Note de Curs Metode Si Tehnici de Body Wellnes Si SPA

NOTE DE CURS
pentru
ETRAWELSPA004 ”SPA TERAPEUT” “
Titlul cursului
Metode și tehnici de Body Wellness și SPA
Hidroterapie, Wellness și SPA
Conf. univ. dr.: Toma Ștefan

Lect. univ. dr.: Rabolu Elena
Cuprins
Introducere .............................................................................................................................3
HIDROTERAPIEA GENERALITĂȚI ...................................................................................4
FACTORII DE INFLUENŢĂ AI EXECUŢIILOR ACVATICE.............................................8
BAZA MATERIALĂ PENTRU HIDROKINETOTERAPIE................................................11
CARACTERISTICILE PROGRAMULUI ACVATIC .........................................................15
ASPECTE METODICE CU PRIVIRE LA TEHNICILE UTILIZATE .................................20
INFLUENŢELE HIDROTERAPIEI ASUPRA ORGANISMULUI ......................................23
BODY WELLNESS AND SPA MASAJUL – REPERE ISTORICE ....................................27
CONDIŢII ŞI REGULI PENTRU PRACTICAREA BODY WELLNESS AND SPA ..........32
PROCEDEELE ŞI TEHNICILE PRINCIPALE ŞI SECUNDARE DE MASAJ ASOCIATE
BODY WELLNESS AND SPA............................................................................................37
Procedeele principale de masaj .............................................................................................37
Procedeele secundare de masaj .............................................................................................44
INDICAŢIILE ŞI CONTRAINDICAŢIILE PROCEDEELOR BODY WELLNESS SPA ÎN
SPORT.................................................................................................................................47
APLICAȚII ALEMASAJULUI PE REGIUNI ASOCIATE TEHNICILOR SPA..................50
Bibliografie ..........................................................................................................................68
2
Introducere
Acest curs vine în sprijinul cursanților prin oferirea celor mai bune informații
legate de această temă într-o manieră condensată și didactică, ca o revizuire a
celor mai actuale materiale disponibile și website-uri interactive. Autorul a coletat
informațiile folosind cercetările publicate menționate în bibliografie. Deoarece
acesta este un curs educațional mai multe informații pot fi găsite urmând link-
urile prezentate.
Obiectivele cursului
• însuşirea cunoştinţelor despre originile SPA terapiei şi efectele acesteia asupra
organismului uman
• dezvoltarea capacităţii de a-şi doza propria energie în timpul şedinţelor de SPA-
terapie, dar şi de a-şi regla intensitatea şi ritmul de aplicare a procedeelor în
funcţie de particularităţile zonei masate, afecţiune şi vârsta pacientului;
• formarea deprinderii de a concepe protocoale de intervenție, care să deservească
planul de tratament al fiecărui pacient în parte.
• cunoaşterea principiilor şi regulilor de aplicare ale terapie SPA şi efectele acestuia
asupra organismului uman
Înainte de a urma acest curs, studentul trebuie să îndeplinească

următoarele:
• Cunoștințe de bază de anatomie și fiziologie
După finalizarea acestei discipline studentul ar trebui să fie în măsură să:

• Demonstreze și să utilizeze metodele și tehnicile de terapie SPA
Obs. Acest curs vafi vizualizat împreună cu prezentarea PPT și va fi completat de
o lecție multimedia și clase virtuale in timp real pentru aspectele practice și
studiile de caz.
3
HIDROTERAPIEA GENERALITĂȚI
Apa inseamna viata
In zilele noastre, ceea ce a fost o moda la inceput se impune tot mai mult: un mod de
viata sanatos, ecologic.
Aceasta inseamna hrana sanatoasa, fara agenti poluanti (chimicale sub forma de
ingrasaminte chimice, pesticide, fungicide, dar si diverse adaosuri alimentare), apa
purificata si minerala, dar si haine din fibre ecologice.
Si tot mai multe vedete si personalitati din Occident apar la serate, avind in locul
traditionalei cupe de sampanie un pahar de apa minerala sau apa plata.
De unde vine extraordinara popularitate a apei?
Terapia cu apa odinioara
Apa a fost folosita in scop terapeutic inca inaintea erei noastre. Primele date despre apa
ca leac apar inca din vremurile stravechi in care s-a scris Rygveda.
In Roma antica erau vestite baile (termele), in care se gaseau incaperi speciale pentru
baie cu apa calda, altele cu apa fierbinte sau rece, ca si pentru odihna si divertismentul
celor ce veneau acolo.
Pe linga terme existau si balnium, avind toate amenajarile mentionate.
Cele mai pretuite erau baile in care se foloseau apele minerale. Au fost (si au ramas)
vestite baile de la Herculane, in Banat, cu ape termale si minerale, pe care romanii le
cinsteau in mod deosebit pentru efectul lor exceptional.
Si astazi Baile Herculane sint la fel de eficiente, chiar daca vremurile nu sint din cele mai
prielnice pentru intreprinderile de acest fel.
In epoca medievala balneoterapia a fost data la o parte, uitata, dar in secolele XVII-
XVIII s-a inregistrat un adevarat avint al bailor de tot felul in Europa, infiintindu-se bai si
chiar clinici specia-lizate.
Situatia actuala a terapiei prin bai curative
Astazi cele mai bune statiuni balneare ne propun bazine cu ape minerale, care contin
(unele) chiar si substante radioactive (radon etc.), saune si bai de abur de tip oriental, cu
masaj subacvatic prin valuri artificiale, dusuri subacvatice sau bule de aer, precum si
talasoterapie si felurite proceduri, ce imbina proprietatile apei de mare cu cele ale
climatului specific.
In unele statiuni se practica proceduri combinate – externe (bai, masaje etc.) si interne
(cure cu ape minerale avind compozitii diverse).
De ce este importanta apa pentru sanatatea si viata noastra?
Viata a aparut in mediul acvatic. Celula vie se compune in proportie de 60-99,7 % din
apa.
Pe linga aceasta, apa are un rol de frunte in procesul de termoreglare a organismului,
permitind adaptarea fiintelor vii (desigur, in limite rezonabile) la variatii insemnate de
temperatura din mediul ambiant.
Iata de ce este apa atit de importanta, chiar vitala pentru organism.
Atunci cind organismul pierde o cantitate mare de apa (prin transpiratie, sau ca urmare
a deshidratarii datorate febrei, vomei sau diareei) se produce un dezechilibru in
organism, deoarece, o data cu apa, se pierd si sarurile minerale.
Aceste minerale, care intra in compozitia sarurilor, sint foarte importante in metabolism,
astfel incit sanatatea celui deshidratat este pusa in pericol.
4
Obiectivele Hidroterapiei
scurtarea muşchilor alungiţi şi alungirea celor scurtaţi;
formarea atitudinilor corecte ale corpului;
corectarea deficienţelor secundare, de tip compensator;
refacerea capacităţii generale de mişcare;
revenirea la normal a funcţiei segmentului afectat de deficienţă;
stimularea psihică prin gimnastică respiratorie şi exerciţii corective acvatice simple, care
favorizează în general desfăşurarea procesului de reabilitare.
Caracteristicile Hidroterapiei
Orice tratament HKT trebuie însoţit de corectarea poziţiei în viaţa cotidiană (adaptarea
mobilierului, a mesei de lucru, a spătarului scaunului, etc.);
Pe toată perioada tratamentului, cât mai ales după acesta, de-a lungul vieţii, pacientul
trebuie să urmeze programul de exerciţii specifice deficienţei sale;
Un rol important îl are HKT înaintea aplicării aparatelor ortopedice, prin crearea indicilor
de supleţe ai structurilor musculo-ligamentare;
În timpul purtării aparatelor ortopedice HKT întreţine troficitatea globală şi, în special,
musculară, redusă de imobilizare;
Pe timpul ortezării exerciţiile HKT tonifică musculatura;
La eliminarea aparatului ortopedic HKT intervine în redresarea posturală;
Post-operator, HKT accelerează integrarea socială prin simplul fapt că pune în relaţie
mai devreme pacientul cu alte persoane, fiind aplicată precoce, înaintea terapiei terestre;
HKT asigură şi menţinerea sau dezvoltarea capacităţii respiratorii, care este, de obicei,
redusă (de exemplu, în deviaţiile vertebrale evolutive).
Menţinerea unei stări psihice normale reprezintă condiţia esenţială care face posibilă
aplicarea programului de hidrokinetoterapie.
Reuşita acestuia depinde de posibilităţile şi de dorinţa de colaborare a pacientului,
pentru că fiecărui pacient i se cere să depună un efort pe măsura capacităţii sale în
cadrul programului de recuperare.
Mijloacele folosite în HKT sunt:
specifice – din care fac parte exerciţiile corective;

ajutătoare – din care fac parte gimnastica, unele jocuri, unele sporturi, turismul, unele
dansuri;
asociate – din care fac parte factorii naturali de călire, odihna activă, mecanoterapia,
elongaţiile etc.
Avantajele terapeutice ale Hidroterapiei:
temperatura apei sedează durerile;

apa caldă relaxează musculatura;
creşte complianţa ţesutului conjunctiv, făcându-l elastic, extensibil;
permite o mobilitate articulară mai bună;
facilitează mişcările când se execută de jos în sus, iar de sus în jos se creează o contra-
rezistenţă ce trebuie învinsă.
Baile terapeutice
Aceste bai sint proceduri larg raspindite in cadrul tratamentului balnear. Baile pot fi
generale sau locale. In baile generale procedura vizeaza intregul corp si pacientul se
cufunda (pina la git sau pina la piept) in apa, iar in cele locale se cufunda in apa numai
partile afectate (miini, brate, picioare etc.).
5
Din punctul de vedere al temperaturii apei, baile terapeutice pot fi reci – sub 20 grade
Celsius, racoroase – la 20-30 grade Celsius, intermediare – 34-37 grade Celsius (numite
si la temperatura corpului), bai calde – la 38-39 grade Celsius si fierbinti – la 40 grade
Celsius si mai mult.
Compozitia apei pentru baile terapeutice este, de asemenea, variata. Se poate folosi
apa dulce (obisnuita), apa minerala, gazeificata (cu bule), aromatizata sau medicinala
(cu diferite adaosuri de substante sau plante aromate sau medicinale).
Exista citeva reguli privind baile terapeutice. Spre exemplu, se interzice sa se faca bai
dupa mese copioase sau imediat dupa ce s-a luat masa. Baile calde si cele fierbinti, mai
cu seama, trebuie sa se incheie cu un dus mai rece.
Durata unei bai este de 10-15 minute, iar dupa aceea se impune o scurta odihna de
aproximativ 15 minute.
Baile terapeutice se fac, totdeauna, numai la recomandarea sau prescriptia medicului.
Acesta indica temperatura apei, durata baii, frecventa si numarul total de bai in cadrul
unei cure.
De asemenea, medicul va hotari si reluarea tratamentului dupa un interval de 6 sau 12
luni, precum si combinarea bailor cu alte proceduri.
Efectele terapeutice ale bailor
Baile reci si cele racoroase au un efect excitant asupra sistemului nervos si stimuleaza
eliminarea excesului de temperatura din organism. Asemenea proceduri sint
recomandate persoanelor sanatoase si antrenate, cu un organism rezistent si bine calit.
Baile cu temperaturi intermediare, cu apa obisnuita (dulce), se recomanda pentru
efectul lor reconfortant, iar baile calde au un efect calmant si sint recomandate in
insomnii.
In raceala este recomandata baia fierbinte, dar numai daca bolnavul nu are febra.
Aceasta baie provoaca sudatie, o incalzire generala a organismului si stimuleaza
procesele metabolice, cu eliminarea intensa a toxinelor si relaxarea muschilor.
Pentru a obtine efect maxim, in apa din baie se adauga treptat apa fierbinte, crescind
temperatura peste 40 grade Celsius. Durata unei asemenea bai este de numai 5-10
minute.
In timpul acestor proceduri se recomanda sa se aseze pe capul pacientului un prosop

inmuiat in apa rece, iar dupa baie pacientul se sterge bine pe tot corpul, se imbraca in
haine uscate si calduroase si se culca sub plapuma.
Bai cu adaos de ulei de pin (sau alte conifere)
Astfel de bai pot fi facute si acasa, adaugind in cada cu apa la 36-38 grade Celsius o
cantitate de 3-5 g ulei de pin (brad etc.).
Durata obisnuita a acestei bai este de 15-20 minute pentru adulti si 5-10 minute pentru
copii. In orice caz, durata acestora nu trebuie sa depaseasca 20-30 minute.
In timpul baii se verifica periodic pulsul si starea generala a pacientului. Apa nu trebuie
sa treaca de zona inimii (pieptul, umerii si gitul raminind deasupra nivelului acesteia).
Asemenea bai se pot pregati si folosind extract (uscat sau lichid) de conifere.
Bai cu diverse saruri
Aceste bai sint folosite in tratarea afectiunilor aparatului locomotor, ale sistemului
nervos, ale aparatului cardio-vascular sau ale pielii. Ele sint foarte simplu si usor de
pregatit. In cada cu apa mai calda sau mai rece se dizolva 250-500 g sare marina sau
sare de bucatarie (se pot folosi si alte tipuri de saruri), cernuta in prealabil sau asezata
intr-un saculet de pinza. Baile se fac o data la doua zile, o cura fiind de 12-15 bai.
6
Alte tipuri de bai curative
Exista numeroase feluri de a pregati baile pentru tratarea diverselor afectiuni. Astfel, se
fac bai cu plante medicinale, folosind salvie, musetel, tei, rozmarin, pelin, hamei, nuc,
menta, muguri si frunze de plop, scoarta de stejar, soc, tarite sau mustar (faina sau
boabe). Fiecare dintre aceste bai are o serie de recomandari si mare parte dintre ele se
pot face si acasa (desigur, dupa consultarea medicului specialist).
7
FACTORII DE INFLUENŢĂ AI EXECUŢIILOR ACVATICE
Aspecte generale
Principiul lui Arhimede guvernează plutirea acvatică.

Conform acestuia ''un corp scufundat în apă este împins de jos în sus cu o forţă egală
cu greutatea volumului de apă dezlocuit de acel corp''.
Forţa ascensională este rezultanta dintre forţa arhimedică şi greutatea corpului.
Există trei posibilităţi:
forţa arhimedică mai mare decât greutatea corpului, situaţie în care corpul urcă;
forţa arhimedică mai mică decât greutatea corpului, când corpul coboară;
forţa arhimedică egală cu greutatea corpului, care reprezintă condiţia plutirii, între
nivelul adâncimii maxime şi suprafaţa apei.
Corpul va pluti, deoarece densitatea sa este direct proporţională cu concentraţia apei.

În apa obişnuită, în imersie totală, greutatea aparentă a corpului reprezintă cu 8,8%
mai puţin din cea reală, iar în imersie parţială a unui membru greutatea reprezintă cu
3,5% mai puţin din cea reală.

În apele litorale, cu salinitate medie, greutatea aparentă a corpului, variază astfel:
în imersie totală până la baza gâtului devine 6-7% din valoarea reală
în imersie toracică până la jumătatea superioară a toracelui are o valoare de 15-30%
în imersie pelviană, până la pubis, reprezintă 50-80% greutatea reală.
Astfel, dacă un subiect cu greutate de 70 de kilograme scufundat în apă dulce va

cântări 7,9 kilograme, în apă sărată acesta va cântări numai 2,8 kilograme, fapt ce
facilitează mişcările corpului.

Aparenta pierdere de greutate este în realitate forţa ascensională, ce acţionează asupra
corpului.
Aceasta înseamnă că pentru un pacient scufundat în apă până la umeri se dislocă o
cantitate de apă de 90% din valoarea masei corpului sau prin forţa ascensională (efectul
portant este mai evident când se foloseşte apa de mare).
A. Factorii mecanici
1. forţa ascensională;
2. rezistenţa apei – (mai poate fi vorba şi de mişcarea apei (valurile naturale sau
artificiale, curgerea);
3. presiunea hidrostatică (poate fi şi presiune unilaterală (afuziuni, turnări, duşuri),
presiune generată de bule gazoase (aer, CO2, O2, S04).
Forţa ascensională
Legat de forţa ascensională (rezultanta dintre forţa arhimedică şi greutatea corpului,

care determină scăderea aparentă a greutăţii corpului), menţionăm că oferă avantajul
mobilizării unor articulaţii care nu pot sau nu au voie să se mişte pe uscat (după
intervenţii chirurgicale articulare - osteotomii, sinovectomii - proteze articulare,
anchiloze, artrite, etc.) şi al renunţării la brancarde sau scaune cu rotile, atât de necesare
pe uscat.
De asemenea, asigură sporirea interesului şi motivarea pacientului, care constată
posibilitatea executării unor serii de gesturi irealizabile à sec.
8
Rezistenţa apei
Rezistenţa apei însoţeşte orice mişcare, ea fiind parte integrantă a fiecărui exerciţiu
acvatic.
Când mişcarea se produce de sus în jos (în sens opus portanţei hidrostatice) rezistenţa
apei creşte, iar mişcarea este îngreunată.
Când se execută de jos în sus, mişcarea este facilitată.
Cu cât viteza de execuţie este mai mare, cu atât creşte rezistenţa prin frecare, realizând
o mobilizare cu rezistenţă, ce are drept consecinţe tonifierea musculară, creşterea
mobilităţii şi a stabilităţii articulare.
Prin frecarea apei de segmentele care se deplasează se realizează şi un real masaj, care
poate fi amplificat prin folosirea duşurilor subacvale.
Rezistenţa apei este rezultanta forţelor de frecare între corpul scufundat şi forţa
ascensională a apei.
Aceasta depinde de:

suprafaţa corpului;
densitatea apei;
viteza de execuţie;
vâscozitatea apei.
Presiunea hidrostatică
Presiunea hidrostatică este exercitată datorită greutăţii straturilor superficiale de fluid.

Caracteristici:
creşte cu adâncimea;
variază direct proporţional cu densitatea fluidului;
într-un plan orizontal este aceeaşi în oricare punct al planului;
acţionează într-un punct din fluid din toate direcţiile cu aceeaşi intensitate.
Datorită acestui ultim aspect ea exercită asupra tegumentelor o adevărată presoterapie,
favorizând resorbţia edemelor, creşterea întoarcerii venoase şi secundar a debitului
cardiac. Din acest motiv, HKT este recomandată cu prudenţă pacienţilor cu insuficienţă
cardiacă (creşterea numărului exerciţiilor şi a intensităţii lor va fi realizată sub strictă
supraveghere).
Presiunea hidrostatică scade circumferinţa toracelui cu 1-2 până la 4-6 cm şi
circumferinţa abdominală cu 2,5-7 cm, ceea ce determină creşterea presiunii
intrapulmonare şi intraabdominale.
La extremităţi are loc o micşorare volumului, mai ales la nivelul segmentelor inferioare
(până la 3,5%).
Asupra coloanei vertebrale presiunea este mare când utilizăm un cordon prins de talie.
Acestuia i se ataşează greutăţi, care vor trage în jos segmentele inferioare, iar sub axile
se fixează colaci gonflabili, ce asigură menţinerea corpului la suprafaţă.
FACTORUL TERMIC
Excitantul rece determină în prima fază o vasoconstricţie (bruscă în primul minut şi mai
lentă în următoarele 2), urmată de vasodilataţie, iar în faza a III-a de o stagnare
sangvină, cu cianozarea tegumentelor.
Excitantul cald determină o hiperemie activă şi o creştere a debitului sangvin prin
mecanism local şi reflex. Procedurile fierbinţi (peste 40° C) determină iniţial reacţii
paradoxale de vasoconstricţie, prin contracţia musculaturii netede a vaselor.
Teritoriile coronarian, renal, cerebral şi bronşic răspund consensual la aplicările termice
generale.
Căldura are un efect vagoton, pe când recele are un efect simpaticoton.
9
Recele aplicat local, deasupra cordului are un efect bradicardizant, iar o baie generală la
25° C determină o respiraţie profundă şi creşterea volumului respirator.
În afecţiunile neurovegetative se recomandă ca apa să fie la o temperatură neutră, de
indiferenţă - temperatura ce nu dă nici senzaţie de cald, nici de frig are 34 - 35° C.
Acţiunea fiziologică a termalităţii apei determină: vasodilataţie periferică, vasoconstricţie
capsulo-sinovială, acţiune antispastică şi analgetică.
Căldura produce şi scăderea tonusului muscular (a contracturii, retracţiei).
Astfel, creşte complianţa ţesuturilor moi, iar mobilizarea se poate realiza mai uşor decât
în aer.
Efectele obţinute sunt dependente de temperatura apei.
Se recomandă ca ea sa fie folosită la temperatura de indiferenţă (de confort), care este
de 34º-35º în apa dulce.
Căldura de conducţie şi suprafaţa mare a corpului (1,5-2 m²), bogat inervată, permite
efectuarea unor schimburi termice foarte rapide.
Temperatura apei are o valoare de indiferenţă (de confort) 34-35º C numai pentru
subiecţii cu masă musculară scăzută.
Dacă subiecţii au masa musculară normală temperatura apei va scădea cu 1-2º C,
deoarece activitatea musculară este generatoare de căldură.
10
BAZA MATERIALĂ PENTRU HIDROKINETOTERAPIE
Hidrokinetoterapia se practică sub forma unor programe de exerciţii corective

desfăşurate în unităţi acvatice situate în spitale, sanatorii, staţiuni sau în locaţii private
special amenajate.
Unităţile acvatice pot fi bazine cu apă încălzită sau termală, căzi de baie obişnuite sau
special construite, bazine situate în aer liber, în care apa are calităţile necesare unui
tratament corectiv, piscine subterane termale, etc..
Temperatura apei din bazinele pentru hidrokinetoterapie are între 30 - 38°C.
Gradul ridicat de conductibilitate termică al apei, de circa trei ori mai mare decât al
aerului la aceeaşi temperatură, o recomandă pentru multiple posibilităţi de folosire în
recuperare şi tratament acvatic.
Apa folosită în bazinele de tratament hidrokinetoterapeutic trebuie să îndeplinească

anumite proprietăţi de natură fizică şi chimică.
Proprietăţile fizice ale apei folosită în HKT
să aibă miros de natură anorganică, minerală, cum este cazul sărurilor minerale sau al
clorului;
doar în funcţie de substanţele dizolvate în apă şi a particulelor aflate în suspensie, are
culoare, miros şi gust;
orice gust aparte al apei trebuie explicat prin prezenţa unui surplus de săruri minerale
sau al altor elemente chimice cunoscute de către hidroterapeut.
Proprietăţile chimice ale apei folosită în hidrokinetoterapie
poate avea oxigen în plus dizolvat;

poate avea elemente minerale dizolvate (Ca, Fe, Mg, etc.);
poate fi sulfuroasă sau cloro-sodică;
nu poate avea substanţe organice vii sau în descompunere – microorganisme sau
amoniac, nitriţi, nitraţi, etc..
Igiena bazinului de recuperare
Privind organizarea se impun:
suprafaţa apei va fi de circa 1- 2m pentru fiecare pacient;

adâncimea apei poate fi variabilă, dar nu peste 1,80 m;
pe marginea bazinului trebuie plasaţi suporţi de prindere, bare de sprijin;
apa poate să aibă o anumită cantitate de săruri minerale dizolvate, principalele
elemente fiind sulful, iodul, clorura de sodiu, etc.;
apa va fi schimbată periodic sau recirculată prin filtre; mai nou sunt construite piscine
sub care se găsesc alte bazine de filtrare şi decantare a impurităţilor;
dezinfecţia apei se face la intervalele stabilite prin norme stricte, impuse de fabricantul
piscinei.
11
Legat de pacient sunt necesare:
Păstrarea unei igiene individuale corespunzătoare:
folosirea papucilor şi a costumului de baie, a halatului, a căştii, ochelarilor sau a

prosopului propriu;
duş înainte de lecţie şi la terminarea programului, păşirea prin bazinul cu clor, cel care
asigură, odată în plus, igiena picioarelor;
în incinta bazinului nu va intra nimeni, nici chiar terapeutul sau însoţitorul pacientului în
haine de stradă;
pacientul trebuie protejat împotriva răcelii.
Microclimatul
Microclimatul normal din interiorul incintelor bazinelor cu profil hidrokinetoterapeutic se

asigură prin buna încălzire şi ventilaţia corespunzătoare.
Acesta trebuie să aibă următorii parametrii:
temperatura este dată de tipul de tratament;
pentru înotul de recuperare diferenţele de temperatură din bazin în 24 ore nu trebuie să
fie mai mari de 2 – 3° C;
umiditatea este relativă 35 – 65%;
concentraţia dioxidului de carbon din aer este de cel mult 1‰;
apa caldă schimbă proprietăţile aerului din încăpere, chiar dacă există sisteme de
aerisire şi poate provoca pacienţilor cefalee, astenie şi, implicit scăderea capacităţii de
efort.
Exerciţiile corective se efectuează în apă cu următoarele adâncimi:
mică – până la genunchi;

medie – până la brâu;
mare – până sub axile.
Imersiile parţiale sau totale se efectuează în: căzi, bazine, piscine.
Căzile. Se folosesc căzi în treflă cu scobituri care permit kinetoterapeutului posibilitatea

supravegherii şi mobilizării comode a tuturor articulaţiilor pacientului.
Bazinele sunt în general de mărimi modeste, înălţimea medie a apei este cuprinsă între
0,80 - 1,30 m. Sunt fiabile tehnologic, fiind construite din oţel, protejate în interior de
suprafeţe polimerizate, rezistente la raze ultraviolete, bacterii şi alge.
Bazinele de recuperare au lungimi şi înălţimi variabile; sunt prevăzute cu bare metalice,
trepte, planuri înclinate etc.
Piscinele au dimensiuni mari şi se utilizează pentru înot terapeutic. Ele se regăsesc în
spaţiu deschis, unde beneficiile se datorează influenţelor factorilor de mediu, sau sunt
acoperite.
Se deosebesc de piscinele olimpice prin temperatura mai ridicată a apei, barele de
sprijin, sistemele de ridicare şi coborâre, pentru imersia bolnavului în brancard.
Materialele utilizate în imersie
Dispozitive fixe:
masa de reeducare,
planul înclinat,
scaunele,
12
parcursul de reeducare,
barele de sprijin,
aparatele de tracţiune,
suporturile pentru imersie;
Dispozitive mobile pentru:
plutire:
pod plutitor,
veste, colaci,
flotoare gonflabile de tip colier pentru articulaţii,
covoraş plutitor, etc.;
masaj:
duşuri subacvale în jet sau vârtej;
creşterea rezistenţei la mişcare:

labe de scafandru,
palmare,
flotoare pentru frânarea mişcării,
combinezoane.
Dispozitive fixe
Culoarele de delimitare a traseelor de înot sunt frecvent folosite în programele acvatice

adaptate pentru sprijin şi odihnă.
Masa de reeducare este un plan uşor înclinat, care asigură imersia întregului corp, cu
excepţia capului care se sprijină pe o pernă cervicală. Corpul este menţinut de o chingă
fixată la nivelul pelvisului; prin 2 mânere laterale pacientul se menţine, cu efort minim, în
poziţia impusă. Extremitatea inferioară a mesei este împărţită în 2 panouri, care pot fi
coborâte, facilitându-se astfel mobilizarea coapsei.
Planul înclinat la 35º permite reeducarea coloanei lombare; bazinul se fixează în chingă,
se menţine sprijinul pubian şi se folosesc mânerele laterale.
Scaunele sunt fixate pe stâlpi metalici, la diverse înălţimi; permit cel puţin 2 reglaje, în
funcţie de înălţimea segmentului tratat: genunchi sau umăr.
Suporturile pentru imersie se utilizează în cazul persoanelor cu forţă musculară scăzută
sau imobilizate în aparate amovibile pentru imersie în brancard. Sunt acţionate de
macarale hidraulice.
Aparatele de tracţiune funcţionează pe sistemul scripeţilor şi realizează elongaţii ale
elementelor articulare şi periarticulare, cu precădere la nivelul coloanei vertebrale.
Barele de sprijin sunt fixate de o parte şi de alta a scărilor de acces, precum şi de pereţii
bazinelor sau ai piscinelor.
Parcursul de reeducare este utilizat pentru reeducarea mersului care se poate efectua la
diverse adâncimi ale apei. Simplele deplasări ascendent-descendente pe scările special
amenajate ale piscinei terapeutice sunt deosebit de utile în cadrul oricărui program
acvatic de recuperare.
Parcursul este un complex format din scări, pante ascendente şi descendente prevăzute
cu bare paralele, între care se efectuează reeducarea mersului în imersie. Se poate
realiza şi încărcarea.
Dispozitive mobile
Podul plutitor permite mobilizarea extremităţilor:
pumn,
mână şi cot,
13
gleznă și picior
fără a impune imersia totală, care poate fi obositoare.
Vesta,
colacul,
flotoarele gonflabile,
covorul plutitor (salteaua pneumatică)
se utilizează pentru asigurarea plutirii.
Labele de scafandru,
palmarele,
flotoarele
se folosesc pentru frânarea mişcării, iar combinezoanele măresc suprafaţa corporală şi
cresc astfel rezistenţa la mişcare.
Pentru înotul terapeutic se mai folosesc şi plute, bastoane, mingii şi alte obiecte
flotoare.
În cadrul programelor acvatice structurate pe componente perceptual motorii, în
exerciţiile pentru dezvoltarea capacităţii de diferenţiere kinestezică se folosesc brăţări
greutăţi pentru articulaţii.
Duşurile subacvale în jet sau vârtej au rol adjuvant şi produc masaj sub apă.
14
CARACTERISTICILE PROGRAMULUI ACVATIC
Aspecte generale
Programul de reeducare utilizează în scop facilitator sau de îngreunare caracteristicile
mecanice şi termice ale apei.
Astfel, mişcările se efectuează în condiţii de descărcare cu amplitudine maximă şi cu
solicitări musculare minime.
Terapeutul dirijează tratamentul şi ţine sub observaţie fiecare pacient, fiind prezent pe
parcursul întregii şedinţe de reeducare, ce variază în funcţie de starea patologică, de
vârsta şi de stadiul de recuperare a pacientului.
Pregătirea şedinţei acvatice
Înainte de a intra în bazin, pacientul va face un duş complet.
În plus, terapeutul va recomada fiecărui pacient să păşească la intrarea în piscină
printr-un bazin cu o soluţie fungicidă.
Intrarea în apă
În majoritatea cazurilor, subiectul intră în apă singur, utilizând scara, cu barele de
acces.
Pacientul imobilizat (în scaun, aparat gipsat etc.) poate intra în apă cu ajutorul unui
plan înclinat.
În cazul pacientului imobil, odată în plus contactul cu apa trebuie să fie progresiv;
motivul este necesitatea adaptării treptate la temperatura apei.
Terapeutul îi stă la dispoziţie în orice situaţie, pentru a preîntâmpina manevrele
defectuoase, chiar accidentele.
Adaptarea cu apa
Vilbe (1990) înţelege prin obişnuirea cu apa:
mersul,
alergarea,
săriturile
jocurile cu şi în apă.
“Omul trebuie să se împrietenească întâi cu condiţiile diferite ale apei şi să se elibereze
de prejudecăţile formate pe uscat”.
Condiţiile diferite din apă se leagă de:
încetinirea mişcărilor - sunt consecinţa densităţii crescute a apei, comparativ cu cea a
aerului; acum nu mai sunt posibile mişcările rapide realizate a sec;
respiraţia îngreunată - presiunea apei poate exercita un fel de apăsare, care se
resimte cu precădere în zona toracică;
pierderea echilibrului - prin forţa ascensională corpul îşi poate pierde echilibrul în
funcţie de adâncime. Chiar şi cu apă până la nivelul şoldurilor este dificilă menţinerea
poziţiei verticale;
Condiţiile diferite din apă se leagă de:
usturimea ochilor - prin stropirea sau scufundarea corpului, apa pătrunde în ochi şi,
datorită substanţelor dezinfectante, cum ar fi clorul, mucoasa de protecţie a ochilor este
afectată;
scăderea capacităţii de orientare spaţială - provocată de închiderea ochilor sau
înotul pe spate;
senzaţia de frig.
După obişnuirea cu mediul acvatic urmează formele speciale de exerciţii.
Acestea se finalizează când subiectul capătă următoarele aptitudini:
prinderea apei;
perceperea rezistenţei apei cu suprafeţele palmare şi plantare;
folosirea forţei ascensionale a apei, a portanţei, pentru determinarea nivelului optim de
imersie;
cunoaşterea respiraţiei acvatice – se respiră liniştit şi ritmic, în pofida rezistenţei apei;
scufundarea feţei şi apoi a capului, cu menţinerea permanentă a ochilor deschişi.
15
Durata programului şi ritmul execuţiilor
Programul de reeducare va respecta principiul progresivităţii, atât ca îngreunare, cât şi
ca durată.
Astfel, maxim 5 minute va dura imersia pentru acomodare cu mediul acvatic, apoi se
va desfăşura programul propriu-zis, care are iniţial 10-12 minute pe zi şi creşte treptat
până la 30 minute, putând fi repetat chiar şi de 2 ori pe zi.
În cazul persoanelor care nu suferă de afecţiuni grave, şedinţa de acvatică realizată prin
înot terapeutic poate dura aproximativ 45 minute – 1 oră, pentru obţinerea unor
rezultate stabile.
Întregul tratament se poate întinde pe o perioadă de timp foarte diferită, de la câteva
luni până la câţiva ani, însă o activitate cu largă recunoaştere a beneficiilor induse cum
este înotul trebuie să continue pe întreg parcursul vieţii.
Repetarea şedinţelor de kidrokinetoterapie, succesiunea sau alternanţa unor categorii
de mijloace va ţine cont de:
rata de recuperare (refacere, reabilitare),
riscul maladiilor asociate,
ameliorarea capacităţii de efort,
adecvarea la boală,
dar şi la bolnav.
De exemplu, în practica medicală, suferinzilor cardiaci li se recomandă înotul terapeutic
în decubit ventral pentru îmbunătăţirea ventilaţiei pulmonare şi reducerea greutăţii
conţinutului abdominal pe musculatura diafragmatică (Harrison, 1981).
Ritmul optim al exerciţiilor acvatice este de 20-25 pe minut, în cazul persoanelor cu
afecţiuni minore şi de 12-15 mişcări pentru cei cu suferinţe respiratorii sau cardiace
însemnate.
Expiraţia se face în timpul mişcării, iar inspiraţia în timpul scurt de repaus dintre două
mişcări.
Programul recuperator va fi menţionat în fişe şi va cuprinde următoarele date:
durata imersiei;
durata exerciţiului (a reeducării propriu-zise);
axele de mişcare;
ritmicitatea;
gradul de dificultate al elementelor (accesibilitatea);
momentele de creştere a sarcinii.
Fişele cuprind atât date privind structurile motrice ce urmează a fi executate,
cât şi date despre pacient:
starea generală a acestuia;
vârstă, sex, antecedente;
diagnostic medical;
stare psihică;
nivelul capacităţii sale fizice (condiţia fizică);
gradul capacităţii funcţionale a bolnavului (în special a celui cardiac sau cu afecţiuni
neuromotorii);
posibilele complicaţii induse de practicarea efortului fizic, etc.
Program individual sau de grup
Programul de reeducare în apă se efectuează individual sau în grup.
Hidrokinetoterapia individuală este indicată în special în cazurile în care terapeutul
trebuie să asiste pacientul în apă.
Individualizarea va ţine cont de:
diagnostic;
16
vârsta subiectului;
stadiul bolii;
starea generală a pacientului;
bolile asociate.
Terapia în grup
Terapia în grup se va practica în situaţiile unor deficienţe omogene, cu simptomatologie
asemănătoare.
Pentru eficienţă, grupa trebuie să cuprindă între 3 şi 10 persoane cu stări clinice
similare.
Terapia în grup
Avantajele sunt de natură:
pragmatică, constând în posibilitatea tratării mai multor pacienţi într-o unitate de timp;
psihică, motivaţia şi stimularea între pacienţi pentru învăţarea unui program de exerciţii
va scădea durata tratamentului recuperator, factorul social devenind unul de ordin
terapeutic.
Terapia în grup
Dezavantajul constă în imposibilitatea sau capacitatea redusă a terapeutului de a
corecta individual pacienţii.
Succesul terapeutic constă în alcătuirea unui bun plan de reeducare, în imaginaţia
terapeutului şi în promovarea lucrului în echipă alături de medic şi, eventual, de psiholog.
Aspecte general valabile, indiferent de tipul programului
într-o şedinţă nu se vor trata mai multe deficienţe;
kinebalneoterapia se aplică doar subiecţilor cu stare generală bună, în lipsa
puseelor inflamatorii sau a altor afecţiuni care contraindică o temperatură
ridicată a apei;
îngreunarea mişcării se obţine prin accelerarea execuţiilor şi prin mărirea
suprafeţei de rezistenţă (cu ajutorul palmarelor şi labelor de scafandru, care se
ataşează cu benzi elastice de mâini sau picioare).
Se realizează o adevărată mobilizare cu rezistenţă.
Revenirea prin odihnă. La sfârşitul programului, după un duş hiper-hipo termic,
pacientul se va odihni într-o cameră bine încălzită, pentru a nu răci (32-33°C), şi se va
hidrata cu o băutură caldă.
Restricţii
Accidentele se produc rar, însă trebuie prevenite în special dezechilibrarea şi alunecarea
pacientului pe pardoseala umedă a bazinului, pe treptele bazinului sau pe rampele de
coborâre.
În acest sens, trebuie respectate următoarele specificaţii:
suprafeţele trebuie să fie stabile, ferme, din materiale rugoase, nealunecoase;
alergarea în bazin este interzisă;
apa trebuie să fie clară pe întreaga ei suprafaţă;
pentru orice situaţie, bazinele vor fi prevăzute cu locuri pentru odihnă (tabureţi cu baza
largă de sprijin) – ne referim la locaţiile special amenajate în apă, nu la cele din incinta
(sala) piscinei de recuperare;
este intersiză folosirea cremelor sau a altor produse uleioase de către pacient sau
kinetoterapeut.
contraindicaţii privind practica terapeutică acvatică, în general.
Indicaţii
„sindromului de decondiţionare” care se manifestă, mai ales, prin diminuarea
funcţiei de termoreglare a organismului;

afecţiuni degenerative ale aparatului locomotor;
scolioze (boala Scheurmann) şi alte deficienţe fizice, în special ale coloanei
vertebrale şi ale membrelor;
afecţiuni respiratorii (în astmul bronşic - datorită efectului facilitator al presiunii
hidrostatice asupra expiraţiei nu apare acut sindromul obstructiv; expirul se face în apă);
17
boli neurologice (pareze, paralizii) şi circulatorii (varice, sindrom post-trombotic,
edeme);
reeducarea mersului;
afecțiuni reumatice, degenerative, articulare şi abarticulare, după remisiunea puseului
acut;
afecţiuni posttraumatice;
afecţiuni cardio-vasculare (se contraindică doar băile calde hiperterme);
afecţiuni senzoriale – deficienţe de văz, de auz;
tulburări ale psihomotricităţii – motorii, de schemă corporală, de lateralitate, de

orientare, de organizare şi structurare spaţială sau temporală, instabilitate psihomotorie,
tulburări psihomotorii de natură afectivă (Moţet, 2001);
afecţiuni metabolice (obezitatea) - se eliberează din ţesutul adipos precursorii
prostaglandinelor (substanţe naturale din organism care au o largă gamă de efecte
asupra acestuia; poate fi folosită şi ca medicament – de exemplu, tratamentul cu
prostaglandine este o noutate, fiind recomandat bolnavilor candidaţi la transplantul de
ficat);
afecţiuni ale sistemului nervos: în formele spastice ale IMC, distrofii musculare,
sindroame de neuron motor central și sindroame de neuron motor periferic, etc.
(p.134,139,159, R.Miroiu, 2005);
surmenaj fizic sau intelectual, supraantrenament - prin scăderea apatiei, a fricii,
prin instalarea unei senzaţii de independenţă dată de posibilitatea de mişcare mult
uşurată, etc.
Indicații
Hidrokinetoterapia are avantajul că se poate aplica precoce, când kinetoterapia este
dureroasă sau împiedicată de contracturile musculare persistente. Aici este indicată în
special hidroterapia în apă caldă - hidrotermoterapia – care reprezintă punctul de plecare
al oricărei mobilizări.
Pentru efectele sale desensibilizante nespecifice, antiinflamatorii, miorelaxante şi trofice
generale este utilizată în:
combaterea atitudinilor vicioase, a contracturilor musculare şi a retracţiilor capsulare şi
ligamentare;
recuperarea sau chiar antrenarea complementară a sportivilor de performanţă.
Aceste efecte se potenţează sub acţiunea chimică complexă a apelor termale, a băilor
calde cu soluţii de plante, bule de aer, etc..
Contraindicaţii
reumatism Sokolschi Bouillaud (reumatismul articular acut, cu caracter infectios,
datorat infectiei care atinge articulaţiile cât şi inima, leziunile cardiace fiind consecutive);
reumatisme degenerative în puseu acut;
afecţiuni articulare acute;
malformaţii cardiace;
infecţii rino-sinuzale şi faringiene;
hepatită;
nefropatii;
TBC pulmonar;
epilepsie;
Contraindicaţii
afecţiuni dermatologice;
leziuni de continuitate ale pielii;
ulcere varicoase;
incontinenţă urinară;
conjunctivită virală;
insuficienţă respiratorie severă;
boli reumatice acute;
18
crize comiţiale;
alergii la clor;
sarcina, alăptarea, etc..
Contraindicaţii
Hidroterapia nu este indicată persoanelor care prezintă o stare generală deficitară, o
afecţiune organică gravă, o maladie mentală avansată, o deteriorare senilă, etc
19
ASPECTE METODICE CU PRIVIRE LA TEHNICILE
UTILIZATE
Tehnica kinetică statică
Tehnica kinetică statică se realizează prin contracţie izometrică şi relaxare
musculară.
Contracţia izometrică nu determină deplasarea segmentului - lungimea fibrelor
musculare este constantă şi doar tensiunea musculară creşte.
Deşi creşterea forţei este rapidă, metoda limitează mobilitatea şi coordonarea (precizia
mişcării).
Mobilizarea kinetică dinamică
Mobilizarea kinetică dinamică poate fi pasivă şi activă.
Mobilizarea kinetică dinamică pasivă asigură prevenirea redorii articulare, efect al
imobilizării.
Acţionarea pasivă constă în mişcarea segmentului bolnav de către teraput fără
folosirea forţei musculare a pacientului, în limitele amplitudinii permise de deficienţă,
până la apariţia durerii.
Mobilizarea kinetică dinamică
Manipularea – se foloseşte după ce pacientul s-a acomodat cu mişcările pasive
anterioare şi constă în efectuarea mişcărilor pasive „dincolo de limita anatomică maximă,
efectuată în sens opus celui dureros şi blocat”.
Mobilizarea kinetică dinamică pasivă

Se aplică imediat după contracţiile izometrice, având efecte la:
nivel articular - asuplizarea capsulelor şi a ligamentelor articulare, ruperea aderenţelor
intra-articulare, etc.;
nivel muscular - întinderea rapidă şi repetată, cu efect facilitator asupra excitabilităţii şi
întinderea lentă cu efect inhibitor asupra excitabilităţii neuromusculare;
nivel neuromotor - menţinerea engramelor kinetice, a memoriei kinestezice;
nivel neuropsihic - efecte stimulative datorită posibilităţii de a vedea articulaţia în
mişcare pasivă.
Mobilizarea kinetică dinamică activă
Mobilizarea activă este realizată prin forţa proprie a segmentului afectat, folosind ca
îngreuiere forţa gravitaţiei.
Dacă în mişcarea pasivă musculatura pacientului rămâne inactivă, în mişcările active
musculatura foloseşte contracţia izotonică, alternând contracţiile dinamice cu cele statice.
Mişcările activ-pasive sunt folosite când: forţa segmentului afectat nu este suficientă,
mişcarea se produce pe direcţii deviate de la cele fiziologice, pacientul resimte durere la
mobilizarea segmentului afectat.
Mişcarea activă se poate realiza:
liber,
asistat,
cu rezistenţă (procedee voluntare),
reflex.
Contracţiile musculare dinamice libere (realizate fără intervenţia unei forţe
exterioare) asigură:
eliminarea subproduşilor sanguini în ţesuturile periarticulare;
resorbţia edemelor, cauze ale transsudării plasmei în ţesuturile moi;
îmbunătăţirea circulaţiei venoase (de întoarcere);
ameliorarea elasticităţii musculare.
20
Mobilizările active libere sunt obligatorii, bolnavul le execută fără forţarea articulaţiilor
în scopul obţinerii creşterii amplitudinii articulare. Execuţia în apă a unor serii de mişcări,
fără dureri, are efect important asupra psihicului său.
Acum, musculatura agonistă acţionează împotriva rezistenţei apei prin efort de
învingere sau cedare. Orice exerciţiu dinamic determină mobilizarea unuia sau mai
multor segmente.
Execuţia poate fi:
concentrică, prin învingerea rezistenţei externe de către musculatura agonistă (de tip
„trage”, când muşchiul se scurtează prin contracţie apropiind capetele de inserţie, iar
segmentele articulare descriu un unghi din ce în ce mai mic). Această execuţie creşte
forţa şi tonusul muscular;
excentrică, prin învingerea forţei externe a musculaturii agoniste (de tip „împinge”, când
muşchiul este scurtat prin forţa externă, care depărtează capetele de inserţie, iar unghiul
format din segmentele articulare devine din ce în ce mai mare). Se dezvoltă rezistenţa şi
elasticitatea musculară.
După stabilizarea procesului inflamator sau a durerilor (în funcţie de afecţiunea tratată),
hidrokinetoterapia îşi extinde obiectivele, urmărindu-se atât creşterea amplitudinii
articulare, cât şi corectarea eventualelor atitudini vicioase instalate.
Mobilizările active trebuie executate lent, până la unghiurile maxime, prevenind sau
combătând prin aceasta retracţiile capsuloligamentare şi limitarea mobilităţii.
Deoarece redorile au tendinţa să se producă în flexie, reeducarea se va axa cu
precădere pe exerciţii de extensie.
Mobilizarea kinetică dinamică activă exemple, pe nivele
la nivelul umărului:
- mobilizările active sunt uşurate prin manevre de presiune lente (activ-asistat),
pe muşchii trapez superior şi pectorali. Se va realiza şi o reeducare gestuală, funcţională,
chiar dacă leziunile anatomice sunt severe;
mobilizarea activă a cotului:
- se va executa cu prudenţă, dar pe durate mai lungi decât cea pe uscat, acesta
reprezentând avantajul oferit de hidrotermoterapie;
Mobilizarea kinetică dinamică activă exemple, pe nivele
mobilizarea activă a mâinii:
- va avea ca scop conservarea funcţiei prin evitarea deformării articulare şi
menţinerii mobilităţii;
la nivelul genunchiului:
- pacientul va insista pe ultimele grade de extensie.
Mobilizările active asistate

Mobilizările active asistate de terapeut sau prin instalaţii se vor executa în cadrul
programului terapeutic într-o nouă etapă, fără forţarea la nivelul unghiurilor articulare
maxime.
Metoda activ-asistată alternează procedee active cu pasive. Se foloseşte când
bilanţul muscular are valoarea 2-3 sau când subiectul este temător în mobilizarea
segmentului afectat.
Metoda cu rezistenţă presupune opunerea unor forţe exterioare, care permit
“refacerea” circuitelor kinestezice şi îmbunătăţirea forţei.
Pentru creşterea rezistenţei se folosesc şi anumite echipamente precum:
centura de înot;
labele de scafandru;
palmarele;
greutăţi cu valoare nominală mică, etc..
21
Contracţia activ-reflexă are la bază acţiuni musculare reflexe, involuntare, dar
sesizabile.
Tehnica akinetică
Tehnica akinetică se poate realiza prin următoarele procedee metodologice:
imobilizare - menţinerea pe o anumită perioadă de timp a corpului sau a unor
segmente în nemişcare, cu sau fără ajutorul unor aparate, instalaţii sau al terapeutului;
posturare - impunerea unei anumite atitudini întregului corp sau doar unor segmente;
antrenament mental - imaginarea mişcărilor posibile la nivelul segmentului lezat.
22
INFLUENŢELE HIDROTERAPIEI ASUPRA ORGANISMULUI
INFLUENȚELE ASUPRA APARATULUI LOCOMOTOR
Activitatea în apă asigură nu doar întreţinerea stării de bine, de relaxare locală şi
generală, ci şi dezvoltarea fizică armonioasă. „Mişcările realizate în imersie
prelucrează diferenţiat toate grupele musculare” (Åstrand şi Rodahl, 1977),
detensionând în special musculatura paravertebrală.
Combinarea adecvată a exerciţiilor dinamice cu cele statice determină tonifierea
structurilor musculare, cu efect pozitiv asupra posturii corporale.
Musculatura corpului este solicitată complex.
În general, la nivelul segmentelor superioare se dezvoltă musculatura centurii scapulare
şi a articulaţiei umărului.
Se dezvoltă muşchii abductori, retroductori, adductori în articulaţia scapulo-humerală,
muşchii care deplasează caudal şi medial scapula şi muşchii basculei mediale.
Prin caracterul mişcărilor, „central simetric în procedeele bras şi fluture şi axial simetric
în procedeele craul şi spate” (E. Eyestone, 1992), înotul asigură formarea unei atitudini
corporale corecte şi remedierea unor eventuale deposturări fizice.
Prin adoptarea poziţiei orizontale, se exercită influenţe pozitive asupra sistemului
osteoarticular (articulaţii, ligamente, tendoane), prin favorizarea proceselor de creştere şi
dezvoltare celulară. Fiziologii americani au semnalat la înotătorii de vârstă mică o uşoară
creştere a somatotropului (STH).
Acest hormon stimulează creşterea oaselor şi sinteza proteică şi, în combinaţie cu alţi
hormoni hipofizari (tirotropina – TSH; corticotropina – ACTH) sau cu cei tiroidieni şi
gonadali (cu rol anabolizant), intensifică creşterea în lungime a întregului corp.
Practicat în scop terapeutic, înotul asigură reeducarea neuromotorie şi osteoarticulară şi
combate afecţiuni cum sunt deviaţiile coloanei vertebrale, deficienţele globale sau
segmentare şi tulburările metabolice (obezitatea).
În cadrul recuperării somato-funcţionale, „înotul este de departe agentul terapeutic şi
corectiv cel mai răspândit şi eficient, constituindu-se chiar într-o procedură aparte,
hidrokinetoterapia (tratamentul prin mişcare în apă caldă)” (I. Drăgan, A. Demeter,
1990).

În sportul performanţă, practicanţii altor discipline se refac lucrând în bazin, pentru că
înotul reprezintă cea mai bună soluţie de realizare a celor trei „D”: dezobosire,
deconectare, divertisment.
De asemenea, celor care au suferit traumatisme musculare sau articulare, medicii
sportivi le recomandă înotul deoarece decontracturează musculatura şi exercită o
presiune articulară mică.
El solicită aparatul locomotor într-o măsură mai mică decât orice altă formă de
activitate sportivă.
Fără a deveni un factor limitativ al randamentului motric pe uscat, marele avantaj al
unei şedinţe de înot îl reprezintă solicitarea scăzută a oaselor, ligamentelor şi
tendoanelor.
Pentru persoanele vârstnice mişcarea în apă reprezintă una dintre cele mai simple
forme de practicare a exerciţiilor fizice.
De asemenea, în acest mediu şi posibilităţile de accidentare sunt reduse la minim, chiar
şi atunci când structurile motrice sunt realizate incorect.
INFLUENȚELE ASUPRA SISTEMULUI CARDIOVASCULAR
23
În general, efortul sportiv determină dezvoltarea inimii, producând o serie de modificări
adaptative, imediate sau tardive, ale sistemului cardiovascular:
frecvenţa cardiacă atinge valori maxime de 190-214 pulsaţii/minut (Saltin şi Åstrand)
şi revine la valorile repaus în câteva zeci de minute, chiar după eforturile lungi şi deosebit
de intense;
debitul cardiac creşte (la sportivi pe seama volumului-bătaie, la nesportivi pe seama
F.C.);
tensiunea arterială sistolică creşte datorită măririi forţei de contracţie a miocardului
şi a volumului sanguin circulant;
volumul fluxului sanguin şi viteza de circulaţie a sângelui cresc şi irigă abundent
musculatura şi organele interesate în efort;
pereţii ventriculari se hipertrofiază.
Practicat cu regularitate, determină dezvoltarea unei inimi tipice, bradicardice şi
hipertrofiate.
Legat de ultima caracteristică, în general la sportivi s-a înregistrat (prin metode
moderne de investigaţie – izotopi radioactivi, cateterism cardiac, ecografie) o mărire
parţială a inimii, respectiv a părţii drepte sau a celei stângi, ca semn al adaptării la efort.
Astfel, practicanţii unor sporturi care solicită mult toracele, îngreunând chiar circulaţia
sângelui la acest nivel, „se adaptează cardiac prin mărirea inimii drepte” (I. Drăgan,
1983).
În această categorie sunt incluşi halterofilii, luptătorii, judocanii, gimnaştii, boxerii şi
înotătorii.
La aceştia din urmă, se mai poate constata, datorită caracterului dinamic al efortului, un
răspuns identic şi la nivelul părţii stângi încât, în funcţie de gradul adaptării sau de
specificul probei de concurs, inima poate fi hipertrofiată dreapta, stânga sau în totalitate.
În medicina sportivă se afirmă că, odată cu întreruperea activităţii competiţionale apar
fenomene regresive doar la nivelul părţii drepte a inimii, în timp ce, mărirea părţii stângi
(consecinţă adaptativă la eforturile dinamice) este urmată de fenomene nonregresive,
fără existenţa vreunui pericol de ordin funcţional.
Datorită efortului specific, se trece progresiv de la o angajare cantitativă a inimii,
tahicardică, la o adaptare calitativă, bradicardică, cu mai puţine revoluţii cardiace pe
minut (F.C. în jur şi sub 60 bătăi/minut).
În condiţii de repaus, bradicardia de antrenament determină un consum biologic redus.
INFLUENȚELE ASUPRA APARATULUI RESPIRATOR
Necesarul de oxigen al organismului variază continuu în funcţie de efortul fizic depus.
Astfel, un bărbat adult, de constituţie normală, inspiră în stare de repaus 3,75 l de aer
pe minut.
Această cantitate de aer conţine 750 cm³ de oxigen, din care se utilizează aproximativ
o treime. În efort, absorbţia de oxigen poate creşte şi de 30 ori.
Deoarece necesarul de oxigen variază foarte mult, este foarte important ca structura
plămânilor (mai ales a săculeţilor alveolari), ritmul, volumul şi profunzimea respiraţiei să
fie adaptate cantităţii de sânge care trece prin plămâni.
La activitățile acvatice, modificările adaptative ale aparatului respirator sunt evidente.
Dintre influenţele efortului specific menţionăm:
dezvoltarea toracelui şi a muşchilor inspiratori;
creşterea posibilităţilor de a reduce sau opri temporar frecvenţa respiratorie,
în scopul înaintării mai rapide;
creşterea amplitudinii respiratorii, care favorizează sporirea ampliaţiei toracice;
creşterea debitului respirator (minut-volumul respirator) până la valori de 200
l/minut.
24
Ritmul corect al respiraţiei, sincronizat cu ritmul de execuţie al diferitelor mişcări,
precum şi învingerea presiunii apei de către musculatura diafragmatică şi abdominală în
expiraţie, au o influenţă benefică asupra unor asemenea tulburări.
De altfel, în lumea medicinii sportive, înotul a fost definit ca „abilitate de a respira în
apă”, deoarece regularizează mişcările respiratorii.
Influenţa voluntară asupra ritmului respirator este posibilă deoarece respiraţia este una
dintre cele mai corticalizate funcţii. Astfel, în acord cu structurile motrice specifice,
respiraţia poate fi oprită un timp (apnee), accelerată (polipnee) sau încetinită
(bradipnee).
În concluzie, practicarea regulată a activităților acvatice tonifică musculatura
respiratorie, iar expiraţia şi inspiraţia devin profunde.
INFLUENȚELE ASUPRA SISTEMULUI NERVOS
De multe ori înotul este recomandat ca activitate recreativă, pentru funcţiile de
divertisment, destindere, odihnă activă, recreere, refacere psihică şi formare.
De asemenea, el reprezintă şi o activitate compensatorie, cu rol de recuperare a celor
cu disfuncţii psihice sau motrice, generate de accidente, boli profesionale sau fond
genetic tarat.
În acest caz, înotul este recomandat în profilaxia stresului şi în ameliorarea bolnavilor
psihic sau a persoanelor cu handicap neuro-psihic sau neuro-motor.
Prin scăderea greutăţii corpului, înotătorul trăieşte senzaţii neobişnuite în viaţa terestră,
senzaţii asemănătoare stării de imponderabilitate, care se răsfrâng favorabil asupra sferei
mentale.
Sfidând legile gravitaţiei, cel care înoată are satisfacţia „mişcărilor uşoare”.
Prin diminuarea senzaţiei de greutate corporală, efectele simplelor execuţii acvatice,
destinate relaxării şi destinderii sau practicilor terapeutice, depăşesc sfera anatomo-
funcţională, iar asocierea înotului cu factorii naturali de mediu, asigură sănătatea psihică
a individului, echilibrul afectiv, mobilizarea voluntară etc.

Sistemul endocrino-vegetativ – cuplul adreno-colinergic şi glandele endocrine (tiroidă,
suprarenale şi pancreas, care reglează umoral adaptarea la efort) – stabilizează echilibrul
psiho-afectiv şi induc treptat o stare psihică bună.
Această echilibrare neuro-vegetativ-endocrină, pe care tratatele de neurofiziologie o
numesc „regim de economie vagală”, reprezintă un factor protector împotriva stresului
zilnic.
Solicitările acvatice specifice au influenţă pozitivă şi asupra somnului.
INFLUENŢA HIDROTERAPIEI ASUPRA COMPORTAMENTULUI PSIHOMOTRIC
Mediul acvatic solicită o adaptare senzori-motrică atipică, iar înotul reclamă în primul
rând anumite capacităţi de înţelegere şi interpretare rapidă a stimulilor pentru adecvarea
actelor şi acţiunilor motrice.
Deşi este un sport mobilizator funcţional (Kodim), înotul de performanţă presupune
în mod prioritar dezvoltarea acestor capacităţi senzori-motrice.
Perfecţionarea sau dinamizarea funcţionalităţii analizatorilor - adaptarea - va asigura
rafinarea pragurilor de sensibilitate.
Gradul de specializare al analizatorilor implicaţi în activitatea sportivă asigură precizia
mişcărilor - coordonarea.
INFLUENŢA HIDROTERAPIEI ASUPRA COMPORTAMENTULUI PSIHOMOTRIC
Datorită complexităţii sarcinii de coordonare în ambianţă fluidă, înotul dezvoltă
sensibilitatea, ca funcţie de semnalizare, de transformare a influenţelor externe sau
interne în senzaţii (procese psihice ale cunoaşterii elementare).
25
Înotul ameliorează aptitudinile psihomotrice, prelucrând şi integrând prioritar parametrii
spaţiali ai mişcării (direcţie, distanţă, formă, amplitudine) şi apoi pe cei temporali (ritm,
durată).
Este asigurată elaborarea formulelor verbale interioare, în care sensibilitatea trece
progresiv dintr-un registru de funcţionare extern, într-unul intern.
Spre deosebire de alte discipline, cu excepţia gimnasticii, înotul determină constituirea
rapidă a schemei corporale şi spaţiale, în genere a propriului Eu, prin fundamentarea
sensibilităţii posturale şi definirea conştiinţei sinelui.
INFLUENŢA ASUPRA METABOLISMULUI ENERGETIC
În strânsă legătură cu aspectele senzorialităţii menţionate anterior, adaptarea la
temperatura apei şi a aerului umed din bazin asigură ameliorarea sensibilităţii termice.
Stimulii puternici, produşi de temperatura apei – 25-28° C (specialiştii domeniului
medical consideră rece apa între 0 şi 26° C), induc iniţial vasoconstricţie capilară.
Aceasta determină o rată ridicată a metabolismului energetic şi generarea unei cantităţi
sporite de energie calorică, ce intensifică circulaţia.
Ulterior se produce o vasodilataţie reflexă, iar ca urmare a practicării sistematice a
înotului sistemul metabolic lucrează economic, pentru a satisface cerinţele efortului
specific.
INFLUENŢA ASUPRA METABOLISMULUI ENERGETIC
Amintim în acest context că, particularităţile efortului la înot sunt legate de:
poziţia orizontală a corpului înotătorului, ce creează probleme mecanice şi fiziologice
deosebite de cele ale poziţiei verticale;
greutatea specifică micşorată cu o cantitate egală cu greutatea volumului de apă
dislocat (principiul lui Arhimede);
activitatea dinamică a aparatului motric desfăşurată, deoarece apa nu oferă un sprijin
solid, ci unul mobil;
dificultatea sarcinii de coordonare în condiţiilor unor informaţii senzorial-perceptive,
legate de mişcare, mult „deformate”;
presiunea apei asupra cutiei toracice care solicită intens musculatura inspiratorie,
dezvoltând inima şi toracele.
26
BODY WELLNESS AND SPA MASAJUL – REPERE ISTORICE
La omul contemporan, stresat în permanenţă, masajul îşi are o poziţie deloc
neglijabilă în arsenalul mijloacelor profilactice împotriva oboselii fizice, dar mai ales
psihice, în prevenirea unor afecţiuni cu caracter profesional (este şi cazul sportivelor) şi
bineînţeles în tratarea unor boli şi traumatisme, în special la nivelul aparatului locomotor,
şi recuperarea sechelelor după boli (traumatice, circulatorii, neuromusculare, etc.).
Scurt Istoric al Masajului
• Cu circa 3000 ani î.E.N., Masajul era practicat de chinezi (practicanţii erau preoţii-
medici) pentru activarea circulaţiei şi stimularea, respectiv liniştirea nervoasă;
• În India antică, în "cartea vieţii", scrisă acum circa 2800 de ani, se vorbeşte de
masaj (reguli, indicaţii, contraindicaţii);
• Mai reţinem din unele documente practicarea empirică a masajului la egiptenii
antici, la asirieni şi babilonieni, persani şi evrei;
• Grecii antici foloseau masajul preparator (la atleţi), cel de refacere, precum şi
automasajul (celebrii medici greci ai antichităţii, herodicos şi hipocrat, cunoşteau
influenţele masajului şi ale exerciţiilor fizice asupra organismului şi le prescriau
pacienţilor lor);
• La romani, masajul se practica în băile publice, dimineaţa pentru stimulare şi
seara pentru dezobosire (Celsius, Galenus au descris unele proceduri de masaj);
• Deşi în evul mediu masajul şi îngrijirea corpului au fost neglijate, în cartea scrisă
de Avicena - “Cartea legilor medicinii"- se vorbeşte de masaj în asociere cu băile
şi dieta;
• Renaşterea reprezintă o impulsionare a masajului, în lucrarea tipărită de
Hyeronimus Mercurialis în 1569, la veneţia, “De arte gymnastica", se descrie
practica masajului;
• În epoca modernă, suedezii P. Ling (1776-1839) şi G. Zander pun bazele
ştiinţifice ale gimnasticii şi masajului, şi construiesc chiar o serie de aparate
pentru masajul mecanic, care azi au evoluat enorm.
Masajul in spatiul Carpato – Danubiano – Pontic
La noi în ţară sunt de menţionat lucrările:

• "Masajul, istoricul, manipulaţiile, acţiunea fiziologică şi tratamentul câtorva
maladii prin acest remediu", scrisă în 1885 de R. P. Manga;
• "Masajul şi mobilizarea, ca tratament în unele fracturi", scrisă în 1889 de N.
Hălmagiu.
• După înfiinţarea Oficiului Naţional de Educaţie Fizică, în 1922, începe şi în ţara
noastră pregătirea specialiştilor în masaj.
• În 1933 este tradusă lucrarea francezului M. Defrumeris, "Masajul practic şi
teoretic, general şi parţial".
• La Bucureşti, la catedra de gimnastică medicală de pe lângă ONEF, cursul de
masaj era predat de prof. dr. Ion Lascăr şi asistenta Valentina Roşca (în 1930
aceasta din urmă publică lucrarea "Elemente de masaj şi gimnastica medicală").
• Cel care a dus la noi dimensiuni gimnastica medicală şi masajul, fiind pe bună
dreptate socotit azi fondatorul gimnasticii medicale moderne şi a masajului în ţara
noastră, este regretatul prof. dr. Adrian Ionescu, care prin numeroasele publicaţii,
actuale şi în zilele noastre, contribuţii şi formarea de noi specialişti se înscrie ca
una din marile personalităţi ale ştiinţei medicale româneşti contemporane, cu
deosebit accent în medicina culturii fizice.
27
• După anul 1930, în Transilvania, masajul este răspândit ca practică medicală,
mai ales în sanatorii şi staţiuni balneoclimaterice sub impulsul Prof. dr. Marius
Sturza, care după 1940 îl „implementează" şi la Bucureşti, pe baze ştiinţifice.
• După 1950, în cadrul noului Institut de Balneologie reînfiinţat de regretatul
Prof. dr. Traian Dinculescu, masajul medical îşi câştigă un important şi
binemeritat rol în terapia medicală, datorită eminentului cercetător şi
practician, dr. Tudor Agârbiceanu. Acest medic de mare reputaţie în domeniul
balneo-fizioterapiei, a creat o adevărată şcoală de maseuri medicali, ale cărei
efecte şi rezultate sunt recunoscute şi în zilele noastre.
Definiția Masajului
• Originea cuvântului masaj este incertă. Se presupune că derivă fie din grecescul
massein = a frământa, fie din cuvântul mass = a apăsa. Indiferent de
originea sa, cuvântul masaj s-a impus, ca şi tehnica respectivă.
• Masajul a fost întotdeauna asociat şi cu anumite procedee complementare,
ajutătoare.
• De aceea această ramură medicală a căpătat denumirea de "Masaj şi tehnici
complementare".
• Fundamentarea sa ştiinţifică din ce în ce mai profundă, răspândirea sa tot mai
largă şi cuantificarea sa metodologică şi tehnică justifică câştigarea denumirii de
"Masoterapie", care se impune tot mai mult.
• Sufixul de „terapie" arată locul său alături de celelalte terapii ale recuperării
medicale (electroterapie, hidroterapie, fototerapie, magnetoterapie,
kinetoterapie, laseroterapie, balneoclimatoterapie )
• Una din cele mai corecte şi sintetice definiţii ale masajului a fost formulată
de reputatul Profesor Adrian N. lonescu, ca fiind: „o prelucrare metodică a
părţilor moi ale corpului, prin acţiuni manuale sau mecanice, în scop fiziologic sau
curativo-profilactic".
• Masajul manual este cea mai veche, răspândită şi eficace formă de abordare a
părţilor moi ale corpului omenesc.
• Acelaşi reputat autor afirmă că mâna (maseorului), prin multiplele sale proprietăţi
„devine prin practică îndelungată, cel mai valoros şi mai eficient aparat de
masaj".
• Masajul este definit ca o prelucrare sistematică a părţilor moi ale copului uman,
prin mijloace manuale şi/sau instrumentale (mecanice, hidrice, electrice, etc.), în
scop igienic, de întreţinere a sănătăţii şi bunei funcţionări a organismului (de
exemplu: stimularea prin masaj a circulaţiei de întoarcere venoase, capilare,
limfatice), de prevenire a unor tulburări funcţionale (surmenaj, edeme de stază,
etc.) şi tratare a unor afecţiuni organice sau funcţionale a unor traumatisme ale
aparatului locomotor sau recuperării unor sechele posttraumatice. - Prof. I.
Drăgan
Clasificarea masoterapiei
1. După persoana care efectuează masajul:
a - masajul efectuat de către o altă persoană (maseur; masor);
b - automasajul.
2. După regiunea la care se aplică:
a - masaj somatic (asupra părţilor moi superficiale)
• general:
extins la întreaga suprafaţă a corpului;
restrâns la părţile mai bogate în ţesuturi moi;
• parţial:
regional, pe o parte importantă şi bine definită a corpului;
28
segmentar pe porţiuni anatomice distincte, în special membre;
local pe porţiuni mici de piele şi ţesut subcutanat, pe grupe de
muşchi, pe articulaţii;
b - masajul profund (asupra organelor interne).
3. Dupa originea, tehnica si metodologia de aplicare:
a - masajul occidental, manual (efectuat de catre maseur):
masajul clasic: tehnici clasice
tehnici speciale:
• pentru piele :
kineplastia Morice;
petrisajul Jaquet & Leroy;
masajul trofic Glerant;
• pentru capsula articulara : masajul profund Cyriax;
• pentru segmente :
masajul de apel al toracelui, pentru membrul superior;
masajul de apel al abdomenului, pentru membrul inferior;
• pentru afectiunile veno - limfatice :
drenajul manual limfatic Leduc&Godard;
metoda van der Mohlen;
masajul talpii venoase Lejars;
masajul reflex:
• Masajul reflex conjunctiv;
• Masajul reflex segmentar;
• Masajele reflexe speciale:
• Reflexologia vertebrala;
• Reflexologia limbii;
• Reflexologia endonazala;
• Reflexologia auriculara;
• Reflexologia irisului;
• Reflexologia intestinului gros;
• Reflexologia dintilor;
• Reflexologia palmara;
• Reflexologia plantara;
• Neuralterapia;
b - masajul oriental:
Osteopresura – masajul periostal;
Digitopresura - presopunctura:
• craniopresura;
• rinofaciopresura:
• auriculopresura;
• mano si podopresura :
pe punctele de acupunctura;
pe sistemul pumn - glezna
• presura generala pe punctele de acupunctura ale meridianelor;
• touch for health;
Metode combinate, (masaj pe puncte si meridiane energetice combinat cu
tehnici de manipulare articulara, întinderi si masaj muscular decontracturant):
Chinezesti
• Ngam;
• Tao-lnn;
• Tui –Na;
Japoneze
• Do-lnn;
• Ann-ma;
29
• Shiatsu;
• Yumeiho;
Thailandeze
• Thai – masaj;
EFECTELE MASAJULUI
Efectele circulatorii se evidenţiază la nivelurile capilar, venos şi limfatic.
• De exemplu, manevrele de efleuraj sprijină, stimulează circulaţia venoasă de
întoarcere, cea superficială, uşurând astfel munca inimii. Asociind la această
manevră blândă unele manevre mai puternice, cum sunt presiunile, se acţionează şi
asupra circulaţiei venoase de întoarcere profundă, cu efect folosit în patologia
venoasă.
• În ceea ce priveşte circulaţia limfatică, anumite proceduri (ex. - efleurajul mai
energic, alunecări profunde pe membre, fricţiunile) activează circulaţia limfei în sens
centripet, combătând astfel staza limfatică.
• De reţinut că anumite proceduri de masaj (efleuraj, fricţiuni, etc.) induc, local, o
secreţie histamină şi acetilcolină care vor produce o vasodilataţie periferică, locală
(hiperemia pielii), ceea ce exprimă o activare circulatorie cu consecinţe metabolice
la care intervin şi alte mecanisme (nervoase, hormonale, etc.).
Efectele musculare rezultate ca urmare a aplicării anumitor manevre de masaj

(frământatul, tapotamentul, etc.) pe cale mecanică (directă) şi reflexă (indirectă) şi care
activează circulaţia din muşchi, stimulează creşterea agenţilor nutritivi şi în acelaşi timp
favorizează eliminarea unor cataboliţi nocivi, în special la sportivi (acid lactic, peroxizi
lipidici, etc.); de asemenea, se stimulează elasticitatea şi forţa de contracţie a fibrelor
musculare.
• Manevrele uşoare (efleurajul) au efecte liniştitoare, decontractante asupra
muşchilor, mai ales când masajul foloseşte unele unguente relaxante .
Efectele metabolice sunt urmarea unor proceduri stimulative (baterea sau

tapotamentul, vibraţiile energice, etc.) care activează metabolismul astfel: mobilizează
grăsimile din stratul celular subcutanat, contribuind la arderea acestora şi scăderea
ţesutului subcutanat în exces.
• Prin activarea circulaţiei locale se induce un aport crescut de oxigen, fosfaţi,
glucoză, trigliceride, acizi graşi liberi şi alţi nutrienţi, în special la nivel muscular,
contribuind astfel la creşterea eficienţei mecanice, mai ales la nivel muscular.
• Tot prin efecte metabolice şi într-o mai mică măsură prin stimularea secreţiei
sudorale (ca urmare a deschiderii porilor glandelor sudoripare), masajul favorizează
eliminarea unor cataboliţi de uzură, nocivi pentru organism (acid lactic, uree,
creatinină, acid uric, peroxizi lipidici, etc.).
Efecte reflexe
• Multă vreme s-a acordat atenţie efectelor mecanice ale masajului şi mult mai târziu
a fost pusă în evidenţă acţiunea reflexă a masajului, a unor proceduri (ex.
efleurajul, vibraţiile fine) care excită receptorii pielii şi în acest fel informează
anumiţi centri nervoşi, care la rândul lor declanşează reacţii de răspuns la nivelul
unor organe şi ţesuturi.
• Pentru realizarea acestui efect, manevra de masaj (netezirea) se execută blând un
timp mai îndelungat, ceea ce va provoca o liniştire a sistemului nervos central şi o
relaxare a musculaturii scheletice, pe căi reflexe (aferente-eferente).
• Asocierea acestor proceduri de masaj cu gheaţă (masaj cu gheaţă) diminuează
senzaţiile dureroase posttraumatice, prin vosoconstricţia periferică pe ca o induce,
şi diminuarea temperaturii locale, ceea ce provoacă o veritabilă anestezie locală.
30
• Tot prin mecanisme reflexe masajul influenţează favorabil şi sfera
endocrinometabolică, efectele depinzând de manevrele folosite, de ritmul şi
intensitatea lor, dar şi de reactivitatea individuală.
• Se înţelege că prin aceste efecte, ca şi prin efectul mecanic direct, masajul
contribuie efectiv la menţinerea calităţii epidermului.
• Aceste efecte ale masajului se referă, în general, la masajul manual.
• Dacă ne referim la diverse alte forme de masaj, cum ar fi cel reflex (masajul
periostal sau pe anumite zone cutanate refelxogene), mecanic (vibromasajul),
electric (electromasajul), hidromasajul (masajul cu jet de apă, masajul subacvatic),
vom adăuga acestor efecte ale manevrelor propriu-zise de masaj, efectele apei
calde, ale curentului electric sau efectele mecanice ale diverselor aparte (în special
vibromasatoare).
• Fără a diminua eficienţa masajului instrumental, masajul manual rămâne superior,
el creând ambianţa organică şi psihică dintre cel masat şi masor, ceea ce duce la o
creştere a eficienţei (probabil şi prin mecanisme de tip placebo).
• De aceea considerăm necesar ca fiecare sportiv să aibă cunoştinţe de masaj, să
poată efectua, la nevoie, un masaj colegului (în special în cadrul competiţiilor
sportive) şi bineînţeles să se poată automasa
31
CONDIŢII ŞI REGULI PENTRU PRACTICAREA BODY
WELLNESS AND SPA
LOCAŢIA Şl MOBILIERUL
• Masajul trebuie aplicat într-un spaţiu anume destinat, considerat şi denumit ca

sală sau cabinet de masaj.
• Încăperile în care se practică masajul trebuie să fie largi, bine luminate şi
aerisite, amplasate într-un circuit funcţional bine stabilit.
• Este de la sine înţeles că temperatura microclimatului din încăperi trebuie să
corespundă confortului termic al unui individ dezbrăcat, adică minimum 20°C.
• Pereţii sălii de masaj trebuie să fie vopsiţi în ulei sau placaţi cu faianţă şi
pardoseala să fie din mozaic sau gresie, pentru asigurarea unor condiţii igienico-
sanitare corespunzătoare.
• În sala de masaj sau într-o încăpere imediat alăturată şi cu o directă comunicare
trebuie să fie instalată o chiuvetă pentru spălarea mâinilor maseurului,
obligatorie după fiecare pacient tratat.
• Lângă sala de masaj trebuie amenajată o încăpere destinată vestiarului
pentru dezbrăcarea-îmbrăcarea pacienţilor.
• Pentru executarea masajului trebuie să existe un pat special şi o banchetă
(preferabil de lemn).
• Patul trebuie să fie înalt, adică la o înălţime medie minimă convenabilă
maseurului, care nu trebuie să se aplece în timpul executarii manevrelor sale.
• Deci, înălţimea trebuie să fie de cel puţin 70- 75 cm. Lungimea - 2 metri,
lăţimea - 70 cm.
• Este de preferat ca patul să aibă 2-3 segmente separate şi articulate care să
permită rabaterea acestora în vederea posibilităţii executării masajului în
diverse poziţii.
• Bineînţeles, patul va fi acoperit cu un cearşaf, altul fiind disponibil şi destinat
acoperirii regiunilor nemasate ale pacientului.
PREGĂTIREA ŞL APTITUDINILE SPECIALISTILOR
• Despre pregătirea şi aptitudinile profesionale ale specialiştilor în practica

masajului (masori) s-a discutat foarte mult.
• Se afirmă că un bun masor se naşte, nu se formează.
• După părerea noastră, această afirmaţie este adevărată numai în ceea ce
priveşte aptitudinile fizice şi psihice naturale, favorabile acestei activităţi
pentru că tehnica şi metodele curente se învaţă şi se desăvârşesc prin practică
îndelungată.
• Oricine practică masajul, dar mai ales masorul profesionist, este un om de talie
medie, cu o constitutie robustă, o musculatură bine dezvoltată, o bună mobilitate
articulară şi o mare abilitate manuală.
• O înălţime a corpului prea mare sau prea mică, o greutate în disproporţie cu
înălţimea, o musculatură insuficientă sau dezvoltată în exces, nu sunt potrivite
pentru această profesiune.
• Un bun masor dispune de capacitatea de a se adapta cu uşurinţă la toate
exigenţele privind efectuarea masajului; are capacitatea de a-şi doza efortul,
de a se încorda sau relaxa, de a se controla şi rezista cât mai mult la efortul
monoton şi de lungă durată, specific acestei activităţi.
32
• Fiind pus deseori în situaţia de a lucra mai multe ore în şir, el trebuie să
acţioneze cu măsură şi calm, fără grabă şi cu o cheltuială minimă de
energie.
• Pentru a nu obosi, îşi va folosi mâinile pe rând şi va face mici pauze după
fiecare regiune sau segment masat şi după fiecare şedinţă sau oră de lucru.
• Profesiune de masor necesită o perfectă stare de sănătate şi o bună capacitate
funcţională a organismului.
• Printr-o bună pregătire fizică generală şi printr-un antrenament profesional
metodic, el ajunge să capete, pe lângă forţă şi rezistenţă, supleţe şi
îndemânare în lucru, sensibilitate şi ritm, calităţi care asigură întotdeauna
succesul în practică.
• Lucrând raţional şi folosind mai multă abilitate decât forţă, specialistul reuşeşte
să obţină rezultate foarte bune, fără a se expune la oboseală.
• Mâinile lui trebuie să aibă o mărime potrivită; este desigur mai bine să fie
largi şi cărnoase decât lungi şi osoase.
• Pielea de pe palme trebuie să fie uscată, moale şi caldă.
• Degetele să fie puternice, dar mobile.
• Despre un masor priceput se spune că are o "mână uşoară", când ştie să gradeze
intensitatea şi ritmul manevrelor în raport cu volumul ţesuturilor prelucrate şi
cu sensibilitatea celui masat. Pentru aceasta este nevoie de un simţ perfect al
pipăitului şi de o bună coordonare a mişcărilor.
• Practica masajului pune pe specialist în contact cu persoane foarte diferite din
punct de vedere al vârstei, sexului şi stării sociale, sau al stării de sănătate, al
constituţiei morfologice şi funcţionale şi al sensibilităţii.
• El trebuie să corespundă tuturor împrejurărilor şi să satisfacă toate exigenţele,
nu numai printr-o execuţie tehnică perfectă şi printr-o aplicare adaptată a
procedeelor de masaj, ci şi printr-o înfăţişare care să inspire sănătate, printr-o
atitudine corporală controlată şi printr-o comportare foarte corectă.
REGULI DE IGIENĂ
• Specialistul îşi dezvoltă şi îşi păstrează calităţile sale profesionale printr-un

regim corect de viaţă şi de muncă.
• El dovedeşte o grijă meticuloasă, permanentă pentru curăţenia
corporală şi igiena echipamentului său.
• Spălatul pe mâini, înainte şi după fiecare şedinţă de masaj, este o regulă care are
ca scop să evite transmiterea germenilor patogeni de la o persoană la alta.
• Masorul, bărbat sau femeie, are unghiile foarte îngrijite, părul scurt sau acoperit
şi nu poartă inele, brăţări sau alte podoabe care îl pot stânjeni în muncă,
sau pot leza pielea celui pe care îl masează.
• Nu va folosi parfumuri sau pomezi cu miros puternic; nu va fuma şi nu va abuza
de băuturi alcoolice.
• Va evita muncile fizice grele şi chiar sporturile care obosesc, înăspresc sau rănesc
pielea palmelor.
• Pentru a deveni un bun specialist, masorul trebuie să-şi însuşească o serie de
cunoştinţe de bază, despre forma şi structura corpului, despre funcţiunile
organismului sănătos şi despre semnele cele mai caracteristice ale diferitelor stări
patologice.
• Aceste cunoştinţe îi vor ajuta să înţeleagă importanţa efectelor pe care le
poate obţine prin masaj, în raport cu mijloacele tehnice şi principiile metodice
aplicate.
• Pregătirea teoretică îi dă convingerea în valoarea activităţii sale şi îl face să
lucreze mai sigur de sine.
33
• În raporturile sale cu cei pe care îi masează, tehnicianul va proceda cu mult tact
şi înţelegere, cu seriozitate şi conştiinciozitate.
• El trebuie să fie întotdeauna bine dispus şi comunicativ, dar cuviincios şi discret
• La rândul lor, persoanele care doresc să fie masate trebuie să respecte
câteva reguli elementare de igienă individuală, mai ales în ceea ce priveşte
curăţenia.
• Masajul manual se aplică în marea majoritate a cazurilor direct pe piele şi numai
în împrejurări speciale se poate aplica şi peste rufele de corp.
• Înainte de şedinţa de masaj se scot hainele care ar stânjenii mişcările,
circulaţia sângelui sau respiraţia liberă şi se descoperă complet regiunea sau
segmentul care se prelucrează. Pentru a trece mai departe, se acoperă părţile
masate cu un cearşaf sau prosop.
• Nu este bine să dezbrăcăm pe cei pe care îi masăm mai mult decât trebuie,
pentru a nu le expune corpul la răceli prin pierderea inutilă de căldură şi deseori
pentru a menaja pe cât posibil sentimentele de pudoare ale fiecăruia.
• Pentru masajul igienic, orele cele mai potrivite sunt cele de dimineaţa sau
dinaintea mesei de seară.
• Masajul terapeutic se poate executa şi peste zi, la 2-3 ore după masă, sau în aşa
fel încât şedinţa să se termine cu cel puţin o jumătate de oră înaintea meselor
principale.
• Oricine se prezintă la masaj trebuie să-şi satisfacă mai întâi nevoile naturale de
evacuare a intestinului sau a vezicii urinare.
REGULI METODICE
• Cel masat este sfătuit să păstreze în timpul şedinţei o poziţie comodă de

repaus, să-şi relaxeze musculatura şi să evite orice încordare fizică şi psihică.
• În anumite cazuri, este recomandat să urmărească desfăşurarea manevrelor
de masaj şi să comunice executantului tot ce simte.
• Efectele masajului depind în bună măsură de felul cum sunt orânduite şi
îmbinate între ele diversele procedee tehnice.
• Adaptarea acestor procedee la caracterele anatomice şi funcţionale ale
fiecărei regiuni sau segment, ţesut sau organ, precum şi la necesităţile fiecărui
caz în parte depinde întotdeauna de priceperea şi experienţa executantului.
• De regulă, masajul se începe prin manevre ample, suple şi uşoare, cu caracter
pregătitor şi progresează încet în amplitudine şi forţă, până ce atinge intensitatea
necesară, după care scade treptat, iar şedinţa se încheie prin manevre
lungi, liniştitoare.
• Urmărim, după cum se vede, un fel de curbă ascendentă şi descendentă a
intensităţii manevrelor, care se repetă pe fiecare regiune sau segment al corpului.
• În practică, nu suntem obligaţi să pastrăm întotdeauna schema metodică,
stabilită ca formă de bază a masajului şi nici să respectăm întocmai succesiunea
cunoscută a procedeelor clasice de masaj.
• Intinderea sau intensitatea, ritmul şi numărul de repetări al manevrelor pot fi
schimbate după nevoie.
• Aceste modificări de metodică sunt necesae mai ales în aplicare masajului
general.
• Vor apare desigur diferenţe evidente între masajul general al unui bărbat
robust, cu muşchii tari şi ţesuturile dense, şi al unei femei fine cu muşchii
subţiri şi ţesuturile moi; între masajul unui copil plăpând şi al unei persoane în
vârstă.
• Hotărâtoare pentru alegerea, orânduiala şi adaptarea manevrelor sunt de fapt
reacţiile subiective şi obiective ale celui masat.
34
• Sensibilitatea durerea, jena, contracturile musculare sau alte semne de
încordare şi nelinişte pe care le manifestă acesta, se datoresc fie unei
executări defectuoase a manevrelor, fie unor greşeli de dozare şi gradare a lor.
• Durata şedinţei de masaj variază după prefeinţe, dar mai ales după necesităţi;
uneori sunt agreate manevrele lente şi uşoare, care prelungesc durata masajului,
alteori sunt indicate manevrele scurte, vii şi cu intensitate
crescută, care scurtează şedinţa.
• Masajul local poate dura 10-15 min, cel regional 15-30 min, iar cel general 50 -
60 minute.
• O şedinţă de masaj nu trebuie să depăşească niciodată durata de o oră, pentru că
devine obositoare atât pentru cel masat, cât şi pentru cel care masează.
• După şedinţele de masaj cu caracter stimulant, se recomandă câteva exerciţii
fizice de înviorare şi de respiraţie, care permit reluarea oricărei activităţi, fizice
sau intelectuale.
• După şedinţele lungi de masaj liniştitor, apare nevoiea de repaos şi de menţinerea
relaxării, care poate să dureze de la câteva minute, la o jumătate de oră şi chiar
mai mult.
• Efectele masajului se resimt chiar după prima şedinţă, dacă
aceasta este bine executat; dar efectele lui slăbesc treptat în orele ce urmează,
până ce dispar.
• Pentru a obţine efecte de durată este nevoie de un număr mai mare de şedinţe,
executate în serie.
• O serie minimă nu poate fi mai mică de 10 -12 şedinţe
MIJLOACE AJUTĂTOARE
• Pentru executarea masajului folosim mai întotdeauna metoda cea mai simplă a
"mâinilor curate"; pentru a face pielea mai netedă şi mai alunecoasă, putem
folosi pulberi fine, substanţe grase sau lichide.
• Aceste substanţe se întind într-un strat foarte subţinre şi uniform, atât pe palmele
şi degetele celui ce execută masajul, cât şi pe regiunea ce urmează să fie masată.
• Pulberile întrebuinţate în masaj sunt de origine minerală sau vegetală.
• Primele provin din oxizi şi săruri minerale, cu reacţii chimice neutre, lipsite
de toxicitate care nu se alterează în contact cu substanţele organice.
• Dintre oxizi indicăm "albul de zinc", care are slabe proprietăţi sedative şi
antiseptice, dar este un putemic absorbant al secreţiei sudorale.
• Pudra de talc s-a dovedit a fi cea mai practică şi mai igienică. Talcul (silicat de
magneziu hidratat) nu se combină cu alte substanţe chimice şi nu atacă
ţesuturile; nu se alterează cu timpul şi nu aderă la pielea pe care o curăţă,
absorbind secreţiile sudorale şi sebacee sau alte impurităţi şi căzând o dată cu
ele.
• Grăsimile folosite în masaj sunt de origine vegetală şi minerală. În măsură mai
mare au fost folosite în trecut uleiurile vegetale de măsline, seminţe de in,
rapiţă, floarea-soarelui, iar cele din cacao, ricin, migdale dulci etc. intră în
compozitia unor creme sau pomezi cosmetice sau medicinale.
• Grăsimile minerale sunt de regulă produse din distilarea petrolului. În masaj se
foloseşte mai ales vaselina şi uleiul de vaselină, care nu au miros, nu sunt
absorbite de piele şi nu se alterează în contact cu substanţele organice,
acide sau alcaline.
• Glicerina este o substanţă grasă de consistenţă siropoasă, fără culoare şi fără
miros, are o reacţie chimică neutră şi nu se alterează în contact cu alte
substanţe chimice organice sau anorganice, se dizolvă în apă şi se combină uşor
cu acizii graşi, oleic, stearic şi palmitic.
35
• Este un foarte bun emolient, dar nu trebuie să fie prea des întrebuinţată în stare
pură, pentru că devine iritantă şi chiar caustică pentru piele.
• Glicerina intră în compoziţia cremelor, emulsiilor săpunurilor şi altor
produse medicinale şi cosmetice de uz curent.
• Grăsimile animale şi vegetale pot fi transformate în săpunuri.
• În săpunurile medicinale sunt încorporate diferite medicamente cu bază de
borax, sulf, rezorcină, gudron etc.
• Apa de săpun este folosită foarte frecvent în masajul umed.
• Cremele sunt emulsii de grăsimi, la care se adaugă diferite alte medicamente,
vitamine sau hormoni.
• Pot fi preparate şi creme negrase, pe bază de stearină, caseină, gelatină şi alte
albumine animale, care servesc unor scopuri cosmetice sau terapeutice.
• Tincturile sunt soluţii în aclool concentrat ale unor substanţe chimice,
organice şi anorganice cu proprietăţi antiseptice şi stimulatoare pentru circulaţia
şi nutriţia pielii.
• Tincturile aromatice sunt preparate din anurnite uleiuri volatile sau esenţe
naturale ori artificiale, cu miros agreabil şi înviorator.
• Preparatele care conţin substanţe grase sunt îndepărtate de pe piele, după
fiecare şedinţă de masaj, prin spălare cu apă caldă şi săpun şi prin ştergere cu
tampoane îmbibate cu alcool diluat.
• Pulberile uleiurile şi alte substanţe organice şi anorganice folosite în masaj pot fi
combinate între ele după diferite formule şi procedee de preparare.
• Ele se găsesc în comerţ sau se prepară în farmacii, după ordonanţe
medicale, sub formă de uguente, balsamuri, loţiuni, emulsii, soluţii.
• În aceste preparate sunt cuprinse şi substanţe medicamentoase cu rol antiseptic,
antiinflamator, vasodilatatoare şi vasoconstrictoare, excitante sau sedative.
• Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt preparatele cu esenţă de terebentină,
camfor, salicilat de metil, acid salicilic, rezorcină, acid boric sau borax, acid tanic,
alcool, eter şi altele.
• Numărul acestor formule şi preparate creşte continuu, iar denumirea lor se
schimbă de la ţară la ţară sau de la un fabricant la altul.
• Se atrage atenţia tuturor specialiştilor sau nespecialiştilor în tehnica
masajului, să folosească aceste preparate cu mult discernământ, după ce
cunosc bine conţinutul lor şi efectele substanţelor din care se compun, dozarea
şi gradarea lor, preferând pe cele care nu se alterează cu timpul şi nu exercită
nici o influenţă vătămătoare asupra organismului.
36
PROCEDEELE ŞI TEHNICILE PRINCIPALE ŞI SECUNDARE
DE MASAJ ASOCIATE BODY WELLNESS AND SPA
Procedeele principale de masaj

NETEZIREA
•Definiţie: - constă în alunecarea uşoară şi ritmică efectuată asupra tegumentelor, în

sensul circulaţiei de întoarcere (venoasă şi limfatică).
Tehnica de execuţie:
1. Netezirea simplă:
• Mâna maseurului alunecă cu palma ferm şi complet aplicată pe piele în sens centripet,
cu o presiune crescândă, atingând un maxim la mijlocul suprafeţei şi scăzând
intensitatea presiunii spre sfârşit.
• Se impun următoarele precizări:
- policele se poate opune celorlalte degete, în funcţie de segmentul masat;
- degetele mâinii pot fi lipite între ele sau larg deschise;
- mâna poate fi împinsă sau trasă;
- mişcarea poate fi scurtă sau lungă;
- poziţia palmei poate fi paralelă, perpendiculară sau oblică, faţă de direcţia mişcării;
2. Netezirea în greblă:
• Netezirea se execută cu nodozităţile articulare ale falangelor

degetelor flectate, pumnul fiind închis, iar alunecarea pătrunzătoare (în spaţiile
intermusculare sau în cazul unor regiuni acoperite de fascii puternice: plantă, faţa
laterală a coapsei, etc).
3. Netezirea şerpuită:
•Mâna aplicată longitudinal, cu degetele strânse se mişcă în zig-zag în sens centripet,

fără avăntări bruşte.
4. Netezirea în cleşte:
•Degetul mare împreună cu celelalte degete, imitând acţiunea unui cleşte, alunecă în
această poziţie pe tot traiectul muşchiului sau tendonului masat.
5. Netezirea cu extremitatea degetelor:
•Degetul mare (policele) sau mai multe degete dispuse aproape perpendicular pe
regiunea masată se deplasează încet , apăsând adânc ţesuturile.
6. Netezirea alternantă:
•Se lucrează alternant cu ambele mâini care execută acelaşi tip de manevră, cu
ritm specific, iar mâinile dau impresia că se încrucişează sau că se deplasează una pe
sub cealaltă.
7. Netezirea cu îngreuiere:
• O mână se aplică cu partea dorsală pe suprafaţa masată, iar în palmă se pun degetele
mâinii opuse sau o mână se aşează cu faţa palmară în contact cu suprafaţa masată,
iar suprafeţele interne ale degetelor mâinii opuse apasă pe prima.
8. Netezirea concentrică:
•Ambele mâini cuprind ca într-o brăţară articulaţia, policele şi degetele

arătătoare atingându-se. Se execută mişcări circulare.
9. Netezirea lungă:
37
• Palmele cu degetele strânse se aplică paralel cu axul longitudinal regiunii masate
sau uşor oblic, în aşa fel încât se va masa segmentul sau membrul întreg de la
extremitatea sa înspre rădăcină, (pe toata lungimea sa).
10. Netezirea încrucişată:
•Alunecarea în acest caz se face cu ambele mâini cu degetele încrucişate (în

cazul masării muşchilor voluminoşi).
11. Netezirea combinată:
•Această variantă este o combinaţie între două tipuri de neteziri.

Reguli generale
• Sensul în care se execută netezirea este cel al circulaţiei venoase şi limfatice.
• Netezirea nu se execută repede, ci liniştit şi ritmic (limfa se mişcă încet prin vase -
4mm/sec). Netezirea se face fără întreruperi, spre ganglionii limfatici şi cisternele
limfatice.
• Presiunea cu care se execută netezirea trebuie să crească progresiv pe prima jumătate
a segmentului masat, să atingă maximul la mijloc şi să scadă treptat spre sfârşit.
• Pentru că mâna trebuie să alunece liberă pe zona masată, se vor folosi cantităţi mici
de ulei de masaj sau pudră de talc.
• Netezirea unui segment începe de la extremitatea cea mai îndepărtată de trunchi şi
se termină cu zona cea mai apropiată de acesta.
• Netezirea uşoară produce creşterea temperaturii locale, micşorarea contracturii
ţesuturilor, căderea presiunii sanguine şi a fluidelor interstiţiale.
• În cazul durerilor, netezirea se execută ceva mai sus de zona dureroasă, cu
presiune cât mai mică, timp de 3 - 5 minute. 0 netezire de 15-30 minute este un
adevărat calmant al durerii.
Efectele netezirii
•Activarea circulaţiei superficiale (capilare şi limfatice);

•Stimulatoare sau calmante asupra nervilor şi calmante asupra muşchilor periferici.
FRICȚIUNEA
• Definiţie - este apăsarea şi deplasarea pielii şi a ţesuturilor moi subcutanate pe

ţesuturile profunde sau pe plan dur, osos, atât cât permite elasticitatea acestora.
Tehnica de execuţie
1. Fricţiunea rectilinie:
• Se mobilizează pielea până la limita ei elastică în sens rectiliniu, a cărei intensitate
şi extindere creşte treptat. Manevra se poate face cu: pulpa policelui, pulpele celorlalte
degete, palma întreagă de la o singură mână sau de la ambele mâini, cu pumnul sau
cu cantul mâinii.
2. Fricţiunea în spirală:
• Cu pulpa degetelor sau cu rădăcina mâinii aplicate pe regiunea masată se
imprimă fricţiunii o direcţie în zig-zag, sau în spirală.
3. Fricţiunea în cleşte:
• Se formează un cleşte alcătuit din degetul mare şi celelalte degete şi se fricţionează
elementele anatomice prin mişcări rectilinii sau circulare.
4. Fricţiunea în greblă:
•Constă în mobilizarea profundă, rapidă şi energică a pielii cu ajutorul feţei dorsale a

degetelor şi nodozităţilor lor.
5. Fricţiunea circulară:
38
• Degetele ce masează păstrează o poziţie asemănătoare cu cea din varianta simplă
însă pulpele degetelor fac o mişcare circulară.
6. Fricţiunea cu îngreuiere:
•Degetele mâinii libere sunt aplicate perpendicular pe partea dorsală a mâinii care
lucrează, îngreunând-o.
Reguli generale:
• Se execută pe o porţiune limitată a suprafeţei cutanate şi poate fi executată atât în
sensul circulaţiei venoase, cât şi în sens contrar circulaţiei limfei şi sângelui venos.
• Este procedeul principal în majoritatea cazurilor patologice şi singurul care
influenţează pozitiv mobilitatea, rezistenţa şi elasticitatea aparatului articular.
• În timpul fricţiunii, forţa de presiune creşte gradat prin unghiul de înclinare al
degetelor faţă de orizontală.
• Forţa de apăsare folosită în timpul fricţiunii este destul de mare şi poate provoca
leziuni şi traumatisme ale pielii. Deci, trebuie să se acorde o atenţie deosebită tehnicii
de execuţie.
• Fricţiunile energice în locurile ureroase reduc starea de
hiperexcitabilitate a nervilor, accelerează circulaţia locală şi îmbunătăţesc hrănirea
ţesuturilor.
• Cu ajutorul fricţiunii, un maseur talentat poate recunoaşte
modificările patologice care au loc în ţesuturile profunde (în special în regiunea
articulaţiilor).
Efectele fricțiunii
•Fricţiunile se adresează ţesutului conjunctiv, adipos, muscular, etc;
•Când se execută lent, uşor au un efect de relaxare musculară şi calmare nervoasă iar
când se execută energic, profund, au un efect de excitare, stimulare cu efecte trofice şi
circulatorii.
•Înlăturarea rezervelor de grăsime şi a reziduurilor infiltrate;
•Sporirea elasticităţii şi supleţii pielii şi a ţesuturilor conjunctive.
•Efectele fricţiunii sunt de lungă durată.
•Fricţiunea şi frământatul pot constitui împreună singurele manevre de masaj aplicate in
anumite situații.
FRĂMÂNTATUL
• Definiţie - prinderea în cută a muşchilor şi a ţesuturilor profunde, ridicarea şi

străngerea acestora atât cât permite elasticitatea ţesutului respectiv.
Tehnici de execuţie
1. Frământatul în cută:
•Cuprinderea muşchiului (sau a ţesutului gras) într-o cută formată de către cele patru
degete, pe o parte şi degetul mare şi rădăcina palmei pe de altă parte, ridicarea şi
strângerea acestuia printr-o stoarcere, strângere propriu-zisă sau printr-o presare pe
planul osos.
2. Frământatul în inel:
•Mâinile se aşează transversal pe muşchi, faţă în faţă, astfel încât arătătoarele şi
policele se ating iar muşchiul, cuprins ca într-un inel, trece dintr-o mână în alta.
3. Frământatul lung:
•Se aplică ambele mâini pe muşchiul masat astfel încât pulpele degetelor mari
vin deasupra acestuia, iar celelate degete pe marginea lui externă respectiv internă; în
39
timpul deplasării înainte prin salturi mici, policele se îndreaptă înspre celelalte
degete, realizând ridicarea şi stoarderea muşchiului.
4. Frământatul în cleşte:
•Muşchii scurţi sau laţi sunt cuprinşi într-un cleşte format de cele patru degete, de pe o
parte şi degetul mare pe de altă parte, sunt ridicati şi strânşi.
5. Frământatul cu pumnii:
•Cu pumnii strănşi se execută mişcări de frământare asemănătoare cu frământatul
pâinii, efectuându-se mişcări de rotaţie care ridică muşchiul şi în acelaşi timp execută o
presiune asupra lui.
6. Frământatul şerpuit:
• Degetele, printr-o mişcare de alunecare continuă, presează muşchiul aşa cum s-ar
stoarce de apă un burete, ridicându-l şi strângându-l cu ambele mâini; înaintarea
spre zonele învecinate dă aspectul unui val al mişcării.
Reguli generale:
•Frământatul este singurul procedeu care acţionează intens asupra vaselor limfatice şi
sanguine mari, accelerând neutralizarea produselor de descompunere şi sporind procesul
de nutriţie al ţesuturilor.
•Frământatul măreşte puterea de contracţie a fibrelor musculare, deci constituie un
exerciţiu de gimnastică pentru muşchi.
•În ceea ce priveşte muşchii striaţi, această manevră are o importanţă deosebită în
cazul scăderii capacităţii de muncă a muşchilor.
•În timpul frământatului se vor evita manevrele bruşte, răsucirea muşchiului sau
provocarea durerilor.
•Frământatul se execută într-un ritm lent şi continuu.
Efectele frământatului
•Frământatul produce mărirea considerabilă a mobilitătii tendoanelor, întinderea fasciilor
şi îmbunătăţirea circulaţiei sângelui şi a limfei;
•Accelerarea circulaţiei sanguine;
•Intensifică hrănirea grupelor musculare şi resorbţia rapidă a substanţelor metabolice;
•Prin strângerea muşchilor între degete se produce eliminarea elementelor de
descompunere din fasciculele musculare;
•În timpul frământatului profund apar numeroase impulsuri aferente care stimulează
muşchii, tendoanele, articulaţiile şi sistemul nervos;
•În afară de faptul că fortifică muşchii şi ajută la regenerarea ţesutului muscular,
frământatul sporeşte capacitatea de muncă a maselor musculare mari.
TAPOTAMENTUL
•Definiţie - constă în bătăi sau loviri uşoare şi ritmice, cu degetele, palmele sau
canturile palmelor, aplicate pe ţesuturile moi
1. Tocatul.
•Palmele aşezate paralel, faţă în faţă, cu degetele uşor flectate şi depărtate,
lovesc într-un ritm vioi, alternativ, locul masat în aşa fel încât ambele mâini să bată în
acelaşi loc, progresându-se treptat în sensul dorit.
•Degetele cad fie cu partea latero-dorsală, fie cu muchia.
40
•Degetele sunt relaxate, pasive, golul de aer care se formează între degete amortizând
astfel loviturile.
•Se obţine astfel un zgomot asemănator cu pocnetele scurte sau cu picăturile mari
de ploaie.
•Variantă : tocatul în mănunchi de nuiele – atunci când degetele cad pe piele unul după
celălalt.
2. Plescăitul.
•Derivă din varianta anterioară însă aici prin mişcări simple şi repezi se produce o
supinaţie alternativă, pe corp căzând degetele flectate care parcă ridică de pe el un fir.
•Loviturile produc un sunet clar specific care a dat şi numele acestei variante.
3. Percutatul
•Loviturile în această variantă se efectuează cu pulpa degetelor uşor îndoite care cad
oblic sau perpendicular pe regiunea masată.
•Ritmul de aplicare este rapid şi se practică cu ambele mâini care lovesc simultan sau
alternativ.
4. Bătătoritul cu palmele.
•În această variantă palmele şi degetele cad moi pe suprafaţa corpului de la o distanţă
mică, iar loviturile sunt scurte şi dese, producând un sunet deschis caracteristic.
• Se mai pot executa şi mişcări cu degetele apropiate de palmă, mâna îmbrăcând
forma unei cutii.
•Se mai pot folosi şi lovituri uşoare cu dosul mâinilor.
5. Bătătoritul cu pumnii.
• În această manevră mâna cu degetele uşor flectate se află într-o poziţie
intermediară între pronaţie şi supinaţie.
•Ea cade perpendicular şi cu degetul mic uşor depărtat de pumn.
• Variantă cu pumnul semi-închis.
6. Bătătoritul în căuş.
• Este o manevră mai puţin aspră, fiind efectuată de palmele şi degetele strânse în aşa
fel încât să creeze o adâncitură în care se formează o pernă de aer care amortizează
loviturile.
•Se aude un sunet surd deosebit de cel al celorlalte variante.
Reguli generale
•Tapotamentul se adresează ţesutului superficial sau profund, în funcţie de

intensitatea de lovire şi viteză;
•Profunzimea este dată de varianta aleasă şi de pârghia folosită .

•Poate fi aplicat în orice direcţie.
•Ritmul de aplicare diferă de la o variantă la alta. Astfel, tocatul se execută cu o
viteză de 1-3 lovituri / sec. timp de 1-4 min., bătătoritul cu palmele 10-70 de lovituri /
minut, etc.
Efectele tapotamentului
41
•Vasodilatator (la nivelul pielii şi al ţesutului conjunctiv);
•Creşte excitabilitatea neuro-motorie;
•Acţionează asupra sistemului vegetativ-simpatic;
•Aduce un aflux puternic de sânge spre regiunea masată, determinând astfel
îmbunătăţirea nutriţiei acelei regiuni;
•Are o influenţă benefică asupra nervilor (în special asupra terminaţiilor căilor
senzitive);
•Ajută la micşorarea şi încetarea durerilor, când gradul de excitaţie al nervului este
mărit;
•Provoacă o hipertermie profundă, o înviorare a tonusului tuturor muşchilor,

acţionează în mod reflex pe locul de aplicare a loviturilor şi intensifică activitatea
nervilor periferici;
• Acţionează asupra nervilor vasomotori, la lovituri slabe se produce vasoconstricţie, la
lovituri puternice se produce vasodilataţie, hipertermie (creştere locală a temperaturii),
scăderea reactivităţii exagerate a nervilor şi muşchilor la excitaţii mecanice;
•Influenţează muşchii viscerali, când se aplică la coloana vertebrală;
•Produce modificări favorabile ale tensiunii arteriale;
•Influenţează ritmul cardiac, răreşte pulsul şi corectează aritmia.
VIBRAŢIILE
• Definiţie - sunt mişcări oscilatorii pe un fond de presiune continuă şi constantă, de

intensitate redusă.
1. Vibraţia simplă
•Este vibraţia care se execută cu o singură mână, în următoarele variante:
• cu vârful degetelor sau cu faţa lor palmară;
• cu podul palmei;
• cu rădăcina mâinii;
• cu toată palma, având degetele depărtate, cuprinzând muşchiul;
• cu degetele întinse;
• cu pumnul deschis sau închis.
•2. Trepidaţia
•Vibraţiile ale căror mişcări oscilatorii au o amplitudine şi intensitate mare; se
execută cu palmele, având degetele depărtate cuprinzând muşchiul şi imprimându-i
mişcări în spirală.
3. Vibraţia combinată
•Vibraţiile asociate cu alte manevre dau fricţiune vibratoare, frământat vibrator sau
presiune vibratoare.
Reguli generale
•Vibraţiile necesită un antrenament prealabil din partea maseurului fiind unul dintre
cele mai obositoare procedee de masaj.
•Când nu sunt însoţite de trepidaţii, vibraţiile devin presiuni.
•Ritmul oscilaţiilor este de peste 200 mişcări/minut.
42
•Trepidaţiile se aplică pe grupe musculare mari, mâinile putând aluneca pe
segmentul masat, cuprinzând şi alte regiuni.
Efectele vibrațiilor
•calmant, relaxant;
•reduce sensibilitatea nervoasă;
•îmbunătăţeşte capacitatea de efort;
•calmează durerile în diferite afecţiuni(ginecologice, nevralgii, migrene);
•intensifică funcţionarea glandelor;
•acţionează asupra nervilor periferici (nervii motori, senzitivi,
vasomotori şi secretori);
•acţionează asupra parezelor, spasmelor musculare; reduc durerea.
•influenţează organele şi ţesuturile profunde (inima, muşchii, pereţii abdominali
şi intestinali);
•influenţează secreţia majorităţii organelor şi glandelor (stomac, glande salivare,
intestine, ficat, glande sexuale etc.).
http://cadredidactice.ub.ro/marzadoina/files/2011/04/bazele-masajului-zi.pdf
http://www.sfatulmedicului.ro/Diverse/masajul_8397
http://www.care2.com/greenliving/top-ten-massage-techniques.html
43
Procedeele secundare de masaj
Procedeele secundare
•Întregesc acţiunea manevrelor principale.

•Se intercalează între manevrele principale sau se adaugă la sfârşitul acestora
•Unele manevre secundare derivă din cele principale sau sunt o combinaţie între
ele.
CERNUTUL
• Definiţie - mobilizarea alternativă, energică şi ritmică a masei musculare prin

mişcarea în sens lateral şi de jos în sus a mîinilor aşezate paralel de o parte şi de alta
a locului masat, în supinaţie şi cu degetele uşor flectate; mişcarea seamănă cu
cernutul printr-o sită
Tehnica de execuţie
1. Cernutul prin lovire:
• Mobilizarea masei musculare este făcută prin lovire şi ridicare a muşchilor, caz
în care mâinile se desprind de pe regiunea masată;
2. Cernutul prin presare:
•Mobilizarea masei musculare este făcută prin ridicare şi presare a muşchilor, caz în
care mâinile nu se desprind de pe regiunea masată;
Reguli generale
• Se adresează în special membrelor superioare şi inferioare.

•Cernutul se intercalează între frămîntat şi bătătorit sau se aplică şi după netezire.
• Este o manevră intermediară între frămăntat şi bătătorit
•Mâinile se deplasează de-a lungul regiunii masate din aproape în aproape.
Efectele cernutului
•Acţiune de relaxare a muşchilor;

•Măreşte supleţea ţesuturilor;
•Activează funcţiile circulatorii şi trofice.
•Nu acţionează în mod uniform asupra ţesuturilor moi din preajma zonei masate.
RULATUL
• Definiţie – mişcarea (rularea) în toate sensurile, într-un ritm viu, energic şi

cu o presiune crescută a masei musculare mobilizate între palme, cu degetele
întinse.
Reguli generale
•Se aplică de obicei după frământat.

•Apăsarea este mai puternică decât la cernut.
•Se aplică numai pe membre.
•Mişcarea (rularea) se poate deplasa centripet prin mişcări circulare, energice
44
Efectele rulatului
•Relaxarea muşchilor;
•Activează funcţiile circulatorii şi trofice.
•Rulatul acţionează în mod uniform asupra ţesuturilor moi din preajma zonei
masate.
•Este mai puţin traumatizant decât frământatul.

SCUTURATUL
• Definiţie - constă în mişcări oscilatorii mai ample şi ritmice, executate sistematic cu

segmentele membrelor (inferioare sau superioare), cu membrele în întregime sau cu
corpul întreg
Reguli generale
•Se aplică spre sfârşitul masajului.

•Se pot asocia cu tracţiuni uşoare în sens longitudinal, a membrelor.
•Scuturatul corpului intreg se efectuează la copii sau la persoane care pot fi ridicate de
maseur
Efectele scuturatului
•de relaxare dacă sunt efectuate cu blândeţe;

•de înviorare şi stimulare generală, dacă sunt executate într-un ritm mai viu.
TRACȚIUNILE
•Definiţie - tracţiunea segmentului distal (terminal) în sensul axei lungi a membrului.

Reguli generale
•Tracţiunile se aplică în masajul articulaţiilor, la sfârşitul masajului.

•Manevrele de tracţiune se execută blând si cu prudenţă.
•Prinderea se face cu o mână sau cu ambele mâini.
•Prinderea se face deasupra şi sub articulaţie.
Efectele tracțiunilor
•De relaxare a articulaţiilor şi a tensiunilor periarticulare, dacă sunt efectuate cu

blândeţe;
CIUPITUL
•Definiţie – formarea unei cute din piele şi ţesut subcutanat sau chiar muşchi,
strângerea (pensarea) uşoară şi ridicarea ei atât cât permite elasticitatea acestor
ţesuturi.
Tehnica de execuţie:
1. Ciupitul cu rulare;
2. Ciupitul cu tăiere;
3. Ciupitul cu tragere;
4. Ciupitul cu presiune;
45
Reguli generale
•Se execută mai ales pe regiunea spatelui dar şi pe porţiunile cărnoase ale
membrelor.
•Cuta poate fi deplasată în sens ascendent sau descendent, ridicând mereu alte cute,
sau poate fi lăsată să scape brusc din strânsoare.
•Masarea se execută, cel mai adesea, într-un ritm energic.

Efectele ciupitului
• Excitant.
PRESIUNILE
•Definiţie - reprezintă apăsări cu palmele, având degetele întinse paralel, repetate

pe acelasi loc, deplasănd apoi palmele în sus şi în jos.
•Se pot efectua şi folosind degetele şi pumnii.

Reguli generale
•Durata unei presiuni este de 1-5 secunde sau în funcţie de reacţia la durere a
pacientului
•Se aplică la sfăşitul masajului regional, aproape întotdeauna pe spate.

Efectele presiunilor
•În masajul medical se foloseşte presiunea periostală şi presiunea pe nervi (metoda

Cornelius) în afecţiunile dureroase ale nervilor, reducând durerea.
•Întăreşte manevrele de netezire, fricţiune sau frământat, aplicându- se în special în

masajul sportiv sau la persoanele robuste
46
INDICAŢIILE ŞI CONTRAINDICAŢIILE PROCEDEELOR
BODY WELLNESS SPA ÎN SPORT
•Pentru că indicaţiile masajului sunt nenumărate și chiar dacă dorim să încercam o

clasificare a acestora, riscăm să ne expunem criticii, datorită hazardului şi omisiunilor.
•Prezentăm o expunere aproximativă a acestor indicaţii, cu scopul de a

reduce la minimum ignorarea sau necunoaşterea lor.
Indicaţii ale masajului
•afecţiuni musculare (contracturi, hipotrofii, hipotonii etc.

•afectiuni articulare (entorse, luxaţii, sechele post fracturi etc)
•afectiuni circulatorii (varice, arterită, stază limfatică)
Indicaţii pe semne şi simptome
•EDEME (umflături)
•Se aplică manevre de netezire efectuate în sensul circulaţiei de întoarcere şi fricţiune cu
vârful degetelor.
•NODULI SUBCUTANAŢI (induraţii)
•Apar în nevralgii (ex.: nevralgia sciatică).
•Se aplică fricţiuni circulare care se execută de la periferia zonei afectate către centru.
•CRAMPE ŞI CONTRACTURI MUSCULARE
•Neteziri lungi cu ritm şi intensitate scăzută.
•HIPERTONII MUSCULARE (paralizii spastice)
•Masajul este contraindicat pe muşchiul afectat (muşchiul agonist – care face mişcarea).
Manevrele se vor executa pe musculatura antagonistă, efectele inducându-se reflex pe
musculatura afectată.
•TULBURĂRI TROFICE (escarele, cicatricele cu substanţă în exces – cheloide)
•Se indică mobilizări puternice ale planului profund (frământat în cută în prize mici) şi
masaj cu gheaţă pentru escare (crioterapie). Escarele se formează la persoanele care
sunt mobilizate mai mult timp.
Contraindicațiile masajului
•Au cauze ce ţin de deficienţe ale tehnicii şi metodicii.

•Schematic, contraindicaţiile masajului se împart în generale şi partiale, definitive şi
temporale.
•Contraindicaţia generală- presupune interzicerea aplicării oricărei tehnici de masaj

pe oricare regiune a corpului.
•Contraindicaţia parţială- se referă fie la aplicarea manevrelor de masaj doar pe
anumite zone ale corpului, fie la aplicarea doar a anumitor manevre.
47
• Contraindicaţia definitivă- se hotărăşte doar în cazul unor boli cronice grave
incurabile care s-ar putea înrăutăţi prin masaj.
• Contraindicaţiile temporare, întâlnite frecvent, sunt impuse de boli, tulburări sau
leziuni uşoare şi trecătoare.
•În activitatea practică este foarte utilă cunoaşterea contraindicaţiilor în funcţie de tipul
de afecţiuni.
•Cele mai frecvente contraindicaţii sunt date de bolile de piele.
•Este foarte important de reţinut că masajul trebuie aplicat doar pe o piele perfect
sănătoasă.
• Nu se va executa masaj celor care prezintă pe piele boli de natură parazitară sau
inflamatorie, ca: eczeme, erupţii, plăgi, arsuri sau alte manifestări patologice care prin
masaj s-ar putea extinde, agrava sau contamina.
•Nu se va face masaj pe regiuni ale pielii care acoperă un proces inflamator
profund (furuncule, abcese, flegmoane sau alte colectări purulente).
Contraindicaţii
•procese inflamatorii- furuncule (inflamaţie purulentă locală a pielii), abcese (acumulare
de puroi), flegmoane (inflamaţie purulentă localizată în ţesutul conjunctiv subcutanat
datorită unei infecţii) şi alte colecţii purulente (artrite supurate);
•osteita şi osteomielita (osteita este inflamarea ţesutului osos a periostului iar
osteomielita este o formă de osteită de natură infecţioasă care se localizează mai ales în
maduva oaselor;
•toate stările patologice cu caracter general însoţite de febră, agitaţie, oboseală acută şi
debilitate intensă, în inflamaţiile centrilor nervosi, în hemoragiile cerebrale recente şi în
accidente vasculare - faza spastică.
• Masajul nu este recomandat într-o serie de afecţiuni generale sau regionale
precum:
- afecţiuni acute febrile;
- afecţiuni infecţioase osoase şi osteoarticulare;
- tuberculoză cu diferite localizări: pulmonară, osteoarticulară,
cutanată etc.;
- tromboflebite şi flebotromboze în primele stadii de afecţiune;
- afecţiuni cardiocirculatorii acute: angina pectorală, infarct miocardic, tulburări de
ritm, insuficienţă cardiacă decompensată şi manifestă, anevrisme
confirmate, embolii cu diferite localizări, hipertensiunea arterială în decompensare etc.;
- ateroscleroza cu manifestări periferice sau centrale (coronariană, cerebrală, renală,

intestinală etc.);
- suferinţe pulmonare acute;
- afecţiuni acute ale tubului digestiv: gastrice, intestinale, hepatice şi pancreatice etc.;
- boli de sânge, mai ales cele cu manifestări sau cu tendinţe de manifestari
hemoragipare;
- stări febrile (infecţioase sau de altă natură);
- stări de oboseală şi debilitate severă;
- bolile psihice.
48
•Masajul este contraindicat cu desăvârşire în cazul tumorilor
canceroase (formă generalizată), dar şi în unele boli psihice cu caracter excitant şi
confuzional sau stare de ebrietate.
•Nu se face masaj mai devreme de 2-3 ore după servirea mesei, în timpul unei furtuni,
după mese copioase.
•Ca regulă generală, se recomandă ca în toate cazurile în care masajul produce efecte
negative sau chiar şi nesigure, să aplicăm principiul hipocratic ,primum non
nocere!" adică „în primul rând să nu faci rău!" şi să se renunţe la masaj.
49
APLICAȚII ALE MASAJULUI PE REGIUNI ASOCIATE
TEHNICILOR SPA
Masajul spatelui
Netezirea
•Se începe de la regiunea fesieră şi se termină în regiunea cefei.

•Mâinile alunecă de-a lungul coloanei vertebrale, paralel cu coloana sau în lateral.
•Se împinge limfa spre zonele inghinală şi axială iar sângele pe sistemul venos spre
inimă.
Netezirea spatelui are 6 manevre:
•Alunecarea de la sacru spre ceafă, paralel cu coloana (3 alunecări cu degetele lipite

şi 3 alunecări cu degetele larg deschise pentru a cuprinde o porţiune cât mai mare de
piele).
•Alunecări laterale executate simultan, cu mâna dreaptă spre dreapta şi cu mâna

stângă spre stânga spatelui, închizând pumnul pe margini, pentru a lucra mai bine cu
eminenţele tenare (părtile cărnoase ale mâinii).
•Se execută 6 alunecări laterale (stânga + dreapta) şi se reia mişcarea de 6 ori (deci
6 circuite sacru - umeri).
•Mână pe sub mână forma lungă. Mâinile alunecă una după alta (mână pe sub mână),
paralel cu coloana, facând curse lungi din zona şalelor până la umeri, mai întâi pe
partea dreaptă (3 curse şold-umăr cu degetele lipite, 3 curse cu degetele depărtate
pentru a cuprinde o portiune de piele cât mai mare) şi în acelaşi mod apoi pe partea
stângă.
•Se execută alunecări spre partea dreaptă (în cazul în care maseurul se află pe partea
stângă a celui masat), împingând palmele una după alta (mână pe sub mână), pumnul
închizându-se pe partea laterală.
•Se începe din zona şoldului şi se avansează treptat peste coaste şi omoplat.
•Palmele se trag, una pe sub alta, înspre partea stângă (în cazul în care maseurul se
află pe partea stângă a celui masat), plecând de la jumătatea spatelui spre
flancul stâng.
•Se începe din zona şoldului şi se avansează treptat peste coaste şi omoplat, până în
zona umărului. Se fac 3 circuite complete şold-umăr.
50
Fricţiunile
•Se execută cu degetele, făcând mişcări circulare începând de la gât, pe umeri şi apoi
lateral pe coaste, în jos până la şolduri.
•Se fac 3 curse complete gât-şolduri.
•Aceeaşi mişcare se execută apoi paralel cu coloana (pe muşchii paravertebrali) făcând
6 curse complete gât-şolduri.
•Se execută la fel ca la punctul 1, folosind podurile palmelor în locul degetelor.
•Se execută la fel ca la punctul 1, folosind pumnul închis culcat.
http://www.youtube.com/watch?v=Zoy9Pvi-ojs
Frământatul
•Se prinde cu ambele mâini, de-o parte şi de alta a coloanei, câte o cută de piele şi
muşchi, care se strânge între degete şi podul palniei.
•Se execută 6 astfel de strângeri, pornind din zona superioară a muşchilor trapezi
coborând până la şolduri.
•Se fac 3 astfel de curse pe lateral şi 6 pe mijlocul spatelui.
51
•Se combină frământatul cu fricţiunea cu podul palmei. Se execută de 6 ori numai pe
mijlocul spatelui
http://www.youtube.com/watch?v=X569RVxVUp0
Tapotamentul
• Se executa de obicei pe mijlocul spatelui, pe muschii paravertebrali, fara a coborâ mai

jos de nivelul diafragmei.
• Mâna dreapta bate pe partea dreapta, iar stânga pe partea stânga, lovind ritmic spatele
cu o intensitate care se regleaza în functie de constitutia si problemele celui masat.
•Se aplica toate formele de tapotament.
52
Vibraţiile
•Vibraţiile se execută de 3 ori pe partea stângă şi de 3 ori pe partea dreaptă.

•Mâna se aşează cu palma pe suprafaţa de masat şi antebraţul perpendicular pe această
suprafaţă.
• Se execută vibraţii ale pielii, executând în acelaşi timp o presiune cât mai mare asupra
spatelui.
•Se fac astfel de vibraţii pomind din zona muşchiului trapez şi coborând gradat până la
şold, mai întâi pe partea stângă a coloanei, iar apoi pe dreapta.
Procedee secundare asociate
•Ciupituri: - toate tipurile.

•Exemplu : se porneşte din partea de jos a spatelui şi se apucă între degete câte o cută
de piele, care este apoi rulată în sus până în zona muşchilor trapezi.
•Mişcarea se face paralel cu coloana, mâna stângă mergând pe partea stângă, iar
dreapta pe partea dreaptă.
•Se fac 3 curse complete şolduri-trapez, pornind cu mâinile cât mai apropiate una de
alta şi deplasându-le câte puţin la fiecare cursă nouă, astfel încât ultima cursă să fie
făcută pe marginile exterioare ale spatelui.
B. Presiuni:
• Pe coloană: mişcările de presare se efectuează prin următoarele procedee:
- cu policele mâinii, şerpuit printre vertebre, de sus în jos,
- cu două degete (police mână dreaptă şi stângă), şerpuit prin forfecare.
• Pe lângă coloană:
- cu degetele mari ale mâinilor se merge de sus în jos pe muşchii paravertebrali presând
în dreptul fiecărei vertebre, mâna stângă acţionând pe partea stângă, iar dreapta pe
partea dreaptă a coloanei vertebrale.
- presiuni cu policele mâinii efectuate de sus în jos (gât - sacru) policele mâinii stângi
fiind deasupra;
- cu coatele mişcări de dute vino;
C. Mişcări de întindere ale coloanei: antebraţele se poziţionează transversal pe
coloană după care se execută o întindere.
D. Manevre speciale pentru ţesutul de sub omoplaţi: se efectuează astfel, se ridică
umărul, se duce mâna pe spate, cu cotul lăsat pe masa de masaj până când omoplatul se
ridică pentru a introduce degetele sub omoplat. Manevrele se fac prin presiuni şi fricţiuni.
53
•Masajul spatelui se termină cu o netezire uşoară de încheiere, mână pe sub mână
formele lungă şi scurtă efectuate lent şi apăsat.
Masajul gâtului şi al cefei
Netezirea
•Palmele alunecă în jos, peste gât, pornind din regiunea cefei şi până la umeri.
•Pentru ca alunecările să fie cât mai lungi, se începe cu rădăcinile mâinilor şi se termină
cu vârfurile degetelor.
Fricţiunile:
• Se execută cu degetele, făcând mişcări circulare începând de la ceafă, în lateral pe gât,

continuând până la umeri.
54
•Se fac 3 astfel de curse.
•Aceeaşi mişcare se execută apoi şi pe mijloc, tot 3 curse.
•Se execută la fel ca la punctul 1, aceleaşi mişcări circulare ca mai sus, folosind numai
degetele mari.
•Se execută la fel ca la punctul 1, aceleaşi mişcări circulare ca mai sus, folosind
podurile palmelor în locul degetelor.
•Tapotamentul - se fac aceleaşi forme de tapotament ca şi la spate.
•Procedeele secundare:
• Presiunile: - se execută cu degetele mari ale mâinilor; se merge de sus în jos pe
lângă coloană, presând în dreptul fiecărei vertebre, mâna stângă acţionând pe partea
stângă, iar dreapta pe partea dreaptă a coloanei vertebrale.
• Şerpuitul cu un deget: - se execută cu degetul mare de la mâna dreaptă, care
alunecă şerpuit printre vertebre, de sus până jos pe toată lungimea gâtului.
• Şerpuitul cu două degete: - se execută cu degetele, care alunecă şerpuit printre
vertebre, în zig-zag, de sus până jos pe toată lungimea gâtului.
Masajul gâtului se termină cu o netezire uşoară efectuată lent şi apăsat dinspre ceafa
spre umeri.
http://www.youtube.com/watch?v=UAU0gT6GH78
Masajul capului
•Netezirea: Mâinile maseurului vor aluneca de pe frunte, peste creştet, până la
ceafă, făcând 3-4 astfel de mişcări.
• Vom face aceeaşi mişcare ca la punctul 1, dar aducând mâinile prin lateral, peste
urechi, făcând de asemenea 3-4 curse.
• Se relizează folosind degetele, prin mişcări circulare urmărindu-se să deplasăm pielea
pe planurile profunde, atât cât îi permite elasticitatea. Degetele se mută din aproape în
aproape pe toată suprafaţa capului.
• Folosind podurile palmelor se fac mişcări circulare alternative.
•Tapotamentul: în picături de ploaie, pe tâmple . Masajul se încheie cu o netezire
relaxantă.
Frământatul:
• se efectuează cu ambele mâini: se apucă între degetele mari şi celelalte degete, câte o
cută cât mai mare de piele şi muşchi simultan pe ambele părţi ale coloanei cervicale.
55
•cu ambele mâini de aceeaşi parte a gâtului, se apucă între degetele mari şi celelalte
degete câte o cută de piele şi muşchi.
•Mişcarea o începem de pe partea stângă a gâtului; se execută o mişcare de

frământare şerpuită a cutei prinse, pomind de la baza craniului şi până pe umăr; se
execută 3 astfel de curse, după care se trece la partea dreaptă
http://www.youtube.com/watch?v=QhwlL2NDQo4
Masajul regiunii fesiere

Netezirea
•Se face prin neteziri executate cu ambele mâini, alunecând de la plica fesieră,
spre regiunea lombară, iar apoi înspre lateral spre şolduri.
• Se întrebuinţează manevre puternice făcute cu podul palmelor, marginile lor cubitale,
rădăcina mâinilor şi chiar pumnii închişi.
Fricţiunile
•Se execută cele două forme de fricţiune, ca la spate.
•Se începe din regiunea lombară, apoi pe fese, în jos până la plica fesieră.
•Se fac 3 curse pe lateral şi 3 pe mijlocul feselor, mai întâi cu degetele, apoi cu podul
palmelor şi cu pumnii.
Frământatul
• Se execută de sus în jos energic şi în forţă, cu ambele mâini, cuprinzând simetric

cele două părti ale regiunii feselor sau pe fiecare în parte.
•Se foloseşte stoarcerea şi presiunea cu pumnii.

•Aici frământatul se combină foarte bine cu fricţiunea.
Tapotamentul
• Se pot executa toate formele de tapotament de la spate şi, în plus, se poate adăuga
tapotamentul din lateral în care lovirea se face folosind pumnii şi antebraţele, în acelaşi
timp.
Vibraţiile
•Se fac mai energic, apucând fesele cu palmele şi scuturându-le în lateral.
Procedeele secundare – similare celor care au fost executate la masajul
spatelui.
http://www.youtube.com/watch?v=TmpsnnAy7W8
Masajul membrelor inferioare
Masajul părţii posterioare a coapsei

•Netezirea:
• Ambele palme cuprind simultan piciorul şi alunecă de la călcâi spre plica fesieră.
Mişcarea se termină alunecând cu palmele înspre exterior spre fesă.
• Se face netezire mână pe sub mână, formă lungă, alunecând cu palmele una după
cealaltă de la călcâi până la fesă cu mişcări continue şi lungi.
• Netezirea mână pe sub mână, formă scurtă se face alunecând cu palmele una după
cealaltă de la călcâi până la fesă cu mişcări profunde, piciorul se apucă cu putere
din lateral între palme, iar apoi se presează înspre în jos mişcări scurte şi energice.
•Fricţiunea- Fricţiunea se face cu degetele sau cu podul palmelor, pornind de la fese
cu mişcări circulare şi terminând la călcâi. Se fac 3 curse folosind degetele şi 3 cu
podul palmelor.
56
•Frământatul - are 3 forme-:

1. în cerc sau inel: piciorul se apucă cu putere din lateral între palme, iar apoi se
presează înspre în jos.
2. In cută: - se prinde cu ambele mâini o cută de muşchi şi piele din interiorul
piciorului se ridică şi se presează înspre în jos pe femur.
3. în val sau şerpuit: se apucă cu ambele mâini o cută de muşchi şi piele din interiorul
piciorului şi se rulează simultan de sus în jos ca un val.
Tapotamentul - se pot face toate formele de tapotament de la spate, ţinând cont de
conformaţia specială a zonei de masat.
!!! Nu se loveşte zona spaţiului popliteu, tapotamentul făcându-se doar pe coapsă şi
gambă.
• Rulatul - se prinde piciorul între palme şi se scutură muşchiul cu vigoare pentru a-l
relaxa. Se începe de la plica fesieră şi se coboară până la tendonul lui Ahile.
• Cernutul - Se execută la fel ca rulatul, dar mai uşor, folosind degetele în locul
palmelor. Muşchiul se scutură „aruncându-l" dintr-o palmă în cealaltă, ca şi cum am
cerne cu o sită.
• Tracţiunile - Se trage cu palma dreaptă de gleznă, ţinând contră cu mâna stângă pe
fesă. Se face o tracţiune continuă timp de câteva secunde, iar apoi se lasă piciorul
uşor jos.
• Tensiunile - Se flectează gamba pe coapsă, fortând uşor, pentru a aduce călcâiul cât
mai aproape de fesă. Această mişcare se execută de 5- 6 ori. Se poate plasa mâna
stângă pe partea posterioară a încheieturii pentru ca tensiunea să fie mai eficientă.
• Scuturatul - Se apucă talpa piciorului cu mâna dreaptă şi se scutură piciorul
(gamba + coapsa) cu vigoare, cu mişcări stânga-dreapta.
Masajul se termină cu o netezire uşoară de încheiere.
Masajul tendonului lui Ahile:

•Netezirea - Se ţin degetele în căuş şi se alunecă alternativ mâinile una după alta de la
călcâi până la gambă.
• Fricţiunea în „fierăstrău":
• Se face cu partea cubitală a mâinii drepte, mâna stângă ţinând de călcâi. Se fac
mişcări ca şi cum am tăia cu un fierăstrău tendonul. Se porneşte dinspre călcâi şi se
termină înspre gambă.
• Se freacă energic tendonul cu podul palmei de o parte şi de alta a sa.
57
• Frâmântatul - se face cu degetele mari de o parte şi de alta a tendonului, în zig-zag,
dinspre călcâi spre gambă. Se încheie cu netezire.
Masajul piciorului şi al tălpii:

Netezirea - Se face cu ambele mâini, una alunecând pe talpă, iar cealaltă pe faţa
dorsală a piciorului, dinspre degete spre maleole.
Fricţiunile:
• Se execută, folosind degetele, în sens circular în jurul maleolelor şi al călcâiului,
sau în sens liniar în lungul tendoanelor şi al spaţiilor interosoase
metatarsiene.
• Pe talpă se fac fricţiuni liniare, cu degetele şi cu pumnul închis.
Frământatul:
• Se execută pe talpă cu mişcări circulare folosind degetele mari de la ambele mâini,
presând cu putere.
• Se apucă de-o parte şi de alta laba piciorului cu ambele mâini, palma fiind plasată pe
partea anterioară, iar degetele pe talpă. Se trag degetele apăsând cu putere dinspre
mijlocul tălpii înspre lateral.
• Din aceeaşi poziţie ca mai sus se fac tensiuni între metatarsiene mişcându-le unul pe
lângă altul în sus şi înjos.
• în încheiere se face o netezire uşoră, relaxantă.
Masajul degetelor
•Se masează fiecare deget de la picior în parte, începând cu degetul mare şi terminând
cu cel mic.
•Se cuprinde fiecare deget în parte între degetul mare şi arătător al maseurului şi se
fac mişcări circulare sau longitudinale pe toată lungimea lui (circumducţiei).
58
Masajul părţii anterioare a gambei
•Această portiune de masat prezintă unele particularităţi determinate mai ales de lipsa
ţesuturilor moi pe creasta şi pe faţa antero- internă a tibiei.
•Netezirea - Se aplică pe întreaga faţă anterioară a gambei, dar pe partea antero-
externă, alunecările pot fi scurte şi mai apăsate, pentru a influenţa muşchii din jgheabul
osos, format între tibie şi peroneu. Manevrele pot fi efectuate cu podul palmei, cu
degetele sau cu nodozităţile acestora (în pieptene).
•Fricţiunea - se aplică în acelaşi fel cu netezirea, mai ales pe partea antero-extemă a
gambei, folosind perniţele musculare tenare şi hipotenare ale mâinii.
•Frâmântatul - are o importanţă redusă şi se aplică pe această regiune cu o
singură mână, cu care se cuprinde partea externă şi posterioară a gambei.
Masajul genunchiului
•Se execută cu piciorul întins şi sprijinit pe toată partea sa posterioară.
• Manevrele depăşesc în sus şi în jos regiunea articulară.
•Se prelucrează pielea, ţesutul conjunctiv subcutanat şi elementele articulare sau
periarticulare accesibile.
•Netezirea:
• Se face cu podul palmei pe genunchi şi în imediata sa apropiere.
• Degetele mari alunecă unul după altul în mişcări scurte şi dese de pe rotulă spre pulpă,
iar apoi de pe rotulă spre gambă.
• Degetele mari alunecă înconjurând rotula de jos în sus, iar apoi revin pe acelaşi
traseu de sus în jos. Se repetă această mişcare de 6 ori.
•Fricţiunea:
• Se face circular, folosind degetele sau podul palmei, pe partea laterală a
genunchiului.
• Cu podul palmei drepte plasat pe rotulă, se fac mişcări circulare atât cât permite
mobilitatea acesteia.
Masajul părţii anterioare a coapsei

•Netezirea:
• Ambele palme cuprind simultan coapsa şi alunecă de la călcâi spre plica fesieră.
Mişcarea se termină alunecând cu palmele înspre exterior spre fesă.
• Se face netezire mână pe sub mână, formă lungă, alunecând cu palmele una după
cealaltă de la călcâi până la fesă cu mişcări continue şi lungi.
• Netezirea mână pe sub mână, formă scurtă se face alunecând cu palmele una după
cealaltă de la călcâi până la fesă cu mişcări profunde, se apucă cu putere din lateral
între palme, iar apoi se presează înspre în jos mişcări scurte şi energice.
•Fricţiunea - Fricţiunea se face cu degetele sau cu podul palmelor, pornind de la fese
cu mişcări circulare şi terminând la călcâi. Se fac 3 curse folosind degetele şi 3 cu
podul palmelor.
•Frământatul - are 3 forme-:
1. în cerc sau inel: piciorul se apucă cu putere din lateral între palme, iar apoi se
presează înspre în jos.
59
2. In cută: - se prinde cu ambele mâini o cută de muşchi şi piele din interiorul
piciorului se ridică şi se presează înspre în jos pe femur.
3. în val sau şerpuit: se apucă cu ambele mâini o cută de muşchi şi piele din interiorul
piciorului şi se rulează simultan de sus în jos ca un val.
•Tapotamentul - se pot face toate formele de tapotament de la spate, ţinând cont de
conformaţia specială a zonei de masat.
http://www.youtube.com/watch?v=76Q0_QkkdoI
Masajul membrelor superioare
•Se face pe rând la fiecare braţ, pornind din regiunea umărului şi terminând cu
degetele.
•Mâna celui masat se poate sprijini pe genunchiul maseurului sau îl poate ţine pe
acesta de centură sau curea.
• Mai poate exista situaţia în care maseurul ţine cu o mână încheietura celui masat şi
îl masează cu cealaltă mână.
Masajul umărului
•Netezirea - Se fac neteziri circulare peste umăr şi în jurul lui folosind o singură mână.
•Fricţiunea - se efectuează cu o singură mână; se fac fricţiuni circulare mai întâi
cu degetele, iar apoi cu podul palmei; se va insista cu degetele, în special înjurul
oaselor umărului.
•Frământatul - Se combină cu fricţiunea, executându-se practic la fel, dar cu mai
multă forţă.
•Tapotamentul - Se poate efectua cu vârful degetelor, folosind ambele mâini.
Masajul braţului
•Netezirea - se execută cu o mână sau cu două, alunecând din regiunea cotului până
la umăr pe toate feţele braţului.
60
•Fricţiunea - Se execută cu degetele sau cu podul palmei, în mişcări circulare, pe
toată lungimea braţului, începând de la umăr şi până la cot.
•Frământatul:
• „În brăţara" - Se cuprinde braţul cu ambele mâini şi se prelucrează muşchii prin
manevre ondulatorii;
• „Şerpuit" - Cu ambele mâini de aceeaşi parte a braţului celui masat, se prinde o cută
de piele şi muşchi şi se prelucrează şerpuind din regiunea cotului şi până în zona
umărului;
• „În cută" - Se apucă o cută de muşchi şi piele, cu o mână sau cu amândouă, şi se
presează între degetul mare şi restul degetelor.
• Tapotamentul:
• Se aplică în lungul braţului, cu partea laterală a degetelor;
• Se poate face un „plescăit" uşor cu degetele şi palmele pe partea anterioară şi
posterioară a braţului.
•Rulatul - Se cuprinde braţul între palmele maseurului şi se rulează
energic cu mişcări laterale, alunecând gradat de la umăr până la cot.
•Cernutul - Se face la fel ca rulatul, dar mai uşor, palmele maseurului fiind mai
depărtate între ele
Masajul cotului
•Se face uşor şi delicat, ţinând seama de conformaţia specială a
•Netezirea - Se face uşor, cu toată palma, prin mişcări circulare atât pe faţa anterioară
cât şi pe cea posterioară a încheieturii.
•Fricţiunea:
• Pe partea anterioară a încheieturii se fac mişcări liniare scurte, alunecând cu
degetele mari, unul după altul, dinspre antebraţ înspre braţ.
• Pe partea posterioară a cotului se folosesc degetele, care descriu cercuri în jurul oaselor
cotului.
• Tot pe partea posterioară a cotului se poate folosi podul palmei pentru a face fricţiuni
circulare relaxante.
• Masajul cotului se încheie cu o netezire uşoară.
61
Masajul antebraţului
•Netezirea:
• Se fac alunecări lungi şi lente, executate cu ambele mâini simultan, plecând de la
nivelul pumnului, netezind antebraţul pe toate feţele şi urcând până la cot.
• Se fac alunecări scurte şi repezi, executate cu ambele mâini
alternativ (mână pe sub mână), pe toată lungimea antebraţului.
•Fricţiunea:
• Cu degetele mari de la ambele mâini se face o mişcare continuă pe toată lungimea
antebraţului, ţinând degetele unul lângă altul sau unul sub altul pentru a da mai mare
profunzime mişcării.
• Pe partea cărnoasă şi pe tendoane se fac mişcări circulare folosind degetele ori
podurile palmelor.
•Frământatul: Se poate executa „în brăţară", „şerpuit" şi „în cută".
• Masajul se încheie cu o netezire uşoară.
Masajul palmei
•Netezirea - Se fac neteziri uşoare pe partea dorsală şi mai apăsate pe faţa palmară,
folosind toată palma sau chiar pumnul închis.
•Fricţiunea:
• Se face o mişcare liniară pe faţa dorsală a palmei, în lungul tendoanelor şi a
spaţiilor inter-osoase, folosind degetul mare sau trei degete.
• Se face o mişcare circulară pe faţa palmară, folosind degetele sau pumnul închis.
•Frământatul - Se frământă muşchii tenari şi hipotenari, cât mai apăsat, folosind
pentru aceasta degetele. Acest frământat se poate completa cu scuturarea spaţiilor
inter-osoase, care se face ţinând palma de marginile sale între mâinile maseurului şi
tensionând în sus şi în jos falangele.
•Masajul se încheie cu o netezire uşoară.
Masajul degetelor
•Neteziri - din vârful degetelor spre palmă se masează fiecare deget prin neteziri
executate pe întreaga lungime a degetului şi pe fiecare falangă.
•Fricţiunile – se aplică insistent mai ales pe faţa palmară a
degetelor.
• Tracţiuni şi scuturări - Masajul se încheie prin tracţiuni şi scuturări ale fiecărui deget
în parte, după care se poate face o mobilizare activă a tuturor degetelor.
Masajul abdomenului și al toracelui
Masajul abdomenului
•La unele persoane, regiunea abdominală este foarte sensibilă, fapt care face
imposibilă aplicarea manevrelor de masaj.
• Pentru a înlesni relaxarea muşchilor abdominali, picioarele se îndoaie şi se sprijină pe

tălpi.
•Netezirea:
• Alunecările se încep din regiunea supraombilicală şi se îndreaptă în sus spre marginile
costale. Mâinile se duc apoi în lateral, spre flancuri şi, în sfârşit, coboară peste regiunea
sub-ombilicală, îndreptându-se în jos şi înăuntru, în lungul şanţurilor iliace, spre
simfiza pubiană
62
• Se fac alunecări circulare cu toată palma, mână pe sub mână, circular, în sensul
acelor de ceasomic, pe traiectul colonului. Se descrie în acest fel un cerc pe marginea
suprafeţei abdomenului.
•Fricţiunea:
• Se folosesc degetele de la ambele mâini pentru a descrie mişcări circulare pe ambele
părţi ale abdomenului, mâna stângă acţionând pe partea stângă, iar dreapta pe partea
dreaptă.
• Se porneşte din regiunea coastelor şi se coboară pe lateral până în regiunea
subombilicală, iar apoi aceeaşi mişcare se face pe mijlocul abdomenului pe crestele
muşchilor abdominali.
• Se procedează la fel cu podurile palmelor.
•Frământatul:
•Datorită conformaţiei speciale a acestei zone, frământatul se face numai stratului de
grăsime subcutanat, în cazul în care acesta există; frământatul se face transversal, în
val dintr-o parte în alta a abdomenului.
•Tapotamentul
•Se face uşor, folosind vârfurile şi pulpele degetelor.
•Nu este permisă folosirea altor procedee de tapotament.
•In încheiere se face o netezire uşoră, însoţită de vibraţii uşoare şi relaxante.
•După masaj sunt recomandate câteva mişcări active de respiraţie profundă.
http://www.youtube.com/watch?v=B5VP5Jc6_1Q
Masajul regiunii toracice
•La femei masajul regiunii toracice se face ocolind regiunea sânilor.

•Netezirea:
• Cu ambele mâini, se alunecă simultan de la baza toracelui, peste regiunea sternală şi
apoi în lungul claviculelor până peste umeri.
• Cu ambele mâini, se alunecă simultan pornind din mijlocul toracelui, peste coaste, în
lateral, în sensul spaţiilor intercostale.
• Fricţiunea:
• Cu degetele, se descriu spirale, pe lateral, de sus din regiunea claviculei, până în
regiunea coastelor, iar apoi pe mijloc, peste muşchii pectorali.
63
• Aceleaşi manevre se fac cu podurile palmelor, simultan cu ambele mâini.
•Frâmântatul:
• Pe muşchii pectorali se execută frământatul "în cută", prinzând cu ambele mâini şi
storcând muşchiul între degetele mari şi celelalte degete.
• Se continuă ca mai sus, combinând însă frământatul cu fricţiunea.
•Tapotamentul:
Este strict interzis tapotamentul în regiunea toracică a femeii !!!
•La bărbaţi se face un tapotament uşor, ocolind regiunea mamară, acţionând cu vârfurile
şi pulpele degetelor.
•La sfârşit se face o netezire uşoră de încheiere.

•După terminarea masajului sunt indicate câteva respiraţii ample,cu uşoare presiuni la
baza toracelui în timpul expiraţiei.
•Vibraţia:
•Diafragma, muşchi profund, este masat prin introducerea vârfurilor degetelor 2-5
sub rebordul costal şi se efectuează manevre vibratorii, în special fricţiunea vibrantă.
Masajul organelor profunde
Masajul conţinutului toracic
• Pentru a influenţa organele din cavitatea toracică şi anume, organele centrale ale
aparatului cardiovascular (cordul şi vasele mari) şi ale aparatului respirator
(plămânii, pleurele şi căile respiratorii), este nevoie să modificăm procedeele folosite
în masajul peretelui toracic şi să le adaptăm la noile necesităţi.
•În vederea acţionării asupra funcţiunii circulatorii, se aplică o formă specială de masaj
al regiunii precordiale (regiunea precordială se delimitează pe faţa anterioară a
hemitoracelui stâng, printr-o linie verticală laterosternală stânga, care pomeşte din
spaţiul al doilea intercostal stang şi se termină la nivelul apendicelui xifoidian;
printr-o linie curbă, care pleaca din acelaşi punct cu prima şi ajunge la nivelul coastei a
şasea, la 8 centrimetri lateral de apendicele xifoid; în sfârşit, dintr-o linie orizontală,
care închide în jos această suprafaţă ).
•Poziţia cea mai bună pentru executarea acestui masaj este culcat pe spate, cu capul şi
trunchiul uşor ridicate, rezemate pe un plan oblic; membrele superioare şi inferioare
sunt uşor îndoite.
•Executantul stă sau şade în dreapta celui masat.
•Masajul regiunii precordiale se poate face în scop calmant sau relaxator, care
reuşeşte să reducă ritmul cardiac, şi în scop excitant sau accelerator, care reuşeşte să
crească ritmul cardiac.
•Pentru a obţine efecte liniştitoare, se aplică netezirea, fricţiunea, tocatul, bătătoritul
cu palma şi presiunile vibrate.
•Masajul se începe prin alunecări uşoare şi lente, care pornesc din regiunea de la
vârful sternului (epigastrică), urcă în sus pe faţa anterioară a sternului şi, arcuindu-se
uşor pe partea costală stângă, se termină spre vârful cordului.
•Netezirea se face cu palma dreaptă, cu degetele întinse, care, condusă din cot şi
umăr, alunecă pe piele, apăsând uniform cu greutatea proprie şi fără a schiţa vreo
altă mişcare activă.
64
•Uneori această mişcare se face foarte superficial, abia atingând pielea.
• În acelaşi fel se aplică şi fricţiunea, care mişcă lent, uşor şi uniform, pielea şi
ţesuturile moi subcutane de deasupra sternului şi a coastelor din această regiune.
• Urmează un tocat lent şi rar, executat cu degetele depărtate mult între ele, care cad
ritmic, lovind suprafaţa uşor şi elastic şi continuând după lovitură să alunece lin pe
piele.
• În locul acestui tocat se poate aplica un bătătorit cu palma strânsă în căuş sau
ventuză, care cade scurt şi elastic pe aceeaşi regiune.
•Vibraţiile se fac apăsând uşor pe stern şi coaste şi deplasând palma din aproape în
aproape, în sens circular.
•Important este că aceste manevre să se execute cu calm, în ritm uniform şi cu
frecvenţă rară.
•Pentru stimularea contracţiilor cardiace sunt indicate procedee mai energice de

netezire, fricţiune, tocat şi bătătorit.
•Netezirea se efectuează prin mişcări scurte şi vii, urmate sau combinate cu

fricţiuni circulare, executate energic.
•Tocatul se execută rapid, dar mâna şi degetele cad elastic şi uneori tangenţial pe
regiune; bătătoritul se face cu pumnul deschis sau închis, căzând în ritmul de 70 - 80
de bătăi pe minut.
•Masajul precordial influenţează funcţiunea cardiacă prin intermediul sistemului nervos.

•Forma calmantă tinde să scadă şi să regleze ritmul contracţiilor cardiace; forma
excitantă accelerează ritmul încetinit şi ridică tensiunea arterială coborâtă,
•Prima formă se aplică în stările excitative, însoţite de tahicardie, palpitaţii, nelinişte; a

doua formă este indicată în caz de brahicardie şi scădere a tensiunii arteriale.
•Aceste forme nu se aplică decât de către specialişti, cu avizul medicului.

•În vederea influenţării funcţiunii respiratorii, vom căuta să acţionăm asupra
plămânilor şi căilor respiratorii, prin intermediul masajului aplicat pe întrega suprafaţă a
toracelui.
• Vom proceda la un masaj al spatelui, al părţilor laterale şi apoi al părţii anterioare a

toracelui, folosind procedee mai pătrunzătoare.
•Masajul se aplică în legătură cu mişcările de respiraţie.

•Din poziţia culcat pe spate , rezemat, cel masat inspiră şi expiră activ, profund şi
ritmic, dar fără efort.
•Executantul, stând în dreapta lui, pătrunde cu ambele mâini sub torace, cu

degetele îndreptate spre coloana vertebrală.
•Spre sfârşitul inspiraţiei ridică toracele asociind manevra cu uşoare trepidaţii.

•In timpul expiraţiei, toracele revine la poziţia iniţială, iar palmele alunecă încet spre
partea anterioară şi inferioară a coastelor, iar la sfârşitul expiraţiei, precum şi în
pauza care urmează, exercită uşoare presiuni, însoţite de vibraţii sau trepidaţii.
65
• Masajul toracelui este folosit în general cu scop stimulator pentru îmbunătăţirea
schimburilor gazoase, pentru activarea circulaţiei funcţionale şi degajarea
căilor respiratorii.
• Este indicat deci în tratamentul insuficenţelor respiratorii şi al urmărilor unor boli

ale plămânilor şi pleurelor.
Masajul conţinutului abdominal

•Scopul principal este ameliorarea şi reglarea prin acţiunea mecanică a masajului a
funcţiei de evacuare a tubului digestiv în principal şi a căilor urinare în subsidiar.
•Se acţionează asupra stomacului, intestinului subţire şi gros (colonul), a colecistului şi a
vezicii urinare. http://www.youtube.com/watch?v=Z_LyDcy_h2w
•Masajul prin care urmărim să influenţăm funcţiunea organelor din cavitatea
abdominală se deosebeşte de masajul peretelui abdominal prin modificări şi tehnica
manevrelor şi prin câteva indicaţii metodice speciale.
• Pentru executarea lui în bune condiţii se recomandă aceeaşi poziţie relaxatoare,
de culcat-rezemat, cu membrele inferioare îndoite şi cu tălpile sprijinite.
• Putem masa întregul abdomen, sau ne putem concentra asupra principalelor organe
intraabdominale: stomac, colon, ficat, vezică biliară.
• Masajul abdomenului întreg se începe executând manevrele de netezire şi fricţiune

la fel ca în masajul peretelui abdominal.
•Aceste manevre introductive măresc relaxarea muşchilor şi scad sensibilitatea

exagerată a peretelui, pregătind regiunea pentru manevrele ulterioare, care vor fi mai
pătrunzătoare.
• Frământatul întregului conţinut abdominal se realizează printr-o manevră amplă de

presiune şi alunecare transversală, executată dintr-o parte într-alta, cu palmele
aplicate pe părţile posterioare şi laterale ale abdomenului, între coaste şi crestele
iliace.
• Apăsând uniform asupra conţinutului abdominal, palmele alunecă înainte, se

încrucişează pe linia mediană şi continuă să alunece spre partea opusă.
•Această manevră se repetă schimbând de fiecare dată nivelul la care se aplică

palmele, pentru a influenţa întregul conţinut al cavităţii abdominale.
• Percutatul şi tocatul se execută la fel ca pentru peretele abdominal, dar urmând

traiectul colonului, adică în cerc de la dreapta spre stânga.
• Vibraţiile se execută manual, cu presiune moderată pe zona epigastrică, subcostală

dreaptă şi stânga, sau suprapubiană.
•Masajul stomacului se efectuează localizând manevrele de masaj pe zona epigastrică
supraombilicală şi subcostala.
•Executăm alunecări îndreptate în lungul marii şi micii curburi a stomacului, căruia
căutăm să-i imprimăm o mişcare de ridicare.
•Urmează fricţiuni destul de apăsate executate cu o mână sau cu mâinile suprapuse.
•Vibraţiile se fac prin presiuni, mai ales în timpul expiraţiei.
•Masajul intestinului subţire constă dintr-o presiune circulară care se execută pornind cu
rădăcina mâinii aplicată deasupra simfizei pubiene, continuând cu marginea radială a
palmei şi apoi cea cubitală, în jurul ombilicului.
66
•Masajul colonului se execută segmentar, începând cu porţiunea ascendentă,
continuând cu cea transversală şi terminând cu cea descendentă.
• Manevra principală a masajului pe colon este netezirea, executată apăsat, mână după
mână, sau mână peste mână, alunecând şi presând în sensul evacuării conţinutului, de
la nivelul cecului în sus spre unghiul hepatic, iar din acest punct, transversal sau în
ansă spre unghiul splenic şi apoi în sens descendent, spre fosa iliacă stângă, până la
nivelul simfizei pubiene.
• Fricţiunea se execută ca şi netezirea, cu palmele aplicate oblic pe peretele abdominal,

parcurgând acelaşi drum, prin mişcări scurte, circulare, liniare sau în zig-zag. Se poate
aplica pe colon şi un tocat uşor, executat cu vârful degetelor şi urmând acelaşi traseu.
•Masajul ficatului şi al vezicii biliare se începe printr-o netezire uşoară a regiunii
subcostale drepte, constând în alunecări alternative pornind de la linia mediană spre
spate, pe sub şi deasupra coastelor.
• Peaceeaşi regiune se aplică fricţiuni cu podul palmei şi cu marginea cubitală a
mâinii.
•Cele mai utile manevre pentru ficat, vezicula şi căile biliare par să fie vibraţiile şi
presiunile vibrate executate mai ales în timpul inspiraţiei profunde.
http://www.youtube.com/watch?v=BLXroeSJLEg
•Masajul zonei renale constă din neteziri insistente aplicate pe regiunea
lombară şi pe flancuri, urmate de fricţiuni apăsate, executate cu rădăcina şi marginea
cubitală a mâinii şi din presiuni vibrate aplicate pe aceeaşi regiune.
•Masajul zonei suprapubiene (pentru vezica urinară) constă din presiuni
vibrate.
• Înainte şi după aceste vibraţii sunt indicate alunecări lente în lugul şanţurilor iliace,
executate de sus în jos.
•Masajul abdominal ajută în mod mecanic funcţiunile normale de evacuare pe căile
intestinale, biliare sau urinare.
•Influenţele reflexe ale acestui masaj sunt însă cu mult mai complexe.
•Pe calea activării circulaţiei funcţionale a organelor masate sunt stimulate secreţiile,
absorbţia şi excreţia,evacuarea reziduurilor şi tonificarea musculaturii netede a
organelor
http://www.youtube.com/watch?v=oOUkLLrE2lk
67
Bibliografie
•BULUŞ LIVIU – Masajul terapeutic clasic suedez , ed. SYLVI 2001
•Crețu A. (2003) - Ghid clinic și fizical-kinetic în bolile reumatice, Editura BREN,
București
•DRĂGAN IOAN - Masajul şi refacerea la sportivi, Editura Cucuteni, Bucureşti 1996
•IONESCU N. ADRIAN– Masajul, procedee tehnice, metode, efecte, aplicaţii în sport,
ed. ALL 1994
•IVAN SABIN – Masajul pentru toţi, ed.Coresi, 2001

•RABOLU ELENA – Masaj și reflexoterapie, ed. Universitaria Craiova, 2009
•SIDENCO ELENA LUMINIŢA – Masajul în kinetoterapie, ed. Fundaţia „România de
mâine”, Bucuresti 2003
•Tohăneanu, A., Călina, M., Tehnici de mobilizare articulară, Tipografia Universităţii

Craiova, 2004
http://www.care2.com/greenliving/top-ten-massage-techniques.html
http://www.youtube.com/watch?v=Zoy9Pvi-ojs
http://www.youtube.com/watch?v=UAU0gT6GH78
http://www.youtube.com/watch?v=QhwlL2NDQo4
http://www.youtube.com/watch?v=TmpsnnAy7W8
http://www.youtube.com/watch?v=76Q0_QkkdoI
http://www.youtube.com/watch?v=B5VP5Jc6_1Q
http://www.youtube.com/watch?v=Z_LyDcy_h2w
http://www.youtube.com/watch?v=BLXroeSJLEg
http://www.youtube.com/watch?v=oOUkLLrE2lk
68

Note de Curs Metode Si Tehnici de Body Wellnes Si SPA

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs Metode Si Tehnici de Body Wellnes Si SPA

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NOTE DE CURS

ETRAWELSPA004 ”SPA TERAPEUT” “

Conf. univ. dr.: Toma Ștefan

Înainte de a urma acest curs, studentul trebuie să îndeplinească

După finalizarea acestei discipline studentul ar trebui să fie în măsură să:

Terapia cu apa odinioara

Situatia actuala a terapiei prin bai curative

De ce este importanta apa pentru sanatatea si viata noastra?

Mijloacele folosite în HKT sunt:

specifice – din care fac parte exerciţiile corective;

Avantajele terapeutice ale Hidroterapiei:

temperatura apei sedează durerile;

Efectele terapeutice ale bailor

In timpul acestor proceduri se recomanda sa se aseze pe capul pacientului un prosop

Bai cu adaos de ulei de pin (sau alte conifere)

Bai cu diverse saruri

Principiul lui Arhimede guvernează plutirea acvatică.

Există trei posibilităţi:

Corpul va pluti, deoarece densitatea sa este direct proporţională cu concentraţia apei.

Astfel, dacă un subiect cu greutate de 70 de kilograme scufundat în apă dulce va

Legat de forţa ascensională (rezultanta dintre forţa arhimedică şi greutatea corpului,

Aceasta depinde de:

Presiunea hidrostatică este exercitată datorită greutăţii straturilor superficiale de fluid.

Hidrokinetoterapia se practică sub forma unor programe de exerciţii corective

Temperatura apei din bazinele pentru hidrokinetoterapie are între 30 - 38°C.

Apa folosită în bazinele de tratament hidrokinetoterapeutic trebuie să îndeplinească

Proprietăţile fizice ale apei folosită în HKT

Proprietăţile chimice ale apei folosită în hidrokinetoterapie

poate avea oxigen în plus dizolvat;

Igiena bazinului de recuperare

Privind organizarea se impun:

suprafaţa apei va fi de circa 1- 2m pentru fiecare pacient;

Păstrarea unei igiene individuale corespunzătoare:

folosirea papucilor şi a costumului de baie, a halatului, a căştii, ochelarilor sau a

Microclimatul normal din interiorul incintelor bazinelor cu profil hidrokinetoterapeutic se

Exerciţiile corective se efectuează în apă cu următoarele adâncimi:

mică – până la genunchi;

Căzile. Se folosesc căzi în treflă cu scobituri care permit kinetoterapeutului posibilitatea

Materialele utilizate în imersie

Dispozitive mobile pentru:

creşterea rezistenţei la mişcare:

Culoarele de delimitare a traseelor de înot sunt frecvent folosite în programele acvatice

funcţiei de termoreglare a organismului;

tulburări ale psihomotricităţii – motorii, de schemă corporală, de lateralitate, de

Mobilizarea kinetică dinamică pasivă

Mobilizările active asistate

INFLUENȚELE ASUPRA APARATULUI LOCOMOTOR

INFLUENȚELE ASUPRA SISTEMULUI CARDIOVASCULAR

INFLUENȚELE ASUPRA SISTEMULUI NERVOS

Scurt Istoric al Masajului

Masajul in spatiul Carpato – Danubiano – Pontic

La noi în ţară sunt de menţionat lucrările:

Efectele musculare rezultate ca urmare a aplicării anumitor manevre de masaj

Efectele metabolice sunt urmarea unor proceduri stimulative (baterea sau

• Masajul trebuie aplicat într-un spaţiu anume destinat, considerat şi denumit ca

PREGĂTIREA ŞL APTITUDINILE SPECIALISTILOR

• Despre pregătirea şi aptitudinile profesionale ale specialiştilor în practica

• Specialistul îşi dezvoltă şi îşi păstrează calităţile sale profesionale printr-un

• Cel masat este sfătuit să păstreze în timpul şedinţei o poziţie comodă de

Procedeele principale de masaj

•Definiţie: - constă în alunecarea uşoară şi ritmică efectuată asupra tegumentelor, în

• Netezirea se execută cu nodozităţile articulare ale falangelor

•Mâna aplicată longitudinal, cu degetele strânse se mişcă în zig-zag în sens centripet,

•Ambele mâini cuprind ca într-o brăţară articulaţia, policele şi degetele