ANATOMIE

CURS
 Nivelurile de organizare
anatomică şi fiziologică

Celulele reprezintă unităţile elementare ale organismelor vii.

Mai multe celule cu structură, origine şi funcţie asemănătoare

sunt grupate în ţesuturi.

Organele sunt structuri anatomice alcătuite din două sau mai

multe tipuri de ţesuturi care îndeplinesc o anumită funcţie în
organism.

Mai multe organe formează un sistem, care realizează o funcţie

specifică majoră a organismului.

Toate sistemele din organism alcătuiesc organismul uman, care

reprezintă forma superioară de integrare (Ciucurel, 2010).
 Ţesuturile: definiţie şi clasificare

Principalele tipuri de ţesuturi din organism sunt:

- ţesutul epitelial;
- ţesutul conjunctiv;
- ţesutul muscular;
- țesutul nervos;
- ţesutul sangvin.

Sângele este în mod tradiţional clasificat ca o formă specializată de ţesut

conjunctiv, în a cărui componenţă nu se întâlnesc fibre, substanţa
fundamentală fiind extrem de fluidă, iar celulele mobile (Iconaru, 2012).
Ţesutul epitelial: caracteristici generale,
clasificare

Epidermul este un epiteliu stratificat şi cornificat.

Dermul este un ţesut conjunctiv format din substanţă fundamentală,
celule şi fibre; mai conţine vase de sânge, nervi, unităţi pilo-sebacee,
glande sudoripare, muşchi.

Hipodermul este format din lobuli grăsoşi separaţi prin travee de
ţesut conjunctiv, care conţin vase şi nervi.

Specializarea celulelor epiteliale

1.Epiteliile de acoperire
2. Epiteliile glandulare
3. Epiteliile senzoriale
 Introducere în osteologie

Totalitatea oaselor (aproximativ 223) legate între

ele prin articulaţii formează scheletul corpului
omenesc.

95 sunt oase perechi, iar 33 de oase sunt

neperechi.

Oasele se constituie drept pârghii pentru masele

musculare care se inseră pe ele, reprezentând
componenta pasivă a aparatului locomotor.
 Structura oaselor

Oasele sunt alcătuite în principal din ţesut osos compact

şi spongios, la care se mai adaugă şi alte varietăţi de
ţesut conjunctiv.

Ţesutul osos compact se găseşte în peretele diafizei

oaselor lungi şi în lama externă a oaselor scurte şi late.

Ţesutul osos spongios se găseşte în epifizele oaselor

lungi, în oasele scurte şi late.
 Clasificare, proprietăţi, repere osoase

 În raport cu proporția dintre cele trei dimensiuni ale lor (lungime,

lăţime şi grosime), oasele pot fi împărţite în trei grupe:

 Oasele lungi - se caracterizează prin predominanţa lungimii faţă

de grosime şi lăţime. Fiecare os lung este alcătuit dintr-un corp
sau diafiză şi din două extremităţi denumite epifize.

 Oasele late - se caracterizează prin predominanţa lungimii şi a

lărgimii faţă de grosime. Se găsesc în zone ce impun o protecţie
puternică, participând la delimitarea unor cavităţi ce protejează
organe importante.

 Oasele scurte - se caracterizează prin faptul că lungimea,

grosimea şi lăţimea lor sunt aproape egale. În această categorie
intră oasele tarsiene, oasele carpiene şi vertebrele.
 Introducere în artrologie

Articulaţiile sunt constituite din totalitatea

elementelor prin care oasele se unesc între ele.

 Aceste elemente sunt reprezentate de formaţiuni

conjunctive şi muşchi.

Fără articulaţii nu ar fi posibilă realizarea funcţiei

statice şi dinamice a oaselor, deci deplasarea şi
activităţile organismului.
 Clasificarea articulaţiilor

 După structură și funcției sunt:

 articulaţii fibroase sau sinartroze, fixe;
 articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze, semimobile;
 articulaţii sinoviale sau diartroze, mobile.

 După numărul articulaţiilor oaselor care intră în

compunerea articulaţiilor, se clasifică în:
 articulaţie simplă, cu două oase;
 articulaţie compusă, cu mai multe oase.
 Clasificarea articulaţiilor

 După forma suprafeţelor  După numărul axelor de

articulare, se clasifică în: mişcare, se clasifică în:

 articulaţii plane;  uniaxiale (trohoide,

 articulaţii trohoide; trohleene);
 articulaţii condiliene;  biaxiale (elipsoidale şi în
 articulaţii în şa; şa);
 articulaţii elipsoidale;  triaxiale (sferoidale)
 articulaţii sferoidale;
 trohleartroze.
 Articulaţiile membrului superior

Articulaţiile centurii scapulare asigură fixarea membrului

superior de trunchi.

Articulaţia scapulo-humerală este o diartroză sferoidală cu

trei grade de libertate. Suprafeţele articulare sunt
cavitatea glenoidă a omoplatului şi capul humeral sferic
(reprezintă o treime dintr-o sferă), acoperite de cartilaj
hialin.

Articulaţia cotului este o articulaţie dublă uniaxială, de tip

diartroză, care face legătura dintre braţ şi antebraţ. La
alcătuirea cotului contribuie trei oase: epifiza inferioară a
humerusului şi epifizele inferioare ale radiusului şi ulnei.
 Articulaţiile membrului superior

Articulaţiile oaselor antebraţului sunt în număr de două:

articulaţia radio-ulnară superioară şi inferioară.

Articulaţia radio-carpiană este o diartroză condiliană cu

două grade de libertate.

Articulaţiile intercarpiene unesc oasele carpiene prin

feţele lor laterale plane.

Articulaţia medio-carpiană este o diartroză condiliană cu

două grade de libertate.
 Articulaţiile membrului superior

Articulaţiile carpo-metacarpiene unesc ultimele patru oase

metacarpiene cu feţele inferioare ale osului trapezoid, osului
mare şi osului cu cârlig.

Articulaţiile intermetacarpiene sunt realizate între bazele
ultimelor patru metacarpiene (este vorba de trei diartroze
planiforme).

Articulaţiile metacarpo-falangiene sunt diartroze condiliene cu
două grade de libertate, se realizează între cavitatea glenoidă a
bazei falangelor şi capătul distal de tip condilian al
metacarpienelor.

Articulaţiile interfalangiene sunt trohleartroze cu un singur grad
de libertate, capul falangei proximale de tip trohlee pătrunde în
baza falangei distale, care are două mici cavităţi glenoide
(Ciucurel, 2010).
 Articulaţiile membrului inferior

Sunt formate din articulaţiile centurii pelviene şi articulaţiile

extremităţii libere a membrului inferior. Segmentele osoase
care alcătuiesc centura pelviană se articulează anterior prin
simfiza pubiană şi posterior prin articulaţiile sacro-iliace.

Articulaţia coxo-femurală (a şoldului) este o enartroză cu

trei grade de libertate, deosebit de importantă pentru statică
şi locomoţie. Este cea mai mare şi mai puternică articulaţie
a corpului uman, care dispune de o mare mobilitate.

Articulaţia genunchiului este o trohleocondilartroză

imperfectă care face legătura dintre femur şi tibie (peroneul
nu participă la realizarea acestei articulaţii).
 Articulaţiile membrului inferior

Articulaţiile tibio-peroniere se realizează între epifizele lor

superioare (articulaţia tibio-peronieră superioară) şi
respectiv inferioare (articulaţia tibio-peronieră inferioară).

Articulaţia talo-crurală (a gleznei) este o trohleartroză.

Suprafeţele articulare se găsesc pe epifizele inferioare
tibială şi peronieră.

Articulaţiile intertarisene formează din punct de vedere

funcţional un bloc unitar.

Articulaţia tarso-metatarsiană uneşte cuboidul şi cele trei
cuneiforme cu bazele metatarsienelor
 Articulaţiile membrului inferior

Articulaţiile intermetatarsiene se realizează între bazele

ultimelor patru metatarsiene care formează trei diartroze
planiforme.

Articulaţiile metatarso-falangiene sunt diartroze

condiliene realizate între capetele rotunjite ale
metatarsienelor şi bazele falangelor proximale.

Articulaţiile interfalangiene sunt trohleartroze

asemănătoare cu cele ale falangelor mâinii, cu deosebirea
că halucele nu prezintă mobilitatea policelui şi nu poate
executa mişcarea de opoziţie.

Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor din
organism.

Miologia este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul

mușchilor.

În componenţa sistemului muscular intră trei varietăţi de

ţesut muscular: ţesut muscular striat, neted şi de tip cardiac
(miocardul).

Privită la microscopul electronic fiecare fibră musculară
apare inclusă într-o membrană cu structura lipoproteică.

60-70% din volumul total al fibrei este ocupat de aparatul

contractil al mușchiului (miofibrilele). O miofibrilă este
alcătuită dintr-o succesiune de discuri clare si întunecate.

La mijlocul discului clar se găsește membrana Z, iar la

mijlocul discului întunecat banda H luminoasă.

Totalitatea structurilor cuprinse între două membrane Z
succesive formează un sarcomer, unitatea morfofuncţională
a mușchiului striat.

Sarcoplasma care înconjoară miofilamentele conţine si alte

structuri cu rol important în contracţie: mitocondriile,
reticulul endoplasmatic, ribozomi liberi, incluziuni de
glicogen, grăsimi, mioglobină (Avramescu, 2008).

Fibrele musculare sunt de trei tipuri: albe (rapide), roşii
(lente) şi intermediare.

Denumirea lor (lente sau rapide) derivă de la timpul

necesar pentru a dezvolta o tensiune maximă (110 ms
pentru fibrele lente şi 50 ms pentru cele rapide).

Cantitatea şi tipul de fibre musculare sunt condiţionate

genetic, variind foarte puţin de la copil la adult.

La om nu există muşchi roşii şi muşchi albi, dar există

muşchi în care este predominant un tip sau altul de fibre
musculare (Ciucurel, 2005).

Privită la microscopul electronic fiecare fibră musculară apare inclusă
într-o membrană cu structura lipoproteică.

60-70% din volumul total al fibrei este ocupat de aparatul contractil al

mușchiului (miofibrilele). O miofibrilă este alcătuită dintr-o succesiune
de discuri clare si întunecate.

La mijlocul discului clar se găsește membrana Z, iar la mijlocul discului

întunecat banda H luminoasă.

Totalitatea structurilor cuprinse între două membrane Z succesive

formează un sarcomer, unitatea morfofuncţională a mușchiului striat.

Sarcoplasma care înconjoară miofilamentele conţine si alte structuri cu

rol important în contracţie: mitocondriile, reticulul endoplasmatic,
ribozomi liberi, incluziuni de glicogen, grăsimi, mioglobină (Avramescu,
2008).

Inima (cordul) este un organ musculos şi cavitar
nepereche, cu rol de pompă aspiro-respingătoare ce
propulsează sângele prin contracţii rapide şi involuntare.

Inima este formată din patru cavităţi: două superioare

numite atrii (drept şi stâng) şi două inferioare numite
ventriculi (drept şi stâng).

Activitatea inimii se manifestă prin contracţii (sistole) şi

relaxări (diastole) succesive ale atriilor şi ventriculilor cu un
ritm normal de 60-80 pe minut în stare de repaus.

Inima are forma unui con turtit care prezintă o bază, un
vârf, două feţe şi două margini.

Suprafeţele inimii sunt străbătute de şanţuri care

corespund în profunzime septurilor inimii, care
reprezintă limitele dintre cavităţi. Aceste şanţuri conţin
vasele inimii.

Inima este despărţită în interior de pereţi longitudinali şi

transversali numiţi septuri în patru cavităţi: două atrii
(drept şi stâng) şi doi ventriculi (drept şi stâng).

Peretele inimii este format de la interior spre exterior din
trei straturi: endocard, miocard şi pericard.

Endocardul este o membrană lucioasă care căptuşeşte

toate cavităţile inimii şi care se continuă cu intima vaselor
care vin sau pleacă de la inimă.

Miocardul alcătuieşte muşchiul cardiac, reprezintă cea

mai mare parte din grosimea inimii. Pericardul este o
membrană fibro-seroară care înveleşte inima (Ciucurel,
2010).

Arborele circulator este alcătuit din artere, capilare şi
vene.

Arterele sunt vasele de sânge prin care circulaţia se

realizează de la inimă spre reţeaua capilară din ţesuturi.

Diametrul lor scade progresiv de la inimă spre periferie.

Din punct de vedere al calibrului, arterele se clasifică în
mari, mijlocii, mici (arterioale) şi metaarteriole.

Metaarteriolele se deschid în capilare prin sfincterul

precapilar.

Capilarele – sunt vasele sangvine cu diametrul cel mai
mic, interpuse sub forma de reţele între artere şi vene.

Capilarele se găsesc în toate ţesuturile şi organele.

Structura capilarelor – variază de la un ţesut la altul.

Din arteriole pornesc vase numite metaarteriole (care

mai au încă înveliş muscular), iar din metaarteriole se
desfac capilarele propriu zise.

Venele – sunt vasele de sânge care colectează sângele
de la nivelul patului capilar, sângele circulând de la
reţeaua capilară din ţesuturi spre inimă.

Diametrul lor creşte progresiv de la reţeaua capilară

spre inimă.

Primele vene care pornesc din capilare se numesc

venule, urmează venele mici, mijlocii şi mari.

Circulaţia limfatică este o cale derivativă a circulaţiei
mari.

Sistemul limfatic, comparabil cu cel capilar, începe în

ţesuturi sub forma unor capilare limfatice care formează
plexuri (reţele) situate între celule, în spaţiul interstiţial.

Capilarele limfatice se termină în fund de sac (în deget

de mănuşă).

Capilarele limfatice confluează în final în vase limfatice

prevăzute cu musculatură netedă în pereţi şi cu valvule
în interior, similare cu cele venoase (Ciucurel, 2010).

Trunchiurile limfatice principale care colectează toate
vasele limfatice sunt colectoare limfatice mici, mijlocii şi
mari.

Cele mari au calibrul neregulat şi prezintă din loc în loc

strangulări numite valvule semilunare.

Peretele lor e format din trei tunici: tunica internă este

reprezentată de endoteliu cu valvule semilunare; tunica
medie e formată din fibre musculare netede dispuse
longitudinal şi transversal, iar tunica externă constă din
ţesut conjunctiv elastic.

Pe traiectul vaselor limfatice se găsesc ganglioni
limfatici aşezaţi în grupuri (staţii ganglionare).

Limfocitele din limfă se depozitează în aceşti ganglioni

limfatici.

Datorită limfocitelor de la acest nivel, precum şi

obstacolului mecanic pe care îl reprezintă, ganglionii
limfatici îndeplinesc un rol de apărare
imunitară(Ciucurel, 2010).

Este format din totalitatea organelor care servesc la
efectuarea respiraţiei pulmonare.

Respiraţia pulmonară este procesul prin care au loc

schimburile gazoase la nivelul membranei alveolare
(eliminarea dioxidului de carbon din capilarele alveolare şi
introducerea de oxigen în aceste capilare).

La nivelul aparatului respirator există un dublu circuit,

respectiv al aerului şi al sângelui, a căror unitate se
realizează la nivelul lobulului pulmonar, unitatea constitutivă
a plămânului (Ciucurel, 2010).

Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii şi
plămâni.

Căile respiratorii sunt reprezentate printr-un sistem de

conducte prin care aerul pătrunde în plămâni: cavităţile
nazale, faringele, laringele, traheea şi bronhiile.

Plămânii (pulmonii). Sunt organele la nivelul cărora se

desfăşoară schimbul de gaze între sânge şi mediul extern.
Sunt în număr de doi, drept şi stâng şi se găsesc aşezaţi în
cavitatea toracică de o parte şi de alta a mediastinului.

Bronhiola respiratorie împreună cu canalele alveolare,
sacii alveolari şi alveolele derivate din ea formează lobulul
pulmonar, ce reprezintă unitatea anatomică şi funcţională
a segmentelor pulmonare.

Canalele alveolare, lungi, multiplu ramificate prezintă

numeroase deschideri pentru sacii alveolari (Ciucurel,
2010).

Membrana alveolo-capilară sau bariera hemato-aeriană

este structura complexă la nivelul căreia se petrec
schimburile gazoase de oxigen şi dioxid de carbon.