Curs nr.

1
Sănătatea - noţiuni introductive
Relaţia activitate fizică - sănătate – riscuri

Menţinerea sănătăţii şi lupta împotriva bolilor reprezintă unele dintre cele mai
vechi preocupări ale oamenilor. Sănătatea priveşte în egală măsură atât individul cât
şi societatea în întregime. După definiţia dată în anul 1948 de către Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS), sănătatea constă nu numai în absenţa bolii sau a
infirmităţii, ea reprezintă o stare de bine din punct de vedere fizic, mintal şi social.
Pe plan bio-medical, progresele extraordinare făcute în ultimele decenii oferă
posibilitatea unei explorări aprofundate a stării de sănătate. Investigaţiile fine şi
precise efectuate cu ajutorul noilor aparate depăşesc cu mult simţul comun de
apreciere, ajutând la depistarea precoce a stărilor anormale, a devierilor de la starea
de sănătate.
„Calitatea vieţii” se referă la variate domenii ale sănătăţii – fizic, psihologic şi
social – domenii distincte influenţate de experienţa, credinţele, perspectivele,
aşteptările şi percepţiile indivizilor (Sbenghe T. 2001). Aceste domenii pot fi măsurate
direct, prin evaluarea obiectivă a statusului funcţional şi indirect, prin perceperea
subiectivă a stării de sănătate.
Indiferent de configuraţia stării de sănătate, calitatea vieţii este rezultanta unui
mod de viaţă sanogen, care reprezintă, în esenţa sa un fapt de educaţie.
Educaţia pentru sănătate este o preocupare de maxima importanţă a medicinii
omului sănătos care constă în dezvoltarea nivelului de cultură sanitară al diferitelor
grupuri de populaţie, precum şi a mijloacelor şi procedeelor educativ-sanitare
necesare formării unui comportament sanogenic.
Se observă o creștere constantă a volumului cunoștințelor și informațiilor
medicale publicate, dar și o dezvoltare rapidă de noi tehnici care modifică în mod
constant strategiile de abordare preventivă, diagnostică și terapeutică a diverselor
boli. Pornind de la cunoașterea etiologiei leziunilor traumatice se pot construi strategii
de prevenție primară și secundară a acestora.
Există obișnuința de a realiza un paralelism între sport (ca activitate fizică
complexă) și starea de sănătate a organismului. În ultima perioadă însă, datorită
creșterii incidenței traumatismelor din mediul sportiv afirmația trebuie reevaluată, din
această nouă perspectivă.
 Efectele benefice ale mișcării asupra sănătății sunt reprezentate de :
- îmbunătățirea fitnessului fizic și a stării de bine;
- îmbunătățirea structurii și funcției diverselor țesuturi și organe;
- ameliorarea funcției cognitive;
- facilitarea comportamentului psiho-social și a stării de bine.
Activitatea competițională impune o serie de constrângeri și solicitări fizice și
psihice care, dacă sunt excesive, pot determina apariția unor evenimente nedorite cu
impact negativ asupra sănătății.
Astfel, se impune implementarea eficientă a unor măsuri cu caracter
profilactic, mai ales în contextul cunoașterii factorilor de risc ai traumatismelor
specifice activității sportive. Nu trebuie neglijat însă nici factorul hazard,
traumatismele cu caracter accidental, practic invitabile cu toate măsurile de prevenire
aplicate, deținând o pondere importantă în mediul sportiv.

Curs nr. 2
Primul ajutor

Primul ajutor reprezintă totalitatea măsurilor care se iau în primele minute la

locul accidentului.
În funcție de măsurile luate și de persoanele care îl acordă, primul ajutor se
clasifică în:
- autoajutor: depinde de posibilitățile fizice ale victimei și de nivelul de pregătire al
acesteia;
- prim ajutor acordat de personal necalificat: martori ai accidentului;
- prim ajutor paramedical: acordat de personal instruit;
- prim ajutor medical: acordat de personal calificat, medic.
Accidentul este reprezentat de orice agresiune produsă asupra organismului
în urma acţiunii unor factori externi sau interni. În toate cazurile de acordare a
primului ajutor, este important să se respecte o serie de etape:
- evaluarea accidentului la prima vedere;
- estimarea timpului scurs de la producerea lui;
- limitarea efectelor produse de agentul primar;
- scoaterea accidentatului din zonă;
- bilanțul lezional;
- stabilirea priorităților de intervenție;
- aplicarea măsurilor de prim ajutor;
- aprecierea eficienței măsurilor aplicate;
- hotărârea evacuării și a transportului;
- evaluarea factorilor de risc pe timpul transportului;
- stabilirea secției și a spitalului destinatar.
Asigurarea locului accidentului. Persoana care acordă prim ajutor trebuie, în
primul rând, să asigure securitatea accidentatului, a celor din jur, cât şi a ei înseşi. De
fapt, aceasta înseamnă scoaterea persoanei accidentate din zona în care a avut loc
accidentul, dacă există pericol de incendiu, explozie, electocutare.
Prevenirea agravării situaţiei. Pentru a preveni agravarea traumatismelor sau
a bolii, salvatorul trebuie să examineze accidentatul/accidentaţii. Salvatorul va trebui
să evalueze situaţia şi să înţeleagă cauzele care au provocat accidentul. Tratamentul
stabilit a se aplica în urma acestei evaluări nu trebuie să contribuie la agravarea
situaţiei. De exemplu: pentru a preveni sufocarea, se aşază persoana care şi-a
pierdut cunoştinţa în poziţie laterală, stabilă; hemoragia trebuie să fie oprită rapid,
pentru a preveni pierderea inutilă a sângelui.
Stabilirea contactului cu persoana accidentată. Prima examinare trebuie să
evidenţieze posibilele traumatisme fizice ale victimei. Adeseori, acest lucru este
dificil, datorită stării psihice a accidentatului.
Intervenţia în cazul în care o persoană este lipsită de cunoştinţă. În această
situaţie, viteza cu care se acţionează are o deosebită importanţă. Pentru ca ajutorul
acordat să fie eficient, în primul rând trebuie efectuată o evaluare a semnelor, a
indiciilor clare care demonstrează lipsa de cunoştinţă.
Ameliorarea durerii. Durerile pot fi ameliorate prin aplicarea de bandaje, prin
imobilizare şi printr-o transportare corespunzătoare.
Stabilirea priorităţilor. În cazul în care există mai multe persoane accidentate,
este important să se stabilească priorităţile, astfel încât primul ajutor să se acorde în
primul rând persoanei celei mai grav accidentate. Poate fi dificil de stabilit o linie
corectă de priorităţi, deoarece, câteodată, cei care prezintă cele mai evidente
traumatisme nu sunt neapărat şi cel mai grav accidentaţi. De asemenea, nici cei care
atrag cel mai tare atenţia prin ţipete sau plânsete nu sunt întotdeauna cel mai grav
afectaţi.

Curs nr. 3
Asepsia și antisepsia

Definirea termenilor:
Asepsia – metodă profilactică ce urmărește distrugerea microbilor la nivelul
materialelor, instrumentelor, mâinilor salvatorului, în scopul prevenirii riscului infecțios
la nivelul plăgilor.
Antisepsia – metodă curativă care se folosește în scopul distrugerii microbilor
din plagă.
Cea mai folosită metodă de realizare a asepsiei este sterilizarea. Sterilizarea
cuprinde totalitatea metodelor de îndepărtare și distrugere completă a microbilor. În
acest sens se folosesc mijloace fizice (căldură uscată și umedă, lămpi ultraviolete) și
chimice (vapori de fenol, etilenoxid, substanțe germicide).
Dezinfecţia cuprinde totalitatea mijloacelor fizico-chimice, biologice şi
farmacologice prin care se urmăreşte îndepărtarea, inactivarea sau distrugerea
microbilor în scopul realizării antisepsiei.
Antisepticele sunt substanţe ce distrug microbii, dar nu sunt toxice pentru
organismul uman şi pot fi utilizate în aplicaţii pe tegumente şi mucoase.
Substanţele dezinfectante au efect bactericid mai puternic, sunt iritante pentru
organism şi sunt utilizate pentru distrugerea germenilor de pe obiecte, suprafeţe şi
mediul extern.
Mecanismul de acțiune al substanțelor antiseptice este nespecific, acționând
asupra celulei microbiene (produce alterarea aparatului genetic al celulei,
denaturarea și coagularea proteinelor celulare).
Antisepticele de suprafață sunt reprezentate de:
- alcool sanitar 70%;
- tinctura de iod (alcool iodat);
- hipoclorit de sodiu;
- apa oxigenată.
Curs nr. 4
Traumatismele

Traumatismul reprezintă răspunsul organismului (ansamblul tulburărilor, locale

şi generale) la acţiunile violente ale factorilor externi asupra organismului. Aceştia
sunt reprezentaţi de agenti mecanici, fizici sau chimici. În funcţie de amplitudinea
traumatismului asupra unui organism, pot apare lezini traumatice locale precum şi
modificări generale. Traumatismele pot fi clasificate în uşoare sau grave; închise
(fără lezarea tegumentelor) sau deschise (cu lezarea integrităţii tegumentelor).
În funcţie de structurile anatomice lezate, traumatismele pot fi împărţite în:
- traumatisme osteo-articulare: entorse, fracturi, luxaţii;
- traumatisme ale părţilor moi: închise sau deschise.
Traumatismele închise pot avea următoarele forme anatomo-clinice:
1. Comoţia
2. Contuzia
3. Comoţia
Simptomatologie:
 pierderea stării de conştienţă;
 apnee;
 tahicardie;
 oscilaţii ale tensiunii arteriale.
Primul ajutor:
 repaus în decubit dorsal, cu capul într-o parte;
 supraveghere atentă, deoarece se poate instala coma;
 dacă pacientul este agitat se pot administra sedative, calmante.
Contuzia rezultă din acţiunea unui agent vulnerant mecanic, care produce
leziuni tisulare, pastrând însă integritatea tegumentelor. Contuziile pot fi uşoare sau
grave, superficiale sau profunde. În urma unei contuzii poate apare:
- o echimoză;
- un hematom.
În cazul unei contuzii, aplicarea unei pungi cu gheaţă (sau o sticlă cu apă
rece) pe zona afectată, poate reduce întinderea leziunii.
 Dacă este cazul unei contuzii cerebrale, accidentatul trebuie supravegheat
permanent, deoarece asocierea unor simptome poate orienta diagnosticul asupra
leziunilor existente.
Primul ajutor:
 resuscitare cardio- respiratorie (dacă este necesară);
 poziţionarea accidentatului în decubit lateral sau ventral;
 oxigenoterapie;
 combaterea hipertermiei;
 hidratare;
 transport fără trepidaţii.
Traumatismele deschise sau plăgile sunt leziuni produse de agenţi mecanici,
fizici, chimici. Tratamentul constă din toaleta locală a plăgii şi pansarea ei dacă se
impune.

Curs nr. 5
Entorsa

În practica sportivă leziunile traumatice interesează cel mai adesea

articulaţiile, oasele şi muşchii. Aceste leziuni pot fi clasificate în funcţie de sediul lor
(membrul superior, membrul inferior şi axul corporal), dar şi de tipul lor (contuzii,
plăgi, entorse, luxaţii, fracturi).
Entorsa reprezintă un complex de leziuni posttraumatice capsulo-ligamentare,
produse de obicei prin mecanisme de distensie peste limita de amplitudine articulară
normală.
Factorii ce stau la baza producerii entorselor sunt de ordin general sau de
ordin local. Entorsele pot fi produse prin mecanisme de hiperextensie ligamentară,
prin suprasolicitare de lateralizare şi prin mecanisme directe ale agentului vulnerant.
În funcţie de severitatea leziunilor şi violenţa mişcării, entorsele pot fi clasificate în:
- entorse uşoare (gr.I) fără leziuni anatomice vizibile;
- entorse de gravitate medie (gr.II) caracterizate prin rupturi parţiale sau totale ale
unuia sau mai multor ligamente;
- entorse grave (gr.III) în care apar în plus rupturile capsulare şi de ligamente.
 Semnele clinice sunt reprezentate de :
- durere, vie, spontană sau la palpare;
- impotenţă funcţională locală de diferite grade;
- edem sau tumefiere articulară;
- echimoză;
- poziţie antalgică a segmentului ce conţine leziunea;
- mărirea volumului complexului articular.
Diagnosticul pozitiv are la bază semnele clinice, durerea cu maxim de
intensitate în punct fix, localizat la nivelul inserţiei ligamentare, iar examenul
radiologic efectuat în două incidenţe (faţă şi profil) poate evidenţia eventualele
smulgeri osoase.
Diagnosticul diferenţial trebuie făcut cu luxaţii şi fracturi (modificările
raporturilor anatomice, examen radiologic).
Toate articulaţiile pot suferi entorse, dar cele mai afectate zone, în activitata
sportivă, sunt reprezentate de degetele mâinii şi articulaţiile membrelor inferioare
(genunchi, gleznă).

Curs nr. 6
Luxațiile

Luxaţiile sunt leziuni traumatice osteo-articulare caracterizate prin pierderea

raporturilor anatomice normale dintre suprafeţele articulare ale unei articulaţii.
Mecanismele de producere pot fi directe (traumatism extern al segmentului)
sau indirecte, din ultima categorie făcând parte şi contracţiile musculare.
Leziunile articulare ce însoţesc luxaţiile sunt reprezentate de rupturi capsulare
şi dezinserţii osoase în puncte şi zone caracteristice. De asemenea, tegumentele,
muşchii, tendoanele, vasele, nervii şi formaţiunile fibroase din imediata vecinătate
articulară pot suferi leziuni de gravitate variabilă.
Luxaţiile pot fi împărţite în luxaţii tipice şi luxaţii atipice, caracterizate prin
deformări regionale variate datorită distrugerii tuturor ligamentelor.
 De asemena pot exista luxaţii închise (fără plagă, când osul nu părăseşte
articulaţia) şi deschise, însoţite de plagă, osul părăseşte articulaţia şi determină
rupturi de oase sau de nervi.
Din punct de vedere simptomatic, o luxaţie se recunoaşte din primele
momente, după deformarea caracteristică a regiunii şi poziţia anormală a membrului
ce conţine le regiunea luxată. Tabloul clinic în luxaţii este reprezentat de :
- durere vie, brutal instalată, având maximum de intensitate în regiunea articulară;
- impotenţă funcţională locală completă;
- deformarea regiunii;
- poziţie vicioasă;
- tumefierea regiunii;
- hemartroze, echimoze subcutanate;
- sensibilitate la atingerea zonei.
Diagnosticul pozitiv se pune în funcţie de prezenţa traumatismului, de
rezultatele examenului clinic şi radiologic (poate evidenţia coexistenţa fracturilor).
Diagnosticul diferenţial se face cu entorsele, fracturile, disjuncţiile articulare,
diastaza (legăturile anatomice sunt normale, dar distanţa între ele este mai mare).

Curs nr. 7
Fracturile

Fracturile sunt leziuni ce apar în urma acţiunii unui traumatism puternic asupra
osului, constând în întreruperea totală sau parţiala a continuităţii acestuia.
În funcţie de modul de producere, fracturile pot fi :
- fracturi directe;
- fracturi indirecte.
Din punct de vedere anatomo-patologic, fracturile pot fi :
- fracturi incomplete;;
- fracturi complete.
În funcţie de afectarea tegumentelor, fracturile se clasifică în :
- fracturi închise;
- fracturi deschise.
  Semne de probabilitate pentru recunoaşterea unor fracturi:
- durere spontană sau într-un punct fix, exacerbată la palpare sau mobilizare;
- echimoze;
- tumefacţie, edem, creşterea temperaturii locale;
- impotenţă funcţională a membrului afectat;
- deformarea regiunii.
 Semne de certitudine:
- mobilitate anormală în focar;
- crepitaţii osoase;
- netransmiterea mişcărilor distal faţă de focarul de fractură;
- întreruperea evidentă (la inspectie sau palpare) a continuităţii osoase;
- modificările radiologice, care permit aprecierea clară a fracturii şi a detaliilor
acesteia.
Fracturile se pot însoţi de o serie de complicaţii:
- complicaţii imediate;
- complicaţii tardive.

Curs nr. 8
Hemoragiile

Hemoragia reprezintă scurgerea sângelui în afara sistemului vascular,

consecinţă a lezării unui vas de sânge.
După tipul vasului lezat, se poate clasifică în:
- arterială;
- venoasă;
- capilară;
- mixtă.
Hemoragia arterială se recunoaște după sângele de culoare roşu deschis,
bine oxigenat care ţâşneste ritmic, sincron cu bătăile inimii. În hemoragia venoasă
sângele este de culoare roşu închis (mai puţin oxigen, mai mult CO2) și se
exteriorizează cu presiune constantă, relativ modestă. Hemoragia capilară este o
hemoragie difuză, fără a se identifica un vas de calibru mai mare ca sursă principală
a hemoragiei.
În funcţie de sediul sângerării, hemoragia poate fi:
- externă;
- internă;
- exteriorizată.
Semnele clinice ale hemoragiilor sunt: tegumente palide, reci, respirație
accelerată și superficială, accidentatul este agitat, tulburări oculare, auditive. Puls și
tensiune arterială mici, .
Oprirea sângerării poartă denumirea de hemostază. Ea poate fi spontană în
cazul unor hemoragii mici, prin intervenţia mijloacelor proprii organismului, dar de
cele mai multe ori este necesară intervenţia altor persoane (hemostază provocată),
care să realizeze hemostaza. Hemostaza poate fi provizorie sau definitivă.

Curs nr. 9
Stopul cardio-respirator

Acest capitul se referă la secvența corectă a priorităților pe care trebuie să le

urmărim în cazul oriri funcției respiratorii și cardiace. Cunoașterea mecanismelor
lezionale, ca și un examen fizic rapid dar complet sunt indispensabile pentru a stabili
un tratament.
Evaluarea primară reprezintă prima etapa în managementul oricarui pacient
cu funcţii vitale instabile şi trebuie parcursă complet în maxim 30 de secunde.
Aceasta evaluare urmăreşte:
- singuranţa victimei şi a salvatorului;
- evaluarea stării de conştienţă;
- asigurarea libertăţii căii aeriene;
- evaluarea respiraţiei;
- evaluarea circulaţiei.
Stopul cardio-respirator poate avea două categorii mari de cauze:
 cauze cardiace;
 cauze extracardiace:
 - respiratorii;
- cerebrale;
- hemodinamice;
- toxice.
Semne clinice ale stopului cardiorespirator:
- oprirea mişcărilor respiratorii, toracice şi abdominale;
- încetarea bătăilor inimii;
- absenţa pulsului la carotidă;
- paloarea extremă a tegumentului;
- globii oculari imobili (midriază);
- relaxarea completă a musculaturii, inclusiv a sfincterelor.
Leziunile toracelui pot antrena probleme în ventilația normală chiar dacă există
libertatea căilor aeriene respiratorii. Circulația sângelui se evaluează rapid prin
palparea pulsului periferic. În general, unui puls palpabil la artera radială îi este
asociată o tensiune arterială sistolică de 80 mmHg, la carotidă – 50 mmHg și la
femurală – 80 mmHg.
Măsurile care se iau la locul accidentului încep cu:
- suspectarea leziunilor cevicale;
- controlul respirației;
- imobilizarea capului;
- urmărirea răspunsului la stimuli verbali.
În caz de stop respirator se vor lua măsurile de restabilirea a funcțiilor
respiratorii:
- asigurarea libertății căilor respiratorii;
- asigurarea integrității cutiei toracice;
- asigurarea ventilației eficiente.
Tratamentul stopului cardiac se începe rapid și constă în masaj cardiac extern.
Curs nr. 10
Hipertermia și hipotermia

Sub denumirea de hipertermie sunt cuprinse o serie de manifestări ce apar în

contextul expunerii organismului la temperaturi ridicate.
Factorii de risc pentru hipertermie sunt:
- vârstele extreme (copiii şi bătrânii, care au dificultăţi de termoreglare);
- obezitatea;
- efortul prelungit sau intens într-un mediu supraîncălzit, îmbrăcămintea neadaptată
temperaturii;
- bolnavii cronici;
- administrarea unor droguri sau medicamente;
- persoane neaclimatizate;
- expunerea de lungă durată sub razele solare pe timp de caniculă;
- staţionarea sau munca prelungită într-o încăpere închisă, neaerisită, cu
temperatura aerului ridicată.
Principalele manifestari în caz de hipertermie sunt:
- edemele;
- crampele musculare în special la nivelul membrelor superioare şi inferioare;
- arsurile solare;
- deshidratarea;
- sincopa;
- stare de rău general;
- oboseală;
- insomnii.
Baza tratamentului o constituie terapia suportivă şi răcirea pacientului. Răcirea
trebuie începută înainte ca pacientul să ajungă la spital, cu scopul de a reduce
temperatura centrală până la valoarea de 39°C. Pacienţii cu şoc termic grav trebuie
trataţi într-o unitate de terapie intensivă. Se va utiliza monitorizarea hemodinamică
pentru ghidarea terapiei lichidiene deoarece pot fi necesare cantităţi crescute de
fluide.
Hipotermia apare cand corpul uman se răceşte şi pierde caldura într-o mai
mare măsura faţă de capacitatea lui de a o sintetiza. Temperatura normală, luată
intrarectal este cuprinsă între 36.40C şi 370C.
 Simptomele iniţiale includ:
- frisoane;
- pielea rece, palidă sau de culoare albastră;
- apatie;
- afectarea capacitatiilor intelectuale;
- tulburări de echilibru;
- tulburări de vorbire;
- parestezii la nivelul mâinilor şi degetelor;
- dificultate în a îndeplini sarcini.
Hipotermia este o urgenţă medicală şi poate duce rapid la pierderea
conştienţei şi deces, dacă pierderea de căldură continuă.
În timpul unui stop cardiorespirator, hipotermia poate avea efect protector
asupra creierului şi a altor organe; dacă victima se răceşte rapid, fără hipoxemie,
reducerea ratei metabolismului şi scăderea consumului de oxigen ar putea precede
instalarea stopului, limitând ischemia de organ. Resuscitarea completă, cu
recuperarea unei funcţii neurologice intacte, este posibilă după un stop
cardiorespirator prin hipotermie.
Detectarea pulsului şi efortului respirator al victimei poate fi dificilă dar nu
trebuie să întârzie iniţierea măsurilor salvatoare de viaţă. Victima trebuie transportată
cât mai rapid cu putinţă într-un centru unde reîncălzirea monitorizată este posibilă.
Hipotermia severă, accidentală, este o problemă gravă de sănătate dar care
poate fi prevenită. În arealul urban este frecvent asociată cu bolile psihice, sărăcia,
abuzul de alcool şi droguri. În mediul rural însă, mai mult de 90% din decesele prin
hipotermie sunt asociate cu intoxicaţiile etanolice.
Succesul terapiei unei hipotermii cere acces la tehnici de tratament şi personal
medical antrenat.

Curs nr. 11
Degerăturile
Degerăturile sunt leziuni tisulare consecutive expunerii la temperaturi scăzute,
întâlnite de obicei în sezonul rece sau în cazul unor incidente turistice pe munte. De
obicei afectează extremităţile: degetele de la mâini sau picioare, nasul şi urechile.
 Primul ajutor:
- se introduce victima într-un mediu încălzit;
- se înfăşoară zonele degerate în haine groase sau pături;
- se poate introduce extremitatea degerată în apă cu o temperatură de 34-370C;
- dacă victima e conştientă şi nu varsă, i se pot oferi lichide calde (nu fierbinţi);
- se transportă victima la spital.
NU este recomandat:
- să se maseze zonele degerate;
- să se expună la temperaturi crescute: calorifere, sobe, apă fierbinte;
- să se dea băuturi alcoolice victimei.

Curs nr. 12
Primul ajutor în accidentele electrice

Curentul electric poate determina atât arsuri superficiale (la locul de intrare şi
ieşire) cât şi leziuni ale organelor interne. Şocurile electrice de scurtă durată, de
intensitate redusă, care nu determină simptome şi nici arsuri ale tegumentului, nu
necesită tratament.
În cazul şocurilor de intensitate ridicată sau a celor care au determinat arsuri
tegumentare, se recomandă consult medical de urgenţă. Medicul va evalua arsurile
arcului electric.
Primul ajutor până la sosirea medicului constă în:
- întreruperea sursei de curent electric, fără a atinge victima sau sursa de
curent cu mâinile goale; se vor folosi mănuşi izolante sau un material (lemn, plastic,
cauciuc) electroizolant pentru a îndepărta sursa de curent;
- dacă victima este în stop cardio-respirator se poate ulterior încerca
resuscitarea cardio-respiratorie, dar numai după întreruperea sursei de curent (altfel
există pericolul de electrocutare a salvatorului);
- dacă sunt prezente puls şi respiraţie spontană, victima va fi aşezată în
poziţia de siguranţă şi supravegheată până la sosirea echipajului medical.
Curs nr. 13
Primul ajutor în arsuri

Arsura este o leziune provocată de acţiunea căldurii asupra tesuturilor, la o

temperatură care depăşeşte 460C. Arsurile pot fi de diferite tipuri:
- arsuri termice;
- arsuri chimice;
- arsuri electrice;
- arsuri prin radiaţii.
Pacientul cu arsură trebuie tratat ca un politraumatizat, deoarece o arsură
majoră nu cauzează numai leziuni ale pielii ci se poate insoţi şi de disfuncţii grave
organice.
În funcţie de profunzimea leziunilor provocate, sunt 4 grade de arsuri:
- gradul I;
- gradul II;
- gradul III;
- gradul IV.
Aprecierea gravităţii stării victimei se face în funcţie de gradul arsurii şi de
suprafaţa corporală arsă. Aprecierea suprafeţei corporale afectate se poate face cu
„regula lui 9", sau considerând aria palmei victimei ca reprezentând 1% din suprafaţa
corporală.
În cazul arsurilor uţoare (gradul I şi II) primul ajutor se limitează la expunerea
zonei afectate sub un jet de apă rece (20 minute) după care se panseaza cu
comprese sterile. Se pot aplica eventual spray-uri speciale pentru arsuri.
În cazul arsurilor grave (gradul III şi IV):
- în cazul arsurii cu flacară se va stinge cât mai rapid flacară, de preferat prin
culcarea victimei la pământ şi acoperirea cu o pătură sau o haină; se va împiedica
victima să alerge deoarece curenţii de aer întreţin focul;
- nu se va dezbraca victima dacă hainele sunt lipide de pielea arsă;
- se va stropi cu apă rece (sau cu zapadă) şi se vor aplica comprese cu apă rece pe
zonele lezate;
- se va transporta victima la spital cât mai rapid;
- nu se vor sparge flictenele şi nu se vor aplica creme sau alte substanţe pe leziuni.
 Greşeli de evitat:
1. Nu se foloseşte gheaţa, deoarece în viitor aceeaşi suprafaţă ar putea fi
afectată de degerături.
2. Nu se aplică unt sau unguente pe arsuri deoarece acestea pot întarzia sau
împiedica vindecarea.
3. Nu se sparg băşicuţele deoarece sunt foarte sensibele şi sunt vulnerabile la
infecţii.
Lucrarea practică nr. 1

Sănătatea – noţiuni introductive. Norme sanitare şi legislaţie sanitară.

Noţiuni de bioritmologie şi cronobiologie

Sănătatea priveşte în egală măsură atât individul cât şi societatea în întregime.

După definiţia dată în anul 1948 de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS),
sănătatea constă nu numai în absenţa bolii sau a infirmităţii, ea reprezintă o stare de
complet bine fizic, mintal şi social. O astfel de definiţie evidenţiază rolul modului sau stilului
de viaţă în obţinerea şi menţinerea „stării de bine” (a sănătăţii).
Noile direcţii de cercetare şi evaluare în domeniu sunt orientate către evaluarea
sănătăţii în raport cu calitatea vieţii. De remarcat este faptul că deşi doi indivizi au aceeaşi
stare de sănătate, calitatea vieţii lor poate fi foarte diferită. Indiferent de configuraţia stării
de sănătate, calitatea vieţii este rezultanta unui mod de viaţă sanogen, care reprezintă, în
esenţa sa un fapt de educaţie.
Educaţia pentru sănătate constă în dezvoltarea nivelului de cultură sanitară a
diferitelor grupuri de populaţie, precum şi a mijloacelor şi procedeelor educativ-sanitare
necesare formării unui comportament sanogenic.
Se pot diferenţia trei direcţii ale educaţiei pentru sănatate şi anume:
- cognitivă;
- motivaţională;
- voliţională.
Obiectivul de bază al educaţiei pentru sănătate constă în formarea şi dezvoltarea în
rândul populaţiei a unei concepţii şi a unui comportament sanogenic, în scopul apărării
sănătăţii, dezvoltării armonioase şi adaptării organismului la condiţiile mediului ambiental
natural şi social. În acest sens, este necesară formarea unei opinii de masă faţă de:
- igiena individuală şi colectivă;
- alimentaţie;
- îmbrăcăminte;
- muncă şi odihnă;

1
 - utilizarea raţională a timpului liber şi a a factorilor naturali de călire a
organismului;
- evitarea factorilor de risc;
- precum şi faţă de modul de solicitare a asistenţei medicale şi a diferitelor
mijloace de invesigaţie şi tratament.
Organizaţia Mondială Sănătăţii reprezintă forumul suprem ce promovează şi apără
dreptul la sănătate – unul din drepturile fundamentale ale omului. Normele şi legislaţia în
domeniul sănătăţii trebuie să corespundă reglementărilor internaţionale şi în acelaşi timp
să fie adaptate condiţiilor mediului intern. Conform acestor reglementări, priorităţile
domeniului medical se prezintă astfel:
- promovarea sănătăţii;
- prevenirea îmbolnăvirilor şi evidenţierea factorilor de risc;
- tratament cu tot ceea ce implică: spitale, policlinici, specialişti, medicaţie, etc;
- recuperare;
- îngrijirea bolnavilor cronici.

Noţiuni de bioritmologie şi cronobiologie

Bioritmologia a fost întemeiată la începutul secolului XX de către doi medici,
Swoboda şi Fliess. Aplicată în sport, această ştiinţă are scopul principal de a determina
bioritmul individual: fizic, emoţional şi intelectual, precum şi a corespondenţei acestuia cu
randamentul sportiv şi cu forma sportivă.
Bioritmul fizic
Deţine cel mai important rol în influnţarea performanţei sportive. Are o durată totală
de 23 de zile, jumătate din această perioadă (11,5 zile) reprezentând faza pozitivă, iar
cealaltă jumătate faza negativă. Conform studiilor, faza pozitivă este corelată cu un bun
randament energetic, o mare disponibilitate de efort, perseverenţă, competitivitate, etc. În
faza negativă are loc refacerea proceselor fiziologice de origine nervoasă şi musculară,
care stau la baza acestui bioritm.
Din punct de vedere practic este bine să se cunoască datele privind bioritmul fizic şi
astfel, ţinând cont de noile condiţii să se imbunătăţească procesul de antrenament.
Bioritmul emoţional

2
 Cuprinde un interval de 28 de zile iar fazele pozitivă şi negativă sunt egale, având
fiecare 14 zile. Faza pozitivă se evidenţiază prin: comportament psihic favorabil marilor
performanţe, disponibilitate afectivă pentru efort, bună dispoziţie, optimism, spirit de
conlucrare, stabilitate emoţională. Sportivul aflat în fază negativă se manifestă exact
invers, trecând printr-o etapă de regenerare trofică neuropsihică, deci de acumulare
energetică utilă următoarei etape.
Se poate spune că lipsa formei sportive, indiferent de cauzele care o generează,
accentuează manifestările fazei negative şi diminuă efectele fazei pozitive ale ciclului
emoţional.
Bioritmul intelectual
Se manifestă ciclic pe o perioadă de 33 de zile care cuprinde, la fel ca în celelalte
cazuri, două faze: cea pozitivă de 16,5 zile şi cea negativă tot de 16,5 zile. În faza pozitivă
capacitatea intelectuală se află la un nivel superior, capacitatea de înţelegere şi
concentrare este mai mare. Faza negativă atrage toate aceste însuşiri la polul opus.

Din punct de vedere metodic se recomandă valorificarea fazelor pozitive, iar în

fazele negative să se acorde atenţie în special refacerii până la „supracompensare”.
„Ziua periodică” este ziua în care se trece de la faza negativă la faza pozitivă şi
„ziua semiperiodică” este ziua în care se trece de la faza pozitivă la faza negativă; în
aceste zile pot avea loc unele tulburări vegetative cu scăderea randamentului, ceea ce
impune o atenţie deosebită din partea antrenorului dar şi a medicului.
Cele trei bioritmuri nu influenţează succesiv organismul, ele se produc concomitent,
astfel că în practica sportivă, se pot întâlni următoarele situaţii (Drăgan, 2002):
 cele trei bioritmuri sunt în faza pozitivă;
 biorimurile fizic şi emoţional sunt în faza pozitivă, iar cel intelectual în faza
negativă;
 bioritmurile fizic şi intelectual sunt în faza pozitivă iar cel emoţional în faza
negativă;
 bioritmul fizic în faza pzitivă iar cel emoţional şi intelectual în faza negativă;
 bioritmul fizic în faza negativă iar celelalte două în faza pozitivă;

3
  bioritmurile fizic şi emoţional se găsesc în faza negativă iar cel intelectual în faza
pozitivă;
 bioritmurile fizic, emoţional şi intelectual se află în faza negativă;
Cu toate că există şi păreri contradictorii, studiul bioritmologic nu este lipsit de
utilitate. Interesul este de natură practică şi implică medicul, antrenorul şi psihologul, iar
sportivul nu trebuie să ia parte la această problemă.

Lucrarea practică nr.2

Trusa de prim ajutor – conţinut şi mod de utilizare

Primul ajutor reprezintă totalitatea măsurilor luate de o persoană numită salvator,

având cunoştinţe medicale minime, pentru a salva viaţa unei alte persoane aflată în
pericol.
Intervenţia de prim ajutor este cu atât mai completă cu cât avem la dispoziţie o trusă
de prim ajutor.
Componenţa trusei poate varia în funcţie de locul în care urmează a fi utilizată şi de
competenţa persoanelor care o vor folosi.

CONŢINUTUL MINIM OBLIGATORIU AL TRUSEI SANITARE

Cutie din material plastic, etanşă, cu colturi rotunjite = 1

Foarfece cu vârfuri boante = 1
Garou 50 cm = 1
Deschizător de gură din material plastic = 1
Dispozitiv de respiraţie gură la gură = 1
Pipă Guedel mărimea 4 = 1
Pipă Guedel mărimea 10 = 1
Mănuşi de examinare, pereche = 4

4
Pahare de unică folosinţă = 5
Batiste de hârtie cu soluţie dezinfectantă = 10
Atele din material plastic = 2
Feşi din tifon mici 5 cm/4 m = 5
Feşi din tifon mari 10 cm/5 m = 3
Bandaj triunghiular I = 80 mm =2
Vată hidrofilă sterilă, pachet A 50 g = 2
Ace de siguranţă = 12
Leucoplast 5 cm/3 m = 1
Leucoplast 2,5 cm/2,5 m = 1
Alcool sanitar 200 ml = 1
Comprese sterile 10 cm/8 cm x 10 buc. = 10
Pansament individual 2 cm/6 cm = 10
Pansament cu rivanol 6 cm/10 cm = 5
Plasture 6 cm/50 cm = 1
Creion = 1
Caiet a 50 de pagini = 1
Broşură cu instrucţiuni de prim ajutor = 1
Rivanol soluţie 1 la mie, 200 ml = 1
Apă oxigenată sau perogen = 1
Alcool iodat 200 ml = 1
Folie de supravieţuire termoizolantă = 1

Plăgile – definiţie, etiologie, măsuri de prevenire,

protocol de evaluare a gradului de afectare şi acordare a primului ajutor

Plaga reprezintă o întrerupere a continuităţii ţesuturilor, apărută în urma unui

traumatism mecanic, termic sau chimic. De cele mai multe ori traumatismele deschise sau
plăgile sunt produse prin acţiunea unor factori mecanici: tăiere, înţepare, zdrobire,
muşcături de animale.
În toate cazurile de acordare a primului ajutor, este important să se:

5
- asigure locul accidentului;
- ia măsurile de prevenire pentru ca starea de fapt să nu se înrăutăţească;
- stabilească contactul cu persoana bolnavă sau accidentată;
- acţioneze corespunzător când persoana accidentată sau bolnavă este lipsită de
cunoştinţă;
- aline durerea;
- stabilească priorităţile.
Pentru a aprecia gradul de afectare se recomandă să:
1. Vorbiţi cu accidentatul.
2. Observaţi accidentatul.
3. Atingeţi accidentatul.
4. Evaluaţi situaţia.
Cei care acordă primul ajutor vin în contact direct cu persoane rănite, intoxicate sau
care pot suferi de o boală transmisibilă. Ca atare, sunt necesare măsuri de autoprotecţie,
cu precădere în următoarele situaţii:
- la persoanele otrăvite cu substanţe toxice pulverizate;
- la persoanele intoxicate cu gaze într-o încăpere închisă;
- persoane cu boli transmisibile prin sânge (ex. hepatita B şi SIDA);
- la manevra de respiraţie artificială;
- la oprirea hemoragiei;
- după îngrijirea oricărui accidentat, se vor spăla mâinile cu apă şi săpun.
În concluzie, persoana care acordă prim ajutor ar trebui să:
- asiste fară a fi afectată de prejudecăţi, încercând să aline suferinţa unei persoane;
- acţioneze întotdeauna în condiţii de siguranţă şi confort;
- solicite ajutor corespunzator, când şi unde este posibil;
- urmarească obţinerea cooperării victimei, prezentându-se şi stabilindu-şi rolul de
asistenţă;
- strângă toate informaţiile posibile despre situaţie şi starea victimei, pentru a-şi ghida
acţiunile;
- predea victima unui serviciu de urgenţă cât mai repede posibil, dacă un astfel serviciu
este disponibil şi necesar;

6
- ofere suport psihologic victimei;
- asiste şi să monitorizeze condiţia victimei până când asistenţa nu mai este necesară;
- fie capabilă să asiste serviciul de urgenţă în asigurarea îngrijirii victimei, incluzând
furnizarea informaţiilor despre victimă şi situaţia de urgenţă.

Curăţarea şi dezinfecţia plăgilor – condiţii de asepsie şi antisepsie, substanţe

antiseptice şi modul de aplicare.

1. Sterilizarea – reprezintă totalitatea metodelor fizico-chimce de distrugere a tuturor

germenilor patogeni.
2. Dezinfecţia – reprezintă totalitatea mijloacelor fizico-chimice, biologice şi
farmacologice prin care se urmăreşte îndepărtarea, inactivarea sau distrugerea
germenilor patogeni din mediu.
3. Asepsia – ansamblul de măsuri prin care se împideică contactul dintre germeni şi
plagă. Scopul este acela de a preveni riscul infecţios prin contaminarea plăgilor. Cea
mai folosită metodă pentru asigurarea asepsiei este sterilizarea.
4. Antisepsia – totaliatea măsurilor prin care se realizează distrugerea
microorganismelor prezente într-o plagă, pe tegumente sau în mediu. Este o metodă
curativă ce foloseşte substanţe antiseptice şi dezinfectante.
Sterilizarea se poate realiza prin metode fizice (mecanice, căldura, radiaţiile UV sau
ionizante) sau chimice (formol, oxid de etilen, glutaraldehida).
Metodele mecanice se referă la curăţirea mecanică şi spălarea cu apă, detergenţi şi
săpun, în vederea pregătirii instrumentelor, a materialului moale, a mâinilor chirurgului şi a
câmpului operator, dar şi la filtrarea directă a soluţiilor cu vâscozitate mică.
Căldura acţionează prin precipitarea proteinelor din membrana bacteriană şi se
foloseşte sub formă de căldură uscată şi căldură umedă. Dintre metodele de folosire a
căldurii uscate, flambarea este cea mai simplă şi mai rapidă, dar cu aplicabilitatea redusă.
Acest procedeu constă în trecerea instrumentelor de metal prin flacără (alcool) de 2-3 ori şi
se foloseşte în situaţii de urgenţă sau la recoltarea produselor patologice.
Mijloacele chimice de sterilizare folosesc: oxidul de etilen (instrumente chirurgicale
metalice sau din plastic, tuburi, catetere, ace, materiale de sutură), vaporii de formol,

7
submersia în substanţe germicide – Fenosept soluţie 2%, Bromocet 1-2%, Clorocet 0,2-
0,6%.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite de substanţele antiseptice sunt următoarele:
- să fie bactericide;
- să fie uşor solubile în apă;
- să nu deţină miros neplăcut persistent;
- să acţioneze rapid în orice mediu;
- să nu irite ţesuturile pe care se aplică;
- să fie stabile în timp.
Majoritatea substanţelor antiseptice pot fi folosite ca dezinfectante în concentraţii
mari.
Substanţe antiseptice pe bază de iod – tinctura de iod (alcool iodat), nu se aplică
direct pe plagă; betadina este mai puţin iritantă şi are putere mare de penetrare.
Substanţe pe bază de alcool (etilic) – alcoolul sanitar (50-70%) este bactericid folosit
pentru dezinfecţia tegumentelor.
Substanţele pe bază de clor – îşi exercită acţiunea bactericidă prin punerea în
libertate a clorului activ: cloramina B (soluţie 0,1-0,3%), hipocloritul de sodiu se foloseşte în
plăgile infectate, cu puroi.
Substanţe care degajă oxigen:
- apa oxigenată are acţiune bactericidă şi hemostatică uşoară;
- acidul boric sub formă de pulbere sau soluţie 2-4% se foloseşte pentru plăgile
infectate;
- permanganatul de K (cristale violet) se foloseşte sub formă de soluţie pentru
dezinfecţia mucoaselor.

8
Lucrarea practică nr.3

Primul ajutor în traumatismele deschise

În funcţie de păstrarea sau nu a integrităţii tegumentului în urma unei agresiuni,

traumatismele pot fi închise sau deschise (plăgi). Dintre factorii importanţi în tratamentul
plăgilor se pot enumera :
- hemostaza minţioasă;
- irigarea amplă cu soluţie antiseptică a plăgii;
- debridarea, adică îndepărtarea judicioasă a ţesuturilor necrozate.
În cazul în care un accident este soldat cu rănire şi formare de plăgi, toaleta plăgilor
reprezintă prima măsură care se execută în cadrul măsurilor de prim ajutor. Tegumentele
din jurul plăgii vor fi bine spălate cu apă şi săpun pentru a se îndepărta impurităţile.
Spălarea se face în sens centrifug, de la plagă spre exterior, folosind tampoane din
comprese sterilizate.
Curăţirea plăgii se realizează prin îndepărtarea corpilor straini şi spălarea acesteia
prin turnare sub formă de jet a soluţiilor antiseptice slabe (apă oxigenată, rivanol,
hipermanganat de potasiu). Peste plaga curăţată se pun comprese sterile peste care se
aplică un pansament.
Un pansament corect executat trebuie să respecte următoarele condiţii:
 Să fie făcut în condiţii aseptice.
 Să fie absorbant.
 Să fie protector.
 Bolnavul trebuie aşezat într-o poziţie optimă pentru efectuarea pansamentului.
 Să nu fie dureros.
 Să fie schimbat la timp în funcţie de evoluţia plăgii.
 Pansamentul trebuie fixat corespunzător pentru a împiedica deplasarea în timpul
mişcărilor sau al transportului accidentatului.
Actul chirurgical al pansamentului unei plăgi cuprinde patru timpi executaţi într-o
ordine strict determinată şi anume: tratarea tegumentelor din jurul plăgii, tratarea propriu-
zisă a plăgii, acoperirea plăgii şi fixarea materialelor care acoperă plaga.

9
 Tipuri de bandaje – bandajarea în funcţie de localizarea leziunii şi de tipul leziunii

Înfăşarea sau bandajarea reprezintă manevra de fixare a materialelor care acoperă

plaga, felul în care se conduce faşa fiind condiţionată de mărimea plăgii şi forma
segmentului corporal lezat.
Pentru realizarea în bune condiţii a bandajării avem nevoie de următoarele
materiale: rulouri de faşă, leucoplast, eşarfe, benzi elastice în funcţie de forma de
bandajeare ce trebuie realizată şi localizarea traumatismului.
Formele de înfăşare sunt diferite dacă este vorba de un segment de membru conic
sau cilindric, de o articulaţie, extremitatea cefalică, torece.
Cele mai des utilizate forme de înfăşare utilizate în prctica medicală sunt: înfăşarea
circulară, în spirală, răsfrântă, în „8”, mănuşă, capelină, eşarfă.
1. Înfăşarea circulară.
Se face pe segmentele cilindrice şi se numeşte astfel deorece tururile de faşă se
realizează sub formă de cerc, toate tururile aplicându-se perfect unul peste celălalt.
Bandajarea se termină prin aplicarea pe capătul feşii a unei benzi de leucoplast sau prin
secţionarea capătului feşei în sens longitudinal şi înodarea capetelor de partea opusă
plăgii.
2. Înfăşarea în formă de spirală.
Se face pe segmente cilindrice, în cazul în care lăţimea feşii este mai mică faţă de regiunea
care trebuie bandajată. Operaţiunea începe din partea distală a segmentului prin 2-3 tururi
circulare de faşă şi progresează sub forma spiralelor unui arc, către partea proximală.
3. Înfăşarea“în spic”.
Se aplică la nivelul segmentelor circulare: antebraţ, braţ, gambă.
4. Înfăşarea cu faşă răsfrântă.
Acest tip de înfăşare se aplică pe segmentele în formă de trunchi de con (antebraţ,
gambă), formă care nu permite feşii să fie aplicată cu ambele margini pe suprafaţa
membrului lezat.

10
 Se începe înfăşarea din partea distală a segmentului prin câteva tururi circulare de
fixare a feşii, apoi se continuă cu tururi spirale care se răsucesc cu 180 0, pe una din feţele
segmentului, continuându-se tura pe faţa opusă a acestuia, iar legarea se face proximal.
5. Înfăşarea în formă de „8”.
Reprezintă o formă specială de înfăşare ce se aplică la nivelul articulaţiilor,
prezentând avantajul de a permite efectuarea de mişcări fără deplasarea materialelor care
acoperă plaga.
Se recomandă aşezarea articulaţiei în semiflexie pentru a uşura efectuarea
mişcărilor la acest nivel.
6. Înfăşarea umărului în „8” (spica umărului).
Se aplică în cazul unor plăgi la nivelul umărului pentru fixarea materialelor puse pe
plagă.
7. Înfăşarea în formă de mănuşă.
Este aplicată în cazul unor leziuni la nivelul degetelor mâinii, în special când acestea
interesează mai multe degete.
8. Înfăşarea degetului mare de la mână (Spica policelui).
Se aplică în cazul unei plăgi la nivelul degetului mare de la mână.
9. Înfăşarea degetului II de la mână.
Se aplică în cazul unor plăgi la nivelul acestui deget, dar se poate face bandajarea
în mod similar şi pentru degetele III, IV şi V. Se începe cu tururi de faşă în lungul degetului
pentru acoperirea materialelor puse pe plagă, apoi prin tururi spirale de faşă, începând de
la vârful degetului până la baza acestuia, unde se leagă.
10. Înfăşarea la nivelul capului (căciulă sau capelină).
Acest tip de bandajare se aplică în cazul existenţei unei plăgi la nivelul calotei
craniene.
11. Înfăşarea sub formă de căpăstru (praştie).
Se aplică în cazul unor plăgi la nivelul nasului, buzelor sau al bărbiei. În acest scop,
o bucată de faşă, lată de 8-10cm şi lungă de 60-70cm se taie în lungime la capete,
rămânând mijlocul netăiat pe distanţă de aproximativ 7-8 cm. Mijlocul feşei se aplică peste
materialele puse pe plagă, la nivelul nasului sau al bărbiei, iar capetele tăiate se

11
încrucişează, benzile inferioare trecând pe deasupra urechilor, iar cele superioare, pe sub
ureche. Se înoadă fiecare capăt separat, în regiunea occipitală.
12.Înfăşarea ochiului.
Pansamentul monocular se începe prin tururi circulare la nivelul capului deasupra
sprâncenelor şi se coboară peste ochi, oblic, pe sub ureche; se încheie prin tururi circulare
la nivelul capului, deasupra frunţii.
Pansamentul binocular se execută ca şi cel precedent, numai că se vor duce tururi
oblice alternative peste un ochi şi apoi peste celălalt, încrucişate la rădăcina nasului. Se
fixează printr-un tur circular deasupra sprâncenelor.

Lucrarea practică nr.4

Primul ajutor în entorse

Tratamentul entorselor este complex în raport cu gradul leziunilor. Intervenţia

imediată are drept scop combaterea durerii şi limitarea volumului hematomului. Membrul
afectat trebuie pus în repaus şi urmărit în evoluţie.
Sunt total contraindicate aplicaţiile locale de căldură, masajul zonei tumefiate şi
mobilizarea forţată a regiunii lezate.
Abordarea prediagnostică a entorselor se bazează pe aplicarea protocolului RICE
(Rest= repaus, Ice=gheaţă, Compression=compresie, Elevation=ridicare).
Evoluţia entorselor este de obicei bună, spre vindecare. Uneori pot apare cicatrici
fibroase, alteori se pot complica cu instabilitate articulară, pot recidiva sau pot constitui
punctul de plecare pentru o artroză postraumatică, redori articulare, osteoporoză etc.
Materiale necesare acordării primului ajutor în entorse:
- rulou de faşă;
- feşe elastice;
- benzi adezive de tip elastoplast sau în lipsa acestora leucoplast.
Obiectivele în tratamentul ensorselor sunt următoarele:
- combaterea edemului și a durerii;

12
- prevenirea laxității ligamentare, atrofiei musculare, redorilor articulare, osteoporozei;
- favorizarea cicatrizării leziunilor capsulo-ligamentare.
Aceste obiective pot fi atinse prin imobilizare precoce, respectarea timpului de
imobilizare și tratament fizio-kinetoterapeutic.

Lucrarea practică nr.5

Primul ajutor în luxaţii

Măsurile de prim ajutor sunt foarte importante pentru o recuperare completă, corectă
şi pentru evitarea complicaţiilor. Aceste măsuri sunt reprezentate de :
- administrarea de calmante, numai pe cale injectabilă;
- se face imobilizarea articulaţiei afectate;
- luxaţiile deschise se pansează ca şi plăgile fracturilor deschise, cu respectarea
riguroasă a măsurilor de asepsie;
- imobilizarea se face ca şi în fracturile deschise, fără să se încerce, reducerea
luxaţiei;
- profilaxia antitetanică, în cazul luxaţii lor deschise.
Reducerea se execută de către persoane avizate şi constă într-o serie de manevre,
care trebuie să refacă în sens invers traseul parcurs de extremitatea deplasată în
momentul luxării, până la repunerea acesteia în cavitatea articulară pe care a părăsit-o.
Aceasta impune o perfectă cunoaştere a anatomiei regionale. Obţinerea reducerii se
traduce printr-o senzaţie tactilă, uneori chiar auditivă şi prin refacerea formei normale a
regiunii articulare. Durerea încetează sau se ameliorează în cea mai mare măsură.
Luxaţia scapulo-humerală se poate produce în urma unei căderi sau a unei mişcări
care rupe formaţiuni capsulo-ligamentare. Tratamentul constă în reducerea luxaţiei
(manevra Hipocrate, Von Arlt, Djanelidze sau altele) şi imobilizare cel puţin 11 zile, urmată
de recuperare adecvată.
Luxaţia cotului se produce frecvent prin traumatisme directe, iar cotul afectat este
deformat (olecranul este deplasat în sus şi înafară, antebraţul mai scurt) şi edemaţiat. La

13
palpare se determină raporturile anatomice modificate între epicondili-epitrohlee şi vârful
olecranului.
Reducerea se face prin împingerea olecranului cu tot masivul articular cubito-radial
în sens invers producerii luxaţiei. Imobilizarea se păstreză cât mai puţin (6-8 zile), iar
mişcările se reiau timpuriu sub control.
Luxaţia mâini este comună, în mare, la prima inspecţie, atât luxaţiilor radio-carpiene,
cât şi fracturilor de paletă radială. După reducerea în ax şi imobilizarea de urgenţă, se
transportă accidentatul la spital. Pentru imobilizare se folosesc atele Kramer sau atelă
gipsată.
Dintre luxaţiile metacarpo-falangiene, cea mai complexă este luxaţia policelui, de
diferite grade, caracterizată prin poziţia degetului în „Z”.
Luxaţiile genunchiului se pot produce la nivel anterior, posterior, paralel, sau
combinat (două dintre aceste modalităţi). Cele mai frecvente luxaţii sunt cele posterioare şi
externe, care adesea se complică cu elongaţii sau compresiuni ale arterei poplitee şi cu
interpoziţii musculare care le fac ireponibile şi determină transportul accidentatului la spital.
Luxaţiile gleznei se întâlnesc mai rar izolate, ele asociindu-se adesea cu fracturi
marginale, ce necesită investigaţie radiologică înaintea rezolvării definitive. Aceste leziuni
se tratează numai în serviciile de specialitate

Lucrarea practică nr.6

Primul ajutor în fracturi

Primul ajutor în caz de fracturi constă în imobilizare provizorie care se face în scopul
împiedicării mişcărilor fragmentelor osoase fracturate şi pentru evitarea complicaţiilor care
pot fi provocate prin mişcarea unui fragment osos.
Imobilizarea definitivă se va face după transportarea accidentatului la o unitate
sanitară de specialitate.

14
 Imobilizarea provizorie a unei fracturi se face în general cu atele special
confecţionate în acest scop, dar în lipsa acestora pot fi folosite diverse materiale: scânduri,
beţe, schiuri, cartoane.
Materialele necesare acordării primului ajutor în caz de fracturi:
- atele de diferite mărimi;
- vată;
- rulouri de faşă;
- 2-4 persoane care să-l ajute pe salvator.
Imobilizarea provizorie a fracturii de claviculă
Diagnosticul unei fracturi de claviculă se pune ţinând cont de poziţia caracteristică a
accidentatului. Imobilizarea în cazul fracturii de claviculă se poate face cu eşarfă în trei
colţuri, legând 2 din colţuri peste umărul sănătos, iar al treilea colţ se prinde în faţă cu un
ac de siguranţă.
Pentru o imobilizare mai completă şi mai sigură se poate folosi bandajarea în formă
de „8”.
Imobilizarea provizorie a fracturii de humerus
În fractura de humerus, imobilizarea se face cu ajutorul a două atele a căror lungime
trebuie să depăşească umărul proximal şi articulaţia cotului distal, iar lăţimea să fie de
circa 10 cm. Pentru efectuarea în bune condiţii a imobilizării provizorii a braţului, în afară
de salvator, sunt necesre încă 2-3 persoane care vor fi instruite de acesta asupra
manevrelor pe care le au de făcut.
Imobilizarea provizorie a fracturii oaselor antebraţului
Imobilizarea oaselor antebraţului se face, în general, cu o singură atelă a cărei
lungime trebuie să depăşească distal vârful degetelor mâinii, iar proximal articulaţia cotului
şi să aibă o lăţime de 10 cm. Este nevoie de două ajutoare pentru execuţia corectă şi
precisă a manevrelor de imobilizare.
Imobilizarea provizorie a fracturii de femur
În cazul unei fracturi de femur, imobilizarea se realizează folosind 2 atele şi 4
ajutoare. Lungimea atelelor trebuie să corespundă distanţei de la jumătatea gambei până
la umărul accidentatului, să aibă lăţimea de aproximativ 10 cm şi grosimea de 1-2 cm,
pentru a putea susţine greutatea corpului.

15
 Se imobilizează apoi articulaţia genunchiului prin tururi de faşă pornind de la
jumătatea coapsei până sub genunchi, pentru a fixa şi jumătatea proximală a gambei de
cele două atele; se trage apoi un ultim tur de faşă în partea distală a gambei.
Imobilizarea provizorie a fracturii oaselor gambei
Pentru imobilizarea fracturii la acest nivel se folosesc două atele mai lungi cu 20-30
cm faţă de gamba lezată şi late de aproximativ 10 cm, suficient de rigide pentru a susţine
greutatea membrului inferior, fiind necesare şi două ajutoare. Se incepe înfăşarea la nivelul
focarului de fractură, apoi se merge proximal până la jumătatea coapsei, fixând-o de atele
pentru a imobiliza articulaţia genunchiului.
Se fixează distal articulaţia gleznei prin înfăşare în formă de „8”.
Fracturile la nivelul bazinului. Odata depistată fractura la acest nivel pacientul
ramâne nemişcat, nu se mai permite mobilizarea lui şi se ţine pe un plan dur în poziţie
culcat pe spate.
Fracturile costale nu se imobilizează, cu excepţia voletului costal.
Fracturile de coloană vertebrală (sau doar suspiciunea acestora) trebuie tratate cu o
precauţie extremă din cauza riscului mare de complicaţii. Accidentatul va fi aşezat pe un
plan dur orice mobilizare făcându-se prin menţinerea coloanei în acelaşi plan.
Fracturile oaselor mâinii se imobilizează pe faţa palmară de la cot la degete.

Lucrarea practică nr.7

Traumatismele coloanei vertebrale

În cazul fracturilor de coloană vertebrală pot fi lezaţi nervii rahidieni apărând

parestezii, paralizii, tetraplegii şi chiar deces prin paralizia nervului frenic care inervează
diafragmul.
Primul ajutor:
 evaluarea leziunilor medulare, prin controlul respiraţiei, activităţii cardiace, motricităţii
voluntare, sensibilităţii periferice;

16
 poziţionarea accidentatului în decubit dorsal, astfel încât capul, trunchiul şi membrele
inferioare să fie în acelaşi plan. Sunt necesare minim trei persoane, care vor susţine
accidentatul la nivelul capului, bazinului şi membrelor inferioare.
 menţinerea funcţiilor vitale (resuscitare cardio-respiratorie dacă este necesară);
 manevrarea minimă şi cu blândeţe a traumatizatului;
 imobilizarea se face pe plan dur (targă, placă de lemn), pe toată suprafaţa corporală;
 capul şi trunchiul vor fi fixate, pe lateral, cu pături rulate şi apoi accidentatul va fi fixat de
targă cu ajutorul unor chingi.
Contraindicaţie: ridicarea în picioare a accidentatului.

Lucrarea practică nr.8

Primul ajutor în hemoragii

După cantitatea de sânge pierdut, există hemoragii: mici, medii, mari şi letale (peste
1500-2500 ml de sânge). Consecințele hemoragiilor sunt reprezentate de scăderea
volumului de sânge circulant. O pierdere de până la 500 ml este bine tolerată de
organismul adult normal. Pierderea unui volum de 500-1000 ml duce la apariția semnelor
clinice, iar pierderile de 2000-2500 ml sunt letale.
Măsuri de prim ajutor:
 accidentatul trebuie mişcat cât mai puţin;
 nu se administrează apă sarată sau alte lichide;
 se aşează traumatizatul într-o poziţie în care centrii nervoşi cerebrali, rinichii şi ficatul să
primească cantitatea suficientă de sânge;
 dacă este conştient se aşează orizontal pe spate cu membrele inferioare ridicate (dacă
nu are fracturi) la 30-40 grade şi capul la acelaşi nivel cu trunchiul;
 dacă este inconştient, se aşează în poziţie laterală, de siguranţă;
 scoaterea, slăbirea oricarei părţi a vestimentaţiei, care comprimă gâtul, toracele sau
mijlocul.
Hemostaza provizorie se poate realiza prin:

17
  compresiune digitală;
 pansament compresiv;
 garou.
Materialele necesare pentru realizarea hemostazei sunt nelipsite din trusa de prim
ajutor:
- rulouri de faşă;
- garou;
- pensă hemostatică;
- apă oxigenată.
Hemostaza arterială provizorie prin comprimarea arterei în articulaţia cotului se
aplică în leziunile arterelor la nivelul antebraţului sau al mâinii, deci situate distal faţă de
articulaţia cotului.
Hemostaza arterială provizorie prin comprimarea articulaţiei genunchiului
Acest tip de hemostază se aplică în leziunile arterelor la nivelul gambei, articulaţiilor
gleznei sau piciorului, situate distal faţă de articulaţia genunchiului.
Hemostaza arterială provizorie prin aplicarea garoului la nivelul membrelor
Prima manevră executată de salvator este reperarea arterei mari de la care provine
hemoragia (humerală, femurală) şi comprimarea manuală a acesteia, apoi comprimarea
este preluată de un ajutor.
Membrul care prezintă hemoragia se ridică în poziţie verticală şi prin manevre
uşoare de masaj este golit teritoriul venos, apoi întinde puternic garoul cu ambele mâini şi îl
aplică în zona proximală a plăgii, fixându-l fie prin înodare pe partea exterioară a
membrului lezat, fie încrucişând capetele acestuia şi prinzându-le cu o pensă hemostatică.
Se ataşează un bilet cu ora efectuării hemostazei şi se transportă accidentatul de
urgenţă la spital. Pe drum, la fiecare 30 de minute se reface hemostaza.
Hemostaza arterială pe diferite trunchiuri arteriale
Hemostaza arterială provizorie, pe trunchiurile arteriale mari, poate fi realizată fie prin
comprimarea acestora, fie prin comprimarea directă în plagă a arterei lezate.
Hemostaza în hemoragii externe mici prin intermediul pansamentului compresiv
În cazul hemoragiilor externe mici (arteriale sau capilare), hemostaza se face prin
pansament compresiv. Se începe prin ridicarea segmentului la verticală, pentru a încetini

18
circulaţia sângelui dinspre inimă către periferie. Se introduc în plagă substanţe coagulante
(apă oxigenată), apoi se efectuează pansamentul compresiv prin tururi de faşă care se trec
peste materialele aplicate pe plagă.

Lucrarea practică nr.9

Primul ajutor în stopul cardio-respirator

Oprirea respiraţiei (stopul respirator) şi oprirea inimii (stopul cardiac), deci încetarea
atât a funcţiei respiratorii, cât şi a funcţiei cardiace, duc la stopul sau sincopa
cardiorespiratorie, care corespunde morţii clinice.
Manevrele de reanimare încep cu eliberarea căilor aeriene superioare (gură, nas,
faringe). Eliberarea căilor aeriene este suficientă deseori pentru ca victima să-şi reia
respiraţia (fără să mai fie nevoie de respiraţie artificială.
Tehnica efectuării resuscitării cardiorespiratorii trebuie corect însuşită, cu
respectarea riguroasă a succesiunii timpilor de executie, după formula HELP ME.
H - hiperextensia capului.
E - eliberarea căilor respiratorii.
L - luxarea mandibulei.
P - pensarea nasului, cu policele de la ambele mâini sau cu mâna stangă.
După această pregatire, salvatorul trage aer adanc în piept, îşi ţine respiraţia în
inspiraţie profundă, apoi, cu gura larg deschisă, insuflă cu putere aerul în căile respiratorii
ale victimei. Această succesiune de respiraţii re repetă de 14-16 ori pe minut pentru a fi
eficientă. Respiraţia artificială poate fi executată prin două metode: gură la gură sau gură la
nas.
ME - masajul cardiac extern: se aplică transversal podul palmei uneia dintre mâini
(de obicei stanga) pe 1/3 inferioară a sternului, iar cealaltă palmă se suprapune
perpendicular pe prima. Cu cele două mâini suprapuse şi cu braţele întinse, ajutandu-se de
greutatea corpului, salvatorul exercită presiuni ritmice asupra sternului. Fiecare
compresiune va fi bruscă şi scurtă (aproximativ o secundă) şi va exercita o presiune
verticală a sternului spre coloana vertebrală, în aşa fel ca sternul să fie înfundat cu

19
aproximativ 5-6 cm. Se apasă numai cu podul palmei, degetele fiind ridicate pentru a se
evita comprimarea coastelor.
Dacă este un singur salvator se fac două insuflaţii urmate de 12-14 compresiuni,
dacă sunt doi salvatori unul face o insuflaţie, celalalt face 5 compresiuni sternale.
Chiar dacă victima îşi reia activitatea respiratorie şi cardiacă, este interzisă ridicarea
până la venirea ambulanţei.
Reuşita resuscitării este determinată nu doar de efectuarea corectă a tehnicilor
resuscitării ci de mult mai mulţi factori care se află în interrelaţie. Toţi factorii care interferă
cu reuşita resuscitării sunt cuprinşi în noţiunea de lanţul supravieţuirii. Acest „lanţ” este
format din 4 verigi:
1. Recunoaşterea rapidă a unei urgenţe şi alarmarea precoce a unui sistem medical
de urgenţă.
2. Începerea precoce a manevrelor de suport vital de bază (SVB precoce) este a
doua verigă din lanţul supravieţuirii.
3. Defibrilarea precoce este manevra care influenţează decisiv succesul unei
resuscitări la adult.
4. Începerea rapidă a manevrelor de suport vital avansat (SVA precoce) este ultima
verigă din lanţul supravieţuirii şi practic le cuprinde şi pe celelalte.

Lucrarea practică nr.10

Măsuri de prim ajutor în hipertermie

Hipertermia apare atunci când capacitatea de termoreglare a corpului este

dereglată, iar temperatura centrală depăşeşte valoarea menţinută normal de mecanismele
homeostatice. Hipertermia poate fi exogenă, cauzată de condiţiile de mediu sau secundară
producerii endogene de căldură.
Hipertermia poate evolua sub mai multe forme, începând cu stresul de căldură, apoi
epuizarea de căldură, progresează la şocul termic şi în final disfuncţia multiplă de organ şi
posibil stop cardiac.

20
 Măsuri de prim ajutor:
- se recomandă părăsirea mediului supraâncălzit şi găsirea unui loc răcoros;
- se masează uşor sau se întinde musculatura cu crampe;
- se hidratează cu sucuri de fructe sau apă rece sarată;
- se supraveghează victima deoarece pot apare şi alte manifestări ale hipertermiei.
Tehnici de răcire
Există mai multe metode de răcire fără a putea preciza care este cea mai eficientă.
Metodele simple de răcire includ ingestia de lichide reci, ventilarea pacientului complet
dezbrăcat şi pulverizarea corpului cu apă călduţă. Aplicarea pungilor cu gheaţă pe
suprafeţele bogat vascularizate (ex: axilă, gât, zona genitală) poate fi de asemenea utilă.
Aceste metode de răcire pot determina frison. La pacienţii stabili, cooperanţi, poate fi utilă
şi imersia în apă rece, deşi aceasta produce vasoconstricţie periferică, şuntarea sângelui
de la periferie şi reducerea disipării căldurii.

Lucrarea practică nr.11

Măsuri de prim ajutor în hipotermie

În cazul hipotermiei primul ajutor începe cu evaluarea funcţiilor vitale (ABC - libertatea
căilor respiratorii, respiraţie, circulaţie) şi resuscitarea cardiorespiratorie dacă este nevoie.
Restabilirea temperaturii normale a corpului se face lent, nu brusc (cu aproximativ 1 grad
pe oră) şi constă din:
- încălzire pasivă;
- încălzire externă activă;
- încălzire internă activă.
Hipotermicul nu poate fi declarat decedat până ce nu este reîncălzit; de aceea,
resuscitarea se va continua până la restabilirea temperaturii normale a corpului.
Când victima este în hipotermie, frecvenţa cardiacă şi frecvenţa respiratorie sunt
reduse, ventilaţiile sunt superficiale iar vasoconstricţia periferică face ca pulsul să fie greu
de perceput. Din aceste motive evaluarea respiraţiei şi apoi a pulsului se face într-un

21
interval de timp mai mare, de 30 până la 45 secunde, înainte de a confirma oprirea
respiraţiei, stopul cardiac sau o bradicardie severă ce face necesară RCP. Dacă victima
nu respiră, se începe imediat ventilarea pacientului; dacă victima nu are puls central sau
nu se detectează semne de circulaţie sangvină prezentă, se încep compresiile sternale.
Manevrele de SVB nu se întrerup până când victima nu este reîncălzită.
Pentru a limita pierderea de căldură, cu scăderea suplimentară a temperaturii
centrale, se îndepărtează hainele ude, se izolează victima de vânt, frig sau căldură
excesivă.

Lucrarea practică nr.12

Primul ajutor în caz de înec

Înecul reprezintă accidentul grav provocat de inundarea căilor aeriene superioare cu

apă, asfixia (stopul respirator) fiind urmată de stopul cardiac.
Primul ajutor în cazul unei victime aproape înecată constă în administrarea de
oxigen la nivel pulmonar, fără a agrava o potenţiala leziune de coloană cervicală. Dacă
victima nu respiră, se va începe imediat respiraţia gură la gură; aceasta include şi
respiraţia gură la gură efectuată în apă.
În timpul deplasării către mal a victimei se va asigura ventilatia la fiecare 5 secunde;
în cazul în care căile respiratorii sunt obstruate, se va efectua manevra Heimlich pentru
dezobstrucţie.
Odată ajunşi la mal, se vor reevalua respiraţia şi circulaţia pacientului. În cazul în
care pacientul prezintă respiraţie şi circulaţie normale, fără a exista suspiciune de leziune a
coloanei cervicale, se va plasa pacientul în poziţie de siguranţă (întins pe burtă, braţele
întinse la nivelul umerilor şi îndoite, capul într-o parte şi piciorul de aceeaşi parte îndoit în
unghi drept de la nivelul bazinului) pentru a menţine căile aeriene libere şi a asigura
drenajul apei înghiţite.
Dacă pacientul nu respiră, se va începe resuscitarea cardio-pulmonară până la
sosirea salvării sau până persoana începe să respire. Apoi se urmăreşte prevenirea

22
hipotermiei prin îndepartarea hainelor ude şi învelirea în pături calde şi supravegherea
pacientului până la sosirea personalului medical autorizat.

Lucrarea practică nr.13

Transportul accidentaţilor

Măsurile de acordare a primului ajutor la locul accidentului se încheie cu transportul

persoanelor rănite la cea mai apropiată unitate sanitară pentru a primi îngrijirile şi
tratamentul corespunzătoare situaţiei lezionale.
Evacuarea şi transportul reprezintă etape ulterioare primului ajutor, de o importanţă
deosebită deoarece există situaţii care necesită continuarea primului ajutor sau aplicarea
unui nou tratament.
Metodele de transport depind de tipul accidentării, de natura căilor de acces la
persoana vătămată, de distanţa ce trebuie parcursă şi de mijloacele materiale disponibile.
Trebuie evitată transportarea sau mişcarea inutilă a victimei; cu toate acestea, o
mişcare minimă este uneori necesară pentru a se face o evaluare corectă a situaţiei şi
pentru asigurarea accidentatului, înainte de acordarea primului ajutor. Urmează apoi
pregătirea pentru transport, ridicarea de la sol şi transportul propriu-zis.
Transportul poate fi executat de una sau două persoane, cu/sau fără ajutorul unei
brancarde (targă) – din lemn, metal sau vacuum.
Metode şi procedee de transport cu ajutorul brancardei obişnuite.
Transportul accidentaţilor cu ajutorul unei brancarde obişnuite este metoda preferată
ori de câte ori se poate realiza. Poate fi aplicată de minim două persoane, iar pentru
aceasta salvatorii trebuie să lege brancarda cu câte o chingă trecută apoi pe după gâtul lor.
Maximul este reprezentat de patru – cinci salvatori, care trebuie să respecte următoarele
principii:
- aşezarea capului victimei întotdeauna către direcţia de deplasare;
- menţinerea poziţiei orizontale a tărgii indiferent de obstacolele întâlnite;

23
 - mersul să fie lin, pentru ca targa să se balanseze cât mai puţin (salvatorii din
spatele tărgii trebuie să facă pasul invers fată de salvatorii din faţă);
- aşezarea victimei în funcţie de localizarea leziunii şi starea generală a persoanei.
Pentru aşezarea pacientului pe targa de lemn se cunosc mai multe modalitaţi.
Una din variante constă în aşezarea tărgii lângă victimă, la comanda celui care
fixează capul victimei, aceasta este întoarsă lateral şi un salvator va împinge targa sub
pacient. Pentru aplicarea aceastei metode este nevoie de minimum patru salvatori.
Unul din salvatori se aşează la capul pacientului menţinându-l în ax, ceilalţi trei
salvatori se vor aşeza lateral de pacient astfel: un salvator se poziţionează în dreptul
toracelui aşezând o mâna pe umarul victimei şi cealaltă mâna la nivelul şoldului, al doilea
salvator se poziţionează în dreptul şoldului aşezând o mână la nivelul toracelui încrucişând
mâna lui cu cea a salvatorului aşezat în dreptul toracelui. Cealaltă mâna o va aşeza pe
coapsa victimei. Cel de al treilea salvator se aşează în dreptul picioarelor victimei.
Altă variantă constă din ridicarea pacientului de cei patru salvatori, ridicare efectuată
la comanda celui care fixeaza capul victimiei. Salvatorii îşi vor introduce mâinile sub
pacient cu palma orientata în sus, ei fiind aşezaţi la acelaşi nivel (descris mai sus).
Cea de-a treia variantă necesită de asemenea minimum patru persoane. O
persoană aşezată la capul victimei, fixează coloana şi comandă mişcările. Ceilalţi se vor
aşeza cu picioarele de o parte şi de alta a victimei şi o vor ridica din această pozitie. După
ce accidentatul este ridicat, o altă persoană va împinge targa sub pacient.
Poziţia accidentatului pe targă, în timpul transportului diferă în funcţie de tipul
leziunilor şi de regiunile afectate. Astfel:
- culcat pe spate, cu capul aşezat într-o parte, la accidentaţii incoştienţi; picioarele
ridicate la 30-450 în hemoragiile interne; toracele ridicat la 45 0, în traumatismele
toracice; pe plan dur, în traumatismele coloanei vertebrale;
- culcat ventral, în traumatismele coloanei vertebrale, atunci când nu există o targă
cu plan dur;
- culcat ventral, la accidentaţii care se află în pericol de aspiraţie pulmonară din
cauza vărsăturilor;
- poziţie semişezândă în cazul leziunilor toracopulmonare, abdominale, sau la
persoanele cu insuficienţă cardiorespiratorie.

24
 După aşezarea victimei pe targă, aceasta va fi fixată cu ajutorul oricăror benzi late
improvizate (feşe, centuri, cravate), fără a fi fixate pe regiunea lezată, pe gât, sau pe partea
inferioară a toracelui, pentru a nu conduce la limitarea respiraţiei.
Dintre toate tipurile de targă, cea metalică are avantajul că este formată din două
piese, ceea ce uşurează foarte mult folosirea ei. Se poate regla lungimea tărgii în funcţie
de lungimea victimei.
Targa vacuum este poate cea mai optimă variantă de imobilizare pentru transportul
pacientului traumatizat. Aceasta este de fapt o saltea din care se extrage aerul, ce poate fi
modelată dupa forma corpului victimei. Acest lucru asigură o imobilizare suplimentară a
coloanei cervicale, nepermiţându-i nici mişcarea de lateralitate, care este totuşi posibilă
prin simpla folosire doar a gulerului cervical.
În anumite împrejurări, datorită lipsei brancardelor obişnuite, trebuie să se utilizeze
brancarde improvizate din diferite materiale uzuale (brancarda din pătură şi drugi;
brancarda cu pătura răsucită; brancarda din haine şi drugi; brancarda din saci şi drugi).
Metode şi procedee de transport fără ajutorul brancardei
- susţinerea accidentatului pe un “scaun” făcut din împreunarea a 3 – 4 mâini;
- transportarea vătămatului de către o singură persoană şi susţinerea cu ajutorul
unui cordon, metodă folosită în spaţii înguste;
- transportul târâş pe o pătură, rogojină, preş, covor, palton de către un salvator
sau doi salvatori;
- transportul cu un scaun, susţinut pe părţile laterale;
- transportul cu ajutorul unei pături transformată în scaun, efectuat de trei salvatori.
Atunci când este necesar transportul accidentaţilor pe distanţe mari se folosesc
mijloace de transport precum autosanitarele, helicopterele special amenajate,
autocamioanele sau alte autovehicule.

25