MINISTERUL EDUCAŢIEI CERCETĂRII Şl TINERETULUI

ACADEMIA NAŢIONALĂ DE EDUCAŢIE FIZICĂ Şl SPORT

FACULTATEA DE KINETOTERAPIE
BUCUREŞTI

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific:
Prof.univ.dr.

Absolvent:
............................

BUCUREŞTI
2008
 MINISTERUL EDUCAŢIEI CERCETĂRII Şl TINERETULUI
ACADEMIA NAŢIONALĂ DE EDUCAŢIE FIZICĂ Şl SPORT
FACULTATEA DE KINETOTERAPIE
BUCUREŞTI

CONTRIBUŢII LA RECUPERAREA DISCOPATIILOR

LOMBARE PRIN MIJLOACE KINETICE ŞI
PSIHOTERAPEUTICE

Coordonator ştiinţific:
Prof.univ.dr.

Absolvent:
VLAD-ŞTEFAN BICU

BUCUREŞTI
2008
 CUPRINS

Introducere

Capitolul 1- Generalităţi
1.1. Noţiuni introductive

Capitolul 2 - Fundamentarea teoretică a

problemei

2.1. Elemente de anatomie ale coloanei vertebrale

2.2. Elemente de biomecanică ale coloanei vertebrale
2.3. Examenul clinic al coloanei vertebrale
2.4. Leziuni degenerative ale coloanei vertebrale
2.5. Tratamentul general in discopatii

Capitolul 3 - Contribuţii la recuperarea prin mijloace kinetice şi psihoterapice

a discopatiilor lombare

3.1. Ipoteza
3.2. Sarcinile şi scopul lucrării
3.3. Subiecţi
3.4. Organizarea şi desfăşurarea cercetării
3.5. Metode de cercetare
3.6. Metode de acţionare recuperatorii

Capitolul 4 - Prezentarea, prelucrarea şi interpretarea rezultatelor

Capitolul 5 - Concluzii generale şi experimentale

Bibliografie

1
 INTRODUCERE

Kinetoterapia reprezintă un mijloc de tratament in fazele subacute sau postoperatorii şi

alături de tehnicile psihoterapeutice duc la imbunătăţirea stării fizice şi psihice a pacientului.
Am ales această temă prin faptul că in viata de zi cu zi statistica ne arată incidenţa mare a
acestei suferinţe care poate apărea ca o boală profesională la şoferi, functionari prin faptul că
stau multe ore in poziţie şezand şi duc la slăbirea aparatului capslo-ligamentar al corpilor
vertebrali şi interesează de multe ori şi nervii radiculari ce ies prin găurile de conjugare şi sunt
comprimati.
Structura lucrării cuprinde cinci capitole, după cum urmează :
Capitolul 1, conţine incidenţa bolii in rindul populaţiei şi moduri de terapie prelevate din
literatura de specialitate.
Capitolul 2, vine şi detaliază elementele de biomecanică, examenul clinic desfăşurat,
precum şi leziunile din sfera discopatiilor şi tratamentul acestora.
Capitolul 3, arată studiul de cercetare, modul in care am efectuat cercetarea, precum şi
mijloacele de execuţie şi forme de evaluare a discopatiilor lombare.
Capitolul 4, cuprinde prezentarea datelor in forma grafică şi tabelară, precum şi
interpretarea datelor obţinute.
Capitolul 5, cuprinde concluziile experimentului, precum şi propunerile terapeutice in
urma acestora.
Concluziile şi propunerile pe care le-am folosit in această lucrare, arată ca tratamentul
kinetic si psihoterapeutic folosit in recuperarea discopatiilor lombare este benefic ducand la o
mai buna mobilizare in plan fizic şi mental al pacienţilor dar şi o eficientizare a actului
terapeutic.

2
 CAPITOLUL 1

GENERALITĂŢI

1.1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Anatomia omului, ca şi celelalte ramuri ale ştiinţelor naturii, a cunoscut în secolele

următoare, după învingerea prejudecăţilor religioase, un remarcabil progres şi a ajuns să stea la
baza studiului a numeroase activităţi ştiinţifice şi artistice.
Kinetoterapia este ramura terapeuticii care foloseşte drept mijloc de afecţiune diferite
forme de mişcare, în scopul menţinerii, restabilirii sau stimulării funcţiei. La baza kinetoterapiei
stă mişcarea.
Mişcarea, în sensul cel mai înalt al cuvântului, este considerată ca fiind o însufleţire
inseparabilă a materiei. Ea este o caracteristică esenţială a vieţii, prin ea organismul adaptându-se
solicitărilor din mediul exterior.
Durerea lombara este o afectiune comuna a tanarului sub 45 de ani care, cel putin odata in
viata are un astfel de episod. Lombalgiile acute determina impotenta functionala in grade
evaluate la nivelul coloanei lombare joase sau chiar mai inalte, avand origini diferite.
La baza lor pot sta traumatisme ce afecteaza discurile intervertebrale care, la randul lor
prin fragmentele obtinute comprima radacinile nervoase producand radiculite.
Cand aceste radiculite intereseaza nervul ischiatic ele sunt numite lombosciatice si sufera
un tratament complex. Frigul poate sta de multe ori la baza solicitarilor nervoase fara insa a avea
o origine mecanica ci numai circulatorie pe nervul respectiv.
O alta cauza poate fi data de elementul viral care afecteaza radacinile nervoase cu
manifestari periferice pricinuind radiculite ce sufera un tratament dominant medicamentos.
Discopatiile au in general o sorginte traumatica ce poate fi legata de un accident prin
tasare, torsionare, spargere discala prin glisarea acestuia sub o forta laterala.

3
 CAPITOLUL 2

FUNDAMENTAREA TEORETICĂ

2.1 ELEMENTE DE ANATOMIE ALE COLOANEI

VERTEBRALE

Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor. Ea constituie
axul de susţinere al întregului schelet al corpului.
Segment complex, de o mare importanţă funcţională, coloana vertebrală este situată pe
linia mediană, In partea posterioarâ a trunchiului. Ea are forma unei coloane osoase, rezistentă şi
flexibilă fi o lungime medie de 70cm, la bărbat, şi de 60cm, la femeie.
Coloana vertebrală este constituită din pişe osoase care se numesc vertebre, între care se
găsesc formaţiuni fibro-cartilaginoase numite discuri intervertebrale.
Vertebrele dau coloanei vertebrale rezistenţa prin care îndeplineşte funcţia de susţinere a
greutăţii corpului, iar discurile intervertebrale îi dau flexibilitatea care îi asigură mişcările.
Scheletul coloanei vertebrale
Coloana vertebrală este alcătuită din 33 sau 34 de piese osoase suprapuse, numite vertebre.
Vertebrele se pot grupa în două categorii , vertebre propriu-zise şi vertebre false.
Vertebrele propriu-zise sunt acelea care prezintă particularităţile fundamentale ale unei
vertebre şi se articulează intre ele cu ajutorul discurilor intervertebrale , sunt in număr de 24.
Vertebrele false, de obicei, nu au toate părţile caracteristice unei vertebre şi sunt sudate
între ele (vertebre sacrale şi coccigiene), sunt în număr de 9-10.
Vertebrele au o parte anterioară, numită corp şi o parte posterioară, denumită arc. Aceste
două părţi închid între ele canalul vertebral.
Corpul vertebral este partea cea mai voluminoasă şi are forma unui cilindru scurt care
prezintă două feţe (superioară şi interioară) şi o circumferinţa.
Cele doua fete ale corpului vertebral sunt alcatuite de ţesut osos fibros, numit placă
terminală.
Arcul vertebral are o formă neregulată. Posterior şi median prezintă o apofiză spinoasă,
lateral două apofize transverse şi deasupra şi dedesupt, câte două apofize articulare (în total,

4
patru apofize articulare dispuse vertical), între apofiza spinoasă apofizele articulare se găsesc
lamele vertebrale, porţiunile care leagă arcul vertebral de corpul vertebral se numesc pediculi.
Coloana vertebrală se împarte în patru regiuni, fiecare din ele fiind alcătuită, în mod
normal, dintr-un număr fix de vertebre ,
 regiunea cervicală - 7 vertebre ,
 regiunea dorsală -12 vertebre ,
 regiunea lombară - 5 vertebre ,
 regiunea sacro-coccigiană - 9-10 vertebre ,
Vertebrele din fiecare regiune au o serie de caracteristici:

5
 Vertebra cervicală are următoarele caractere:
 corpul este mai mic şi lungit transversal,
 apofiza spinoasă este bifidă (cu excepţia vertebrei C7), scurtă şi puţin înclinată,
 apofizele transverse prezintă la bază câte un orificiu pentru artera vertebrală, iar la vârf
sunt şi ele bifide, formând tuberculul posterior şi tuberculul anterior, tuberculul anterior
este rudimentul coastei cervicale,
 apofizele articulare au feţe articulare plane şi privesc în sus şi în jos,
 orificiul vertebral are formă triunghiulară.
Prima vertebră cervicală, atlasul, nu are corp vertebral ci este constituit din două arcuri
(arcul anterior şi arcul posterior) şi două mase laterale.
A doua vertebră cervicală, axisul, este caracterizată prin corpul său alungit transversal, pe faţa
lui superioară se află apofiza odontoidă, aceasta are 12-16mm înălţime şi reprezintă un pivot cilindric
în jurul căruia se reteşte atlasul, în mişcările de rotaţie ale capului.
A şaptea vertebră cervicală are o apofiza spinoasă foarte lungă de unde şi denumirea ce i se
mai dă de vertebră proeminentă.
Vertebrele dorsale au corpul rotund, canalul vertebral îngust, apofizele spinoase mult
înclinate înapoi. Apofizele transverse prezintă la capul vârfului tor, pe faţa exterioară, o faţetă
articulară pentru tuberozitatea coastei corespunzătoare.
Vertebrele lombare sunt cele mai voluminoase.
Caracterele unei vertebre lombare sunt:
 corpul vertebrei este mai mare, are văzut de sus, forma unui rinichi (reniform),
 apofiza spinoasă este turtită lateral şi orientată dorsal, cu poziţia aproape orizontală,
 apofizele transverse sunt lungi şi terminate cu o extremitate, subţiată.
 orificiul vertebral este triunghiular.
Văzut din profil, corpul vertebrelor lombare este mai înalt la partea lui anterioară decât la
cea posterioară.

gaura vertebrala
corp Vertebra lombara
 apofiza spinoasa

apofiza articulara sup.

apofiza costiforma

proces accesor

gaura vertebrala
Vertebra lombara
,
corp

Vertebrele sacrale sunt vertebre false, adica sunt sudate intre ele. Ele formează un singur os care
poartă denumirea de sacru. Sacrul prezintă o faţă terminală superioară sau baza, şi o faţă terminală
inferioară sau vârful.
Baza este orientată în sus şi se articulează cu vertebra a cincea lombară (L5), prin două apofize
articulare, iar vârful este orientat în jos şi vine în raport cu coccigele.
Coccigele este format din rudimentele a 4 - 5 vertebre coccigiene, din aceste vertebre
rămânând numai corpurile vertebrale care s-au sudat într-un singur os, în partea superioară
coccigele se articulează prin două coarne coccigiene cu coarnele sacrale. Coccigele prezintă o
bază şi un vârf.
baza sacrului
aripa sacrului
linie transversala
gaura sacrala anterioara

varful sacrului

Sacrum—vedere anterioara

7
Articulaţiile coloanei vertebrale
Coloana vertebrală prezintă aproape toate tipurile de articulaţii, sinartroze (sincondroze,
sindesmoze şi sinostoze), cât şi diartroze (artrodii şi amftartroze).
Intre vertebre se realizează o serie de linii articulare şi anume , articulaţiile corpilor
vertebrali, articulaţiile apofizelor articulare, articulaţiile lamelor vertebrale, articulaţiile apofizelor
transverse şi ale apofizelor spinoase.
Articulaţiile corpilor vertebrali sunt amfîartroze perfecte:
a) Suprafetele articulare sunt date de fetele superioare si inferioare uşor concave, ale
corpilor vertebrali.
b) Discurile intervertebrale sunt formaţiuni flbrocartilaginoase dispuse între corpurile
a două vertebre. Fiecare disc este constituit dintr-o porţiune periferică fibroasă - inelul fibros - şi
una centrală - nucleul pulpos.
Inelul fibros periferic este format din lame de fibre conjuctive, care se încrucişează în toate
sensurile. Aceste fibre se insera profund pe zona compactă osoasă, continuându-se cu fibrele
colagene ale osului.
Rezistenţa la tracţiune a inelului fibros se aseamănă cu aceea a tendoanelor şi ea creşte de
la centru spre periferia inelului. Lamele externe care sunt de altfel supuse şi celor mai mari
eforturi sunt şi cele mai solide.
Nucleul pulpos central este alcătuit dintr-o masă cu aspect gelatinos, ca o lentilă turtită,
formată dintr-un ţesut fibros foarte lax, infiltrat
de lichid (88%), din câteva celule cartilaginoase şi resturi din coarda dorsală. Cu vârsta,
resturile din această coardă dorsală devin din ce în ce mai rare, cedând locul substanţei
fundamentale şi ajungând să dispară complet către 55 ani.
Nucleul pulpos se comportă fizic ca un gel care pierde apă şi îşi diminuează fluiditatea în
raport direct cu presiunea care se exercită asupra lui. Când gelul pierde apa se dezvoltă în
interiorul lui o forţă de inbibitie care creşte proporţional cu cantitatea de apă pierdută, până când
cele două forţe (presiunea exercitată şi forţa de inhibiţie) se echilibrează.
Nucleul pulpos se mobilizează în cursul mişcărilor. El este deformabil, elastic şi
expansibil datorită conţinutului său în apă.
Nucleul se află astfel într-o permanentă presiune şi este uşor de înţeles de ce orice defect
al inelului fibros care-l înconjoară permite hernierea lui (hernia de disc)
Limitele superioare şi inferioare ale discurilor sunt alcătuite din lamele cartilaginoase care
protejează nucleul pulpos de presiunile excesive.

8
 Vascularizaţia variază cu vârsta. La embrion în ţesutul discului intervertebral pătrund prin
lamele cartilaginoase trei vase. La terminarea creşterii discul nu mai este vascularizat. Prezenţa
vaselor în discul adult este posibilă numai în condiţii patologice.
Nucleul pulpos nu este inervat. Inelul fibros este inervat de ramurile nervoase provenite
din nervii sinu-vertebrali, care inervează şi ligamentul vertebral comun posterior.
Rolul discurilor intervertebrale este multiplu ,
a) contribue, prin rezistenţa lor, la menţinerea curburilor coloanei,
b) favorizează prin elasticitatea lor, revenirea la starea de echilibru după terminarea
mişcării,
c) transmit greutatea corpului diferitelor segmente ale coloanei,
d) amortizează şocurile sau presiunile la care fiecare segment este supus în mod special în
cursul mişcărilor sau eforturilor.
c) Aparatul ligamentar este alcătuit din două ligamente (ligamentul vertebral comun
posterior şi cel anterior), care alcătuiesc două benzi ce se întind pe toată lungimea coloanei
vertebrale.
1. Ligamentul vertebral comun anterior este aderent de corpurile
vertebrale până la nivelul lamelor terminale şi trece în puncte peste
discurile intervertebrale. Intre ligament, marginea vertebrei şi disc există
un spaţiu umplut cu ţesut conjunctiv lax dotat cu o vascularizaţie mai mult
nervoaă şi terminaţii nervoase senzitive.
Ligamentul vertebral comun anterior este pus în tensiune în extensia coloanei, pe care o
limitează. Lăţimea ligamentului în diferitele segmente ale coloanei este direct proporţională cu
rolul pe care-l are în limitarea mişcării de extensie.
2. Ligamentul vertebral comun posterior se leagă intim de discurile intervertebrale şi trece
în puncte peste corpurile vertebrale.
El este pus în tensiune de flexia coloanei, pe care o limitează.
Articulaţiile apofizelor articulare sunt plane şi permit numai simpla alunecare a
suprafeţelor articulare una pe cealaltă.
a) Suprafeţele articulare sunt date de apofizele articulare. Suprafeţele articulare ale
corpului vertebral subiacent pornesc oblic, în sus şl înapoi, iar cele ale corpului vertebral
supraiacent pornesc oblic, în jos şi înainte.
b) Aparatul capsulo-ligamentar este alcătuit dintr-o capsulă fibroasă subţire,
întărită în regiunea dorsală şi lombară printr-un ligament posterior.
9
 c) Sinoviala, este foarte laxă şi prezintă prelungiri. In poziţia stând articulaţiile
preiau 20% din încărcătura vertebrală. Dar, în poziţia stând cu trunchiul înclinat înainte, ele
nu mai preiau nimic din încărcătura vertebrală, lăsând întrega sarcină exclusiv discurilor
intervertebrale.
Articulaţiile lamelor vertebrale
Intre lamele vertebrale nu există propriu-zis articulaţii. Ele sunt unite prin nişte ligamente
speciale, numite ligamente galbene, alcătuite din fascicule de fibre elastice.
Articulaţiile apofizelor spinoase
Ca şi lamele vertebrale, apofizele spinoase sunt unite între ele prin două feluri de
ligamente, ligamente interspinale şi ligamentul supraspinal. Primele se găsesc între două apofize
spinoase, iar ultimul este un cordon ce se întinde de-alungul coloanei vertebrale.
Articulaţiile apofizelor transverse
Apofizele transverse sunt unite prin ligamentele intertransverse.
Articulaţia occipito-atlantoidă
 Suprafeţele articulare ale occipitului sunt reprezentate de cei doi
condili occipitali, care privesc în jos, înainte şi în afară şi au o formă
convexă în toate sensurile.
Suprafeţele articulare ale atlasului sunt reprezentate de cele două cavităţi glenoide.
Aceste suprafeţe articulare sunt acoperite de un strat subţire de cartilaj hialin.
 Suprafeţele articulare sunt unite între ele printr-o capsulă subţire, întărite de două
ligamente, unul anterior şi unul posterior.
Segmentul motor
Segmentul motor poate fi împărţit într-un stâlp anterior şi unul posterior. Stâlpul anterior
este mai puţin mobil, mai solid şi constituie elementul principal de susţinere mecanică a coloanei.
Stâlpul posterior prezintă numeroase inserţii musculare şi el reprezintă elementul principal
motor al coloanei vertebrale.
Muşchii coloanei vertebrale
Mişcările coloanei vertebrale sunt produse de un număr mare de muşchi, care se insera fie
pe coloană fie la distanţă de ea, cum sunt unii muşchi ai gâtului şi muşchii abdominali.
Muschiul trapez
Originea se afla pe protuberanta occipitala externa si pe procesele spinoase C7 - T12,
respectiv pe ligamentele interspinoase corespunzatoare.
Actiune:

10
  ridica umarul, in cazul in care actioneaza fibrele sale ascendente luand punct fix medial;
 trage umarul inapoi, in cazul in care actioneaza fibrele sale orizontale;
 trage umarul in jos, in cazul cand actioneaza fibrele sale ascendente;
 bascularea scapulei, actiune realizata in comun de fibrele ascendente si descendente;
 rotatia capului de partea opusa, cand actioneaza fibrele descendente luand punct fix pe
scapula;
 intervine in miscarea de catarare, prin fibrele ascendente ce iau punct fix pe scapula;
 mentine pozitia verticala a capului si extensia acestuia, actiune realizata prin
contractia simultana a ambilor muschi, cu punct fix pe scapula si pe clavicula.
Muschiul latissimus dorsi (muschiul mare dorsal)
Originea se afla pe:
 procesele spinoase ale vertebrelor T7 -L5 si pe ligamentele supraspinoase
corespunzatoare;
 creasta sacrala medie;
 creasta iliaca, in jumatatea ei posterioara. Prinderea de creasta iliaca si coloana
vertebrala se face prin intermediul fasciei toraco-lombare.
Actiune:
1. extensia, adductia si rotatia mediala a bratului; actiunea se realizeaza cand ia punct
fix posterior.
2. ridicator al coastelor; actiunea se realizeaza cand ia punct fix pe humerus.
3. intervine in catarare.
Muschiul romboid mare
Originea se afla pe procesele spinoase T2 - T5 si pe ligamentul supraspinos.
Actiune: apropie umarul de coloana.
Muschiul romboid mic
Originea se afla pe procesele spinoase T1 - C6.
Actiune: apropie umarul de coloana.

11
Muschiul levator scapulae (muschiul ridicator al scapulei)
Originea este pe procesele transverse C1 - C4.
Actiune: ridica umarul; aceasta actiune are loc cand ia punct fix pe coloana
flexia laterala a gatului; actiunea se realizeaza cand ia punct fix pe scapula.
Muschiul dintat postero -superior
Originea se afla pe procesele spinoase C6 - T2.
Actiune: ridica coastele; este deci muschi inspirator.
Muschiul dintat postero-inferior
Originea se afla pe procesele spinoase T10 - L2.
Actiune: coboara coastele; este deci muschi expirator.

12
2.2 BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE

Mişcările coloanei, indiferent de amplitudinea lor, sunt mişcări complexe, în care intervin
mai multe segmente vertebrale. Ele se realizează prin cuplarea uşoarelor deplasări ale corpurilor
vertebrale, care au loc la nivelul discurilor intervertebrale, precum şi la nivelul celorlalte
articulaţii. Aceste mişcări sunt limitate de rezistenţa ligamentelor, forma articulaţiilor
intervertebrale şi de gradul de compresibilitate a ţesutului fibrocartilaginos din care este compus
discul.
Micile deplasări intervertebrale sunt posibile numai graţie prezenţei nucleului pulpos, care
trebuie să aibă consistenţă, formă şi aşezare normale. Mişcările vertebrale se execută pe nucleul
pulpos ca pe un ax, nucleul jucând rolul unei adevărate bile mecanice (rulment). Se înţelege că pe
o astfel de bilă toate mişcările sunt posibile, totuşi, acestea vor fi limitate ori călăuzite de
feluritele conformaţii şi poziţii ale apofizelor articulare, de ligamentele coloanei vertebrale şi de
corsetul muscular al acesteia.
Coloana vertebrală prezintă mişcări complexe rezultate din micromişcările cumulate
ale tuturor articulaţiilor
intervertebrale, flexie-extensie, înclinarea laterală, rotaţia, fi ca o rezultantă a acestora -
circumducţia. Aptitudinile medii normale, pe segmente şi în totalitate, sunt redate la examenul
clinic al coloanei vertebrale.
Mişcarea de flexie are amplitudinea cea mai mare la nivelul ultimelor două vertebre
lombare.
Arcul cu concavitatea anterioară pe care-l formează coloana in întregul ei, nu este un arc
de cerc, ci o linie curbă, compusă din trei segmente, şi anume unul cu raza mai mică, pe care îi
formează coloana cervicală, unul cu raza mai mare, care reprezintă coloana dorsală şi, în sfârşit,
unul cu raza mică, al regiunii lombare în mişcarea de flexie maximă linia transversală care
prelungeşte planul axisului întretaie linia verticală într-un unghi de 140°-160°.
In mişcarea de flexie, porţiunea anterioară a discurilor intervertebrale este comprimată, în
timp ce ligamentul vertebral comun posterior, ligamentele galbene, ligamentele interspinoase,
ligamentul supraspinos şi muşchi spatelui sunt puşi sub tensiune.
In poziţie ortostatică,muşchii care iniţiază mişcarea de flexie sunt cei ai peretelui
abdominal, mai ales dreptul abdominal şi cei doi oblici, psoasul iliac, precum şi muşchii
subhioidieni şi sternocleidomastoidianul. Odată mişcarea iniţiată, grupul antagonist al

13
extensorilor coloanei intră în acţiune şi gradează flectarea trunchiului, învingând forţele
gravitaţionale.
Mişcarea de extensie în poziţia ortostatică, în extensie, lucrurile se petrec exact invers. Muşchii
şanţurilor vertebrale, deci muşchii extensori, sunt cei care iniţiază mişcarea, apoi mişcarea este
controlată de grupul anterior. Dacă însă mişcarea de extensie se realizează. In poziţia de decubit
ventral, extensorii vor continua să susţină mişcarea.
In mişcarea de extensie, porţiunile posterioare ale discurilor intervertebrale sunt comprimate,
în timp ce ligamentul vertebral comun anterior este pus sub tensiune. Extensia este blocată în ultima
fază de intrare în contact a apofizelor articulare şi în ultimă instanţă şi a apofizelor spinoase.
Extensorii coloanei vertebrale sunt: spleniusul capului, marele complex, micul complex,
marele drept posterior al gâtului, micul drept posterior al gâtului, marele oblic posterior al gâtului,
micul oblic posterior al gâtului, interspinoşii şi sacrospinalul (iliocostal, lung dorsal,
spinotransversal).
Mişcarea de înclinare laterală este de aproximativ 16,6°, cu maximum de amplitudine în
segmentul dorsal când are loc şi un oarecare grad de răsucire a coloanei, atunci trunchiul se înclină şi
mai mult lateral.
Muşchii care fac înclinarea laterală sunt: pătratul lombar, psoasul, intertransversalii şi dreptul
lateral al capului. Contracţia unilaterală a grupului flexor poate provoca. de asemenea mişcarea. Mai
pot interveni şi sternocleidomastoidienii, scalenii, muşchii cefei care fac şi extensie (+ transversalul
gâtului), trapezul, marele oblic abdominal şi micul oblic abdominal.
Mişcarea de rotaţie este maximă în regiunea cervicală, unde atinge 75°. Coloana dorsală se
rotează puţin şi numai dacă se înclină lateral Tn coloana lombară mişcarea de răsucire se execută când
coloana este în extensie, mai ales în segmentul dorsolombar.
Când coloana este flectată, mişcarea de răsucire din segmentul lombar nu este posibilă,
deoarece condilii vertebrelor sunt aşezaţi vertical Tn articulaţii fi opresc mişcarea din aceeaşi cauză, Tn
flexie nu se poate face nici înclinarea laterală a segmentului lombar.
Răsucirea se execută prin oblicii abdominali şi prin intercostali, care acţionează folosind coasele
drept pârghii. Ei sunt ajutati de sistemul spinotransvers al muşchilor şanţurilor vertebrale.

14
2.3 EXAMENUL CLINIC AL COLOANEI VERTEBRALE

Simptomul dominant al afecţiunilor coloanei vertebrale este durerea. Din punct de vedere al
localizării lor, rahialgiile pot fi împărţite conform următoarei scheme:

Localizate la nivelul coloanei :

- La un anumit segment
- La o anumită vertebră
- Generalizat
Rahialgii: -Cervico-brahialgii
-Nevralgii intercostale
Insoţite de iradieri diverse >Visceralgii
-Lombo-cruralgii
-Lombo-sciatalgii
In examinarea unui bolnav cu dureri vertebrale trebuie să ţinem seama de anumite principii
generale privind examenul de ansamblu al coloanei vertebrale, după care efectuăm examenul
fiecărui segment vertebral, în funcţie de particularităţile respective.
Interogatoriul are o mare importanţă pentru diagnosticul etiologic al durerilor vertebrale.
Prin interogatoriu pot fi precizate :
 Vârsta bolnavului este importantă, deoarece patologia vertebrală este diferită, după
cum este vorba de un copil, adolescent, adult sau bătrân.
 Antecedentele eredocolaterale şi mai ales cele personale î existenţa unui traumatism
în trecutul apropiat, o atitudine proastă în timpul activităţii profesionale, unele
suferinţe vertebrale anterioare, o muncă grea.
Anamneză- este o etapă premergătoare examenului clinic cu rol de a identifica o serie de
simptome cum ar fi în durerea, redoarea articulară,
tumefierea, astenia musculară, reducerea capacităţii funcţionale articulare.
 Redoarea poate evolua independent de durere. Durata durerii este în funcţie de
caracterul bolii, in bolile Inflamatorii durerea persistă mult mai mult decât Tn
cazul bolilor degenerative.

 Tumefierea este un semn de inflamaţie ce poate fi însoţit de durere ,

parestezie. Tumefierea poate dura ore sau perioade lungi de timp,

15
 poate fi strict localizată.
 Astenia, evoluează cu pierderea sau reducerea capacităţii funcţionale articulare.
Caracterul durerii, durerea constituie de multe ori primul semn al unei boli vertebrale, in
ceea ce priveşte durerea, vor fi analizatei vechimea, intensitatea, tipul, localizarea (daca este o
durere strict vertebrală sau dacă, prezintă iradieri in teritoriul inervat de rădăcina afectată) orarul,
mersul, repausul, influenţa ortostatismului, modul său evolutiv (evoluţie continuă sau sub formă
de crize recidivante).
Examenul clinic general presupune examinarea completă obligatorie.
Examenul obiectiv se adresează mai întâi coloanei vertebrale în ansamblu, după care se
efectuează examenul pe segmente.
In toate cazurile în care este posibil, examinarea se începe cu bolnavul in ortostatism, in
poziţie de drepţi, cu călcâiele lipite, şi membrele superioare, pe lângă trunchi. Examinarea se face
din spate,din faţă şi profil. Se aşează apoi bolnavul pe un scaun fără spătar, cu coapsele la 90°
faţă de trunchi fi gambe,după care bolnavul este culcat în decubit ventral.dorsal şi lateral.
Privind bolnavul din spate, se constată în mod normal o coloană vertebrală rectilinie,
apofiza celei de-a şaptea vertebreă cervicală este mai proeminentă şi se găseşte pe aceeaşi linie
cu pliul fesier, masele musculare paravertebrale sunt simetric dezvoltate şi nu prezintă contracţii.
Privind bolnavul din profil, se observă curburile fiziologice ale coloanei vertebrale, capul,
umerii, bazinul şi picioarele găsindu-se în acelaşi plan frontal, dacă avem un fir cu plumb, în
dreptul torgusului urechii, el trece prin dreptul porţiuni anterioare a umărului, la distanţă egală
între planul anterior şi cel posterior al trunchiului.
Examenul aparatului locomotor
Examenul coloanei vertebrale se adresează mai întâi coloanei vertebrale în ansamblu, după
care se efectuează examenul pe segmente.
Examenul coloanei vertebrale constă în inspecţie, palpare, percuţie, examenul funcţional.
 Foseta suboccipitală corespunzătoare atlasului
 Apofizele spinoase C3-C4
 Spinele omoplatului (intersectează coloana vertebrală la nivelul
lui T2)
 Crestele iliace (orizontala crestelor trece prin L4)
Inspecţia ne aduce informaţii privitoare la :
 Tipul constituţional şi greutatea pacientului ne aduc unele precizări,
mai ales pentru ortostatism şi mers.
16
  Deformările articulare
 Aspectul tegumentelor şi a ţesutului subcutanat :
- Culoarea ,
- Troficitatea pielii ,
- Reţeaua venoasă superficială ,
- Edemul.
 Poziţia sau atitudinea coloanei vertebrale
Conform tabelelor lui Staffel se pot descrie, in cadrul limitelor normale, cinci tipuri de
ţinută:
 ţinuta normală, uşoară lordoza cervicală, accentuarea cifozei dorsale, uşoară
lordoza lombară,
 spatele rotund, ştergerea lordozei cervicale, accentuarea cifozei dorsale,ştergerea
lordozei lombare,
 spatele plat, ştergerea lordozei cervicale, ştergerea cifozei dorsale, ştergerea
lordozei lombare,
 spatele plat concav, ştergerea lordozei cervicale, ştergerea cifozei dorsale,
accentuarea lordozei lombare,
 spatele rotund concav, ştergerea lordozei cervicale, accentuarea cifozei
dorsale, accentuarea lordozei lombare.
Palparea
Prin palpare se obţin informaţii direct prin aplicarea mâinii pe zona examinată. Prin
palpare putem obţine informaţii în ceea ce priveşte :
 Temperatura tegumentelor care ne indică procese inflamatorii ( tegumente calde )
sau algo- neuro- distrofice ( tegumente reci ).
 Gradul de supleţe al pielii şi ţesutului subcutanat, uscăciunea pielii ( tulburările
trofice ) sau, din contră, tegumente umede ( algodistrofie iniţială ).
 Depistarea punctelor dureroase la presiune.
 Controlul pulsaţiilor arteriale.
Percuţia
Poate declanşa durerea în punct fix, sau la mai multe nivele ale coloanei vertebrale. Se
execută vertebral cât şi paravertebral. în lombosciatică percuţia în orto a coloanei vertebrale la
nivel L4-L5 declanşează durere fri membrul inferior afectat. Acesta este "semnul soneriei" (de

17
Size).
Sensibilitatea
In orice afecţiune a coloanei vertebrale trebuie căutate cu multă atenţie tulburările de
sensibilitate.
În fracturile mielice ale coloanei vertebrale sau în morbul Pott cu para sau tetraplegie,
nivelul până la care urcă tulburările de sensibilitate ne dă indicaţii asupra localizării afecţiunii.
Hipoesteziile pe faţa antero-intemă a coapsei şi gambei se pot întâlni în herniile de disc
L3-L4 sau deasupra lor. în herniile de disc L4-L5 apar deseori zone de hipoestezie la nivelul
maleolei externe, prelungite pe faţa anterioară a piciorului, iar în hernia de disc L5-S1 pot apare
hipoestezii difuze ale călcâiului, marginii plantare externe a piciorului spre degetul mic. în
herniile discale anestezia se asociază de obicei abolirii reflexului gambier anterior, în atingerea
rădăcinii L5, şi a reflexului ahilian, în atingerea rădăcinii S1 în sciaticile paralizante.
Uneori se pune în evidenţă pe teritoriul radicular interesat o hiperexcitabilitate vibratorie
osteoperostică (semnul diapazonului Zernopulos).
Reflexele
Diminuarea sau abolirea reflexelor osteo-tendinoase indică existenţa leziunilor la nivelul
neuronului senzitiv centripet sau a neuronului motor centrifug, ca în poliomielita anterioară acută,
secţiuni nervoase, leziuni medulare în prima fază, polinevrite.
Abolirea reflexelor cutanate indică existenţa unei leziuni a arcului reflex elementar
(fracturi mielinice ale coloanei vertebrale, poliomielită, etc.) sau a unei leziuni a arcului reflex
superior cerebro-medular (hemiplegie).
În forma paralizantă a herniei de disc L5-S1, reflexul ahilian pot fi diminuat sau abolit.

Mobilitatea articulară si goniometria

Amplitudinile medii normale

SEGMENTUL FLEXIA EXTENSIA ÎNCLINAREA ROTAŢIA

Cervical 70° 60° 30° 75°
Dorsal 50° 55° 100° 40°
Lombar 40° 30° 35° 5°
TOTAL 160° 145° 165° 120°

Flexia-extensia se determină in poziţie ortostatică, plasându-se goniometrul în plan

18
sagital, pe faţa laterală a trunchiului, cu baza distal şi perpendiculara pe axul lung al coloanei.
Pentru coloana în totalitate şi pentru coloana lombară, baza goniometrului se aşează in
dreptul primei vertebre sacrale, pentru coloana toracală în dreptul primei vertebre lombare, iar
pentru coloana cervicală în dreptul primei vertebre toracale. Segmentul subiacent celui studiat
trebuie fixat.
Indicatorul goniometrului este plasat vertical - (deci la 90° pe semicercul gradat) şi
urmăreşte flexia sau extensia, orientându-se cu vârful spre prima vertebră a segmentului studiat.
Când se determină amplitudinea coloanei în totalitate, vârful indicatorului va urmări
articulaţia atlanto-occipitală.
Coloana vertebrală lombară
Este şi la un segment mobil antrenând însă în mobilizare mai multe segmente (coloana
dorso-lombară şi articulaţiile coxo-femurale).
Flexia lombară este cea mai importantă şi se apreciază prin manevra Schober. Indicele
Schober lombar se determină prin măsurarea distanţei dintre punctul lombar inferior (la nivelul
liniei lucrate, spaţiul sacral 1) şi punctul superior (la 10cm. mai sus), distanţă care în flexie
lombară trebuie să crească cu cel puţin 5cm.
Extensia la acest nivel se apreciază prin manevra inversată, apreciind mişcarea distanţei
dintre cele două puncte enunţate anterior.
Poziţia bolnavului este în ortostatism. Se marchează cu creionul dermatografic apofiza
spinoasă S1 şi măsoară proximal zece centimetri, marcând un al doilea reper. După ce bolnavul
face flexie, măsoară din nou distanţa dintre cele două repere, care în mod normal se alungeşte
ajungând la aproximativ 15cm.; proba Schober =10/15cm.
Proba Ştibor. Distanţa dintre apofiza spinoasă a vertebrei C7 şi a vertebrei S1 trebuie să
fie cu 10cm. mai mare la aplecarea trunchiului înainte la o coloană normală.
Ott marchează în ortostatism, apofiza spinoasă C7 şi măsoară caudal un al doilea reper la
30cm. distanţă.După ce bolnavul face flexia, distanţa se alungeşte, ajungând la aproximativ
38cm.;proba Ott=30/35cm.
Extensia la acest nivel se apreciază prin manevra inversată, apreciind micşorarea distanţei
dintre cele două puncte: lombar inferior (la nivelul liniei lucrate, spaţiul sacrali) şi cel superior
(la 10cm. mai sus).
Mobilitatea pasivă, manevre diverse
Semnul Neri: se execută cu bolnavul în poziţie şezândâ prin flectarea trunchiului pe

19
bazin, ceea ce produce o durere în regiunea bolnavă, care poate fi evitată spontan de către
bolnav, prin flectarea genunchiului de partea bolnavă. Acest semn este prezent în majoritatea
afecţiunilor coloanei lombare şi sacro-lombare, dar poate fi pozitiv şi în afecţiunile sacro-iliace.
Manevra Ely: se execută cu bolnavul aşezat în decubit ventral, flectându-i-se gambele de
coapsă. în caz de suferinţă a coloanei lombare, hemibazinul de partea bolnavă se ridică de pe
planul patului şi semnul Ely este pozitiv. Bolnavul acuză o durere lombară vie. Dacă se apasă pe
locul durerii, aceasta se accentuează.
Prin această manevră psoasul trage puternic coloana lombară ventral, mărind lordoza şi
pune in tensiune ligamentul anterior. Această manevră este pozitivă bilateral în morbul Pott sau
în alte afecţiuni somatice şi deseori pozitivă unilateral în hernia de disc lombară.
Manevra Kernina: constă în flectarea capului pe trunchi şi a trunchiului pe membrele
inferioare, acestea fiind menţinute pe planul patului, tn suferinţele unilaterale îşi flectează
membrul inferior de partea bolnavă.
Manevra Leri: este o variantă a precedentei, executându-se cu bolnavul în ortostatism şi
flectarea ventrală a trunchiului, genunchii fiind în extensie. Semnul este pozitiv la apariţia durerii
şi blocarea flexiunii ventrale. Acest semn este cunoscut şi sub semnul Lasseque în picioare.
Manevra Lasseaue directă se poate executa: în două maniere în cea clasică, bolnavul în
decubit dorsal se ridică de pe planul patului membrul inferior cu genunchiul perfect extins. Dacă
bolnavul are o iritaţie sciatică, el acuză o durere vie pe traiectul sciaticului sau numai in regiunea
fesieră şi In mod reflex îşi contractă musculatura posterioară, blocând mişcarea. Dacă membrul
inferior este ridicat cu genunchiul flectat, manevra este negativă. Pentru witarea producerii unor
dureri prea intense, se poate ridica membrul inferior de pe planul patului, cu genunchiul flectat la
50°-60° şi din această poziţie se face cu prudenţă extensia gambei pe coapsă.
Semnul Lasseque: bilateral se poate întâlni uneori în sciaticele alternante, basculante.
Manevra Sicard: este o variantă a semnului Lasseque direct şi constă în provocarea unei
dureri iradiante pe nervul sciatic, în special pe sciaticul popliten extern, prin flexia dorsală a labei
piciorului, genunchiul fiind în extensie, coapsa în uşoară flexie.
Manevra Bechterev: produce dureri fi contractură prin ridicarea de pe planul patului a
membrului inferior sănătos. Poate apare în cazurile de hernii discale mediane şi duble.
Manevra Bonet: se execută în decubit dorsal, prin flectarea gambei pe coapsă şi a
coapsei pe bazin, cu adducţia şi rotaţia internă a coapsei. Ea reprezintă una dintre manevrele
osteopatice de reducere a herniilor discale.
Mobilitatea activă
20
 Studiul mobilităţii active a coloanei vertebrale se începe cu bolnavul în decubit dorsal. în
această poziţie el este pus să se sprijine singur numai pe cap şi pe călcâie. Dacă realizarea acestei
mişcări nu este posibilă, există indicaţie pentru o suferinţă vertebrală în morbul Pott, semnul
poartă numele de semnul Anghelescu.
Apoi bolnavul este rugat să coboare singur din pat şi se urmăreşte cu atenţie modul cum el
execută mişcarea. Când bolnavul, vrând să treacă din poziţia de decubit dorsal în poziţie şezând,
se sprijină pe pat, cu mâinile înapoia trunchiului, aceasta reprezintă semnul Amoss pozitiv.
În continuare, bolnavul fiind în ortostatism, este rugat să se încline înainte. Dacă acest
lucru se realizează cu coloana rectilinie şi foarte rigidă. Dacă se înclină cu dificultate şi prin
înşurubare ţinându-se cu mâna de spate, ne vom gândi la o lombosciatică datorită unei
compresiuni discale. Apoi, bolnavul este rugat să se încline înapoi, de obicei această mişcare este
mai uşor deexecutat.

2. 4 LEZIUNI DEGENERATIVE ALE COLOANEI VERTEBRALE

Etiopatogenie
Durerile lombare acute şi cronice sunt produse de procese patologice ale coloanei
vertebrale şi de boli ale organelor abdominopelviene (ce se pot traduce prin dureri referate la
nivelul coloanei lombosacrate).
Cauzele vertebrale ale lombalgiilor
Lombalgiile pot fi determinate de tulburări statice, procese degenerative, inflamatorii,
neoplazice, metabolice sau traumatice, ce afectează coloana lombară.
1. Tulburările statice. Modificările staticii fiziologice lombare determină, în vederea
restabilirii echilibrului coloanei vertebrale, contracturi musculare întinderi ligamentare, solicitări
exagerate ale articulaţiilor interapofizare. Aceste tulburări statice sunt datorite mai multor cauze:
asimetriei membrelor inferioare, anomaliilor tranziţionale lombosacrate (sacralizarea ultimei
vertebre lombare, lombalizarea primei sacrate), spondilolizei, spondilolistezei, sindromului
trofostatic.
a) Spondiloliza, spondilolisteza. Spondiloliza constă în dehiscenţa, de obicei congenitală,
mai rar traumatică, a arcului neural la nivelul istmului, situat mai frecvent la nivelul vertebrei L5.

21
 Spondiloliza are drept consecinţă o alunecare a corpului vertebral LS pe sacru, această
deplasare purtând numele de spondilolisteza. Spondilolisteza este depistată cu ocazia unei crize de
lumbago acut sau de lombosciatică, apărută spontan sau în urma unui efort sau căderi.
b) Sindromul trombostatic este cauza principală a lombalgiilor femeii în jurul vârstei de
50 de ani, în preajma menopauzei. Ca urmare a depozitelor de ţesut gras de pe abdomen (ce
coexistă frecvent) şi a relaxării musculaturii abdominale, se produce o hiperlordoză lombară,
ceea ce solicită articulaţiile interapofizare şi determină un contact al apofizelor spinoase.
Durerea este resimţită mai ales la efort sau după ortostatism prelungit.
2. Leziunile degenerative ale coloanei lombare. Alterările degenerative ale discurilor
intervertebrale devin mai frecvente paralel cu vârsta, fiind mai accentuate la muncitorii ce
prestează munci fizice grele, ca şi la obezi sau la bolnavi cu tulburări de statică.
a).Degenerescenta discală, fără ruptura inelului fibros. Cele mai frecvente lombalgii
sunt determinate de leziuni degenerative ale discurilor. Discartroza, neânsoţită de hernie a
nucleului pulpos, este frecventă; din punct de vedere clinic, ea se caracterizează printr-o durere
localizată în regiunea lombară joasă; de obicei moderată, durerea poate fi uneori foarte intensă.
Ca şi în celelalte artroze, durerea bolnavilor cu leziuni degenerative vertebrale este de tip
mecanic (se accentuează după efort, se calmează prin repaus la pat).
b).Leziuni discale cu ruptura inelului fibros. Fisurile şi rupturile posterioare incomplete
ale inelului fibros favorizează migrarea - în această direcţie - a nucleului pulpos, care poate
exercita o presiune asupra ligamentului longitudinal posterior; datorită inervaţiei bogate a inelului
fibros şi a ligamentului longitudinal posterior, presiunea pe care o exercită ţesutul discal
determină un lumbago acut, dar fără iradiere a durerii. în caz de ruptură completă a inelului
fibros, se realizează un prolaps discal; hernia de disc; nucleul pulpos herniat determină iritaţia
unei rădăcini a sciaticului şi bolnavul, care avusese iniţial un lumbago acut, are de data aceasta o
durere ce iradiază de-a lungul sciaticului; se produce în acest fel nevralgia sciatică prin conflict
discoradicular.
3. Procese inflamatorii ale coloanei vertebrale în procesele inflamatorii durerea are un
particular: se intensifică noaptea, trezind adesea bolnavul din somn; dimineaţa durerea lombară este
intensă şi se însoţeşte de o redoare, care cedează cu greu la mişcări.
Se observă semnele generale de inflamaţie, atât clinice (febră, transpiraţii, alternarea stării
generale), cât şi biologice (leucocitoză, VSH accelerată etc).
Inflamaţia poate proveni dintr-o infecţie (ca febra tifoidă, bruceloza, stafilocociile şi
tuberculoza) sau poate fi în cadrul unei boli de origine necunoscută (ca spondilita anchilopoietică,

22
poliartrita reumatoidă, poliartrita psoriazică, sindromul Reiter-Fiessinger-Leroy). Cele mai
importante sunt morbul Pott şi spondilita anchilopoietică.
a) Morbul Pott lombar sau lombosacrat afectează în general subiecţi tineri : iniţial, el se poate
prezenta sub un aspect înşelător; durere de tip mecanic, stare generală conservată; ulterior durerea şi
redoarea se agravează progresiv (dureri vii rebele, iradiate pe sciatic, uni- sau bilaterale; redoare
accentuată); se constată stare subfebrilă, pierdere în greutate, VSH accelerată.
b) Spondilita anchilopoietică este întâlnită mai ales la subiecţii tineri de sex masculin; ea se
traduce uneori printr-o lombalgie izolată, care este tenace şi prezintă intensificări nocturne, care trezesc
bolnavul în a doua jumătate a nopţii; redoare matinală durează uneori mai multe ore, durerea iradiind
uneori pe faţa posterioară a celor două coapse.
4. Afectiuni metabolice ale coloanei vertebrale. Structurile osoase ale coloanei
vertebrale pot fi afectate de 4 boli metabolice: osteomalacie, osteoporoză, hiperparatiroidie,
boala Paget; în toate aceste afecţiuni bolnavii acuză lombalgie, uneori de mare intensitate.
a).Osteomalacia constă într-un aport calcic insuficient la structurile osoase, care-şi
păstrează neatinsă funcţia osteoblastică. Această insuficienţă de aport poate fi datorită lipsei de
calciu sau de vitamină D în alimentaţie (lipsa vitaminei D traducându-se printr-un deficit de
absorbţie intestinală a calciului); alteori intervine o lipsă de absorbţie a calciului, având drept
cauză o boală digestivă, însoţită de sindrom de malapsorbţie, sau o afecţiune reală, cu pierdere
excesivă a acestui cation; unele osteomalacii apar ca urmare a rezistenţei organismului la
vitamina D.
b).Osteoporoza este frecvent determinată de dezechilibru endocrin (menopauză,
andropauză.hipercorticism), la care se poate adăuga un aport insuficient de calciu. Durerea
lombară, de tip mecanic,evoluează în puseuri de câteva săptămâni, în timpul cărora este prezentă
o redoare importantă.
c).Hiperparatiroidismul se traduce prin leziuni osoase alături de simptoamele clasice:
inapetenţă, slăbiciune musculară, constipaţie, indigestie, greţuri, vărsături, polidipsie, poliurie,
litiază biliară şi nefrocalcinoză. Simptoamele legate de leziunile osoase apar numai în condiţiile
unei alimentaţii sărace în calciu şi fosfor.
d). Boala Paget prezintă adesea o localizare vertebrală, tradusă prin simptoame discrete;
prezenţa durerilor violente poate avea semnificaţia unei transformări sarcomatoase; fosfataza
alcalină este foarte crescută in ser; la examenul radiologie se constată o densificare a
vertebrelor, cvare sunt lărgite, o anarhie a traveelor osoase îngroşate.
Cancere metastatice, alte afecţiuni vertebrale maligne.

23
 a) Metastazele canceroase se localizeză frecvent in regiunea lombopelviană; ele provin
mai ales de la un cancer primitiv de sân, prostată, rinichi, suprarenală, tiroidă, tub digestiv.
b) Mielomul multiplu are uneori ca semn de debut durerile osoase difuze, în special
lombare; aceste dureri au caracterul de malignitate; ele cresc progresiv, nu se calmează prin
repaus şi prin analgezicele obişnuite, împiedică bolnavul să doarmă; adesea se mai constată:
alterarea stării generale, anemie, hemoragii digestive, semne renale.
c) Boala Hodgkinpoaie avea şl determinări vertebrale, inducând dureri intense, ce cresc
progresiv; sunt prezente celelalte simptoame; poliadenopatie, splenomegalie, stare febrilă, prurit,
eozinofilie; uneori se produc semne de compresiune nervoasă.
d) Leucozele pot produce leziuni vertebrale lombare.
5. Leziunile traumatice. Traumatismele regiunii lombare pot determina fracturi ale
corpilor vertebrali, şi mai ales ale apofizelor transverse.
Uneori pot apărea fracturi patologice, dupâ traumatisme minime; in acest caz, intervin
leziuni prealabile neoplazice, metabolice sau infecţioase.
Cauzele extravertebrale ale lombalgiilor.
Deseori, lombalgia poate să fie o durere referată, având ca punct de plecare organele
abdominopelvine retroperitoneale.
1. Lombalgiile de origine renală (litiaza renală, pielonefrita acută fi cronică) sunt de
obicei unilaterale; ele se pot însoţi de tulburări de micţiune sau de tulburări intestinale reflexe;
durerile iradiază către regiunea abdominoiliacă şi în organele genitale; etiologia lor este
confirmată prin examenul de urină şi prin urografie.
2. Lombalgiile de origine ginecologică (metrite, metroaxite acute şi cronice, retroversia
uterină) nu sunt atât de frecvente pe cât se crede; de multe ori aceste lombalgii au o origine
discală sau nevrotică.
3. Lombalgiile de origine digestivă sunt dintre cele mai variate, căci pot avea iradieri
lombare;durerile din ulcerul gastric şi dudodenal, din neoplasmul gastric, din pancreatita acută şi
cronică, din apendicita retrocecală, din afecţiuni ale colonului (colită, diverticulită, neoplasm de
colon sau de rect). Simptoamele asociate şi examenele paraclinice permit diagnosticul afecţiunii
cauzale.
Aspecte clinice
Durerile lombare pot îmbrăca 3 aspecte principale: lombalgia acută (lumbago acut),
lombalgia cronică (lumbago cronic) şi lombosciatica.
Lombalgia acută (lumbago acut)
24
 Lombalgia acută apare fn general brusc, de obicei după un efort de intensitate variabilă,
după o simplă mişcare forţată în rotaţie sau după o expunere la frig. Durerea este foarte intensă,
exacerbându-se prin cea mai mică mişcare sau prin tuse, ea imobilizează pe pacient la pat sau iI
blochează în flexie.
Examenul obiectiv, practicat cu dificultate din cauza durerilor, constată o redoare
importantă in cifoză şi o scolioză antalgică evidentă; se remarcă, de asemenea, contractura
musculară.
Criza de lumbago durează în general 5-15 zile (la câteva săptămâni sau după mai mulţi
ani). Lombalgia acută se poate continua cu o lombaIgie cronică sau poate reprezenta perioadele
de exacerbare ale acesteia.
Cauza cea mai frecventă a crizei de lumbago acut este entorsa discoligamentară,
caracterizată prin distensia sau ruptura inelului fibros al discului, cu migrarea unui fragment de
nucleu pulpos printr-o asemenea fisură şi cu blocarea lui în spaţiul subligamentar.
Prin lumbago se înţelege o contractura puternică şi dureroasă a muşchilor paravertebruli
lombari care imobilizează bolnavul. Bolnavul nu se poate apleca să ridice un obiect de jos, nu
poate să-şi încheie pantofii şi nu-şi poate îndrepta trunchiul.
Lombalgia cronică
Lombalgia cronică este o durere surdă, persistentă, mediană sau paravertebrală, Iradiind
uneori către fese; la mulţi bolnavi durerea este mai supărătoare dimineaţa la sculare, când se
însoţeşte şi de redoare mai pronunţată, ce diminuează sau dispare după mişcare în 10-20 de
minute, durerea apare după oboseală mai ales după mers îndelungat, ortostatism prelungit,
transport de obiecte grele, lucru cu coloana flectată.
Această durere, ca şi celelalte dureri articulare de tip mecanic diminuează în decubit dorsal
sau chiar dispar. Ritmul acesta zilnic al durerii este evocator pentru o suferinţă discală.
Examenul obiectiv evidenţiază:
 dispariţia lordozei lombare cu accentuarea cifozei dorsale şi poziţie scoliotică
antalgică;
 la examenul dinamic al coloanei vertebrale se observă reducerea mobilităţii in
general şi a flexiei lombare în special in producerea lombalgiei cronice au rol:
artroza vertebrală lombară, tulburările de statică (scolioza şi hiperlordoza),
obezitatea şi mai rar malformaţiile congenitale (de tipul blocărilor vertebrale,
spina bifidă) şi sechelele epifizitei Scheuermann.
Lombosciatica
25
 Lombosciatica desemnează durerea lombară însoţită de nevralgia sciatică, traducând
suferinţa unei rădăcini a nervului sciatic, mult mai rar o atingere a trunchiului nervos propriu-
zis.
Durerea iradiază pe faţa posterioară a coapsei şi a gambei, extinzându-se uneori în
direcţia degetului mare sau mic de la picior.
Afecţiunea este foarte frecventă, observându-se mai ales între 25 şi 60 de ani, la bărbaţi
(coloana vertebrală a bărbatului este supusă la eforturi mari, ca urmare a muncilor pe care le
efectuează).
Debutul poate fi brutal (durerea survenind adesea după un efort de redresare a coloanei
vertebrale) sau insidios, durerea accentuându-se progresiv (durerea, iniţial strict lombară, începe
să iradieze în fesă şi în membrul inferior).
Iradierea nervoasă pe sciatic
Traiectul pe care iradiază durerea depinde de rădăcina afectată -când este lezată rădăcina
L2, bolnavul acuză dureri la nivelul părţii superioare a coapsei, atât pe faţa anterioară cât şi pe
cea posterioară şi laterală.
Flexia şi abducţia coapsei sunt deficitare - când este lezată rădăcina L3, durerea şi
paresteziile afectează partea anteroinferioara a coapsei şi suprafaţa anteromedială a genunchiului.
Adducţia coapsei şi extensia genunchiului sunt deficitare, iar reflexul rotulian poate fi
determinat - când este lezată rădăcina L4, durerea şi scăderea sensibilităţii se instalează la nivelul
zonei anterolaterală a coapsei feţei anterioare a genunchiului şi feţei anteromediale a gambei.
Sunt afectate extensia genunchiului fi dorsoflexia piciorului (mersul pe călcâie este
dificil). Reflexul rotulian este absent- prin lezarea rădăcinii L5, durerea se manifestă la nivelul
fesei, faţa posteroexternă a coapsei, faţa anteroextemă a gambei, faţa dorsală a piciorului,
ajungând uneori până-n haluce.
Extensia şi abducţia coapsei, flexia genunchiului şi flexia dorsală a piciorului şi a
degetelor (în special halucele) sunt deficitare (mersul pe călcâie este imposibil, "semnul
talonului") - afectarea rădăcinii S1 determină durere pe partea posterioară a coapsei, regiunea
posteroinferioară a gambei, marginea laterală a piciorului şi în talpă şi în călcâi.
Flexia genunchiului şi flexia plantară a piciorului nu se pot face (mersul pe vârfuri este
imposibil, "semnul poantei").
Bolnavul acuză deseori parestezii în membrul inferior, având o topografie similară cu cea
a durerii. Pot apărea şi unele tulburări sfincteriene minore. În sciatica prin conflict discoradicular

26
(care reprezintă situaţia cea mai frecventă), durerea se calmează prin repaus, în special prin
repausul la pat, astfel încât deseori bolnavul se poate odihni în timpul nopţii; eforturile şi
mişcările din timpul zilei, tuşea şi strănutul, măresc intensitatea durerilor.
Semne obiective
Examinând bolnavul, care se afla în picioare, constatăm o atitudine antalgică, mai ales în
cazul sciaticei prin hernia discului L4-L5, trunchiul fiind înclinat către partea opusă celei
dureroase; se remarcă o ştergere a lordozei lombare, o scolioză (consecutivă poziţiei antalgice
amintite) şi contractura unilaterală a musculaturii vertebrale sacrolombare.
Mişcările coloanei vertebrale sunt extrem de dureroase, mai ales flexia anterioară a
trunchiului şi înclinarea laterală către partea dureroasă.
Examinând bolnavul în decubit dorsal, se constată prezenţa semnului Lasique (ridicarea
membrului inferior provoacă o durere vie a coapsei şi gambei); prin această manevră se
realizează o elongaţie a nervului sciatic. Pentru a realiza această elongaţie prin manevre mai
puţin cunoscute (în scopul evitării unei participări subiective), se practică manevra Laseque
inversată: după ce am fixat în rectitudine cele două membre inferioare pe planul patului se cere
bolnavului să treacă în poziţie şezândă; în caz de sciatică reală, mişcarea este net limitată de
durere.
In cazul testului flepping, bolnavul este aşezat pe marginea patului, cu membrele
inferioare atârnând, iar gamba se extinde faţă de coapsă; în caz de sciatică, această manevră
provoacă o durere violentă şi răsturnarea coloanei către spate.
Examinând bolnavul în decubit ventral, se poate evidenţia semnul "soneriei" (de Seze):
presiunea spaţiului paravertebral corespunzător discului patologic (L4-L5 sau L5-S1)
declanşează o durere vie, analoagă celor de care suferă spontan bolnavul; se constată uneori,
hipotrofie musculară,succedând unui deficit motor prelungit.
Forme clinice
a). Sciatica prin hernie discală este cea mai frecventă formă clinică a nevralgiei
sciatice.Pentru originea discală a acesteia pledează: antecedente de traumatism al coloanei
lombare, episoade anterioare de lombalgii sau de sciatică, debutul brutal al sciaticii (declanşat
uneori de efortul de ridicare a unei greutăţi), unele caractere particulare ale durerii (unilaterală,
monoradiculâră, accentuată de tuse, calmată de decubit), o evidentă inflexiune laterală
antalogică, semnul "sonetei", efectul favorabil ai repausului şi ai tratamentului medical
uzual. Sciatica discală are unele forme clinice particulare: forme prelungite, hiperalgice,
paralizante.
27
 b). Sciaticile nediscale pot fi:
 sciaticile radiculare nediscale, care sunt mai frecvente; ele pot fi produse detumori
maligne primitive şi mai ales secundare;
 sciaticile tronculare au origine traumatica sau tumorala;
 sciaticile cordonale determina o suferinta medulara prin atingerea cailor senzitive,
pot fi suferinte ale cordoanelor posterioare sau tractului spinotalamic;
 sciaticile de alte etiologii sau cu etiologie neprecizată sunt relativ rare : amintim
nevralgia sciatică din diabet.
Lombosacralgia
Lombosacralgia defineşte durerea lombară inferioară de cauză mecanică, generată de
suferinţa ţesuturilor moi lombare şi/sau a structurilor vertebrale ( disc, ligamente, articulaţii
vertebrale posterioare) afectate printr-un proces degenerativ.
Termenul de lombosacralagie sub raport clinic include : lumbago acut, lumbago cronic,
lombosciatica, adică atât durerea lombosciatica izolată (acută sau cronică), cât şi durerea sciatică
iradiată, radiculară.
Se diferenţiază patru perioade (după Sbenghe):
A) Perioada acută, caracterizată prin dureri intense lombosacrate (cu/fără iradiere).
Bolnavul prezintă contractură lombară, cu sau fără blocadă, iar durerile nu se calmează
nici în decubit.
B) Perioada subacută, cu care durerile se calmează în decubit, bolnavul se poate mişca
în pat fără dureri, se poate deplasa pe distanţe mici şi poate săstea pe scaun (un timp variabil) cu
durere suportabilă, dacă nu-şi mobilizează coloana.
C) Perioada cronică, în care bolnavul acuză dureri în ortostatism şi mers după o perioadă
mai lungă, iar contracturile musculare paravertebrale pot fi prezente sau nu. Pacientul nu mai
adoptă autoblocarea lombară antalgică deoarece durerile sunt moderate şi el poate să-şi
mobilizeze coloana.
D) Perioada de remisie completă poate apare între perioade de boală evidente clinic.
Puseul dureros se poate repeta oricând.

28
2.5 TRATAMENTUL GENERAL

Lombalgia acută

Tratament igienic - constă în repaus la pat pe perioada crizei. Se recomandă odihnă pe pat tare,
în poziţie ce evită lordoza lombară (decubit dorsal, decubit lateral cu poziţie fetală). Astfel se
ameliorează contractură musculară şi este favorizată reducerea entorsei.
Masajul decontracturant şi manipulările vertebrale extensive pot fi folosite.
Electroterapia nu este deosebit de utilă în criză, putându-se totuşi folosi cu atenţie
curenţii diadinamici.
Tratamentul medicamentos este indicat în scopul obţinerii analgeziel şi al reducerii
contracturii musculare şi inflamaţiei. Se folosesc antiinflamatoare din clasa AINS de tipul:
diclofenac, nifluril, indometacin. Acestea se administrează per os, Intrarectal sau sub formă de
pomezi în aplicaţii locale. Se asociază decontracturante.
Infiltraţiile epidurale sau paravertebrale cu xilină şi hidrocortizon sunt tot mai rar
folosite.
Kinetoterapia nu este aplicată în lombalgia acută.
Lombalgia cronică
Tratament igienico-dietetic de cruţare:
repaus relativ;
evitarea activităţilor în flexie;
evitarea ortostatismului prelungit şi a mersului pe tocuri înalte;
scăderea în greutate la obezi, pentru corectarea tulburărilor de statică (hiperlordoză
prin relaxarea musculaturii abdominale).
Tratament medicamentos este mai puţin util.
Tratament fizioterapie:
masaj relaxator;
electroterapie
curenţi diadinamici; (în cure repetate)
ultrasunete;
radiaţii infraroşii.
Balneoterapia în cure anuale poate avea un efect terapeutic favorabil.

29
 Kinetoterapia rol deosebit în corectarea tulburărilor trofostatice prin tonifierea
musculaturii abdominale şi dorsolombare.
Lombosciatica
Tratament igienic repaus la pat, în decubit dorsal cu pernă sub genunchi, pentru a reduce
lordoza lombară şi a atenua conflictul discoligamentar.
Manipulările vertebrale (tracţiuni în ax) îşi găsesc utilizarea la bolnavii spitalizaţi.

Tratamentul medicamentos este eficient în perioadele acute având rol analgetic

decontracturant, antiinflamator. Gama antiinflamatoarelor folosite este largă.putându-se folosi de
la antiinflamatoare nesteroidiene până la corticosteroizl, pentru cazurile severe, pe cale generală
sau locală în injecţii paravertebrale sau intramusculare.
Tratamentul fizioterapic se aplică după câteva zile de repaus, în perioadele subactive şi
cronice, căldura având rol spasmolitic şi decontracturant, dar agravând simptomatologia în
perioada acută, prin congestia concomitentă pe care o produce.
Unii autori moderni recomandă în perioada acută crioterapia cu acţiune analgezică.
Electroterapia:
 galvanizări, novocaină, ionizări cu xilinâ, salicilat în proporţie de 2%;
 curenţi diadinamici sau interferenţiali, cu acţiune analgezică şi antiinflamatoare;
 diatermie cu unde scurte;
 rontgenterapie, 4-6 şedinţe în cazuri severe, rebele la tratament;
 ultrasunet.
Batneoterapia se recomandă în perioadele de remisie în staţiuni ca: Eforie, Felix,
Mangalia (se pot aplica şi procedee de extensie subacvatică).
Kinetoterapia se bazeaza pe o serie de exercitii care au rolul sa asuprizeze coloana
vertebrala si sa reduca presiunile de la nivelul lombar. Se foloseste de regula un complex de
exercitii din metoda Williams care au ca obiectiv tonifierea musculara, reducere de presiuni pe
radacinile radiculare, asuprizare, slabind algiile si redand forta anterioara traumei.
Psihoterapia are rolul de a actiona in plan mental, reusind sa tonifice psihicul afectat de
trauma algica, sa slabeasca tensiunile inutile la nivel periferic si constientizarea corporalitatii prin
elementul de incordare-relaxare.

30
 CAPITOLUL 3

CONTRIBUŢII LA RECUPERAREA DISCOPATIILOR

LOMBARE PRIN MIJLOACE KINETICE Şl PSIHOTERAPICE

3.1 IPOTEZA

In realizarea acestei lucrări am pornit de la ipoteza dacă în recuperarea discopatiei lombare,

pe lângă tratamentul kinetic se aplică şi metode psihoterapice, atunci pacienţii se vor avea o
recuperare mai eficientă şi mai rapidă.

3.2 SARCINILE ŞI SCOPUL LUCRĂRII

Sarcinile lucrării constau în parcurgerea unui material bibliografic pe această temă,

selecţionarea pacienţilor, descoperirea factorilor favorizanţi şi determinanţi în apariţia discopatiilor
lombare, alcătuirea unor programe generale de recuperare şi individualizarea lor de la caz la caz in
funcţie de fază şi stadiu.
Scopul lucrării a fost subordonat sarcinilor şi a constat în verificarea rezultatelor programelor
aplicate în cadrul tratamentului complex (medical - medicamentos, fizioterapie, balnear,
kinetoterapie si psihoterapie).

3.3 SUBIECŢII

Au fost înregistraţi un număr de 12 subiecţi între 35 şi 50 ani din care 6 femei şi 6 bărbaţi
care-şi desfăşoară activitatea în locuri de muncă diferite.
Caracteristicile fiecărui subiect precum şi testările sunt centralizate în tabele colective.
Datorită caracterului diferenţiat al formei clinice în care s-au prezentat subiecţii,
modalităţile de acţionare au fost particularizate, iar metodele sunt trecute la sfârşitul foii de
recuperare.

31
ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA CERCETĂRII

Subiecţii au fost internaţi aproximativ 21 de zile, efectuând 2 şedinţe de kinetoterapie pe

zi, testarea lor făcându-se la internare şi la externare. In funcţie de stadiul bolii, de cooperarea
pacienţilor şi de răspunsul la tratament s-a acţionat cu mijloace specifice fiecărui stadiu.
Pacienţii care au suferit de lombosciatică , pe lângă programul kinetic le-am adăugat si metoda
Jacobson si Shultz , metode de psihoterapie.
Cercetarea s-a desfăşurat la Spitalul Judeţean de Urgenţă Giurgiu, secţia Neurologie, în
perioada 4 martie 2008 - 24 aprilie 2008.
Datele recoltate au fost centralizate în tabele colective, calculându-se valorile medii pe
stadii precum şi evoluţia în procente.
Aceste tabele sunt oglinda activităţilor desfăşurate şi a rezultatelor obţinute, tulburările de
mobilitate având cea mai mare valoare de diagnostic şi, ca atare, ele trebuie cunoscute şi
apreciate foarte corect.
In sens strict bilanţul articular reprezintă măsurarea amplitudinii de mişcare în articulaţii,
pe toate direcţiile de mişcare. în sens mai larg, odată cu executarea acestor mişcări, respectiv
măsurători, se fac şi alte aprecieri asupra respectivei articulaţii.
Alături de bilanţul articular, cel muscular face parte din principala "semiologie" a
specialităţii de medicină şi recuperare medicală.
Bilanţul muscular (testingul muscular) reprezintă un sistem de tehnici de examen manual
pentru evaluarea forţei fiecărui muşchi sau a unor grupuri musculare.
Pentru bilanţul muscular am folosit "scara Highef care apreciază între gradele 0-5.
Totodată, pentru o mai fină departajare a forţei musculare, am adăugat semnele (+ şi -).
Forţa 5 (normală)
-muşchiul poate executa mişcarea pe toată amplitudinea contra unei forţe exterioare
(opuse de testator) egală cu valoarea forţei normale;
Forţa 4 (bună)
-reprezintă capacitatea muşchiului de a deplasa antigravitaţional complet, segmentul
contra unei rezistenţe medii
Forţa 3 (acceptabil)
-muşchiul poate mobiliza complet segmentul contra gravitaţiei (fără alte

32
contrarezistenţe).
Forţa 2 (mediocră)
-permite muşchiului să mobilizeze segmentul dat cu eliminarea gravitaţională.
Forţa 1 (schiţată)
-reprezintă sesizarea contracţiei muşchiului prin palparea lui sau a tendonului sau
observarea unei uşoare tremurături a acestuia.
Forţa 0 (zero)
-muşchiul nu realizează nici o contracţie.
Pentru determinarea amplitudinilor de flexie a coloanei lombare Schober
marchează, Tn ortostatism, cu creionul dermatografic, apofiza spinoasă S1 şi măsoară proximal
zece centrimetri, marcând un al doilea reper. După ce bolnavul face flexie, măsoară din nou
distanţa dintre cele două repere, care în mod normal se alungeşte ajungând la aproximativ 15cm ;
proba Schober = 10/15cm.
Proba Stibor. Distanţa dintre apofiza spinoasă a vertebrei C7 şl a vertebrei S1 trebuie să
fie cu 10 cm mai mare la aplecarea trunchiului înainte la o coloană normală.
Ott marchează în ortostatism apofiza spinoasă C7 şi măsoară caudal un al doilea reper la
30cm distanţă. După ce bolnavul face flexie, distanţa se alungeşte, ajungând la aproximativ
38cm; proba Ott« 30/38cm.
In prelucrarea statistică a datelor s-a calculat media aritmetică, abaterea standard (S) şi
coeficientul de variabilitate (CV) după următoarele formule: (x)
∑x
media (X) = --------
n

abaterea standard S = ±√
∑
(x1-x)2

n- 1
de unde : x1 = fiecare valoare;
x = media
∑ media = operatorul adunarii;
n = numărul de cazuri;

33
 S ∙ 100

coeficientul de variabilitate (CV) = -------------

de unde:
S = abaterea standard;
x = media aritmetică;
O -10% - dispersie mare;
O - 20% - dispersie medie ;
peste 20% - lipsă de omogenitate.

Gradul de mobilitate al unei articulaţii este egal cu valoarea unghiului maxim măsurat, al
acestei mişcări, plecând de la poziţia 0. în cazuri patologice scăzând din valoarea acestui unghi,
valoarea unghiului de la care se porneşte mişcarea, obţinem gradul de mobilitate a acelei
articulaţii.
Pentru acest experiment am elaborat şi introdus în tabelele colective de testare articulară
şi testare musculară, care prin complexitatea ei mi-a dat o imagine clară a stării pacientului,
precum şi a evoluţiei lui în orice etapă a tratamentului.

3.5. METODE DE CERCETARE

Pentru recuperarea discopatiilor lombare, am efectuat următoarele examene clinice şi

paraclinice: anamneză, examenul clinic al coloanei vertebrale, testarea mobilităţii articulare şi a
forţei musculare.

3.6. METODE DE ACŢIONARE RECUPERATORII

Metodele de acţionare au în compunere un număr de 86 exerciţii selectate de mine ca fiind

cele mai eficiente.
Selectarea lor se face individualizat, în funcţie de stadiul clinic al subiectului.
Indiferent de perioada bolii se realizează reeducarea respiratorie.
A. Reeducarea respiratorie.
Reeducarea respiratorie are câteva componente, fiecare cu justificarea sa patologică:

34
 1. Dirijarea aerului la nivelul căilor respiratorii superioare (CRS) este o problemă de
obicei neglijată, deşi în fond aici începe şl se sfârşeşte coloana de aer care ventilează plămânii.
Nu vom vorbi aici de rolul CRS (al nasului special) în pregătirea calitativă a aerului
inspirat (încălzire, umidificare, purificare) - rol de altfel extrem de important. Vom discuta doar
despre rolul CRS în mecanica ventilaţiei, căci aceasta reglează viteza de deplasare şi presiunea
coloanei de aer, formând de fapt însăşi geometria acestei coloane.
Exerciţiul 1 - Inspiraţie pe o nară, cealaltă fiind presată cu degetul -se alternează;
Exerciţiul 2 - Inspiraţii întrerupte, ca atunci când se miroase o floare sau întocmai cum
face câinele când adulmecă;
Exerciţiul 3 - Inspiraţii cu presiuni intermitente, cu două degete, pe ambele nări (fără să
fie presate complet);
Exerciţiul 4 -Din decubit lateral: hemitoracele de antrenat este deasupra; sub lombe se
aşează o pernă, capul se lasă mai jos - poziţie ce ar "deschide" hemitoracele: alţii, din contră,
preferă decubitul lateral pe perne suprapuse "în trepte" - poziţie ce ar bloca mişcarea coloanei,
permiţând o mai bună mobilizare costală.
Exerciţiile se execută în doi timpi: în inspiraţie, braţul întins se rotează odată cu trunchiul
spre spate, privirea urmărind mâna; în expiraţie, braţul revine, depăşind în jos marginea patului,
iar se roteşte înspre pat
2. Reeducarea respiraţiei diafragmatice. Respiraţia diafragmatică asigură ventilaţia
bazelor plămânului şi cea mai bună distribuţie intrapulmonară a aerului. Diafragmul asigură,
prin amplitudinea de mişcare asa, capacitatea respiratorie maximă cu o expiraţie completă.
Asupra circulaţiei de întoarcere venoasă are o influenţă directă, datorită modificărilor presionale
toraco-abdominale pe care le determină.
Tehnica reeducării respiraţiei diafragmatice se reduce la antrenarea aşa-zisei respiraţii
abdominale. Deoarece diafragmul nu poate fi controlat voluntar, mişcările lui vor fi ajutate prin
jocul presiunii intraabdominale care poate fi voluntar dirijată prin contractarea şi relaxarea
peretelui abdominal. Relaxarea cu bombare a peretelui abdominal va determina o scădere a
presiunii intraabdominale, care va facilita coborârea diafragmului, deci inspiraţia. Invers,
contractarea cu sucţiunea peretelui va creşte presiunea, astfel încât diafragmul va fi împins în sus,
facilitând expiraţia, aceste mişcări ale peretelui abdominal se învaţă utilizând metoda
contrapresiunilor (sac de nisip, mâinile pacientului sau ale kinetoterapeutului).
Exerciţiul 5 -După însuşirea tehnicii de mobilizare a peretelui abdominal, se cuplează
această mişcare cu inspiraţia respectivă, în expiraţie urmărindu-se ca toracele să rămână imobil.
35
 Se plasează o mână pe torace şi cealaltă pe abdomen, se execută respiraţii ample fără ca
mâna de pe torace să se ridice în timp ce mâna de pe abdomen se ridică şi se coboară în ritmul
inspiraţie - expiraţie.
3. Controlul şi coordonarea respiraţiei. In cadrul reeducării respiratorii,
refacerea coordonării este un obiectiv deosebit de important. Se ştie cât de anarhică este
respiraţia unui bolnav dispneic. In literatura de specialitate acest obiectiv este cunoscut sub
denumirea de "respiraţie sau ventilaţie dirijată sau controlată".
Exerciţiile vor urmării conştientizarea unei scheme ventilatorii adecvate deficitului
funcţional respirator, ca şi necesităţilor activităţii zilnice.
Indicaţii generale
Sunt deosebit de importante, după care s-au constatat deficienţele statice şi dinamice, ca
şi condiţiile obişnuite de viaţă ale pacientului şi se referă la evitarea mişcărilor generatoare de
dureri, a poziţiilor şi a dezechilibrelor osoase ce ocazionează presiuni discale sau radiculare,
precum şi la importanţa pe care o au unele poziţii antalgice.
Se va sta cu bolnavul de vorbă în prealabil, explicându-i-se în ce constă defectul său
postural şi care sunt posibilităţile de corijare.
Se vor interzice o serie de gesturi dăunătoare:
 staţionarea unipodală, pentru a-şi prinde şiretul, sau a-şi îmbrăca pantalonul, care
dezechilibrează bazinul lateral, ca şi coloana lombară, recomandându-se încălţatul
şi îmbrăcatul din poziţie aşezat
 mişcările exagerate de extensie, ca şi de flexie ori lateroflexie pentru a căuta un
obiect aşezat la un nivel ridicat, ridicarea braţelor la verticală etc;
 aplecări menţinute mai multă vreme, ca în cazul unor profesiuni -poziţii
profesionale (muncitori manuali, spălătorese etc), gesturi rapide (ridicarea sau
deplasarea unui obiect greu dintr-un loc în altul, mai ales cu rotaţia corpului; -
purtarea de greutăţi mari, care pune în sarcină coloana vertebrală. Se tolerează doar
greutăţi care să nu depăşească aproximativ 2 kg;
 purtarea de pantofi cu tocuri înalte, care favorizează lordoza.
Referitor la şederea pe scaun, pacientul se aşează pe tot scaunul, rezemându-se de
spetează, va folosi un scăunel pe care să-şi sprijine picioarele, spre a menţine regiunea lombară
în cifoză.
Se prescrie poziţiile prelungite în cifoză, mai ales dacă sunt asociate cu un efort muscular
al membrelor superioare.

36
 In poziţia în picioare şi în mers, se "suge burta" şi se scoate pieptul înainte, purtându-se
greutatea corpului pe călcâie şi nu pe vârfuri.
La urcarea scărilor, trunchiul va fi aplecat uşor înainte, ca şi când bolnavul ar urca pe
munte.
Pentru ridicarea unui obiect, se vor îndoi genunchii păstrând spatele rotunjit.
Transportul unei greutăţi se face menţinându-se dedesubtul centurii.
B) Scheme de kinetoterapie aplicabile în perioada acută
Obiectivele acestei perioade sunt următoarele:
1. - reechilibrarea SNV;
2.- relaxarea generală;
3. - scăderea iritaţiei radiculare sau a nervului sinuvertebral;
1.Reechilibrarea SNV
Majoritatea bolnavilor cu lombosacralgie acută prezintă o hipersimpaticotonie cu răsunet
asupra funcţiei cardiocirculatorii (tahicardie, TA. crescută). Se urmăreşte creşterea tonusului
vagal şi implicit reechilibrarea SNV.
In combinaţie cu tratamentul medicamentos se folosesc şi câteva mijloace fiziokineto:
-Postură de decubit ventral, cu o pernă relativ mai dură sub abdomen (care comprimă
plexul celiac) şi destul de mare, care să cifozeze lomba; dacă postura aceasta nu este suportată ,
se va încerca decubitul lateral "în cocoş de puşcă", presând cu mâinile perna aşezată pe epigastru;
-Repaus pe pat în uşor Trendelenburg (pentru excitarea sinusului carotidian);
-Masaj foarte blând (tip "mângâiere") a musculaturii paravertebrale;
-Căldură neutră în zona lombară.
2.Relaxarea generală
Este indicată scăzând tensiunea psihică determinată de durere şi care întreţine la rândul ei
durerea, dar şi pentru efectul de decontracturaregenerală (inclusiv a musculaturii paravertebrale).
Cel mai simplu mijloc constă în exerciţii de respiraşie profundă, cu expiraţie prelungită şi
zgomotoasă, pacientul concetrându-se numai asupra mişcărilor respiratorii.
Se pot utiliza şi mijloace mai complexe de relaxare, cum ar fi metoda Jacobson care are la
bază relaxarea progresivă pe baza principiului de identificare kinestezicâ a stării de tensiune
(contracţia) musculară, prin antiteză cu lipsa de tensiune (relaxare).
3.Scăderea iritaţiei radiculare, când există un proces patologic la nivelul vertebral
intracanicular, prin :
Adoptarea unor posturi antalgice :
37
 Decubit dorsal, cu capul şi umerii ridicaţi pe o pernă, genunchii flectaţi cu un sul
sub ei, picioarele sprijinându-se pe tălpi.
Decubit lateral "în cocoş de puşcă".
Decubit dorsal, cu şoldurile şi genunchii la 90°, gambele sprijinându-se pe un
scăunel sau o cutie.
Oricare altă postură, oricât ar părea de bizară, in care pacientul simte o netă
ameliorare a fenomenelor algice.
Tracţiuni vertebrale continue la pat, cu cadru special sau improvizând tracţiunea
pe bazin cu o centură lată, de la care cablu este tracţionat prin scripete.
Contrarezistenţa este dată de corpul pacientului, patul fiind în Trendelenburg; este
de preferat ca CF şi G să fie în unghi drept şi gambele în sprijin pe un scăunel.
Imobilizare în "pat gipsat Williams", care realizează o postură asemănătoare celei
descrise prima mai sus.
C. Kinetoterapia în perioada subacută
Obiective:
1. Relaxarea musculaturii contracturate
2. Asuplizarea trunchiului inferior
1.Relaxarea musculaturii contracturate este necesară pentru a
permite mobilizarea liberă a trunchiului şl ea implică:
Exerciţiul 6 – Contractii izometrice cu o intensitate de 30 – 40% din forta maxima. Se
vor executa 5 contractii pe fiecare segment cu pauze de 12 secunde intre ele de doua ori pe zi.
Exerciţiul 7 – Se vor continua exercitiile izometrice crescand intensitatea la 65% din
forta maxima, executand 8 contractii pe fiecare segment cu pauze de 16 secunde intre ele de
doua ori pe zi.
2. Asuplizarea trunchiului inferior prin exerciţii de remodulizare a coloanei lombare,
basculări de bazin, întinderea musculaturii paravertebrale şi psoasiliacul (care este şi un extensor
al coloanei lombare).
Faza I a programului Williams cuprinde următoarele exerciţii:
Exerciţiul 8 - decubit dorsal: se flectează şi extind genunchii.
Exerciţiul 9 - decubit dorsal: se trage cu mâinile un genunchi la piept, încercând atingerea
lui cu fruntea; se procedează apoi la fel cu celălalt genunchi.
Exerciţiul 10 - decubit dorsal, cu mâunile sub cap: se trage un genunchi la pipt cât mai
mult, apoi celălalt, apoi ambii concomitent
38
 Exerciţiul 11 - decubit dorsal, cu braţele ridicate pe lângă cap în sus, genunchii flectaţi la
90°, tălpile pe pat : se împinge lomba spre pat, se contractă abdominalii, se saltă uşor sacrul de pe
pat; se revine, apoi se repetă.
Exerciţiul 12 - în şezând pe un scaun, cu genunchii mult îndepărtaţi: se apleacă cu mâinile
înainte, astfel încât să atingă solul de sub scaun; se menţine acesta aplecare 4 - 5secunde, se
revine, apoi se repetă.
Fiecare exerciţiu al fazei I se execută de 3 - 5ori, programul repetându-se de 2 - 3ori pe zi.
După circa două săptămâni, în partea a doua a stadiului subacut, exerciţiile devin mai
complexe, adăugându-li-se cele din faza a-lla a programului Williams.
Exerciţiul 13 - decubit dorsal, cu genu genunchii flectaţi, tălpile pe pat: se apleacă ambii
genunchi spre dreapta, apoi spre stânga, până ating patul.
Exerciţiul 14 - decubit dorsal: călcâiul stâng se aşează pe genunchiul stâng; se execută o
abducţie cât mai internă a şoldului drept până se atinge cu genunchiul drept patul, apoi se
inversează.
Exerciţiul 15 - decubit dorsal: se ridică alternativ câte un membru inferior cât mai sus, cu
genunchiul perfect întins.
Exerciţiul 16 - în ortostatism : genufiexii cu mâinile în sprijin pe spătarul scaunului,
spatele perfect drept, călcâiele rămânând pe sol.
Exerciţiul 17 - poziţia de "cavaler servant", corpul aplecat pe coapsa ridicată la 90°,
sprijin şi pe sol cu mâinile : se întinde genunchiul de sprijin, executând şi o balansare care
trebuie să întindă psoasiliacul.
In acesta perioadă se fac şi exerciţii din atârnat:
a) Cu spatele, la spalier, mâinile deasupra capului prind bara cu palmele înainte:
Exerciţiul 18 - ridicarea genunchilor la piept.
Exerciţiul 19 - rotare stânga, dreapta a genunchilor flectaţi.
Exerciţiul 20 - balansare stânga, dreapta a membrelor inferioare întinse (ca un pendul).
Exerciţiul 21 - suspensie dorsală la scară înclinată, cu genunchii uşor îndoiţi şi picioarele
în sprijin pe sol. Se basculează bazinul înapoi. Tracţiunea poate fi mai mică sau mai mare, în
raport cu înclinarea scării şi sprijinul pe picioare.
Exerciţiul 22 -suspensia facială la scara înclinată. în acest caz, spre
a se evita o camhrare lombară în poziţie relaxată şi spre a se avantaja bascularea, se introduce o
pernă la nivelul abdomenului.
Exerciţiul 23 -suspensia totală facială la spalier. Tracţiunea, în aceste condiţii, este
39
maximă şi necesară pentru bascularea bazinului o mare activitate abdominală şi fesieră.
Bascularea se poate realiza mai bine dacă intervine un uşor sprijin cu picioarele sau
genunchii de una din barele spalierului.
Exerciţiul 24 -cu picioarele pe o bară, se execută cifozării lombare.
D. Kinetoterapia in perioada cronica
Obiectivele principale sunt:
1. Asuplizarea lombară
2. Tonifierea musculaturii
1. Asuplizarea lombară se realizeză prin urmărirea obţinerii aceloraşi efecte arătate mai
sus, la perioada subacută. Bascularea bazinului prin executarea exerciţiilor din cea de a lll-a fază
a programului Williams :
Exerciţiul 25 - decubit dorsal, cu genunchii flectaţi : spre împinge lomba spre pat, se
basculează în sus sacrul (lomba rămâne mereu în contact cu patul), se contractă peretele
abdominal.
Exerciţiul 26 - acelaşi exerciţiu, dar genunchii sunt mai puţin flectaţi, până ajung să fie
complet întinşi.
Exerciţiul 27 - decubit dorsal: se execută bicicleta cu pelvisul mult basculat înainte.
Pentru ca exerciţiile de asuplizare să fie cât mai eficace, ele trebuie să se supună
următoarelor reguli:
 mişcarea de asuplizare să nu se facă decât într-o amplitudine mică
şi exact la nivelul regiunii în redoare;
 să se asigure în prealabil o detentă maximă a muşchiului antagonist;
 să se efetueze numai în sens corectiv, altfel asuplizarea antrenează dezechilibrarea
articulară şi dureri.
In raport cu natura lombalgiilor se utilizează exerciţii variate. Exerciţiile de asuplizare
pentru lombalgiile joase.
1. Poziţia de plecare este din decubit dorsal, genunchii îndoiţi, picioarele la perete.
Exerciţiul 28 - se execută o mişcare pasivă, prin apăsarea cu mâinile kinetoterapeutului pe
genunchii bolnavului, în sensul axului coapselor, făcându-se întindere lombară.
Exerciţiul 29 - mişcarea se execută activ de către subiectul însuşi, care îşi încrucişează
mâinile pe gambe la înălţime medie, apăsându-şi coapsele pe abdomen.
2. Poziţia de plecare este din decubit dorsal cu bazinul apropiat de zid.

40
 Exerciţiul 30 - decubit dorsal, gambele întinse la perete, bazinul rămâne imobil pe sol. Se
flectează pe rând coapsele pe trunchi.
Exerciţiul 31 - aceeaşi poziţie de plecare ca în exerciţiul anterior. Se efectuează flexia
coapselor pe trunchi:
a) pasiv, de către kinetoterapeut, care flectează gambele întinse, până la punctul de
decalare al bazinului. Din această poziţie, prin câteva
puseuri, exercitate pe plante în axul gambelor se efectuează o tracţiune lombară.
b) activ, de către pacientul însuşi, prin tracţiune de la nivelul regiunii posterioare a
genunchilor, realizând astfel o apăsare a coapselor pe abdomen.
Exerciţiul 32 - poziţie patrupedă, aşezat pe călcâie, mâinile pe sol. Se duc mâinile înainte
pri alunecare pe sol, toracele înintând şi el spre sol, bazinul rămânând basculat spre călcâie.
Mişcarea poate fi amplificată de către kinetoterapeut prin aplicarea unei mâini pe vârful
sacrului în timp ce m-na cealaltă împinge în sensul extensiei axiale, luând ca punct de sprijin
segmentul lombar dincolo de zona de redoare.
Exerciţii de asuplizare în lombalgiile înalte
Exerciţiul 33 - Decubit dorsal, genunchii flectaţi, picioarele pe peret. Se ridică braţele în
prelungirea trunchiului. La această poziţie, între bazinul fixat şi blocul toracic sprijinit pe sol, se
produce lordozarea respectivă.
Exerciţiul 34 - suspensie facială la spalier. Bazinul basculează înapoi, cifozând partea
lombară joasă, iar partea superioară a trunchiului este împinsă înainte. Se produce o lordoză în
regiunea dorsolombară.Întinderea flexorilor şoldului conform schemelor Kabat:
Exerciţiul 35 - decubit lateral pe partea opusă şoldului de lucrat : şoldul şi genunchiul
homolateral sunt puternic flectate (ceea ce basculează înainte pelvisul); şoldul de deasupra,
hiperextins : priză pe sub genunchi (care şi susţine în aer membrul inferior respectiv), priză pe
şold; contrarezistentă la tendinţa de flexie CF a pacientului; contracţie izometricâ, apoi relaxare.
Exerciţiul 36 - schema D2F : Ml în "poziţia alungită" (de pornire), genunchi întins;
contrarezistentă prin priză pe faţa antero-laterală a coapsei şi priză pe faţa dorsală a
antepiciorului.
Schema realizează întinderea tensorului fasciei lata prin tehnica "hold - relax".Întinderea
extensorilor lombari, care se realizează mai bine executând "hold - relax" - ui pe antagonist!
(musculatura flexoare) decât pe agonişti (musculatura paravertebrală).
Exerciţiul 37 - decubit dorsal CF şi G la 90° : priză pe genunchi, priză sub talonete :

41
pacientul trage genunchii spre piept, mişcare contrată de asistent; în acelaşi timp se opune
îcercării de rotaţie (asistentul înceacă să mişte gambele, ca pe nişte leviere, într-o parte şi alta).
Izometria (pe flexie şi rotaţie de şold) tonifică flexorii, dar în special relaxează extensorii
trunchiului.
2.Tonifierea musculaturii trunchiului
Exerciţiul 38 - In decubit dorsal, cu genunchii flectaţi la 90° şi lipiţi unul de altul, tălpile
pe pat: se înceacă ridicarea lor spre tavan, asistentul contrează - tot timpul exerciţiului lomba
trebuie să fie în contact cu patul. Este exerciţiul care determină cea mai bună contracţie
(musculatura lombară şi cea abdominală)
Exerciţiul 39 - Decubit dorsal, cu genunchii la 90°, tălpile pe pat: se ridică capul - umerii -
trunchiul (braţele întinse), până când palmele ajung deasupra genunchilor la circa 10 cm ; se
revine, apoi se repetă. Exerciţiul tonifică drepţii abdominali.
Exerciţiul 40 - In continuare, ridicarea trunchiului se face ducând mâinile prin lateral de
genunchi (stânga, apoi dreapta). Exerciţiul tonifică muşchii oblici abdominali.
Exerciţiul 41 - Poziţie "patrupedă", pentru corijarea lordozei : se suge puternic peretele
abdominal; se menţine 5 - 6 secunde ; se repete. Exerciţiul tonifică transversul abdominal.
Exerciţiul 42 - Este cel mai complex, determinând concomitent cea mai bună contracţie
musculară a tuturor muşchilor interesaţi. Se desfăşoară în 4 timpi, din decubit dorsal, cu
genunchii la 90° şi tălpile pe pat:
~ Se duce lomba in jos, presând planul patului : asistentul controlează, cu mâna sub
lombă, execuţia corectă.
~ Se basculează sacrul şi coccisul Tn sus, lomba rămânând Insă presată pe pat: se
contractă izometric fesierii mari.
Se ridică capul - trunchiul cu braţele înainte spre coapse. In mâini un cordon elastic
relativ dur, de care se trage înspre lateral (mâinile cu palmele în sus). Se menţine aşa 5 - 6
secunde, apoi se revine.
Exerciţiul 43 - decubit dorsal, cu genunchii flectaţi la 90° : pacientul duce ambii genunchi
uniţi spre planul patului ; la excursia maximă a mişcării se execută izometria (asistentul se opune
mişcării).
Exerciţiul 44 - Decubit dorsal, cu şoldurile şi genunchii la 90° : pacientul îşi trage la piept
genunchii, dar asistentul se opune ; concomitent, acesta caută să rotească gambele ca pe nişte
leviere, dar pacientul se opune.

42
 Exerciţiul 45 - Executarea "podului" : din decubit dorsal, cu genunchii flectaţi, sprijin în
umeri spate şi picioare, se ridică bazinul şi lomba (fără lordozare); kinetoterapeutui se opune
acestei mişcări, apăsând pe crestele iliace. Exerciţiul tonifică musculatura extensoare lombară.
Exerciţiul 46 - Din poziţia de "pod", pacientul încearcă o rotare a bazinului la care se
opune asistentul (la sfârşitul rotarii): se rotează spre stânga, apoi spre dreapta.
Exerciţiul 47 - Din poziţia de "pod" se face translarea laterală a bazinului; la capătul
mişcării, asistentul contrează.
Exerciţiul 48 - Pentru tonifierea musculaturii trunchiului superior se utilizează, cu efect
prompt, tehnicile "despicatul" şi "ridicarea".
a) "Despicatul" din poziţie şezând, cu contrarezistenţă pe frunte pentru flexia capului şi
pe mână pentru extensia cuplului de "secure".
b) "Ridicarea" ("lifting"-ul) se execută din decubit dorsal, cu contrarezistenţă pe occiput
pentru extensia capului şi pe mâna pentru flexia cuplului de "secure".
A. Mobilizarea membrelor inferioare pe trunchi:
Pornind de la poziţia de corijare a primului exerciţiu de reeducare posturală, decubit
dorsal, genunchi flectaţi, picioare la perete, bazin basculat :
Exerciţiul 49 - Se flectează activ genunchii pe trunchi şi coapsele pe abdomen.
Se va menţine bazinul basculându-l să se ridice decât până la articulaţia L5-L4; In măsura
posibilului, se va ţine seama de coordonarea unei respiraţii normale: inspiraţie în momentui de
pornire, expiraţie în timpul fazei active a exerciţiului.
Exerciţiul 50 - Din decubit dorsal, gambe întinse la perete într-un unghi de 80° şi apoi de
70°, bazin basculat. Se vor flecta gambele întinse pe torace atât cât este posibil. Ca şi la
exerciţiul precedent, se va manifesta aceeaşi grijă de a se menţine bazinul basculat, de a nu se
lordoza şi de a se coordona respiraţia. Exerciţiul este dificil de executat dacă există şi o sciatică.
Exerciţiul 51 - Din decubit dorsal, gambele întinse pe perete cu ducerea lor la verticală.
Din această poziţie se efectuează diverse mişcări ale gambelor, ca îndepărtări laterale sau
forfecări. Pe tot timpul exerciţiului bazinul este menţinut basculat, regiunea lombară placată pe
sol, iar expirul se va face ritmic pe mişcările gambelor. Ca şi exerciţiul precedent, şi acesta este
greu de executat în sciatică.
Exerciţiul 52 - Se ridică ambii genunchi fără cambrare. Se ritmează respiraţia pe mişcările
gambelor.
B Mobilizarea trunchiului pe membrele inferioare. După exerciţiile de mai sus,

43
mobilizarea trunchiului pe membrele inferioare reprezintă a doua etapă a tonifierii musculaturii
abdominale şi poate fi efectuată dacă musculatura a devenit mai puternică şi dacă pacientul nu
mai prezintă dureri.
Din poziţia aşezat, picioarele angajate sub ultima bară a palierului sau sub o mobilă,
genunchii îndoiţi, mâinile prinse de spalier.
Exerciţiul 53 - Se va rula înapoi pe ischioane, până la întinderea braţelor în prelungirea
trunchiului, deci până la orizontală şi se va reveni la poziţia de plecare.
Exerciţiul 54 - Se execută acelaşi exerciţiu fără ajutorul braţelor.
Exerciţiul 55 - Se va amplifica dificultatea în mişcare prin înclinarea trunchiului înapoi
numai la 60°-45°. In tot timpul exerciţiilor de mai sus, regiunea lombară va fi blocată, mişcarea
trunchiului pe membrele inferioare desfăşurându-se în Jurul axelor capetelor femurale.
C. Exerciţii laterale.
Exerciţiul 56 - Din decubit lateral, cu gambele în prelungirea trunchiului, bazinul basculat
cu refracţie abdominală, se va face flexia genunchilor pe abdomen cu revenire în poziţia de
plecare, adică gambe alungite. Inspiraţia va fi liberă, expiraţia în flexie.
Exerciţiul 57 - Pornind din aceeaşi poziţie ca la exerciţiul precedent, se va face flexia
gambelor întinse. Respiraţia ca exerciţiul anterior.
Exerciţiul 58 - Ridicarea ambelor gambe alipite, cu picioarele iniţial la 15cm. de sol, apoi
treptat mai sus. La toate cele 3 exerciţii se va urmări ca bazinul să rămână basculat, iar respiraţia
să se facă ritmic, cu expirul în timpul exerciţiului şi inspirul în repaus. Din poziţia de decubit
dorsal, gambe la verticală la perete, bazin basculat.
Exerciţiul 59 - O gambă este împinsă lent lateral până la un unghi de 60°, iar în exerciţiile
ce urmează numai până la 45°, cu apropierea celeilalte gambe; în cele din urmă, se vor readuce
ambele gambe la verticală.
Exerciţiul 60 - Acelaşi exerciţiu, cu aceeaşi amplitudine, dar cu gambele unite. Acesta
este un exerciţiu de tranziţie, nu se produce rotaţia vertebrală, bazinul rămânând blocat.
Exerciţiul 61 - Din decubit dorsal, braţe îndepărtate lateral, genunchi îndoiţi, picioare la
sol, bazin basculat, se ridică o gambă verticală. Se coboară gamba întinsă pe partea opusă a
corpului, până ce aceasta atinge mâna aflata de aceeaşi parte. Se revine la verticală şi, de aici,
lapoziţia de plecare. Acelaşi exerciţiu se execută cu cealaltă gambă. In tot timpul exerciţiului, se
menţine bazinul basculat
Exerciţiul 62 - Din decubit dorsal, braţele îndepărtate lateral, genunchi flectaţi la piept, se
coboară genunchii uniţi spre cotul drept. Acelaşi exerciţiu se va executa de partea cealaltă. In
44
toate aceste exerciţii se va menţine bazinul tot timpul basculat.
Tonifierea musculaturii fesiere
Muşchii fesieri sunt activaţi în cadrul unei serii de exerciţii pentru alţi muşchi, ca în
exerciţiile de reeducaţie posturală, în exerciţiile abdominale şi tn exerciţiile pentru masele
lombare. Ei pot fi însă lucraţi şi prin exerciţii speciale, tn care acţionează singuri, ca în
exemplele următoare:
Exerciţiul 63 - Din poziţie culcat ventral la marginea unei mese, gambele alungite,
atârnând, bazinul basculat. Pacientul îşi dă seama de activitatea fesierilor la nivelul pliului
acestora. Exerciţiul se poate îngreuna prin:
a) mărirea amplitudinii mişcări;
b) mărirea rezistenţei prin adăugarea de greutăţi, ceea ce face să intervină şi masa
adducton'or.
Exerciţiul 64 - Din aceeaşi poziţie ca pentru exerciţiul precedent, cu gambele întinse până
la nivelul posibil, avându-se in vedere corecţia coloanei, se efectuează:
a) rotaţia externă a membrelor inferioare;
b) îndepărtarea gambelor întinse fără sau cu contrarezistenţă.
Exerciţii pentru musculatura lombară
Musculatura lombară este antrenată, şi anume extinsă, pentru a permite redresarea
curburii lombare şi a învinge contracturile cu ocazia unor exerciţii făcute pentru reeducare
posturală pentru asuplizare, ori pentru tonifierea musculaturii abdominale sau fesiera.
Există însă posibilitatea de a efectua exerciţii speciale de întinderi pentru masele lombare,
unele din ele având caracter static, altele dinamic.
Exerciţii cu caracter static:
Exerciţiul 65 - Din poziţie în genunchi, aşezat pe călcâie, mâinile pe sol înaintea
genunchilor, bazinul basculat prin activitatea fesierilor, retracţia abdomenului, rectitudinea
coloanei vertebrale şi a corpului (trunchiul înclinat la 45°). Se produce o extensie lombară statică
prin ridicarea mâinilor.
a) fie printr-o decolare a mâinilor;
b) fie prin aducerea mâinilor la umeri.
Progresiv, trunchiul poate să se încline de la 45° până la orizontală, în raport cu supleţea
pacientului.
Exerciţiul 66 - Din aceeaşi poziţie ca mai sus, tonifierea statică prin mobilizarea braţelor:

45
 1. se aşează mâinile pe umeri (fixarea scapulară);
2. se îndepărtează lateral braţele;
3. se revine cu mâinile pe umeri;
4. se aduc mâinile la sol (timp de repaus). Se progreseaza la acest exerciţiu:
a) repetând mişcarea braţelor de mai multe ori înainte de repaus;
b) alungind braţele oblic, din ce în ce mai mult înainte;
c) folosind greutăţi, fie saci de 2-5 kg., plasaţi la nivelul gâtului, fie mici haltere sau
combinând ambele posibilităţi.
Exerciţii cu caracter dinamic:
Exerciţiul 67 - Din aceeaşi poziţie ca in primul exerciţiu, se duc mâinile la umăr, se
redresează trunchiul prin bascularea bazinului în jurul axului articulaţiilor coxofemurale şi se
revine la poziţia iniţială,cu trunchiul în rectitudine.
Exerciţiul 68 - Din decubit ventral, la marginea mesei, cu regiunea dorsală corijată,
genunchii îndoiţi sub masă, capul în "dublă bărbie', mâinile la umăr. Se decolează toracele,
menţinând poziţia corijată. Se progresează la acest exerciţiu:
a) prin mişcări ale braţelor, lateral sau înainte;
b) prin creşterea sarcinii: sac la nivelul cefei ori haltere mici.
Exerciţiul 69 - Din poziţia în picioare, aplecat, la marginea mesei, gambele întinse, uşor
îndepărtate, cu coapsele sprijinite de masă, bazin basculat, corecţie lombară, antebraţele
sprijinite de masă. Se aduc mâinile pe umeri, punând astfel în tensiune lombară. Progresiunea în
acest exerciţiu se face ca în cel anterior.
Exerciţiul 70 - Din aceeaşi poziţie ca în exerciţiul precedent, pacientul se ridică prin
bascularea bazinului spre verticală, menţinându-şi cifoza lombară, axul mişcării fiind axul
articulaţiilor coxofemurale. Acesta este un exerciţiu important, de început de reabilitare, el
învăţând pacientul să se aplece şi să se ridice.
Exerciţii pentru musculatura membrelor inferioare
Musculatura membrelor inferioare joacă un rol important în protecţia coloanei vertebrale;
ea pune probleme de forţă, rezistenţă, supleţe şi echilibru.
Forţa poate să intereseze întreaga musculatură a membrelor inferioare şi mai ales pe cea
extensorie. Nu ne vom opri asupra acestei probleme, după cum nici asupra reeducării
echilibrului, acestea necesitând mai rar intervenţia kinetoterapeutului. Mai frecvent apar
probleme în legătură cu supleţea lor, pentru aceasta fiind necesară asuplizarea ischiogambierilor,

46
tricepsului sural şi flexorilor şoldului.
Exerciţii de asuplizare a ischiogambierilor
Retracţia musculaturii ischiogambiere nu este rară; atunci când este prezentă, împiedică
mişcarea de flexie lombopelviană, atât de necesară.
Exerciţiul 71 - Din poziţie de decubit dorsal, cu gambele întinse:
a) se efectuează flexia activă a unei coapse la un unghi drept, în aşa fel încât gamba
respectivă să fie întinsă la orizontală;
b) se execută extensia activă a genunchiului, încât gamba să ajungă la verticală în
prelungirea coapsei. Durata extensiei este de 4-5 minute, se reface apoi mişcarea cu celălalt
membru inferior.
Exerciţiul 72 - Din poziţia de decubit dorsal, cu membrele Inferioare ridicate vertical,
întinse pe un perete, se efectuează flexia pe rând a şoldurilor la un maxim posibil, păstrându-se
genunchii întinşi.
Exerciţiul 73 - Din poziţia de decubit dorsal.cu membrele Inferioare întinse, se trece în
poziţia aşezat cu unul din membrele Inferioare flectat, genunchiul îndoit la piept, piciorul
păstrând talpa pe sol, celălalt membru inferior rămânând întins pe sol. Coapsa membrului Inferior
flectat este dusă apoi ta abducţie, ca să se permită atingerea degetelor membrului intins cu mana.
Conseivarea unui membru flectat evită să se producă o tracţiune pe regiunea lombară şl
prin aceasta dureri. Apariţia unei dureri unilaterale înaceste condiţii evidenţiază prezenţa unei
sciatici, ceea ce contraindică exerciţiul respectiv.
D) Kinetoterapia in perioada de remisiune completă
După trecerea completă (sau aproape) a tuturor suferinţelor lombosacrate, kinetoterapia
trebuie să lase locul Kinetoprofilaxia lombosacralgiei se bazează pe programului de
kinetoprofilaxie secundară, de prevenire a recidivelor. Acest program poartă numele de "şcoala
spatelui" ("school back") şi a fost introdus pentru prima oară de suedeza Marianne
Zachrisson.trei obiective:
A. Constientizarea poziţiei (corecte) a coloanei lombare si bazinului prin realizarea în
permanenţă a ţinutei corijate, neutre, a coloanei lombare, indiferent de poziţia corpului sau de
activităţile desfăşurate.
1. Adoptarea unor posturi corectoare:
-în decubit dorsal, cu genunchii flectaţi şi umerii uşor ridicaţi
-în ortostatism, cu: pantofi fără tocuri; un picior pe un scăunel; scurtarea distanţei pube-
apendice xifoid; presarea lombei pe un zid; urmărirea din profil, în faţa oglinzii, a retragerii
47
peretelui abdominal şi delordozării lombei etc.
-în şezând, cu: linia genunchilor deasupra liniei şoldurilor cu 8-10; picior peste picior;
lipirea spatelui de spătar (nu se stă pe marginea scaunului): tragerea înspre volan a scaunului
şoferului etc.
2. Exerciţii de delordozare prin bascularea bazinului:
Exerciţiul 74 - În decubit dorsal, cu genunchii flectaţi, apoi treptat cu
genunchii întinşi.
Exerciţiul 75 - În ortostatism: o mână, cu palma în sus, la nivelul pubelui;a doua, cu
palma în jos, nivelul xilofonului - se exersează scurtarea şi mărirea distanţei dintre cele două
mâini.
Exerciţiul 76 - Din şezând, cu sprijin pe mâini la spate: se execută lordozări şi
delordozări.
Exerciţiul 77 - Din poziţia "patrupedă" se execută lordozari şi delordozări.
3. Exerciţii uzuale cu delordozare:
Exerciţiul 78 - Aplecarea trunchiului pe un genunchi care se flectează, celălalt membru
inferior rămânând întina îndărăt - corpul ia aspectul de "cumpănă";în acest fel se pot lua obiecte
uşoare de pe podea.
Exerciţiul 79 - Genuflexiunile cu flexie şi din şolduri pentru a ndica cu ambele mâini o
greutate, purtându-se apoi greutatea la nivelul bazinului, cu braţele întinse (nu la nivelul
pieptului).
Exerciţiul 80 - Aplecare în faţă (la chiuvetă, la masă), nu din coloană, ci prin flectarea
şoldurilor, coloana lombară în poziţie neutră etc.
B. ("înzăvorârea" înlâcâtarea") coloanei lombare, având ca scopuri blocarea în timpul
efortului a segmentului afectat, învăţarea menţinerii poziţiei neutre şi învăţarea mobilizării cu
totul independente a membrelor faţă de trunchi. Tehnica "înzăvorârii" parcurge patru stadii:
Stadiul I : "înzăvorârea" rahisului lombar în poziţie neutră concomitent cu imobilizarea
membrelor.
Concret, se adoptă poziţii imobile din ortostatism, şezând şi decubit, respirând lent şi
profund, urmărind alungirea corpului - gâtului in ax, fără mobilizarea membrelor şi rahisului.
Imobilitatea "de bloc" a întregului corp trebuie conştietizată.
Stadiul II : menţinând în continuare trunchiul "înzăvorât", se mobilizează complet
independent membrele - lomba delordozată.

48
 Exerciţiul 81 - În decubit dorsal: se flectează şi deflectează genunchii, se abduc - adduc
braţele etc.
Exerciţiul 82 - În şezând: ridicarea braţelor spre orizontală, apoi spre zenit, ridicarea
coapselor, abducerea lor etc.
Exerciţiul 83 - În ortostatism: flectarea la 90° a şoldurilor, alternativ, mobilizarea braţelor;
se pot imagina încă multe alte exerciţii în acelaşi scop.
Stadiul III: mobilizata trunchiului "înzăvorât", ca pe o "piesă unică".
Exerciţiul 84 - În decubit: ridicarea din pat prin rostogolire laterală, apoi cu împingere în
braţe şi coborârea concomitentă din pat a membrelor inferioare.
Exerciţiul 85 - În şezând: oscilaţii antero-posterioare şi laterale prin rularea pe ischioane
(mâinile în şolduri): ridicări şi aşezări pe scaun etc.
Exerciţiul 86 - În ortostatism: aplecarea cu fandare pe un picior, apoi executarea
"cumpenei"; genuflexiuni cu spatele sprijinit de perete sau libere cu aplecare anterioară, alergare
uşoară etc. In acelaşi scop, kinetoterapeutul va imagina şi alte tipuri de exerciţii.
Stadiul IV : în care cele învăţate în primele trei stadii se aplică, diferenţiat, în activitatea
zilnică de la domiciliu sau profesională. Spre exemplu: modul în care se ridică o greutate şi se
transportă; modul în care se împinge o mobilă, un vagonet etc.; modul în care se lucrează la o
bandă rulantă, la un ferăstrău etc.
C. Menţinerea forţei musculare (musculatura trunchiului inferior şi fesierii) - exerciţiile
destinate acestui obiectiv au fost deja expuse.Programele de faţă au un caracter orientativ. Ele se
efectuează pe etape, iar exerciţiile din etapele anterioare se pot folosi şi în etapele ulterioare, în
funcţie de rezultatele obţinute sau de alte situaţii speciale.
Mijloacele psihoterapice reprezintă ansamblul modalităţilor de instruire şi educare
utilizate în scopul creşterii capacităţii psihice şi încrederii în sine a pacienţilor.
Metodele psihoterapice cele mai frecvent utilizate sunt sugestia şi autosugestia,
tehnicile de relaxare.După R.Durand de Bousingen metodele de relaxare pot fi clasificate în trei
mari categorii:
=> metode cu caracter analitic - caracterizate prin
conştientizarea contracţiei şi a decontracţiei (relaxării)
(tehnica Jacobson, tehnica Aijinger, tehnica Jarreau-Klotz); => metode cu caracter global - în
care efectele se obţin prin
inducerea unei stări hipnoide (tehnica Schultz); => metode cu caracter ritmic - în care se

49
urmăreşte diminuareapână la dispariţie a tulburărilor psiho-somatice prin reeducareritmică
musculară.
La baza tuturor tehnicilor de relaxare stă conştientizarea corporală, respectiv aprecierea
parametrilor de spaţiu, timp şi energie a propriilor mişcări (simţul kinestezic), a schemei
corporale şi a echilibrului. Se creează astfel un biofeedback natural prin care corpul îşi descoperă
şi îşi corectează dezadaptarile (Jencks). El îşi va concentra atenţia asupra tensiunilor musculare, a
greutăţii diferitelor segmente ale propriului corp, a senzaţiilor de temperatură şi a unora dintre
funcţiile vitale, cum ar fi respiraţia şi activitatea cardiacă.
> Tehnica psihoterapeutica Shultz, respectiv antrenamentul autogen, este o metoda
pasiva care nu solicita in nici-un fel de efort din partea pacientului, putand fi utilizata in faza
acuta a lombosciaticii. Pacientul in decubit dorsal, iar kinetoterapeutul pe un ton calm, hipnotic
ii sugereaza:
- ca membrul inferior este ,,foarte greu”, sugestie care se repeta de cateva ori pana cand
segmentul oboseste, inducand o stare de relaxare a pacientului;
- i se cere sa-si desprinda de pe suprafata de sprijin membrul inferior, in timp ce i se
sugereaza ca ii va fi imposibil sa o faca;
- concomitent i se sugereaza ca are o senzatie de plutire.
Se procedeaza astfel cu fiecare regiune in parte, incepand cu membrele si terminand cu
musculatura spatelui.
> Tehnica relaxării analitice Jacobson este una din tehnicile
de relaxare cele mai frecvent utilizate. Ea se caracterizează prin conştientizarea de către pacient
a contracţiei şi relaxării diferitelor grupe musculare, în scopul sesizării diferenţelor dintre cele
două stări la nivelul fiecărui muşchi sau grupă musculară în parte.
Practic tehnica Jacobson constă din executarea contracţiei musculare maxime a unui
muşchi şi identificarea senzaţiei de tensiune, urmată de relaxarea completă a muşchiului
respectiv şi identificarea senzaţiei obţinute. în acest fel se ajunge în final la conştientizarea
diferenţelor dintre cele două stări - contracţie şi relaxare -, putându-se astfel realiza ulterior,
progresiv şi analitic, relaxarea musculară generală a corpului.
Şedinţa parcurge mai multe faze, în timpul cărora se solicită contracţia succesivă a
grupelor musculare. Faza de contracţie, la fel ca şi cea de relaxare, are o durată de 5-7 secunde.
înainte de a schimba grupa musculară pe care se acţionează exerciţiul se repetă de cel puţin două
ori. După câteva şedinţe pacienţii reuşesc să se relaxeze în doar 5-10 minute, eliminând faza de
contracţie musculară, prin concentrarea exclusivă a atenţiei pe relaxare.
50
 Protocol - se lucrează cu pacientul în decubit dorsal, în condiţii optime de microclimat şi
confort.
1. - adoptă o poziţie cât mai comodă;
- inspiră profund, expiră lent şi cât mai relaxat posibil.
2. - ridică braţele;
- apucă mâinile cât poţi de strâns, observă tensiunea neplăcută a mâinilor şi
degetelor; menţine tensiunea 5 - 7 sec, redu tensiunea la jumătate, menţine tensiunea restantă
încă 5-7 sec. Observă descreşterea tensiunii, concentrat asupra tensiunii care mai există;
- relaxează complet mâinile, observă cum tensiunea şi disconfortul
existente în mâini sunt înlocuite de senzaţiile de confort şi relaxare. Fii atent asupra contrastului
dintre tensiunea pe care ai avut-o şi relaxarea pe care o ai;
- concentrează-te asupra relaxării complete a mâinilor timp de 1o – 15 sec.
3. - încordează puternic braţele, observă tensiunea de ia nivelul lor menţine
tensiunea timp de 5 - 7 sec, redu tensiunea la jumătate menţine tensiunea restantă mea 5 - 7 sec.
Observă descreşterea tensiunii concentrat asupra tensiunii restanta;
- relaxează complet braţele, observă cum tensiunea şi disconfortul existente sunt
înlocuite de senzaţii de confort şi relaxare şi fii foarte atent la relaxarea progresivă;
- lasă braţele moi să se relaxeze pe lângă corp.
4. - flectează degetele picioarelor cât poţi de mult;
- după 5-7 sec redu tensiunea la jumătate şi menţine această contracţie redusă
încă 5 - 7 sec.;
- relaxează complet degetele şi fii atent la senzaţia obţinută;
- continuă să le relaxezi încă 10 - 15 sec.
5. - contractă musculatura picioarelor şi a gambelor timp de 5 - 7 sec.;
- redu tensiunea la jumătate şi menţine încă 5-7 sec.;
- relaxează complet picioarele şi gambele şi menţine 10-15 sec. Concentrează-te
asupra răspândirii senzaţiei în muşchi, până ţa relaxarea completă a acestora.
6. - contractă musculatura coapselor prin ridicarea membrele inferioare la 15 - 20 cm
de sol şi menţine timp de 5 - 7 sec.;
- redu tensiunea la jumătate şi menţine încă 5-7 sec.;
- relaxează complet membrul inferior, timp de 30 sec, şi concentrează-te asupra
răspândirii senzaţiei în muşchi, până la relaxarea completă a acestora.

51
 7. - contractă musculatura feselor timp de 5 - 7 sec.;
- redu tensiunea la jumătate şi menţine încă 5-7 sec.;
- relaxeazâ complet fesele timp de 10 - 15 sec. şi concentrează-te şi asupra
răspândirii senzaţiei în muşchi, până la relaxarea completă a acestora, inclusiv a grupelor
musculare pe care ai acţionat anterior.
8. - contractă musculatură abdominală timp de 5 - 7 sec.;
- redu tensiunea la jumătate şi menţine încă 5-7 sec.;
- relaxează complet abdomenul timp de 10 -15 sec şi concentrează-te asupra
răspândirii senzaţiei în muşchi, până la relaxarea completă a acestora.
9. - contractă musculatura umerilor şi a toracelui prin împreunarea mâinilor şi
executarea de presiune palmă în palmă, timp de 5 - 7 sec.;
- redu tensiunea la jumătate şl menţine încă 5-7 sec.;
- relaxează complet muşchii timp de 10 - 15 sec. şi concentrează-te
asupra răspândirii senzaţiei în muşchi, până la relaxarea completă a acestora, inclusiv pe
grupele musculare pe care ai acţionat anterior.
10. - contractă musculatura spatelui prin împingerea umerilor înapoi timp de 5 - 7
sec.;
- redu tensiunea la jumătate şi menţine timp de încă 5-7 sec;
- relaxează complet spatele şi umerii timp de 10 - 15 sec. şi
concentrează-te asupra răspândirii senzaţiei în muşchi, până la relaxarea completă a acestora;
11. - contractă musculatura gâtului prin flexia capului, timp de 5 - 7 sec.;
- redu tensiunea la jumătate şi menţine timp de încă 5-7 sec.
- relaxează complet gâtul timp de 10 - 15 sec şi concentrează-te asupra
răspândirii senzaţiei în muşchi, până la relaxarea completă a acestora.
12. - concentrează-te acum, timp de 60 - 90 sec, la relaxarea musculaturii
întregului corp.

52
 CAPITOLUL 4

PREZENTAREA PRELUCRAREA Şl
INTERPRETAREA REZULTATELOR

Bilanţ articular

A. LOTUL SUBIECŢILOR CU LOMBALGII (L) Tabel 1

Nr. Nume FLEXIE EXTENSIE Total
crt. prenume Iniţial / Final Iniţial / Final Iniţial /
Final
1 BM 18 33 18 27 36 60
2 MR 20 37 22 30 42 67
3 SM 22 34 20 28 42 62
4 BM 21 36 16 22 37 58
5 CD 19 33 16 22 35 55
6 AN 20 37 16 25 36 62
Media 20 35 18 25,6 38 60,6

Coeficientul funcţional Iniţial a fost de 38°. adică 55% din normal (70°) şi final de 60,6 °, adică
88% din normal.

Tabel 2
Nr. Nume Vârsta Sex Zile Coeficient Câştig Abatere Coeficient
crt. prenume spital. funcţional funcţonal standard variabilitate
Iniţial / Final
1 BM 47 M 19 70 100 30 0,7 2,5%
2 MR 40 F 20 50 90 40 1.3 3,2%
3 SM 37 M 22 50 90 40 1.3 3,2%
4 BM 50 F 20 50 80 30 0,7 2,5%
5 CD 47 M 23 70 100 30 0,7 2,5%
6 AN 37 F 22 40 70 30 0,7 2,5%
Media 43 - 21 55 88 33 0,9 2,7%

53
 Cei 6 subiecţi au vârste cuprinse între 37 ani şi 50 ani, cu o medie de 43 şi au fost internaţi
aproximativ 21 de zile. Subiecţii sunt de sexe diferite având la internare coeficientul funcţional
iniţial 55% şi cel final 88%, cu un câştig funcţional de 33%.
Abaterea standard fiind de 0,9, iar coeficientul de variabilitate de 2,7%, dovedeşte o
omogenitate mare a acestui lot. Recuperarea este totală.Cei 6 subiecţi au vârste cuprinse între 37 ani
şi 50 ani, cu o medie de 43 şi au fost internaţi aproximativ 21 de zile. Subiecţii sunt de sexe diferite
având la internare coeficientul funcţional iniţial 55% şi cel final 88%, cu un câştig funcţional de
33%. Abaterea standard fiind de 0,9, iar coeficientul de variabilitate de 2,7%, dovedeşte o
omogenitate mare a acestui lot. Recuperarea este totală.

LOTUL SUBIECŢILOR CU LOMBOSCIATICĂ (LS)

Tabel 3
Nr. Nume FLEXIE EXTENSIE Total
crt. prenume Iniţial / Iniţial / Final Iniţial/Final
Final
1 NF 19 33 17 29 36 60
2 CS 19 35,5 21,5 30 42 67
3 AN 20,5 35,5 20 28 42 62
4 BM 21 36 17 23 37 58
5 CS 20,5 34 16,5 22 35 55
6 PL 20 36 16 25 36 62
Media 20 35 18 28 38 63

Coeficientul funcţional iniţial a fost de 38°, adică 55% din normai (70°) şi final de 63 •
adică 90% din normal.
Cei 6 subiecţi au vârste cuprinse între 35 ani şi 47 ani, cu o medie de 40,8 şi au fost internaţi
aproximativ 21 de zile. Subiecţii sunt de sexe diferite având la internare coeficientul funcţional
iniţial 55% şi cel final 90%, cu un câştig funcţional de 35%.
Abaterea standard fiind de 1, iar coeficientul de variabilitate de 2,85%, dovedeşte
dovedeste omogenitate mare a acestui lot.

54
 ZILE SPITALIZARE

Pacientii cu lombalgie au o vârstă mai înaintată, media fiind de 43 ani şi au necesitat 21

zile de spitalizare, faţă de cei cu lombosciatică ce au o medie de vârstă de 40.8 ani şi având 21,3
zile de spitalizare. Iniţial, atât în cazul pacienţilor cu lombalgie cât şi a celor cu lombosciatica,
coeficientul funcţional iniţial a avut aceleaşi valori: 55 %. In urma aplicării tratamentului, pacienţii cu
lombosciatica care au beneficiat şi de tratament psihoterapie au avut o creştere a coeficientului
funcţional mai mare decât a celor cu lombalgie cu 3%, aceştia din urmă beneficiind numai de
tratament kinetic.

55
Bilanţ muscular pe flexie

A. LOTUL SUBIECŢILOR CU LOMBALGII Tabel 4

Nr. Nume Vârsta Sex Zile Bilanţ muscular Câştig

crt. Prenume spitalizare pe flexie funcţional
F1-F5
Iniţial / Final

1 NM 47 F 19 2 5 3
2 DP 40 F 20 2 5 3
3 DV 37 F 22 3 5 2
4 AN 50 M 20 2 4 2
5 AN 47 F 23 3 5 2
6 PC 37 M 22 3 4 1
Media 43 ' 21 2.5 4,6 2,1

56
 Evoluţia forţei musculare pe flexie (lombalgie)

B. LOTUL SUBIECŢILOR CU LOMBOSCIATICA (LS)

Tabel 5
VÂRSTA SEX
NR. NUME ZILE BILANŢ MUSCULAR CÂŞTIG
CRT PRENUME SPITAL. PE FLEXIE F1-F5 FUNCŢIONAL
INIŢIAL / FINAL

1 SA 43 F 22 2 5 3
2 IM 35 F 19 2 5 3

3 IF 41 M 21 2 5 3
4 DN 35 M 21 3 5 2
5 SA 47 M 22 3 5 2
6 TN 44 M 23 2 4 2
40.8 21.3 2.3 4.8 2.5
Media

57
Bilanţ muscular pe extensie

A. LOTUL SUBIECŢILOR CU LOMBALGII (L) Tabel 6

Nr. Nume Vârsta Sex Zile Bilanţ Câştig

crt. Prenume spital. muscular funcţional
pe extensie
F1-F5
Iniţial /
Final

1 NM 47 F 19 2 4 2
2 DP 40 F 20 2 4 2
3 DV 37 F 22 2 4 2
4 AN 50 M 20 2 5 3
5 AN 47 F 23 3 4 1
6 PC 37 M 22 2 4 2
Media 43 - 21 2,1 4,1 2

B. LOTUL SUBIECŢILOR CU LOMBOSCIATICA (L) Tabel 7

Nr. Nume Vârsta Sex Zile Bilanţ Câştig

crt. Prenume spital. muscular funcţional
pe extensie
F1-F5
Iniţial /
Final

1 DA 43 F 22 2 4 2
2 NP 35 F 19 2 4 2
3 PD 41 F 21 2 4 2
4 AN 35 M 21 3 5 3
5 BM 47 F 22 3 5 1
6 SL 44 M 23 2 5 2
Media 40,8 - 21,3 2,3 4,4 2

58
 CASTIG FUNCTIONAL

Diferenţa câştigului funcţional pe fiexie dintre cei cu lombosciatica şi cei cu lombalgie.

CASTIG FUNCŢIONAL

Diferenţa câştigului funcţional pe extensie dintre cei cu lombosciatica şi cei cu lombalgie

59
 CAPITOLUL 5

CONCLUZII GENERALE Şl EXPERIMENTALE

1. Coloana vertebrală este frecvent sediul unor traumatisme produse în activităţi cu caracter
pacient, habitual, sau profesional. Aceste traumatisme se recuperează mai eficient dacă pe
lângă programele kinetice se aplică şi cele psihoterapice.

2. Recuperarea discopatiei lombare trebuie făcută atât în centrele de recuperare cât şi la

domiciliu.

3. Loturile de subiecţi au fost stabilite aleator şi au avut vârste şi profesii diferite.

4. Durata de recuperare a fost în medie de 21 de zile în cazul subiecţilor cu lombalgie şi 21,3 zile
la cei lombosciatică, pacienţii putându-şi relua activitatea socio-profesională la câteva zile de
la externare.

5. în recuperarea discopatiilor lombare kinetoterapia cu diferitele ei forme rămâne principalul

mijloc de recuperare. în stabilirea metodologiei kinetoterapiei trebuie să se ţină seama de
existenţa tuturor modificărilor musculare şi articulare care pot întârzia sau chiar frâna reuşita
tratamentului recuperator.

6. Stabilirea diagnosticului şi mai ales a deficitului funcţional precum şi posibilităţile pacientului

de a participa la şedinţele de kinetoterapie sunt factori importanţi în recuperarea acestei
afecţiuni prin mijloacele kinetoterapiei.

7. Bilanţarea a fost: articulară şi musculară. Bilanţul articular iniţial a fost de 55% pentru cei cu
lombalgie şi 55% pentru cei cu lombosciatică, cel final a fost de 88% şi respectiv 90% deci
câştigul funcţional a fost de 33% în primul caz şi 35% în cel deal doilea. Valorile
coeficientului funcţional final demonstrează eficienţa programelor alese.

8. Tratamentul a fost individualizat în funcţie de vârstă şi tipul afecţiunii.

9. Un mijloc asociat este masajul, eficienţa lui şi aplicarea alături de programele de exerciţii fiind
confirmată.

60
10. Precocitatea introducerii
exerciţiilor de terapie ocupaţională şi a celor cu caracter aplicativ a favorizat scurtarea perioadei
de recuperare şi a asigurat o reintegrare profesională mai rapidă.

PROPUNERI

1. În stabilirea metodologiei de recuperare trebuie să existe o strânsă colaborare între pacient -

kinetoterapeut.

2. În cadrul programelor kinetice, psihoterapia are un rol important, ea grăbind şi făcând mai
puţin stresantă recuperarea, convingând pacientul să accepte durata şi regimul terapiei.

3. Aplicarea programelor de recuperare în funcţie de vârsta şi profesia pacienului, afecţiune şi

tratamentului aplicat, de starea genearală de sănătate şi cooperarea în cadrul procesului
recuperator.

4. Continuarea tratamentului şi la domiciliu.

5. Pacientul trebuie să fie instruit asupra modului de execuţie a exerciţiilor fizice pe care le
efectuează la domiciliu. Acestea trebuie să fie simple, poziţia de start trebuie să fie bine
înţeleasă, iar numărul de repetări să fie corelat cu starea pacientului.

61
 BIBLIOGRAFIE

1. ARSENI.C. STANCIU.M. Discopatiile vertebrale lombare. Ed. Medicală, Bucureşti 1970

2. ARSENI.C.IACOB.T. Sciatica vertebrată. Ed. Werther, Sibiu 1968.
3. BACIU, CLEMENT Aparatul locomotor (anatomie funcţională, biomecanica,semiologie
clinică, diagnostic) Bucureşti 1976.
4. BACIU, CLEMENT Semiologia clinică a aparatului locomotor Editura medicală, Bucureşti
1975.
5. BACIU, CLEMENT Anatomia funcţională a aparatului locomotor. Ed. Stadion, Bucureşti
1972.
6. BUZESCU, Al., SCURTU, L., Anatomia omului, ed. Alexandru 27, Bucureşti, 1999
7. BIRTALAN, A.STEFAN, Exerciţiul fizic şi coloana vertebrală Editura Sport Turism,
Bucureşti 1978.
8. BRUCKNER, I., Semiologie medicală, ed. Medicală, Bucureşti, 2002
9. CORDUN, MARIANA Masaj şi aplicaţii în sport Editura tehnică, Bucureşti, 1995
10. CORDUN, MARIANA Kinetologie medicală Editura AXA 1999
11. CORDUN, MARIANA - Recuperarea prin antrenament mental a sportivilor imobilizaţi în
aparat gipsat, Teză de doctorat, Bucureşti, 1995;
12. COHEN DE LARA, A. Diagnostique de la sciatique. Revue Medicale Francaise, Paris 1973.
13. CREŢU, A., A.B.C.-ul primului ajutor, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
14. CREŢU, ANTOANETA Afecţiuni reumatice care beneficiază de kinetoterapie. Ed.
"Romăel" 1996.
15. CREŢU, ANTOANETA - Igienă. Curs litografiat. Tipografia ANEFS, 2003
16. DRÂGAN, Medicină sportivă aplicată. Ed. Editis, Buc. 1994.
17. DUMITRU, DUMITRU Reeducarea funcţională în afecţiunile coloanei vertebrale. Ed.
Sport-Turism, Bucureşti 1984.
18. EPURAN, M.f HORGHIDAN, V. Psihologia educaţiei fizice. ANEFS, Bucureşti 1994.
19. FRANCHIMONT, P. Les lombalgies. Rev. med. Liege 1970.
20. HOLDEVICI, IRINA - Psihoterapii scurte, Editura Ceres, Bucureşti, 2002;
21. IFRIM, M., ILIESCU, A. Anatomia şi biomecanica educaţiei
fizice şi sportului. Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti 1968.

62
22. MARCU V. Masaj şi kinetoterapie. Editura Sport - Turism,

23. PA0LAGGY,V. Les sciatiques hyperalgiques. Concours med.

24. POPESCU, E., IONESCU, I. Compendiu de reumatologie. Editura Tehnică, Bucureşti
1993
25. REHNOTTE, A. Les lombalgies statiques. Rev. med., Liege
26. ROBANESCU, N. Reeducarea neuro-motorie. Editura medicală, Bucureşti 1992.
27. SBENGHE, T. Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare. Editura
Medicală, Bucureşti 1987.
28. SBENGHE, T., Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, Ed. Medicală, Bucureşti,
1996
29. Kinetoterapia în recuperarea algiilorşi a tulburărilor de sciatică vertebrală. Editura
Medicală, Bucureşti 1982.
30. STOIA, I., STOICESCU, M. Ghid practic de reumatologie. Editura Medicală, Bucureşti
1975.
31. STANCIU, N., Anatomia funcţională, Ed. Stadion, Bucureşti, 1974
32. SUTEANU, St. Clinica şi tratamentul bolilor reumatice. Editura Medicala, Bucureşti 1977.

63