Suport de curs Fiziologie

Curs nr. 1
Homeostazie şi adaptare. Mecanismele homeostatice.
Noțiuni de fiziologie celulară

Organizarea este una dintre însuşirile fundamentale ale materiei vii. Unitatea ei
organizatorică este sistemul, definit ca un ansamblu de elemente, identice sau diferite,
unite prin conexiuni într-un întreg. Elementele componente (subsisteme) sunt legate
între ele prin relaţii spaţiale și interacţiuni, îndeplinind anumite funcţii prin care contribuie
la menţinerea integrităţii sistemului și realizarea activităţilor sale (Ciucurel, 2005).
Homeostazie și adaptare. Homeostazia reprezintă în biologie proprietatea unui
organism de a menține, în limite foarte apropiate, constantele mediului său intern. În
mod general, din puncte de vedere multiple (ale ciberneticii, ecologiei, psihologie, teoriei
sistemelor, ș.a.m.d.), homeostazia reprezintă proprietatea unui sistem de a menține un
echilibru static al condițiilor inițiale, spre deosebire de homeorezie, care este conceptul
(cu un anumit grad de antinomie), care reprezintă proprietatea sau starea unui sistem de
a menține un echilibru dinamic al acestuia (Wikipedia, 2012).
Adaptarea este un fenomen complex ce presupune apariția modificărilor organice
și funcționale, provocate prin solicitări intrinseci și extrinseci.
Termenii de homeostazie şi adaptare sunt complementari şi valabili la toate
nivelurile de organizare, aplicându-se atât grupurilor sociale, cât şi organismelor (uni-
sau pluricelulare). Procesele se realizează prin mecanisme funcţionale homeostatice, care
sub influenţa sistemului neuro-endocrin reacţionează la modificările mediului intern,
produse de agenţi externi sau de activităţile proprii organismului (traumatisme,
temperaturi extreme, activitate musculară, dezechilibru nutritiv etc.). Aceste mecanisme
(sisteme homeostatice sau sisteme de autoreglare) pot fi de natură fizico-chimică
(sisteme tampon), enzimatică (coagulare-fibrinoliză), hormonală, nervoasă (Ciucurel,
2005).
Mecanismele homeostatice sunt de doua feluri:
a) Mecanisme fizico-chimice (sisteme tampon) care sunt mecanisme rapide și
imediat disponibile.
b) Mecanisme biologice care intervin tardiv și în refacerea chiar a sistemelor
tampon. Acestea pot menține, prin mecanisme enzimatice, hormonale și nervoase,
concentrația normală a indicatorilor biochimici în repaus dar și în diferite tipuri de efort.
Alte mecanisme biologice de menținere a echilibrului acido-bazic sunt plămânii prin care
se elimina CO2, rinichii care, prin urina elimina o serie de substanțe toxice, pielea care,
prin transpirație elimina excesul de sarcini acide și alcaline ea este echivalentul funcțional
al unui rinichi, ficatul care, prin funcția proteoformatoare are un rol foarte important ,
tubul digestiv care și el reprezintă o cale de eliminare a excesului de sarcini acide și
alcaline și aparatul cardiovascular care realizează omogenizarea și transportul sarcinilor n
exces spre organele cu rol de eliminare (Nenciu, 2006).
Toate mecanismele de control homeostazic au cel puțin trei componente
interdependente pentru a fi reglate. Receptorul este componenta sensibila care
monitorizează și răspunde la modificările din mediu. Când receptorul simte un stimul,
trimite informația la un centru de control, componenta care stabilește menținerea
variabilei. Centrul de control determina un răspuns adecvat față de stimul. În majoritatea
mecanismelor homeostazice, centrul de control este creierul. Acesta trimite apoi semnale
unui efector, care poate fi musculatura, organele sau alte structuri care primesc semnale
de la creier. După primirea semnalului, se produce o schimbare pentru a corecta deviația
fie prin multiplicare prin feedback pozitiv, fie prin diminuare sau prin feedback negativ.
Feedback-ul pozitiv sau regenerativ apare într-un ciclu în care efectele unei mici
tulburări apărute intr-un sistem poate cuprinde o creștere a magnitudinii perturbărilor.
Acesta tinde să creeze instabilitatea sistemului cu creșterea exponențiala a oricăror
oscilații sau divergente de la echilibru. Parametrii sistemului vor accelera spre valori
critice, care vor distruge sistemul sau îl pot duce pe acesta într-un nou status stabil.
Feedback-ul negativ sau cel degenerativ apare când există o problemă între
valoarea actuală a unui parametru și cea de referință. Dacă un sistem are un grad ridicat
de feedback negativ acesta va tinde să fie stabil.
Noțiuni de fiziologie celulară. Celula este unitatea principală structurală,
funcțională și genetică a organismelor vii. Componentele fundamentale ale celulei sunt:
membrana, citoplasma și nucleul.
Membrana celulară se află la periferia celulei. Este alcătuită din molecule de
proteine și lipide, legate între ele, dar care permit schimburile dintre celula și exteriorul
acesteia. Membrana are permeabilitate selectiva. Procesele de schimb care au loc în
membrana celulara se realizează prin două tipuri de transport:
 transportul transmembranar – asigură trecerea apei și a substanțelor dizolvate
prin membrana celulară;
 transportul în masă – este procesul prin care celula înglobează sau elimină
particule de natură diferită, prin intermediul unor vezicule formate la nivelul
membranei celulare.
 Citoplasma este o substanța de consistență gelatinoasă care ocupă interiorul
celulei și în care sunt cufundate nucleul împreună cu celelalte organite celulare (structuri
foarte mici, prezente în interiorul celulelor, care îndeplinesc anumite funcții).
Organitele celulare sunt de două tipuri:
- comune (pe care le întâlnim la toate tipurile de celulele);
- specifice (care sunt necesare doar anumitor tipuri de celule).
Organitele comune sunt: reticulul endoplasmatic, ribozomii, lizozomii, aparatul
Golgi, mitocondriile și centrozomul (central celular).
Organitele specifice sunt: miofibrilele, neurofibrilele și corpusculii Nissl (specifice
celulei nervoase).
Reticulul endoplasmic (RE) apare ca un sistem de membrane care face legătura între
exteriorul celulei și nucleu (este un sistem de transport). Reprezintă sediul sintezei
proteinelor (capacitatea celulei vii de a produce proteine). Implicat și în transportul
proteinelor și lipidelor în celulă.
Ribozomii sunt formațiuni sferice de dimensiuni mici, cu rol în sinteza proteinelor.
Ei se găsesc fie liberi în citoplasmă, fie atașați canaliculelor reticulului endoplasmatic,
formând reticulul endoplasmic rugos. Ribozomii sunt formați dintr-un anumit tip de ADN (numit
ADN ribozomal) și proteine.
Lizozomii se prezintă sub forma unor vezicule mici care conțin în interiorul lor
enzime. Au rol în digestia intracelulara și fagocitoza. Fagocitoza este procesul prin care o
celula incorporează microbi sau corpuri străine, pe care le distruge (prin digestie).
Aparatul Golgi (Complex Golgi) se afla în apropierea nucleului, fiind un ansamblu de
vezicule și tubului subțiri, având rol în transformarea, transportarea și eliminarea produșilor
chimici necesari pentru activitatea celulara.
Mitocondriile sunt organite din citoplasma celulei în care are loc respirația, produc
energie prin ardere celulara. Membrana interna este pliata sub forma unor creste. Conțin
ADN propriu (numit ADN mitocondrial). Sunt mai numeroase în celulele cu activitate
metabolică mai intensă.
Centrozomul (centrul celular) este o regiune specializata a celulei, situata în
imediata apropiere a nucleului, formează fusul de diviziune (prin care celula se multiplica).
Centrozomul lipsește din celula nervoasă, care nu se divide.
Nucleul este un corpuscul de dimensiuni mari, aflat în citoplasma celulei, are forma
sferica, conține materialul genetic (ADN) responsabil de funcționarea celulara (rol de centru
de control al activității celulei) și de a transmite caractere ereditare.
 La rândul său nucleul este alcătuit din:
 o membrană nucleară dublă, care se numește cariolemă;
 citoplasma nucleara, numita și carioplasma (un suc nuclear vâscos), care conține
o rețea de filamente subțiri numita cromatina; cromatina conține molecule de ADN
(acid dezoxiribonucleic), care formează cromozomii.
Suport de curs Fiziologie
Curs nr. 2
Fiziologia aparatului cardio-vascular

Fiziologia aparatului cardio-vascular. Aparatul cardio-vascular are rolul de a

asigura circulaţia sângelui, adică deplasarea acestuia în interiorul arborelui vascular
datorită diferenţelor de presiune dintre diferitele segmente vasculare. Circulaţia sângelui
este asigurată de participarea inimii, a sistemului arterial, a capilarelor şi a sistemului
venos.
Sensul circulaţiei sângelui este următorul:
inimă  artere  capilare  vene  inimă.
Există două circuite distincte: circulaţia mare (sistemică sau aortică) şi circulaţia
mică (pulmonară).
Circulaţia mare – începe din ventriculul stâng, apoi sângele trece în aortă, se
distribuie în artere mari, mijlocii, mici, arteriole, capilare, venule, vene mici, mijlocii,
mari, venele cave (superioară şi inferioară), care ajung în atriul drept. Sângele
transportă la ţesuturi oxigen şi substanţe nutritive, iar la nivelul ţesuturilor preia dioxidul
de carbon şi substanţele catabolice, care ulterior vor fi eliminate prin organele excretoare
(plămâni, rinichi etc.).
Circulaţia mică – începe din ventriculul drept, apoi sângele trece în trunchiul
arterei pulmonare, în artera pulmonară dreaptă şi stângă, arteriole, capilarele alveolare,
venule, apoi în cele patru vene pulmonare care ajung în atriul stâng. Sângele din
circulaţia mică se încarcă cu oxigen la nivel alveolar şi cedează dioxidul de carbon în
procesul de ventilaţie şi hematoză pulmonară (Ciucurel, 2005).
Proprietăţile inimii. Inima funcţionează ca o pompă aspiratoare –
respingătoare plasată în centrul celor două sisteme circulatorii (sistemic şi pulmonar). La
baza acestei funcţii stau proprietăţile funcţionale ale muşchiului cardiac (miocardul)
(Nenciu, 2002):
 Automatismul (cronotropismul) care este proprietatea miocardului de a genera si
propaga stimuli de contracție în interiorul structurilor sale. Suportul anatomic al
acestei proprietăți este țesutul embrionar excito-conductor.
 Conductibilitatea (dromotropismul) – proprietatea miocardului, în special a
țesutului embrionar excito-conductor de a transmite impulsul generat într-un
punct, întregii mase miocardice.
  Excitabilitatea (batmotropismul) – proprietatea miocardului de a răspunde la
stimuli prin generarea unui potențial de acțiune. Inima este excitabila numai în
faza de relaxare (diastola) si este inexcitabila în faza de contractie (sistola).
 Contractilitatea (inotropismul) – proprietatea miocardului de a răspunde la
acțiunea unui excitant printr-o contracție (scurtarea fibrelor sale si generarea de
tensiune între capetele acestora, fenomen ce duce la expulzia sângelui.
Circulaţia sângelui în inimă. Circulaţia intracardiacă constă din trecerea
sângelui din atrii în ventriculi şi apoi în sistemul vascular. Circulaţia sângelui în inimă se
face într-un singur sens, dinspre atrii spre ventriculi, datorită aparatului valvular existent
între atrii şi ventriculi: între atriul stâng şi ventriculul stâng se găseşte orificiul atrio-
ventricular stâng, prevăzut cu valva mitrală (bicuspidă), iar între atriul drept şi
ventriculul drept se găseşte orificiul atrio-ventricular drept, prevăzut cu valva tricuspidă.
Un ciclu cardiac cuprinde o sistolă (contracţia care realizează evacuarea
cavităţilor) şi o diastolă (faza de relaxare în care are loc umplerea cavităţilor cu sânge).
În mod fiziologic există un asincronism între sistola atrială şi cea ventriculară datorită
întârzierii propagării stimulului la nivelul nodului atrio-ventricular.
În timpul sistolei ventriculare, valvele atrio-ventriculare nu mai permit trecerea
sângelui dinspre ventriculi spre atrii, acestea funcţionând ca nişte supape. Din ventriculul
stâng porneşte artera aortă, prevăzută cu trei valvule sigmoide aortice, iar din ventriculul
drept porneşte trunchiul arterei pulmonare, prevăzut cu trei valvule sigmoide pulmonare.
Aceste valvule, în timpul diastolei ventriculare, împiedică scurgerea sângelui dinspre
artere înapoi spre ventriculi.
Succesiunea unei perioade de contracţie (sistolă) cu o perioadă de relaxare
(diastolă) formează o revoluţie sau un ciclu cardiac.
Ciclul cardiac începe prin umplerea atriilor cu sânge: în atriul drept este sânge
adus de venele cave superioară şi inferioară, iar în atriul stâng de cele patru vene
pulmonare, două drepte şi două stângi. Valvele mitrală şi tricuspidă sunt deschise,
valvele sigmoide aortice şi pulmonare sunt închise. Ca urmare, sângele se scurge pasiv
din atrii în ventriculi. Umplerea atriilor este urmată de întinderea pereţilor atriali şi la un
moment dat se produce contracţia miocardului atrial (sistola atrială), care aduce
aproximativ 15-25% din volumul de sânge ventricular (Ciucurel, 2005).
În acelaşi timp, după sistola atrială urmează sistola ventriculară cu durata de
circa 0,27 secunde la o frecvenţă de 75 c/minut. Prin contracţia miocardului ventricular,
presiunea intracavitară creşte progresiv, valvele atrio-ventriculare sunt închise, se
deschid valvele sigmoide aortice şi pulmonare şi sângele este expulzat în artera aortă şi
artera pulmonară.
Sistola ventriculară se desfăşoară în două faze: o fază de contracţie
izovolumetrică (fără scurtare, care începe odată cu închiderea valvelor atrio-ventriculare
şi se termină în momentul deschiderii valvelor sigmoide aortice şi pulmonare) şi o fază de
ejecţie (care începe odată cu deschiderea valvelor sigmoide aortice şi pulmonare şi se
termină în momentul închiderii acestora).
Sistola ventriculară este urmată de diastola ventriculară, cu durata de 0,53
secunde. În acest interval ventriculii încep să se relaxeze, presiunea intracavitară scade
şi devine mai mică decât cea din artere (aortă şi pulmonară), fapt ce determină
închiderea valvelor sigmoide (aortice şi pulmonare). Pentru scurt timp ventriculii devin
cavităţi închise (diastola izovolumetrică). Imediat după aceea se deschid valvele atrio-
ventriculare şi sângele pătrunde din atrii în ventriculi, de la o presiune mai mare spre o
presiune mai mică. Faza de umplere cuprinde o fază de umplere rapidă şi apoi o fază de
umplere lentă. Capacitatea unui ventricul în ultima fază a diastolei (la sfârşitul umplerii)
poartă numele de volum telediastolic şi are valoarea medie de 160 ml la adult.
În acest interval, atât atriul cât şi ventriculul se află în diastolă generală, ce are o
durată de aproximativ 0,42 secunde. La sfârşitul diastolei generale începe sistola atrială,
care iniţiază un nou ciclu cardiac (Ciucurel, 2005).
Debitul cardiac. Debitul cardiac reprezintă cantitatea de sânge trimisă în
circulaţie în timp de un minut, valoarea sa fiind de aproximativ 4 l. Aceste valori nu pot fi
apreciate prin metode directe, ci se determină indirect folosind consumul de oxigen sau
de dioxid de carbon al organismului (metoda Fick).
Debitul cardiac variază în diferite condiţii: creşte în timpul efortului muscular,
postprandial (când creşte frecvenţa cardiacă), în sarcină, prin expunere la temperaturi
ridicate, în stările de anxietate, de furie etc. şi scade în timpul somnului, la trecerea din
clinostatism în ortostatism (în clinostatism întoarcerea venoasă este facilitată şi în
consecinţă volumul sistolic creşte în timp ce frecvenţa cardiacă scade) etc. (Ciucurel,
2012).
Revoluţia cardiacă. Realizarea funcţiei de pompă a inimii presupune ca atriile şi
ventriculii să se contracte într-o anumită succesiune. Succesiunea unei perioade de
contracţie (sistolă) cu o perioadă de relaxare (diastolă) formează o revoluţie sau un ciclu
cardiac. Orice sistolă are o perioadă de punere în tensiune a pereţilor musculari ai
cavităţii şi o fază de expulzie a conţinutului, iar diastola o fază de relaxare a pereţilor şi
una de umplere a cavităţii. Deci revoluţia cardiacă este formată din sistola atrială,
diastola atrială, sistola ventriculară, diastola ventriculară şi diastola generală (perioada
de relaxare a întregii inimi).
Succesiunea evenimentelor care se petrec în inima stângă (atriul şi ventriculul
stâng) este identică cu cea din inima dreaptă, diferind doar valorile presiunilor din
diferitele faze ale ciclului cardiac (Ciucurel, 2005).
Suport de curs Fiziologie
Curs nr. 3
Circulaţia periferică. Reglarea circulaţiei sanguine.
Circulaţia limfatică

Circulaţia periferică. Vasele sangvine formează un sistem închis de conducte,

prin care sângele circulă de la inimă la ţesuturi şi înapoi la inimă. O parte din lichidul
interstiţial pătrunde în vasele limfatice, iar de aici ajunge în sistemul vascular. Sângele se
deplasează într-un circuit închis, într-un singur sens, cele două circulaţii (sistemică şi
pulmonară) fiind dispuse în serie.
Circulaţia sângelui în artere. Rolul principal al arterelor este de a conduce
sângele de la inimă la capilare, factorul principal care determină circulaţia în acest sector
fiind forţa de contracţie a inimii. În plus, deplasarea sângelui în artere se datorează
diferenţei de presiune dintre aortă şi arteriole şi elasticităţii pereţilor arteriali (care
înmagazinează energie potenţială în sistolă şi o actualizează în diastolă, determinând
astfel menţinerea unui flux sangvin continuu). Arterele sunt de mai multe tipuri: mari (de
tip elastic), mijlocii, mici şi arteriole (bogate în ţesut muscular, aflate într-o stare
permanentă de tonus).
Circulaţia sângelui în artere poate fi evaluată cu ajutorul următoarelor
caracteristici: a) presiune, b) viteză şi c) continuitate.
Circulaţia sângelui în capilare. Rolul capilarelor este de a conduce sângele de
la arteriole la venule şi de a realiza schimbul de substanţe (nutritive, deşeuri metabolice,
electroliţi şi gaze respiratorii) cu lichidul interstiţial şi în continuare cu ţesuturile. În acest
context capilarele formează un sistem numit microcirculaţia de schimb (prin
microcirculaţie se înţelege totalitatea arteriolelor, capilarelor şi venulelor, deci a vaselor
de sânge cu diametrul sub 100).
Din arteriole pornesc metaarteriole (vase care mai au încă înveliş muscular), iar
din metaarteriole se desfac capilarele propriu-zise. Între metaarteriole şi capilare se
găseşte sfincterul precapilar, ce are în structura sa fibre musculare netede dispuse
circular şi al cărui rol este de a regla fluxul sangvin local.
Între arteriole şi venule există şi legături directe numite anastomoze arteriolo-
venoase prin care sângele poate scurtcircuita teritoriul capilar. Aceste anastomoze sunt
utile în termoreglare, motricitatea lor fiind reglată pe cale preponderent nervoasă.
Rolul capilarelor este de a conduce sângele de la arteriole la venule şi de a media
schimbul de substanţe dintre sânge şi lichidul interstiţial: oxigenul şi substanţele nutritive
trec în lichidul interstiţial la capătul arterial al capilarului, iar dioxidul de carbon şi
substanţele catabolice trec din lichidul interstiţial în sânge la capătul venos al capilarului.
Schimburile dintre capilare şi lichidul interstiţial sunt determinate de: a)
presiunea hidrostatică şi coloid-osmotică, b) de dimensiunile substanţelor transferate şi
c) de proprietăţile morfo-funcţionale ale endoteliului capilar. Aceste schimburi se
derulează conform unor legi fizice, ale difuziunii, osmozei şi filtrării (Ciucurel, 2012).
Circulaţia sângelui în vene. Rolul principal al venelor este de a conduce
sângele de la capilare la inimă, dar ele îndeplinesc şi rolul de a regla raportul dintre masa
de sânge din circulaţie şi cea care stagnează în diverse teritorii, adaptând astfel circulaţia
sangvină la diverse solicitări (efort fizic, termoreglare etc.).
Venele au două proprietăţi importante, consecinţe ale prezenţei în pereţii lor a
ţesuturilor elastic şi muscular neted. Astfel, distensibilitatea este proprietatea de a-şi
mări calibrul sub acţiunea presiunii sangvine, iar contractilitatea este proprietatea de a-şi
modifica activ calibrul prin contracţia sau relaxarea musculaturii netede.
Întoarcerea venoasă (presarcina) reprezintă un factor important pentru reglarea
debitului cardiac, inima pompând atât sânge cât primeşte conform legii lui Frank-Starling
(Ciucurel, 2005).
Reglarea circulaţiei sanguine cuprinde totalitatea mecanismelor prin care
circulaţia sângelui este adaptată în orice moment la necesităţile nutritive ale ţesuturilor
aflate în activitate. Orice factor care modifică debitul cardiac sau rezistenţa periferică
determină modificarea presiunii arteriale. Presiunea arterială depinde de o serie de
variabile cum ar fi: vârsta, sexul, greutatea, momentul determinării, starea de repaus
sau de activitate fizică, poziţia corpului (clino- sau ortostatism), starea emoţională,
medicaţia administrată, fazele respiraţiei etc.
Reglarea nervoasă se face prin sistemul nervos vegetativ simpatic şi mai puţin
prin cel parasimpatic, care intervine însă în reglarea funcţiilor cordului. Nervii vasomotori
pot fi vasoconstrictori (simpatici) sau vasodilatatori (simpatici şi parasimpatici).
Majoritatea vaselor sangvine (cu excepţia capilarelor, sfincterelor precapilare şi a
metaarteriolelor) sunt inervate simpatic.
Reglarea umorală intervine în contextul necesităţii unei adaptări rapide a
circulaţiei sângelui şi implică atât mediatorii sistemului nervos vegetativ, dar şi alte
substanţe biologic active (oxigenul, dioxidul de carbon, ionii de hidrogen, hormonii
tiroidieni şi suprarenalieni, histamina, bradikinina etc.) (Ciucurel, 2005).
Circulaţia limfatică este o cale derivativă a circulaţiei mari, prin care lichidul
interstiţial este drenat spre sistemul venos de întoarcere. Sistemul limfatic, comparabil cu
cel capilar, începe în ţesuturi sub forma unor capilare limfatice cu diametrul de 10 – 40,
care formează plexuri (reţele).
Debitul limfatic rezultă din diferenţa dintre lichidul transudat şi cel resorbit în
teritoriul capilar (circa 1/10 din volumul de sânge capilar filtrat), pe unitatea de timp.
Limfa se formează deci din lichidul interstiţial, care reprezintă mediul intern propriu-zis.
Debitul limfatic este de 10-15 ml/min, adică 2-4 l/24h, însă poate varia foarte mult în
funcţie de factorii hemodinamici locali, putând creşte foarte mult în cazurile de mărire a
presiunii interstiţiale.
Rolurile limfei sunt de drenaj, transport şi apărare. Circulaţia limfei se desfăşoară
lent, de la periferie spre marile ducturi limfatice şi este determinată de diferenţa de
presiune dintre lichidul interstiţial de la nivelul capilarelor şi presiunea existentă în venele
mari în care se varsă marile colectoare limfatice. La periferie presiunea hidrostatică din
capilarele limfatice este de 1 mm Hg, la aceasta adăugându-se presiunea coloid-osmotică
(diferenţa dintre lichidul interstiţial şi capilarul limfatic este de 14 –18 mm Hg). La locul
de vărsare în sistemul venos al trunchiurilor limfatice presiunea este 0, negativându-se
ritmic cu fiecare ciclu cardiac.
Curgerea limfei este întreţinută de inimă, forţa care îndreaptă lichidul interstiţial
format prin extravazarea plasmei din capilare fiind presiunea plasmei extravazate. În
plus, vasele limfatice au calitatea de a se contracta ritmic dacă sunt întinse (prin
musculatura netedă din pereţii lor) ceea ce realizează un sistem de pompe
compartimentate de valvule, contracţiile fiind proporţionale cu debitul limfatic. Circulaţia
limfei este ajutată de presiunea negativă toracică şi este influenţată de gravitaţie, de
schimbările de poziţie ale corpului (Ciucurel, 2005).
 Suport de curs Fiziologie
Curs nr. 4
Fiziologia aparatului respirator

Respiraţia este o funcţie vitală, comună tuturor plantelor şi animalelor. De

asemenea, respiraţia este o funcţie vegetativă, de nutriţie care constă în schimbul de
oxigen şi dioxid de carbon cu aerul înconjurător, astfel asigurându-se homeostazia
gazoasă implicată în metabolismul celular. Se înţelege prin respiraţie procesul prin care
are loc schimbul acestor gaze la nivelul plămânului, între aer şi sânge prin ventilaţia
pulmonară (respiraţia externă) şi între sânge şi ţesuturi (respiraţia internă) (Ciucurel,
2012).
Respiraţia este funcţia vitală a organismului prin care se asigura schimbul de
gaze respiratorii (O2 si CO2) dintre organism si mediul înconjurător (Nenciu, 2002).
Acest schimb se realizează în trei etape:
I. Etapa pulmonara (respiraţia externa) – asigura intrarea si ieşirea aerului din
plămâni prin doua fenomene:
a) Ventilaţia pulmonară, proces ciclic cu doua faze: inspiraţie si expiraţie.
Inspiraţia este un proces activ, prin care aerul pătrunde prin căile respiratorii până la
nivelul alveolelor pulmonare. Principalii muşchi inspiratori sunt: diafragma si muşchii
intercostali externi. Prin contracţie, diafragma se aplatizează mărind astfel diametrul
vertical al cutiei toracice. În acest proces, coastele pivotează pe axa lor longitudinală spre
exterior, mărind diametrele transversal si sagital. În inspiraţia forţată intră în acţiune si
scalenii, sternocleidomastoidienii, pectoralii, dinţaţii, trapezii. Expiraţia, în condiţii
obişnuite, este un proces pasiv, în care o parte din aerul alveolar este expulzat la
exterior. Musculatura inspiratorie se relaxează si volumul cutiei toracice revine la
dimensiunile de repaus. În efort sau în condiţii patologice, expiraţia devine activa,
situaţie în care intra în acţiune muşchii expiratori auxiliari (muşchii abdominali si muşchii
regiunii lombare).
Ventilaţia pulmonara poate fi apreciata prin evaluarea a patru volume
pulmonare. Acestea reprezintă cantităţile de aer ce se găsesc în plămâni în diverse stări
funcţionale:
- volumul curent (Vc) = este volumul de aer inspirat sau expirat în timpul unei
respiraţii normale si este egal cu 500 ml aer;
 - volumul inspirator de rezerva (VIR) = este volumul suplimentar de aer care
poate fi inspirat peste volumul curent (printr-o inspiraţie forţată); el este egal cu 1500-
3000 ml aer;
- volumul expirator de rezerva (VER) = este volumul de aer suplimentar care
este expirat printr-o expiraţie forţată (după expirarea volumului curent; este egal cu
1100 ml aer;
- volumul rezidual (VR) = este volumul de aer care rămâne în plămâni chiar
după expiraţia forţată si este egal cu 1200- 1500 ml aer.
Cu aceste volume se pot aprecia capacităţile pulmonare:
- Capacitatea inspiratorie = este suma dintre Vc + VIR = 3000 ml aer;
- Capacitatea reziduala funcţională = este suma dintre VER = VR=2300;
- Capacitatea vitala (CV) = suma volumelor Vc + VIR + VER = 3100-4600;
- Capacitatea pulmonara totala = CV + VR = 5800 ml aer.
b) Schimbul de gaze la nivelul plămânilor se realizează pe baza diferenţelor de
presiune parţială ale O2 şi CO2, în cele două medii (aerul alveolar şi sângele din capilarele
pulmonare, separate prin membrana alveolo-capilară).
II. Etapa sanguină (transportul gazelor respiratorii). Sângele prin funcţia sa
respiratorie asigură transportul O2 de la plămâni la ţesuturi si CO2 de la ţesuturi la
plămâni, unde este eliminat prin expiraţie.
III. Etapa tisulară (respiraţia internă) reprezintă ansamblul fenomenelor prin
care O2 este cedat celulelor pentru a fi utilizat în metabolism iar CO2 rezultat este trecut
în sânge (Nenciu, 2002).
Mecanica respiraţiei. Cuprinde totalitatea mişcărilor respiratorii care au ca
rezultat pătrunderea aerului în plămâni şi respectiv expulzarea acestuia în exterior. Ciclul
respirator cuprinde doi timpi – inspiraţia, în care plămânii se extind, iar volumul cutiei
toracice creşte şi expiraţia, în care se produc modificări inverse.
Procesul se desfăşoară în strictă concordanţă cu diferenţele de presiune dintre
aerul atmosferic şi aerul din plămâni, determinate de expansiunea sau micşorarea de
volum a cutiei toracice. Ca o regulă generală se ştie că modificarea volumelor duce la
modificarea presiunilor ceea ce determină circulaţia gazelor în scopul egalizării presiunilor
(Ciucurel, 2005).
Schimburile gazoase respiratorii. Ventilaţia pulmonară este urmată de o
nouă etapă a respiraţiei: schimbul alveolar de gaze sau difuziunea gazelor respiratorii
prin membrana (bariera) alveolo-capilară.
 Membrana alveolo-capilară cuprinde structurile care separă aerul alveolar de
sângele din capilarele pulmonare şi reprezintă sediul principal al proceselor care
constituie respiraţia pulmonară.
Procesul de transfer la nivel alveolo-capilar (difuziunea alveolo-capilară) este
condiţionat de gradientul de presiune parţială al gazelor respiratorii de o parte şi de alta
a membranei separatoare, de proprietăţile fizico-chimice ale gazului care străbate
membrana, de temperatură şi de calităţile membranei.
Rata difuziunii gazelor respiratorii va fi:
 proporţională cu presiunile parţiale exercitate de fiecare gaz în parte, cu
coeficientul de difuziune al gazului (proporţional cu solubilitatea gazului în
membrană şi invers proporţional cu rădăcina pătrată a greutăţii moleculare);
 direct proporţională cu temperatura absolută;
 invers proporţională cu grosimea membranei şi direct proporţională cu suprafaţa
sa (Ciucurel, 2005).
Ventilaţia alveolară asigură aprovizionarea permanentă cu oxigen a sectorului de
schimb, înlocuindu-l pe cel difuzat prin membrana alveolo-capilară. Cu cât absorbţia
oxigenului este mai rapidă, cu atât scade mai repede concentraţia sa din alveole; de
asemenea, cu cât pătrunderea de oxigen proaspăt este mai rapidă la nivelul alveolelor,
cu atât concentraţia sa este mai mare. În concluzie, concentraţia de oxigen la nivel
alveolar este influenţată de viteza cu care oxigenul este absorbit la nivelul sângelui din
capilarele pulmonare, dar şi de viteza cu care oxigenul proaspăt pătrunde în plămâni prin
procesul de ventilaţie.
Dioxidul de carbon format continuu în procesele metabolice tisulare trebuie
eliminat prin membrana alveolo-capilară, prin procesul de ventilaţie. Presiunea parţială a
dioxidului de carbon este condiţionată de viteza cu care el este eliminat din sânge în
alveolă şi din alveole spre exterior.
Transportul gazelor respiratorii. Transportul oxigenului se realizează sub
două forme: o mică parte dizolvată fizic în plasmă, iar partea cea mai mare sub forma
unei combinaţii chimice labile cu hemoglobina din eritrocite (oxihemoglobină). Din punct
de vedere cantitativ forma dizolvată a oxigenului din sânge este aproape neglijabilă (de
70 de ori mai mică decât cea combinată cu hemoglobina) şi depinde de presiunea parţială
a gazului printr-o reacţie de linearitate.
Transportul dioxidului de carbon în sânge se face sub trei forme: dizolvat fizic în
plasmă (5%), legat chimic sub formă de bicarbonaţi (85-90%) şi legat chimic cu
hemoglobina la nivelul grupărilor NH2 terminale din lanţurile proteice sub formă de
carbhemoglobină sau carbaminohemoglobină (proporţia variază în funcţie de autorii citaţi
– între 2-10% şi 20-30%). De menţionat că în cazul transportului CO 2 de către molecula
de hemoglobină nu se petrec interferenţe cu transportul oxigenului deoarece CO 2 ocupă
alt locus faţă de cel al oxigenului (Ciucurel, 2012).
Suport de curs Fiziologie
Curs nr. 5
Fiziologia sistemului muscular

Structura şi compoziţia chimică a muşchiului striat. Din punct de vedere

histologic, muşchii striaţi sunt formaţi din nişte celule alungite numite fibre musculare
striate, grupate în fascicule musculare. Muşchiul este învelit într-o teacă (capsulă)
conjunctivă numită epimisium, din care pătrund în profunzime septuri conjunctive ce
separă fasciculele musculare (perimisium), iar teci fine de ţesut conjunctiv înconjoară
fiecare fibră musculară (endomisium) (Ciucurel, 2012).
Din punct de vedere chimic muşchiul este format din apă (75-80%) şi substanţe
solide, organice şi anorganice (aproximativ 20-25%). Cele mai importante substanţe
organice sunt proteinele (circa 18-20%) localizate în miofibrile şi sarcoplasmă. Ele sunt
de două tipuri, contractile – actina, miozina şi necontractile (modulatoare) –
tropomiozina, troponina, mioglobina. De menţionat prezenţa în sarcoplasma celulei
musculare a mioglobinei, un derivat porfirinic asemănător hemoglobinei din eritrocite,
care are rolul de a depozita şi transporta oxigenul necesar contracţiilor lente şi de durată
lungă, având deci rol în respiraţia tisulară a muşchiului.
Mecanismul molecular al contracţiei musculare. Procesele metabolice de la
nivelul ţesutului muscular diferă în funcţie de faza de repaus sau de travaliu muscular, iar
intensitatea acestor procese este dictată de necesităţile organismului. Măsurarea
consumului de oxigen permite determinarea intensităţii proceselor implicate în activitatea
musculară. Astfel, în repaus ţesutul muscular consumă doar 1,7 ml O2/kg ţesut/oră,
comparativ cu circa 180 ml O2/kg ţesut/oră în timpul efortului fizic maximal.
Metabolismul muscular are anumite particularităţi (Ciucurel, 2005):
 posedă echipamentul enzimatic necesar ciclului Krebs în cantitate mai mare faţă de
alte ţesuturi;
 perioadele de repaus alternează cu cele de activitate intensă, când este nevoie de
mobilizarea unei cantităţi mari de energie;
 acoperirea cerinţelor energetice a determinat dezvoltarea depozitelor de oxigen, de
fosfaţi macroergici şi de glicogen în ţesutul muscular.
Procesele biochimice care au loc în timpul contracţiei musculare sunt extrem de
complexe, ele fiind iniţiate prin mecanismul de cuplare excitaţie-contracţie. Ori de câte
ori se contractă un muşchi, cu învingerea unei rezistenţe, se produce un lucru mecanic,
deci este necesară o anumită cantitate de energie.
 Sursa imediată de energie care declanşează contracţia este ATP-ul (acidul
adenozintrifosforic). Consumul de ATP în timpul unei contracţii este de 0,001 moli ATP/g/
min, el fiind mult mai redus în starea de repaus. Musculatura unui adult în stare de
repaus utilizează circa 30% din energia totală stocată în structura ATP-ului, în timp ce
într-o activitate intensă (de exemplu în probele de viteză) muşchii consumă 85% sau mai
mult din ATP-ul total generat.
ATP-ul se descompune prin hidroliză, sub acţiunea unei enzime numită miozin
ATP-aza de la nivelul capului punţii de miozină, în ADP (acid adenozin difosforic), o
moleculă de acid fosforic şi energie, după reacţia: ATP  ADP + H3PO4 + E
Degradarea ATP-ului necesită şi se desfăşoară în aproape acelaşi timp cu
regenerarea sa, deoarece organismul dispune de cantităţi foarte mici de ATP (aproximativ
4-5 mmol/kg de muşchi). Chiar şi în timpul efortului cantitatea de ATP tinde să se
stabilizeze la valori apropiate celor de repaus, ceea ce indică faptul că ritmul de refacere
al acestui compus macroergic este aproximativ egal cu cel de degradare. Refacerea ATP-
ului are loc prin trei căi metabolice:
1. Cu ajutorul sistemului fosfaţilor, prin procese anaerobe alactacide:
fosforilarea ADP-ului cu CP (fosfocreatina) printr-o reacţie reversibilă. CP transferă o
legătură macroergică pe structura ADP-ului, rezultând ATP şi creatină (C), conform
reacţiei: ADP + CP  ATP + C
2. Glicoliza anaerobă sau sistemul acidului lactic (proces anaerob lactacid).
3. Sistemul oxidativ caracterizat prin procese aerobe.
În fazele 2 şi 3 are loc metabolizarea glicogenului, a glucozei şi în funcţie de
necesităţi, a lipidelor şi proteinelor.
Evenimentele care generează energie pentru contracţia musculară se succed
temporal astfel: primele secunde de contracţie beneficiază de energia furnizată de ATP-ul
de rezervă şi de CP, care va reface ATP-ul pentru 12-20 secunde de activitate musculară.
Cantitatea de ATP nativ din muşchi asigură contracţii musculare pentru 5-6 secunde
maxim, chiar la sportivii bine antrenaţi (putându-se realiza 3-4 contracţii musculare cu
activitate maximă), iar cuplul CP-ATP asigură o cantitate suficientă de ATP necesar
pentru perioade scurte de efort maximal (10-15 secunde, adică aproximativ 20-30 de
contracţii).
Continuarea efortului intens (până la 60 sec.) va implica glicogenul muscular în
refacerea anaerobă a ATP-ului. Transformările produse fără intervenţia oxigenului
(glicoliza spre exemplu) alcătuiesc faza anaerobă (sau faza lactacidă datorită acumulării
de acid lactic) a contracţiei musculare (Ciucurel, 2005).
 Degradarea anaerobă a glucozei prin glicoliză reprezintă cea mai primitivă formă
de procurare a energiei pentru organismele heterotrofe. Este un proces enzimatic cu
control celular, care se desfăşoară în citosol şi care cuprinde:
 Transformarea unei molecule de glucoză în două molecule de acid lactic.
 Formarea de ATP pe seama energiei eliberate în diversele etape de
transformare.
 Transferul continuu de hidrogen şi electroni prin intermediul unor transportori.
Tipuri de contracţie musculară. Rezultatul contracţiei unui muşchi scheletic
sau a unei grupe musculare sinergice depinde de raportul dintre forţa dezvoltată prin
contracţie (F) şi rezistenţa care se opune (R) şi care acţionează simultan. Rezistenţa se
referă la tensiunea elastică a ţesutului muscular respectiv, greutatea segmentului
mobilizat, inerţia segmentului, acţiunea unei greutăţi suplimentare sau forţa dezvoltată
de un muşchi antagonist.
În funcţie de raportul de mărime existent între forţa F şi rezistenţa R, după
Wilmore şi Costill (1998) se descriu următoarele tipuri de contracţii musculare (Ciucurel,
2005):
1. Contracţiile statice (izometrice, izos = aceeaşi, metrie = lungime) se
caracterizează prin faptul că fibrele musculare nu se scurtează, ci doar creşte tensiunea
internă a acestora. În acest caz forţa musculară este egală cu rezistenţa exterioară, adică
F = R.
Din punct de vedere fiziologic, în contracţiile izometrice sarcomerele nu îşi
modifică dimensiunile, fibrele musculare şi muşchiul îşi păstrează dimensiunile, iar
filamentele de actină nu alunecă printre cele de miozină. În timpul contracţiilor izometrice
muşchiul nu realizează lucru mecanic extern, toată energia chimică se pierde sub formă
de căldură plus lucru mecanic intern.
2. Contracţiile dinamice (izotonice) se realizează prin apropierea capetelor de
inserţie ale muşchiului, tensiunea din interiorul muşchiului rămânând constantă. Prin
acest tip de contracţii lungimea muşchiului variază, se produce mişcare (de aici şi
denumirea de dinamică), muşchiul realizând lucru mecanic. Majoritatea contracţiilor
muşchilor scheletici sunt de tip dinamic, ele asigurând funcţia de locomoţie a
organismului.
Din punct de vedere biomecanic, contracţiile dinamice se caracterizează prin
valori diferite ale forţei musculare (F) şi a rezistenţei (R). Din acest punct de vedere se
descriu două variante de contracţii musculare dinamice:
 a. Contracţiile concentrice (miometrice) în care forţa musculară F este mai mare
decât rezistenţa R (FR). La nivel celular are loc scurtarea sarcomerelor prin alunecarea
filamentelor de actină printre cele de miozină.
b. Contracţiile excentrice (pliometrice) în care forţa musculară F este mai mică
decât rezistenţa R (FR). Contracţia se realizează cu alungirea muşchiului, de unde
denumirea de excentrică.
3. Contracţiile auxotonice se realizează în situaţia în care variază atât lungimea,
cât şi tensiunea internă a muşchiului (se produce o scurtare limitată concomitent cu
creşterea progresivă a tensiunii interne). Ele apar în situaţia în care forţa musculară
învinge o rezistenţă în creştere (de exemplu în unele exerciţii de gimnastică, lupte, judo,
haltere etc.). Contracţiile auxotonice reprezintă forme intermediare între contracţiile
izometrice şi izotonice.
Lucrul mecanic dinamic se realizează prin succesiunea de contracţii dinamice
(concentrice sau excentrice), realizate cu diferite niveluri de forţă.
4. Contracţiile izokinetice se caracterizează prin faptul că muşchiul se scurtează
sau se alungeşte cu o viteză aproape constantă. Ele se pot realiza numai cu dispozitive
speciale (dinamometru, bicicletă izokinetică) care determină o viteză unghiulară
constantă pe toată amplitudinea articulară liberă.
Transmiterea neuro-musculară. Legătura dintre cele două componente se
realizează prin unitatea motorie care este un complex neuromuscular format din neuronul
motor și totalitatea fibrelor musculare pe care le inervează. Transmiterea impulsului
nervos se realizează prin sinapsa neuromusculară.
În viziune cibernetică, sistemul neuromuscular este alcătuit din:
 sistemul senzorial (proprioceptori) care percep și transmit informații asupra
desfășurării și evoluției mișcării;
 sistemul reglator (sistemul nervos) care asigură organizarea și modificarea etapelor
activității nervoase; el este format din celule nervoase din diferite etaje ale axului
cerebro-spinal, și din căile de conducere intra și extranevraxiale ale sensibilității
proprioceptive (ascendente) conștiente și inconștiente și din căile de conducere ale
motilității (descendente).
 sistemul efector (mușchii scheletici) responsabili cu efectuarea actelor, acțiunilor și
activităților motrice din cadrul efortului fizic.
În concluzie, la baza activității musculare stau cinci principii universale:
a) mușchiul este un transformator de energie chimică în energie mecanică și
termică;
 b) efectul mecanic se realizează prin contracție;
c) baza structurală a contracției este complexul actomiozinic al fibrei musculare;
d) sursa directă de energie necesară contracției este ATP-ul;
e) contracția musculară se declanșează pe baza unui stimul fiziologic care este
impulsul nervos.
Pe lângă funcția contractilă care depinde de sursa de energie, aportul digestiv,
aportul sanguin, mușchiul mai participă și la metabolismul general al organismului.
Mușchiul este principalul producător de acid lactic (substratul energetic important pentru
miocard), CO2 și sursă de căldură (Nenciu, 2002).
Efectele antrenamentului asupra musculaturii striate. Musculatura
corpului, în funcţie de activităţile susţinute, poate suferi procese de remodelare, destul de
rapide (în decurs de câteva săptămâni). Se produc modificări ale diametrului, lungimii şi
forţei dezvoltate, ale reţelei vasculare şi chiar ale raportului dintre tipurile de fibre
musculare (lente sau rapide).
Modificările care apar în caz de exerciţiu fizic repetat poartă numele de
hipertrofie musculară şi se caracterizează prin creşterea masei totale a muşchiului,
creşterea numărului de miofibrile şi dezvoltarea sistemelor enzimatice care participă la
furnizarea energiei.
Prin eforturi fizice repetate, maximale sau submaximale se produce creşterea
suprafeţei de secţiune a fibrelor musculare şi implicit a forţei musculare. Trebuie
menţionat faptul că hipertrofia musculară presupune hipertrofia fibrelor musculare şi nu
hiperplazia lor (creşterea numărului de fibre).
Adaptarea metabolică a muşchiului la eforturile fizice determină în timp creşterea
densităţii reţelei capilare musculare în scopul unei mai bune oxigenări, efectul fiind mai
susţinut la persoanele tinere faţă de cele vârstnice. În sens invers, scăderea masei totale
a unui muşchi poartă numele de atrofie musculară (Ciucurel, 2005).