1.1.

Introducere
joi, 25 ianuarie 2024 16:55

Pentru a înțelege complexitatea corpului uman este esențial să se cunoască anatomia și fiziologia
omului. Acestea două fac referire la nivelurile de organizare a corpului uman și modul în care el
funcționează. Funcțiile sale depind de structura sa, precum și aceasta din urmă oferă indicii despre
funcțiile pe care le îndeplinește. De exemplu, faptul că în alcătuirea plămânilor intră milioane de saci
alveolari cu pereți foarte fini, le permite acestora să realizeze schimbul de gaze dintre oxigen și
dioxid de carbon.
Anatomia prezintă următoarele subdiviziuni:
• Anatomia macroscopică – se ocupă cu studierea structurilor corpului care pot fi văzute fără
ajutorul microscopului (aparat care folosește lumina vizibilă pentru a mări imaginea unui
obiect).
• Anatomia microscopică (histologia) – studiază celulele, țesuturile și organele care sunt vizibile
cu microscopul.
• Anatomia dezvoltării – studiază dezvoltarea individului de la stadiul de ou fecundat până la
adult.
Fiziologia prezintă următoarele subdiviziuni:
• Citologia – studiază celulele și funcțiile acestora.
• Neurofiziologia – intervine în studiul funcției nervoase.
• Fiziologia renală – studiază sistemul excretor și funcțiile acestuia.
• Fiziologia reproducerii – se ocupă cu studiul organelor reproducătoare, precum și modalitățile
de reproducere.

1. Introducere în anatomie și fiziologie Page 1

1.2. Niveluri de organizare structurală
joi, 25 ianuarie 2024 16:56

Nivelurile de organizare structurală a corpului uman sunt: atom – moleculă – celule – țesut – organ –
sisteme de organe.

Cel mai simplu nivel de organizare a corpului uman este reprezentat de atomi (particule
electronomicroscopice de materie) (Completare: Electronomicroscopul, diferă de microscop și
folosește un fascicul de electroni pentru a mări imaginea unui obiect.). Aceștia sunt unități ale
elementelor precum: oxigen, carbon, azot, sodiu. Prin combinarea atomilor între ei rezultă molecule
(apa, clorura de sodiu, proteine, glucide, lipide).
Prin asocierea mai multor molecule între ele se formează celula (unitatea fundamentală a
organismelor vii). În alcătuirea ei intră structuri subcelulare: nucleu, mitocondrii, ribozomi, lizozomi.
Exemple de celule: nervoase, musculare, sanguine. Fiecare dintre ele sunt unice din punct de vedere
structural și funcțional.
Grupul de celule care au structură similară și lucrează împreună îndeplinind aceeași funcție se
numește țesut.
Cele 4 tipuri principale de țesut ale organismului sunt:
• epitelial (de exemplu, epidermul de la nivelul pielii);
• conjunctiv (sângele și țesutul osos);
• muscular;
• nervos.
Două sau mai multe tipuri diferite de țesuturi alcătuiesc nivelul imediat superior de organizare și
anume, organul. De exemplu, stomacul este compus din țesut epitelial, muscular, nervos și
conjunctiv. Un organ funcționează ca un centru anatomic și fiziologic specializat pentru o anumită
activitate.
Sistemul de organe constituie nivelul final de organizare structurală care cuprinde mai multe organe
ce îndeplinesc funcții complementare. Prin funcționarea împreună a sistemelor se formează
organismul care constituie cel mai înalt nivel de organizare.

1. Introducere în anatomie și fiziologie Page 2

 Sistem de Componente majore Rolul fiziologic
organe
Tegument piele, păr, unghii, glande sudoripare acoperă și protejează corpul
Schelet oase, cartilaje, ligamente protejează corpul și oferă suport pentru
mișcare și locomoție
Nervos encefal, măduva spinării, nervi, primește stimuli, integrează informații și
organe de simț coordonează funcțiile organismului
Endocrin hipofiză, glande suprarenale, tiroidă, coordonează și integrează chimic activitățile
alte glande organismului
Muscular mușchi striați, mușchi netezi, mușchi realizează mișcarea corpului
cardiac
Digestiv dinți, glande salivare, esofag, digestia alimentelor și absorbția nutrienților
stomac, intestine, ficat, pancreas solubili în hrana ingerată
Respirator plămâni, faringe, trahee, alte căi colectează oxigenul și elimină dioxid de
aeriene carbon
Circulator inimă, vase sanguine, sânge, transportă celule și substanțe în organism
structuri limfatice
Imunitar limfocite T, B și macrofagele; interacționează cu agenți străini
structuri limfatice
Urinar rinichi, vezica urinară, căile urinare îndepărtează deșeuri metabolice din sânge
asociate
Reproducător testicule, ovare și structurile produce celule sexuale necesare procreării
asociate aparatului reproducător

1. Introducere în anatomie și fiziologie Page 3

1.3. Funcții ale organismului
joi, 25 ianuarie 2024 18:51

Organismul uman împreună cu celelalte viețuitoare prezintă anumite funcții care permit celulelor
din organism să își desfășoare anumite procese care susțin creșterea și supraviețuirea și care le
diferențiază de toate formele fără viață.
Metabolismul
Metabolismul – totalitatea proceselor chimice care au loc în organism.
Cele două subcategorii ale metabolismului sunt:
• anabolismul – constă în sinteza de materie organică, proces care în general consumă energie;
• catabolismul – constă în descompunerea materiei organice, în general produce energie.
Procesele vitale (cum ar fi digestia, respirația, circulația și excreția) sunt adaptate astfel încât să
ofere materia primă metabolismului și totodată să elimine produșii de degradare ai acestuia.
Mișcarea și alte funcții
Mișcarea – funcție a organismului uman care se manifestă ca rezultat al contracției celulelor
musculare. Aceasta poate avea un caracter voluntar (apare la nivelul mușchilor scheletici) sau
involuntar (în cazul mușchiului cardiac). În realizarea mișcării intervin și oasele și cartilajele
sistemului scheletic care oferă locuri de inserare pentru mușchi.
Creșterea – funcție ce constă în creșterea în dimensiuni a corpului prin care organismul primește
substanțe din mediul înconjurător și astfel își mărește masa.
Conductibilitatea – reprezintă proprietatea anumitor celule (de exemplu nervoase și musculare) de a
transmite stimuli dintr-o parte în alta a corpului.
Reproducerea – funcție ce constă în capacitatea organismului de a procrea, de a forma noi celule,
pentru creștere, reparare sau înlocuire sau producerea în totalitate a unui nou individ. Reproducerea
umană are la bază producția de ovule și spermatozoizi și unirea acestora care formează un ovul
fecundat din care se va dezvolta ulterior un nou individ – reproducere sexuată. Reproducerea
asexuată este diferită, se întâlnește în procesele de creștere și reparație și constă în diviziunea unei
singure celule din care vor rezulta două celule fiice identice.
Alte caracteristici ale viețuitoarelor:
• Excitabilitatea – caracteristică a viețuitoarelor care constă în răspunsul organismului ca urmare
a unui stimul intern sau extern.
• Excreția – proces de îndepărtare (eliminare) a produșilor de degradare ai organismului.

Homeostazia
Homeostazia – cumulează toate procesele care intervin în menținerea în limite normale a
parametrilor mediului intern (chimic și fizic) al organismului, în ciuda faptului că mediul înconjurător
variază.
Pentru menținerea homeostaziei sunt necesari anumiți compuși de natură:
• chimică: apa, oxigenul, substanțele nutritive;
• fizică: temperatura, presiunea atmosferică (ambele trebuie să aibă valori constante).
Despre organism, putem afirma că este în homeostazie atunci când nevoile celulelor sale sunt
satisfăcute și funcțiile sale se desfășoară normal. Totalitatea sistemelor de organe intervin în
menținerea homeostaziei și compoziția fluidelor organismului are o valoare constantă pe toată
perioada. În situația în care organismul este expus unor condiții de stres (boli, căldură, durere, lipsă
de oxigen) dezechilibrează mediul intern al organismului și implicit perturbă homeostazia.
Condițiile interne ale organismului înregistrează variații constante care sunt prevenite de valori
extreme prin sisteme de autoreglare – denumite mecanisme de feedback. Pe calea acestora,
organismul informează înapoi sistemul despre un anumit tip de răspuns. Un mecanism de feedback

1. Introducere în anatomie și fiziologie Page 4

organismul informează înapoi sistemul despre un anumit tip de răspuns. Un mecanism de feedback
are o valoare de referință care înseamnă de fapt valoarea normală a unui factor variabil (de
exemplu, temperatura). Astfel, variația valorii de referință este recepționată de către un receptor
(senzor) sau mai mulți care transmit informația unui centru de control, unde este integrată și
eliberat răspunsul necesar înlăturării variației care merge către efectori. Și astfel, organismul revine
la homeostazie.
Mecanismele de feedback se împart în:
• Feedback negativ – constituie principalul mijloc prin care organismul își menține homeostazia.
Acest mecanism intră în funcțiune atunci când producția sistemului trebuie scăzută pentru a
atinge valoarea de referință.
Un exemplu de feedback negativ: După masă, valoarea glicemiei (concentrația de glucoză din sânge)
crește, iar acest fapt constituie un factor stimulator al eliberării de insulină din pancreas. Insulina,
prin mecanismele sale de acțiune, determină scăderea glicemiei prin mobilizarea intrării glucozei în
celule. Astfel, scăderea concentrației de glucoză este un factor determinant pentru celulele
secretoare de insulină să scadă eliberarea ei și astfel să mențină homeostazia.
• Feedback pozitiv – astfel de mecanisme pot funcționa ca parte integrantă a unui mecanism
general de reglare, în așa fel încât să determine un răspuns final specific (coagularea sângelui,
nașterea). Printr-un astfel de mecanism se amplifică îndepărtarea de valoarea de referință
până se ajunge la răspunsul dorit care poate fi oprirea hemoragiei sau expulzia fetală și a
placentei.

1. Introducere în anatomie și fiziologie Page 5

1.4. Termeni direcționali
joi, 25 ianuarie 2024 18:52

Utilizarea termenilor direcționali în anatomie și fiziologie este pentru a putea indica poziția anumitor
părți ale corpului.
Referința tuturor termenilor direcționali este poziția anatomică și anume, corpul este în poziție
verticală (în ortostatism), cu privirea înainte, picioarele apropiate, iar membrele superioare pe lângă
corp, cu palmele înainte, cu policele (degetul mare de la mână) orientat spre exterior.

În poziția anatomică, fața anterioară a corpului este acea parte orientată spre partea din față a
acestuia. Un sinonim pentru anterior este ventral (în ciuda faptului că această noțiune face referire
la partea abdominală a patrupedelor – câinele). De exemplu, sternul este situat anterior (ventral)
față de inimă. Fața posterioară (dorsală) se referă la partea din spate a corpului. De exemplu,
esofagul este situat posterior față de trahee.
Termenul superior face referire la direcția orientată spre partea de sus a corpului sau înspre cap
(cefalic, cranial). De exemplu, nasul se află superior față de gură, inima se află superior față de ficat.
Orientarea în direcția opusă, spre partea opusă capului sau spre partea de jos a corpului se indică
prin termenul inferior. De exemplu, abdomenul este situat inferior față de torace sau stomacul este
situat inferior față de plămâni. Alternativ, se mai recurge la termenul de caudal, dar nu atât de des
deoarece în anatomie umană, omul nu prezintă coadă.
Termenul de mediaL se folosește pentru a indica o poziție apropiată de linia mediaNă a corpului sau
a uneia dintre structurile sale. De exemplu, nasul se află medial față de ochi sau ulna se află în partea
medială a antebrațului.
Termenul lateral descrie o poziție îndepărtată de linia mediană sau a unei structuri. Astfel, ochii se
află lateral față de nas sau plămânii sunt situați lateral față de inimă.
Termenul ipsilateral descrie structurile situate de aceeași parte a corpului. De exemplu, colonul

1. Introducere în anatomie și fiziologie Page 6

Termenul ipsilateral descrie structurile situate de aceeași parte a corpului. De exemplu, colonul
ascendent și vezica biliară sunt ipsilaterale. Pentru a descrie dispunerea lor de partea opusă a
corpului se folosește termenul controlateral. De exemplu, colonul ascendent și colonul descendent
sunt controlaterale.
Termenul proximal face referire la un punct orientat mai aproape de locul de atașare al unei
extremități de trunchi sau de o structură: femurul este situat proximal față de trunchi, comparativ cu
glezna; femurul se află proximal față de tibie.
Termenul distal face referire la un punct situat la distanță față de locul de atașare al unui membru de
trunchi: falangele sunt situate distal față de carpiene (oasele încheieturii mâinii); glezna se află distal
față de femur.
Termenul superficial face referire la o poziție situată mai aproape de suprafața corpului. De
exemplu, mușchii peretelui toracic sunt superficiali față de organele din cavitatea toracică; pielea
este superficială față de mușchi.
Termenul profund se referă la o poziție mai îndepărtată de suprafața corpului. De exemplu, inima
este situată profund comparativ cu mușchii, coastele sunt dispuse în profunzime comparativ cu
pielea toracelui.

Planuri
Corpul uman poate fi traversat de numeroase suprafețe drepte imaginare denumite planuri, care
oferă puncte de reper privind organele corpului.
Planul sagital este un plan vertical ce împarte corpul în două părți: dreaptă și stângă.
Planul care împarte corpul în două jumătăți simetrice trecând prin mijlocul acestuia (median), este
planul medio-sagital. În cazul în care planul sagital împarte corpul în două jumătăți inegale stângă și
dreaptă, poartă numele de plan parasagital.
Planul frontal are o direcție verticală, împărțind corpul într-o parte anterioară sau ventrală și una

1. Introducere în anatomie și fiziologie Page 7

Planul frontal are o direcție verticală, împărțind corpul într-o parte anterioară sau ventrală și una
posterioară sau dorsală. Planul frontal se mai numește și plan coronal și formează un unghi drept cu
planul sagital.
Planul transversal (orizontal) împarte corpul în zona superioară sau cranială și inferioară sau caudală.
Prin secționarea organelor în plan transversal se obțin așa-numitele secțiuni transversale care permit
studierea organelor respective.

1. Introducere în anatomie și fiziologie Page 8

1.5. Cavitățile și regiunile corpului
joi, 25 ianuarie 2024 18:54

Cavitățile corpului prezintă spații la nivelul cărora se află organe interne. Cavitățile principale ale
corpului sunt în număr de două: cavitatea anterioară și posterioară.
Cavitatea posterioară (dorsală) – dispusă de-a lungul suprafeței posterioare (dorsale) a corpului și în
alcătuirea sa intră: cavitatea craniană (adăpostește encefalul) și canalul rahidian delimitat de
vertebre (adăpostește măduva spinării).
Cavitatea ventrală (anterioară) – situată pe fața anterioară (ventrală) a corpului subdivizată în:
cavitate toracică și cavitate abdomino-pelviană. Separarea celor două se face prin mușchiul diafragm
(are formă de cupolă și este de mari dimensiuni).
Delimitarea cavității toracice este făcută de coaste și mușchii intercostali și la interior este
subdivizată în: cavitate pleurală stângă și dreaptă (în care se află plămânii), cavitatea pericardică
adăpostește inima (dispusă medial față de cavitățile pleurale, într-o regiune denumită mediastin).
Cavitatea pericardică este delimitată de două foițe (una viscerală și una parietală) și care la interior
delimitează un spațiu îngust.

Mediastinul este o regiune din cavitatea toracică la nivelul căreia se găsesc toate componentele
acestei cavități (inima, timus (se află in mediastinul superior), esofag, trahee, bronhii, vase sanguine
și limfatice, noduli limfatici), excepție făcând plămânii.
În general, pentru cavitatea abdomino-pelviană se mai recurge la denumirea de cavitate peritoneală
la nivelul căreia se află organele interne abdominale și pelviene. În partea superioară, la nivelul
subdiviziunii abdominale se găsesc: stomacul, intestinul subțire și gros, splina, ficatul și alte organe.
În partea inferioară, la nivelul subdiviziunii pelviene se găsesc: vezica urinară, rectul și anumite
organe ale aparatului reproducător.

1. Introducere în anatomie și fiziologie Page 9

Cavitatea abdomino-pelviană poate fi divizată suplimentar în 9 REGIUNI anatomice diferite:
• ombilicală – centrul abdomenului;
• epigastrică – superior regiunii ombilicale;
• hipogastrică – imediat inferior regiunii ombilicale;
• hipocondru drept și stâng – lateral de regiunea epigastrică;
• flancurile drept și stâng – lateral de regiunea ombilicală;
• regiunile inghinale (iliace) – lateral de regiunea hipogastrică.
Prin intersecția a două linii imaginare (orizontală și verticală) în centrul cavității abdomino-pelviene
se obține delimitarea altor 4 regiuni a căror denumire are utilitate în practica clinică:
• cadranul superior drept și stâng;
• cadranul inferior drept și stâng;

Membranele
Pereții cavității abdominale și organele de la acest nivel sunt acoperite de o membrană fină, formată
din două foițe (una viscerală – învelește organul/ viscerul; una parietală – căptușește cavitățile
corpului) foarte apropiate una de cealaltă – denumită membrană seroasă. Această denumire este
pusă pe seama prezenței unei cantități mici de lichid lubrifiant (lichid seros) între foițele de care este
secretat. Prezența sa facilitează alunecarea cu ușurință a organelor pe pereții cavităților corpului,
precum și între ele, fără frecare.
La nivelul corpului uman se află 3 astfel de membrane seroase:
• pleura – căptușește cavitatea pleurală;
• pericardul – învelește inima;
• peritoneul – învelește unele organe abdominale și pelviene (organe peritoneale), iar pe altele
le acoperă doar pe fața anterioară (organe retroperitoneale: rinichi, pancreas, ovare).
Fiecare dintre aceste 3 membrane seroase prezintă o foiță parietală și o foiță viscerală. De exemplu,
peritoneul prezintă o foiță parietală care căptușește cavitatea abdominală și pelviană și o foiță
viscerală care acoperă diferite organe din această cavitate.

1. Introducere în anatomie și fiziologie Page 10

viscerală care acoperă diferite organe din această cavitate.
Spațiul dintre cele două foițe ale pleurei, pericardului și peritoneului delimitează la interior cavitățile
cu același nume, respectiv: pleurală, pericardică, peritoneală.
Inflamarea celor două foițe pleurale se numește pleurezie și determină durere deoarece acestea
sunt în contact și apare frecarea în cursul mișcărilor respiratorii.
Organismul mai prezintă și alte cavități dispuse la nivelul capului:
• cavitatea orală;
• cavitatea nazală;
• urechea medie;
• orbita.

1. Introducere în anatomie și fiziologie Page 11