CONCEPTE CHEIE ÎN DOMENIUL FIZIOLOGIEI

Fiziologia reprezintă știința care se ocupă cu studiul mecanismelor chimice și fizice ce se derulează la
nivelul structurilor organismului, precum și modul în care aceste structuri interrelaționează pentru a
menține organismul în viață.

Pentru a înțelege modul de funcționare a organismului trebuie să ne formăm o idee despre modul în care
structurile simple ce alcătuiesc țesuturi și organe, comunică și interrelaționează pentru a putea îndeplini
funcții complexe.

HOMEOSTAZIA

Homeostazia poate fi definită în cei mai simpli termeni ca fiind un proces fiziologic de autoreglare prin
intermediul căruia sistemele biologice ale organismului își mențin stabilitatea în timp ce se adaptează la
modificările unor condiții externe.

Putem spune că organismul menține mediul intern într-o stare de stabilitate relativă. Vom descoperi faptul
că majoritatea parametrilor nu au o valoare unică constantă ci își modifică valoare în intervalul unor limite
fiziologice, pe măsură ce sistemele de autocontrol își manifestă efectele.

Un exemplu în acest sens este temperatura. Temperatură centrală sau temperatura organismului poate varia
în mod fiziologic între 37,9 și 39,9°C la același individ. Temperatura centrală se modifică ca răspuns la
temperatura mediului extern și mediului intern (de exemplu în timpul exercițiului fizic). Pentru animalele
diurne, cea mai mică valoare a temperaturii interne poate fi înregistrată în timpul somnului, în primele ore
ale dimineții.

Acest concept explică faptul că un organism poate supraviețui chir și atunci când este expus unui mediu
extern nefavorabil, dar și faptul că afecțiunile patologice apar ca o urmare a perturbării mecanismelor
complexe de autoreglare.

Mediul intern al organismului variază în limite foarte restrânse. Aceste limite sunt asigurate cu ajutorul unor
sisteme de tip feedback.
Sistemul de feedback reprezintă o structură prin intermediul căreia modificarea mediului intern al
organismului (ca o urmare a unei acțiuni desfășurate anterior în organism) este percepută și utilizată pentru
a controla o acțiune viitoare.

Se deosebesc două tipuri de sisteme de feedback:

• Feedback negativ: un mecanism ce răspunde în sensul opus perturbării produse – de exemplu, creșterea
concentrației unei substanțe peste necesarul organismului poate determina oprirea sintezei acelei substanțe
în țesutul de origine.
• Feedback pozitiv: un mecanism ce răspunde în același sens perturbării produse și are în general un rol în
accelerarea sau inițierea unui proces.

Aceste sisteme de feedback sunt la rândul lor supuse unui control central. Totodată, un centru de control
poate reprezenta și un mecanism de tip feedforward deoarece poate iniția un răspuns fără participarea
sistemelor de tip feedback. Această reacție feedforward poate ajuta în predicția unei modificări a mediului
intern, ca o precauție împotriva variațiilor extreme.

Un mecanism de feedback negativ implică existența unui senzor, a unui centru de control, și a unor
efectori. Cel mai simplu exemplu ar fi reglarea temperaturii.

1. SENZORI
Termosenzori (piele și
hipotalamus)

4. RĂSPUNSUL EFECTORILOR
2. CENTRU DE CONTROL
Modifică rezistența periferică,
rata de secreție a glandelor (Hipotalamus)
sudoripare, tremuratul

3. EFECTORI
Vase de sânge, glande
sudoripare, mușchi scheletici

Odată cu creșterea sau scăderea temperaturii ambientale, senzorii de la nivelul pielii vor percepe
modificarea din mediul extern, iar senzorii de la nivelul hipotalamusului vor percepe orice schimbare a
temperaturii mediului intern.
 Această informație este apoi transmisă către centrul de control (hipotalamus), care mai departe va
direcționa organele sau țesuturile efectoare pentru a obține un răspuns ce se opune modificării de
temperatură.

Ex: Dacă temperatura mediului scade, primul răspuns al organismului va fi de modificare a rezistenței
periferice. Acest lucru reprezintă scăderea diametrului vaselor superficiale pentru a evita pierderea
suplimentară de căldură. Dacă hipotalamusul percepe și o scădere a temperaturii mediului intern, acesta
va compensa prin activarea efectorilor musculari, respectiv apariția tremuratului. Odată cu contracția
mușchilor scheletici, se va genera un surplus de căldură care este utilizat pentru menținerea mediului
intern în parametrii optimi (ex. 37,9 – 39,9°C).

Mecanismele responsabile pentru menținerea homeostaziei au în vedere reglarea unui număr mare de
variabile. Printre acestea putem să amintim de: presiunea parțială a oxigenului și dioxidului de carbon
arterial, concentrația unor ioni precum potasiu și calciu, concentrația ionilor de hidrogen (pH-ul),
concentrația de glucoză din sânge (glicemia), temperatura centrală a organismului, presiunea arterială,
volemia (volumul de sânge) și osmolaritatea fluidelor.

ORGANIZAREA STRUCTURALĂ A ORGANISMULUI

Abordarea mecanismelor fiziologice necesită investigarea fenomenelor derulate la nivel de molecule,

celule, țesuturi, organe, sisteme de organe, și apoi, în final la nivel de organism.

Organizarea moleculară a organismului

Organismul este alcătuit din particule subatomice ce formează atomi. Acești atomi pot fi utilizați sub formă
de ioni, sau intră în alcătuirea unor molecule mai complexe. Aceste molecule pot fi utilizate ca atare prin
modificarea structurii lor (procese de sinteză sau descompunere) pentru a obține energie în cadrul proceselor
metabolice ale organismului, sau sunt folosite pentru a „construi” celule și țesuturi de susținere.

Organismul este alcătuit în cea mai mare parte din atomi de oxigen, urmați de carbon, hidrogen, azot și calciu.
Ionii liberi au numeroase roluri și sunt indispensabili pentru realizarea funcțiilor vitale. Ionii precum sodiu și
potasiu sunt necesari pentru formarea curentului electric ce permite comunicarea în sistemul nervos,
oxigenul este necesar pentru obținerea energiei în celulă, iar calciul este utilizat pentru realizarea contracției
musculare.

Structurile complexe precum carbohidrații, lipidele și proteinele au roluri bine definite în organism.
Carbohidrații reprezintă surse de energie pentru organism, lipidele intră în compoziția membranei celulare și
în structura unor molecule importante precum hormonii steroizi, iar proteinele au rol structural (formează
citoscheletul celular) și intră în alcătuirea moleculelor precum enzime, hormoni și anticorpi.

1 0.4 0.3 0.2 0.2 0.1 0.1

1.5
3.2

9.5

18.5

65

Oxigen Carbon Hidrogen Azot

Calciu Fosfor Potasiu Sulf
Sodiu Clor Magneziu Zinc, Cobalt, Fier etc.

Celula ca unitate de bază

Organele ce compun un organism sunt formate

din diferite țesuturi. Fiecare țesut în parte este la
rândul său compus din diferite tipuri de celule. O
celulă reprezintă o unitate funcțională delimitată
de o membrană celulară, ce conține în interiorul
său moleculele fundamentale din care sunt
alcătuite toate ființele vii.

În cazul viețuitoarelor unicelulare, o celula

reprezintă un organism și poate îndeplini toate
funcțiile vitale (digestie, respirație, excreție).
Organismele pluricelulare au dezvoltat mai multe
tipuri de celule, fiecare cu funcții distincte. Nu
există un singur tip de celule capabile de îndeplini toate funcțiile necesare pentru a menține organismul în
viață.

Supraviețuirea organismului necesită cooperarea unui număr mare de celule cu caracteristici și funcții
distincte. Exemplu: lobul anterior al glandei hipofize conține cinci tipuri de hormoni, iar fiecare hormon este
produs de către o celulă distinctă. Toate celulele alcătuiesc însă țesutul glandular al lobului anterior al
hipofizei.

Fiecare tip de celulă din organism are o alcătuire unică și un rol foarte bine determinat. Toate celulele sunt
alcătuite din membrană celulară, citoplasmă, nucleu (cu excepția hematiilor mature și a plachetelor sangvine
la mamifere) și diverse organite.

Nucleul controlează și reglează activitatea celulei, și stochează materialul genetic, respectiv AND-ul.
Mitocondriile au rol în producerea energiei celulare, reticulul endoplasmatic neted (REN) are rol în sinteza
de lipide și stocarea unor molecule precum ioni de calciu. Reticulul endoplasmatic rugos (RER) participă la
procesul de sinteză proteică realizată de către ribozomi. Ribozomii se pot găsi liberi în citoplasmă și atașați
de RER. Aparatul Golgi cunoscut și sub denumirea de complex Golgi are rol în modificarea proteinelor
sintetizate de celulă și „ambalarea” lor în vezicule.

Într-o celulă pot fi întâlnite una sau mai multe tipuri de vezicule. Acestea pot fi:
- vezicule de transport ce mută diferite substanțe de la o componentă intracelulară la alta
- vezicule secretorii ce fuzionează cu membrana celulară pentru a elibera conținutul vezicular în afara
celulei
- peroxizomii conțin enzime cu rol în catabolizarea unor lipide și toxine
- lizozomii conțin enzime cu activitate digestivă

Membrana celulară reprezintă învelișul extern al celulei și este alcătuită în principal din fosfolipide dispuse
într-un strat dublu (bistrat lipidic). Moleculele de fosfat sunt hidrofile și sunt dispuse către mediul apos
(fluidul extracelular și citoplasmă), iar acizii grași sunt molecule hidrofobe și sunt îndreptate spre interiorul
membranei celulare. Datorită acestei structuri și dispunerii specifice, membrana celulară este impermeabilă
pentru moleculele hidrosolubile precum ioni și majoritatea moleculelor biologice.

O altă componentă importantă a membranei celulare este colesterolul. Acesta nu este prezent în structura
peretelui celular la bacterii sau plante, dar reprezintă un element funcțional esențial pentru celula
 animală. Datorită structurii sale rigide, colesterolul are un rol important în stabilirea fluidității membranei
celulare, crește sau scade permeabilitatea pentru molecule mici și protejează peretele celular de îngheț.

Molecule de fosfat
hidrofile

Acizi grași – molecule

hidrofobe

Dacă lipidele reprezintă elementele structurale de bază ale membranei celulare, proteinele au rol în
realizarea unor funcții membranare specifice. Proteinele membranei celulare pot fi integrale (traversează
bistratul lipidic) sau periferice (sunt ancorate la suprafața celulei de proteine integrale). Proteinele integrale
pot transmembranare și traversează în totalitate membrana celulară, având porțiuni expuse atât în exteriorul
celulei cât și in interiorul acesteia.

Aceste proteine pot avea diverse roluri:

• Acționează ca joncțiuni intercelulare (ancorează o celulă de celula vecină)

• Au activitate enzimatică (pot fi situsuri de legare pentru enzime)
• Transport (activ sau pasiv)
• Recunoaștere celulară (sistemul imun)
 • Ancorarea sau atașarea unor molecule la suprafața celulei
• Transducția semnalului (traducerea unui mesaj primit de la altă celulă și realizarea unui răspuns
în interiorul celulei)

TRANSPORTUL TRANSMEMBRANAR

Funcțiile majore ale membranei celulare sunt legate de menținerea integrității celulare și reglarea
concentrației de substanțe din interiorul celulei. Pot fi transportate prin membrana celulară molecule
precum: ioni, zaharuri, acizi grași, aminoacizi.

Membrana celulară are permeabilitate selectivă:

 Pot traversa liber membrana celulară doar anumite particule nepolare: lipide, oxigen, dioxid de
carbon, alcool, apă.
 Moleculele hidrosolubile au nevoie de ajutor pentru a traversa membrana: glucoză, aminoacizi,
electroliți.

Transportul pasiv

Transportul pasiv se poate realiza prin intermediul procesului de difuziune (vezi LP1). În acest caz,
substanțele traversează membrana celulară în funcție de gradientul de concentrație (de la concentrație
mai mare la concentrație mai mică – ex. transportul gazelor respiratorii), sau de la concentrație mică la
concentrație mare (în cazul osmozei – când are loc transportul solventului – apa). Acest tip de transport
pasiv permite mișcarea moleculelor în ambele direcții (de la exterior la interior, și invers) – Imaginea 1.

Anumite molecule pot traversa membrana celulară și prin canale ionice specifice (Imaginea 2). Aceste
canale ionice sunt reprezentate de proteine transportatoare transmembranare și nu necesită consum de
energie.
Un al treilea tip de transport pasiv este reprezentat de difuziunea facilitată, pentru moleculele ce nu pot
traversa membrana celulară prin difuziune pasivă ( ex. glucoză, sodiu, aminoacizi).

În exemplul din imaginea de mai sus se poate observa faptul că proteina transportatoare prezintă un situs
de legare pentru moleculă. După realizarea cuplului moleculă-receptor, proteina își schimbă forma și
funcțiile – se deschide spre citoplasmă și eliberează molecula în mediul intracelular (ex. mecanismul de
transport facilitat al glucozei).
 Transportul activ

Această metodă specializată de transport a moleculelor prin membrana celulară este realizată cu consum de
energie. Energia utilizată provine din surse precum ATP (adenozin trifosfat) sau din energia potențială stocată
odată cu realizarea unei diferențe de sarcină electrică în imediata vecinătate a membranei celulare. Se pot
deosebi mecanisme de transport activ primar și mecanisme de transport activ secundar.

Transportul activ primar

Se realizează cu ajutorul pompelor ionice. Principiul de funcționare a acestor mecanisme de transport este
asemănător cu cel povestit la difuziunea facilitată. Există pompe ionice pentru H, Ca, și alte elemente. Cea
mai importantă și cea mai studiată pompă ionică este însă cea de Na/K.

Transportul activ al moleculelor permite trecerea ionilor dintr-un mediu cu concentrație mare într-un
mediu cu concentrație mică, deci, împotriva gradientului de concentrație. Pompa ionică de sodiu-potasiu
utilizează ca sursă de energie ATP-ul și scoate din celulă 3 molecule de sodiu pentru a introduce 2 molecule
de potasiu. Proteina de transport va avea astfel, atât receptori pentru sodiu, cât și pentru potasiu. Legarea
ionilor de sodiu din citoplasmă de receptorii proteinei de transport va duce la captarea unui mol de ATP
și transformarea acestuia în fosfat și ADP (adenozin difosfat). Fosfatul va produce fosforilarea proteinei
de transport, schimbându-i forma și afinitatea pentru sodiu. Astfel, proteina este deschisă către mediul
extracelular, iar sodiul este eliberat de pe receptor. Această modificare de formă va crește afinitatea
proteinei de transport pentru potasiu. Legarea celor două molecule de potasiu de receptori va produce
eliberarea fosfatului și în consecință, modificarea formei proteinei de transport. Pompa ionică se va
deschide către citoplasmă și va pierde afinitatea pentru ionii de potasiu, care sunt eliberați de pe
receptori. Odată cu eliberarea potasiului în citoplasmă, proteina de transport devine din nou receptivă
pentru sodiu, iar ciclul se reia.
 Transport activ secundar

Transportul activ secundar utilizează energia generată de ionii transportați prin pompele ionice (transport
activ primar) atunci când aceștia sunt reintroduși în celulă. Acest mecanism utilizează proteine co-
transportatoare ce permit pătrunderea în celulă a ionilor precum și a altor molecule. Cel mai bun exemplu
pentru acest tip de transport activ este mecanismul de transport al glucozei ce utilizează energia produsă de
pătrunderea a 2 molecule de sodiu pentru a introduce o moleculă de glucoză. În această situație, sodiul trece
de la concentrație mai mare la concentrație mai mică, deci, conform gradientului de concentrație.
 Endocitoza și exocitoza

Endocitoza reprezintă un proces fiziologic de transport transmembranar ce presupune înglobarea

substanțelor transportate într-o veziculă delimitată de membrana celulară.

Se pot deosebi trei forme de endocitoză: fagocitoză, pinocitoză și endocitoză mediată de receptori. Toate
aceste forme active de transport au un mecanism comun ce începe cu invaginarea membranei celulare și
extinderea marginilor către exterior. Acest fenomen va crea un spațiu pentru substanțele ce urmează a fi
transportate. Apoi, cu ajutorul unor proteine specializate, membrana celulară fuzionează în jurul particulelor
externe pentru a forma o veziculă.

Fagocitoza reprezintă fenomenul de ingestie a unor particule de dimensiuni mari și are o importanță majoră
pentru funcționarea unor celule specializate ale sistemului imun (ex. macrofage, neutrofile, monocite, celule
dendritice, osteoclaste, microglii). De menționat este faptul că și alte celule ale organismului au capacitatea
de realizare a fagocitozei, dar cu un potențial redus (ex. fibroblaste, celule epiteliale).2 Pentru organismele
unicelulare, fagocitoza reprezintă un proces esențial pentru obținerea nutrienților.

Celulele specializate pot fagocita microorganisme, corpi străini, resturi celulare și chiar celule întregi. Procesul
de fagocitoză cuprinde câteva etape distincte reprezentate de: detectarea particulelor externe, formarea
fagozomului (vezicula sau vacuola ce înglobează particula ingerată de celulă) și formarea fagolizilomului (prin
fuzionarea fagozomului cu lizozomi și formarea unei organite celulare cu rol în degradarea particulelor
ingerate – conține și numeroase enzime hidrolitice precum proteaze, lipaze, catepsine).
Pinocitoza are un mecanism de realizare asemănător cu cel al fagocitozei. Utilitatea cestui mod de transport
activ este de a introduce în spațiul intracelular o cantitate mare de molecule de dimensiuni mici dizolvate în
fluidul extracelular. Veziculele formate sunt foarte reduse în dimensiuni, de cele mai multe ori fiind necesară
examinarea cu ajutorul unui microscop electronic. Este o formă de transport relativ ineficientă deoarece se
realizează cu consum mare de energie iar înglobarea particulelor nu este selectivă.

Endocitoza meditată de receptori este o formă de transport activ ce necesită participarea unor proteine
specializate dispuse pe anumite zone ale suprafeței membranei celulare. Când o moleculă specifică este
captată de receptorul celular este declanșat în mod reflex procesul de endocitoză.

Acest mod de transport este foarte util pentru captarea selectivă a unor molecule importante pentru celule,
precum hormoni, vitamine, factori de creștere și proteine. Cele mai studiate proteine implicate în acest
proces fiziologic sunt reprezentate de clatrină și caveolină.

Totodată, endocitoza mediată de receptori este una dintre cele mai importante modalități de pătrundere
(sau ieșire) a virusurilor în celule. Acest mod de transport prezintă interes sporit în cercetare deoarece face
posibilă captarea intracelulară a nanomaterialelor, precum cele utilizate în manipularea genetică sau
administrarea medicamentelor.
 ORGANIZAREA TISULARĂ A ORGANISMULUI

Țesuturile reprezintă grupări de celule ce comunică între ele și îndeplinesc o funcție comună. Putem
deosebi patru tipuri majore de țesuturi: țesut epitelial, țesut nervos, țesut conjunctiv, și țesut muscular.

Comunicarea intercelulară

Comunicarea la nivel celular are o importanță vitală pentru realizarea cooperării necesare menținerii
funcționalității organismului viu. Toate celulele corpului primesc și emit constant mesaje chimice. Aceste
mesaje chimice sunt denumite liganzi și permit comunicarea în interiorul celulei (intracelulară) și
comunicarea între celule alăturate sau aflate la distanță (comunicare intercelulară).

Comunicarea la nivel celular mai este denumită și semnalare, iar liganzii sunt captați de către receptori
specifici aflați la suprafața celulei (dispuși pe membrana celulară) sau în interiorul celulei (în citoplasmă).

Odată receptat, mesajul chimic este „tradus” de către celula receptoare, ceea ce va produce un efect specific
ligandului și celulei țintă (ex. sinteza de proteine).

Pot fi întâlnite numeroase tipuri de semnalare, în funcție de celula emițătoare, celula țintă și calea de
transmitere a ligandului. Se pot deosebi:

• Semnalarea autocrină atunci când celula țintă este celula care a emis mesajul chimic. Celula prezintă
receptori pentru proprii liganzi. Acest mod de semnalare este util pentru autoreglarea celulelor dintr-un
țesut, de exemplu: în timpul dezvoltării embrionare, unele glande endocrine, eliberarea de citokine de către
macrofage în procesul inflamator, unele procese neoplazice etc.
• Semnalare paracrină, atunci când o celulă eliberează liganzi ce sunt receptați de celule din vecinătate ce
deseori alcătuiesc același țesut sau organ. Această cale de semnalare este întâlnită în comunicarea nervoasă
prin sinapse chimice și pentru hormoni. Este important de notat faptul că unele celule pot folosi atât
semnalare autocrină cât și paracrină, deci pot determina răspunsuri atât în cadrul celulei emițătoare cât și
la nivelul celulelor din vecinătate.
• Semnalare endocrină, atunci când ligandul este transportat prin sânge cu ajutorul sistemului cardio-
circulator, către celule țintă aflate la distanțe mari. Acest mod de comunicare intercelulară este caracteristic
 pentru hormoni. De exemplu, insulina, un hormon (ligand) sintetizat de celulele β ale insulelor Langerhans
din pancreas, este transportată prin sânge către toate celulele organismului.
• Semnalare prin contact direct, atunci când celulele alăturare comunică între ele prin intermediul unor
conexiuni strânse, denumite joncțiuni gap. Aceste veritabile canale permit trecerea bilaterală a unor
molecule și favorizează comunicarea rapidă în anumite țesuturi. Prin joncțiunile gap pot trece molecule
precum electroliți și metaboliți de dimensiuni mici (ex. glucoză). Acest mod de comunicare poate fi observat
în sinapsele de tip electric, și țesuturi precum cord sau epiderm.

Liganzii pot fi captați de receptori specifici aflați la suprafața celulei, cum este și cazul semnalării sinaptice
(sinapse chimice). Acest mecanism este necesar deoarece unele mesaje chimice nu pot traversa
membrana celulară. Legarea mesajului chimic de receptorul membranar va declanșa producerea de
mesaje chimice în interiorul celulei, iar aceste mesaje chimice proprii vor produce un efect.

Un mod particular de comunicare prin contact direct poate fi descris în cazul celulelor imune. În acest caz,
atât liganzii cât și receptorii sunt dispuși la suprafața celulei. De exemplu, unele celule ale sistemului de
autoapărare al organismului, precum limfocitele NK au receptori pe suprafață care prin „atingerea” altor
celule verifică prezența sau absența liganzilor specifici. Absența liganzilor va anunța limfocitul că acea celulă
nu face parte din organism.