monitorul Oficial al României
 ***Ordinul MS nr. 981/1994 Norme de igienă privind mediul de viață al populației, Monitorul
Oficial al României
146
 *** Programul național al acțiunilor stategice de supraveghere, profilaxie și combatere a

bolilor, pentru apărarea sănătății animalelor și prevenirea transmiterii de boli de la animale la
om, 1996
 http://en.wikipedia.org/wiki/Sun
 http://en.wikipedia.org/wiki/Earth_physical_characteristics_tables
 http://rredc.nrel.gov/solar/spectra/am1.5
 http://hypertextbook.com/facts/1997/GlyniseFinney.shtm
 http://www.incaweb.org/
 http://www.overpopulation.org/
 http://www.iatp,md/
 http://www.hydrop.pub.ro/
 http://www.transport.ngo.ro/
147
CUPRINS
Lucrarea 1.
INTRODUCERE……………..…………………………………………………………….……….1
CAPITOLUL 1. Aprecierea igienică a aerului …………………………………….……………. 2
1.1. Determinarea proprietăţilor fizice ale aerului ……………………………….……... 2
1.1.1. Determinarea temperaturii aerului ………………………………………….……... 2
1.1.1.1. Importanţa determinării ………………………………………………………….... 2
1.1.1.2. Exprimarea temperaturii: scări termometrice ……………………………………... 2
1.1.1.3. Instrumentar utilizat - tipuri de termometre ………….……………………………. 3
1.1.1.4. Tehnica determinării temperaturii aerului ………………………………………..... 8
1.1.1.5. Obţinerea şi interpretarea rezultatelor ……………………………………...…….. 9
Lucrarea 2
1.1.1.6. Dirijarea temperaturii aerului din adăposturi …………………………..……….. 10
1.1.1.6.1. Calcularea bilanţului termic al adăposturilor ………………………….. 10
1.1.1.6.2. Echilibrarea bilanţului termic ………………………………………….. 18
Lucrarea 3
1.1.2. Determinarea umidităţii aerului …………………………………………..……..... 23
1.1.2.1. Exprimarea umidităţii aerului; metode şi instrumente utilizate .………………..... 23
1.1.2.2. Tehnica determinării umidităţii aerului …………………….................................. 27
1.1.2.3. Interpretarea rezultatelor………………………………………………………...... 27
1.1.2.4. Întreţinerea şi reglarea instrumentelor ………………….…………...…………... 27
1.1.2.5. Dirijarea umidităţii aerului în adăposturi ………………………………………... 29
1.1.3. Determinarea presiunii aerului …………………………………………………..... 29
1.1.3.1. Exprimarea presiunii atmosferice ……………………………………………….... 30
1.1.3.2. Instrumentar utilizat - tipuri de barometre ………………………………………. 30
1.1.3.3. Tehnica determinării presiunii atmosferice ……………………………………..... 31
1.1.3.4. Întreţinerea şi reglarea instrumentelor………………………………………….... 33
1.1.3.5. Dirijarea presiunii atmosferice …………………………………………………... 33
Lucrarea 4
1.1.4. Determinarea mişcării aerului…………………………………………………........ 34
1.1.4.1. Exprimarea mişcării aerului …………………………………………………….... 34
1.1.4.2. Aparate şi instrumente utilizate ………………………….……………………….. 34
1.1.4.3. Tehnica determinării mișcării aerului …………………………………………..... 37
1.1.4.4. Interpretarea rezultatelor ……………………………………………………….... 38
1.1.4.5. Dirijarea curenţilor de aer din adăposturi .............................................................. 39
1.1.5. Determinarea precipitaţiilor atmosferice ………………………………………….. 40
1.1.5.1. Exprimarea precipitaţiilor atmosferice …………………………………………... 40
1.1.5.2. Instrumente utilizate, tehnica de lucru ……………………………………….…... 40
Lucrarea 5
1.1.6. Determinarea unor mărimi ce caracterizează radiaţiile solare …………………... 42
1.1.6.1. Intensitatea energiei radiante …………………...………………………………... 42
1.1.6.2. Radiaţia solară directă …………..………………..……..……………………….. 42
1.1.6.3. Radiaţia difuză …………………………………………………………………..... 43
1.1.6.4. Radiaţia reflectată ………………………………………………………………... 43
1.1.6.5. Radiaţia efectivă a pământului…………………………………………………..... 44
1.1.6.6. Radiaţia globală (totală) ……………………………………………...………….. 44
1.1.6.7. Bilanţul radiativ sau radiaţia remanentă ……………………………………….... 45
1.1.6.8. Durata de strălucire a Soarelui ………………………………..………………..... 46
148
1.1.6.9. Radiaţiile ultraviolete (UV) ……………………………………………………..... 47

1.1.6.10. Iluminarea produsă de radiaţia solară ………………………………………..... 50
1.1.6.10.1. Luminozitatea (iluminarea) adăposturilor …………………………................. 52
1.1.6.10.2. Dirijarea luminozității adăposturilor………………………………….............. 53
1.1.7. Determinarea ionizării aerului……………………………………………………. 53
1.1.7.1. Dirijarea ionizări aerului din adăposturi………………………………………... 54
1.1.8. Determinarea zgomotelor……………………..…………………………...………. 54
1.1.8.1. Dirijarea zgomotelor din adăposturi ……………………………………………. 54
Lucrarea 6
1.2. Aprecierea proprietăţilor chimice ale aerului (a factorilor chimici de
microclimat)...56
1.2.1. Recoltarea probelor de aer pentru analize ……………………………………….. 56
1.2.1.1. Recoltarea aerului în vase închise ……………………………………………… 56
1.2.1.2. Recoltarea aerului în dispozitive de reţinere…………………………………….. 57
1.2.2. Determinarea componenților chimici ai aerului cu analizatoarele de gaze…….. 59
Lucrarea 7
1.2.3. Determinarea oxigenului din aer………………………………………………… 64
1.2.3.1. Metode, reactivi, instrumentar/aparatură şi tehnica de lucru utilizată …….…… 64
1.2.3.2. Obţinerea şi interpretarea rezultatelor ……………………………………….…. 66
1.2.3.3. Dirijarea oxigenului din aerul adăposturilor …………………………………… 67
1.2.4. Determinarea ozonului din aer ………………………………..………………….. 67
1.2.4.1. Metode, instrumentar, reactivi şi tehnica de lucru utilizată ……………………. 67
1.2.4.2. Dirijarea ozonului din aerul adăposturilor ………………………………………. 69
1.2.5. Determinarea dioxidului de carbon din aerul adăposturilor …………………….. 69
1.2.5.1. Metode, aparate, reactivi, tehnica de lucru utilizată şi obţinerea rezultatelor........ 69
1.2.5.2. Dirijarea dioxidului de carbon din aerul adăposturilor.......................................... 72
Lucrarea 8
1.2.6. Determinarea amoniacului din aerul adăposturilor……………………………….. 72
1.2.6.1. Metode, instrumentar, reactivi, tehnica de lucru și obținerea rezultatelor …...….. 73
1.2.6.2. Dirijarea amoniacului din aerul adăposturilor ……………………………………76
1.2.7. Determinarea hidrogenului sulfurat (H2S) din aerul adăposturilor………………. 77
1.2.7.1. Metode, aparate, reactivi, tehnica de lucru și obținerea rezultatelor…………….. 77
1.2.7.2. Dirijarea hidrogenului sulfurat din aerul adăposturilor …………………………. 79
1.2.8. Determinarea gazelor de canal (odorante) din aerul adăposturilor …………….....79
1.2.9. Determinarea oxidului de carbon (CO) din aerul adăposturilor …………………. 79
1.2.10. Determinarea formaldehidei din aerul adăposturilor ……………...……………. 81
Lucrarea 9
1.3. Aprecierea proprietăţilor biologice ale aerului (factorii biologici de microclimat)
…………………………………………………………………………………………...………… 82
1.3.1. Determinarea pulberilor din aerul adăposturilor …………………………………. 82
1.3.1.1. Determinarea cantitativă: exprimare, norme, metode (instrumentar, tehnica de
lucru, obținerea și interpretarea rezultatelor)…………………………………………………….. 82
1.3.1.2. Determinarea calitativă a pulberilor …………………………………………….. 88
1.3.1.3. Dirijarea pulberilor din aerul adăposturilor ……………………………..……… 89
Lucrarea 10
1.3.2. Determinarea microorganismelor din aerul adăposturilor (determinarea
aeromicroflorei adăposturilor)……………………………………………………………….…… 91
1.3.2.1. Determinarea cantitativă a microorganismelor din aerul adăposturilor …..……. 91
1.3.2.2. Determinarea calitativă a microorganismelor din aerul adăposturilor …………. 94
1.3.2.3. Dirijarea aeromicroflorei adăposturilor …………………………………………..95
1.3.2.3.1. Măsuri de dirijare a concentrației (numărului) de germeni din aerul adăposturilor
…………………………………………………………………………………………………....... 95
149
Lucrarea 11 și 12
1.3.2.3.2. Măsuri de dirijare a germenilor patogeni - măsuri igienice generale, nespecifice,
pentru prevenirea și combaterea bolilor transmisibile (infecto-contagioase și parazitare) la
animale …………………………………………………………………………….…………..….. 97
Lucrarea 13
1.4. Dirijarea microclimatului adăposturilor prin ventilație…………………………..130
LUCRAREA 14
1.5. Aprecierea globală a bunăstării animalelor din adăposturi ...................................139
Anexa 1 ................................................................................................................................ 141

Bibliografie selectivă .......................................................................................................... 144
150

Plet

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Plet

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ghid de apreciere a bunăstării animalelor în adăposturi – Gabriela MALOȘ

CAPITOLUL 1. Aprecierea igienică a aerului

1.1. Determinarea proprietăţilor fizice ale aerului

1.1.1. Determinarea temperaturii aerului

1.1.1.1. Importanţa determinării

1.1.1.2. Exprimarea temperaturii: scări termometrice

1.1.1.3. Instrumentar utilizat - tipuri de termometre

Citirea temperaturilor se face deci la partea inferioară a indicilor (termometrul se aşează în

II. Termometre bimetalice – TERMOGRAFUL

III. Termometrele cu rezistenţă electrică (Termistor)

IV. Pirometrele – termometrele de telemăsură

V. Termometre pentru temperaturi criogenice

Întreţinerea şi reglarea instrumentelor

1.1.1.4. Tehnica determinării temperaturii aerului

1.1.1.5. Obţinerea şi interpretarea rezultatelor

1.1.1.6. Dirijarea temperaturii aerului din adăposturi

Tabel 1: Norme de microclimat pentru temperatură, umiditate şi curenţi de aer

Surse de căldură din adăposturi:

Qs = Qs/animal x număr animale cazate în adăpost

Pierderile de căldură din adăposturi

a) pierderile de căldură prin transmisia termică (Qc) se determină prin relaţia:

Tabel 4: Temperatura exterioară de calcul (te)

Tabel 5: Temperatura solului de sub pardoseli

b) pierderile de căldură pentru încălzirea aerului de ventilaţie (Qv) se exprimă în

Qv = Vnec. (Ii – Ic)

c) pierderile de căldură pentru evaporarea tehnologică (Qe), reprezintă cantitatea de

Tabel 3: Cantităţile de căldură liberă, vapori de apă şi dioxid de carbon

Continuare tabel 3: Cantităţile de căldură liberă, vapori de apă şi dioxid de carbon

Qe = grame vapori de apă/h/adăpost x 0,60 kcal

Qe = 630kcal/h/vacă x 120 vaci = 75 600 kcal/h

b) Calcularea pierderilor de căldură:

- Pierderile de căldură pentru încălzirea aerului de ventilaţie:

Qv = 8495 x [7,21 – (- 4,18)] = 96758 kcal/h

- Pierderile de căldură prin evaporarea tehnologică:

Bilanţul termic al adăpostului va fi:

75600 = 45306 + 96758 + 4320

Interpretare: La calităţile adăpostului şi volumul de aer necesar a fi ventilat, căldura biologică

Temperatura efectivă din adăposturi

Δt = ti + te (în valori absolute)

Δt = 15,3 – 15 = 0,3 ºC (temperatura efectivă interioară - nivelul temperaturii medii din

1.1.1.6.2. Echilibrarea bilanţului termic dezechilibrat

1.1.2. Determinarea umidităţii aerului

1.1.2.1. Exprimarea umidităţii aerului; metode şi instrumente

A. Determinarea umidităţii absolute (A) a aerului

Tabel 8: Umidităţile maxime (M) la diferite temperaturi ale aerului

Umiditatea absolută se calculează după formula:

Deoarece valoarea B/755 este practic egală cu 1, formula devine:

B. Determinarea umidităţii maxime (M)

C. Determinarea umidităţii relative (R)

D. Umiditatea relativă fiziologică (Rfiz.), reprezintă raportul procentual între umiditatea

Rfiz = 7,64/46,8 x 100 = 16 %.

Pentru datele redate anterior, exprimarea gravimetrică:

1.1.2.3. Interpretarea rezultatelor

1.1.2.4. Întreţinerea şi reglarea instrumentelor

Tabel 9.: Indicele temperatură-umiditate (ITU), pentru principalele specii

1.1.2.5. Dirijarea umidităţii aerului în adăposturi

1.1.3. Determinarea presiunii aerului

1.1.3.1. Exprimarea presiunii atmosferice

1.1.3.2. Instrumentar utilizat - tipuri de

1.1.3.3. Tehnica determinării

Tabel 10:Valorile de corecţie pentru reducerea presiunii atmosferice la 0 ºC

1.1.3.4. Întreţinerea şi reglarea instrumentelor

1.1.3.5. Dirijarea presiunii atmosferice