A avea o limbă a ta, pe care s-o stăpânești cu dibăcie e ca și cum ai avea o comoară.

Limba
maternă e limba viselor noastre, e leagănul copilăriei, e o mireasmă plăcută de flori de măr, veșnic
aducătoare de mângâiere și pace.

Mi-e dragă, o vorbesc și o iubesc. Pentru că e limba mamei, e a mea și e sfântă. Mă leagă de
originile mele, de cine sunt eu cu adevărat, de istoria neamului nostru, de locurile unde am
copilărit și am crescut și eu odată cu visele și idealurile mele. Mă leagă de frații mei de peste Prut:
frați de grai și frați de sânge.

Mă simt mândră că vorbesc limba română, o vorbesc cu drag, iar când o aud în jurul meu, îmi
mângâie inima și mă simt ca acasă. O simt în mine, și-a creat rădăcini adânci în sufletul meu,
pentru că și eu la rându-mi, am izvorât ca un fir de apă din curățenia și puritatea limbii mele.
Sentimentele mele și tot ceea ce exprim nu ar avea aceeași semnificație dacă le-aș exprima într-o
altă limbă decât a mea. Gândesc în limba mea, zâmbesc în limba mea, râd în limba mea și plâng
tot în aceeași limbă a străbunilor. E limba în care mama îmi cânta să adorm, în care bunica îmi
spunea povești; în care copil fiind, spuneam poezii și cântam melodii despre broscuțe, pisicuțe și
despre soare, un soare cald ce mă încălzea și pe mine, și pe limba mea cea frumoasă și pe tot
neamul meu la un loc. Îmi amintesc cu drag că atunci când eram mică, aveam impresia că toate
limbile lumii se traduc în limba mea, că nu există limbă pe lume mai clară și mai frumoasă ca limba
mea, ca limba noastră cea română.

În fiecare an, pe 31 august, când țara mea sărbătorește Ziua Limbii Române, eu mă gândesc cu
nostalgie și mândrie la limba noastră. Mă încearcă emoții, gândindu-mă prin câte a trecut, ca s-o
putem vorbi azi, în pace și libertate. Ne-au înstrăinat-o de atâtea ori, ne-au izgonit-o de acasă, ne-
au înlocuit-o cu alte limbi, străine sufletului de român, ne-au vândut-o, ne-au schimonosit-o, dar
ea a rezistat, pentru că e o învingătoare și o curajoasă.

Și așa îmi dau seama încă o dată că am o limbă deosebit de frumoasă, așa cum suntem noi, ca
popor; că limba română e patria mea și că suntem și vom fi mereu un neam de țărani legați prin
limbă, pentru că numai țăranul a știut cum să-și apere limba, cum s-o protejeze de străini, cum s-o
aducă înapoi de peste 7 mări și 7 țări atunci când graiul i-a rămas pustiu, fără ea. De aceea, azi mă
simt recunoscătoare și mândră că o vorbesc, așa că, la mulți ani, limbă română, oriunde în lume
te-ai afla!

Managementul cultural este ştiinţa privind organizarea activităţilor culturale. Pentru a înţelege
mai bine această disciplină trebuie să ne întrebăm mai întâi ce este cultura, care este obiectul
managementului cultural, care sunt obiectivele managementului cultural, cine este managerul
cultural şi care sunt componentele managementului cultural.

Despre cultură, unii antropologi consideră că este un comportament social, alţii o consideră doar
o abstracţie a comportamentului, iar pentru alţii, cultura există doar în mintea noastră. Una dintre
primele definiţii ale culturii sună astfel: cultura este acel întreg complex ce include cunoaşterea,
credinţa, arta, morala, şi alte abilităţi şi deprinderi dobândite de om ca membru al societăţii.[1]
Din perioada Renaşterii încoace, problema culturii, formele, valorile şi istoria ei, i-a preocupat
deopotrivă pe intelectuali. Au existat, fireşte, crize periodice ale culturii atunci când autori sau
critici au fost martori la decadenţa unui stil sau a unei perioade.[2] Cultura este definită ca un
proces de producere a unor înţelesuri, situate istoric şi social. Studiul diferitelor forme ale culturii
facilitează o analiză a societăţii contemporane.[3]

Termenul de cultură se referă la ideea de produs sau creştere, fiind astfel asemuită agriculturii.
Dar cultură este considerată şi viaţa de zi cu zi, atitudinea noastră, abordarea şi modul în care
înţelegem lumea, căreia trebuie să-i oferim sens şi semnificaţie. Şi Raymond Williams în Culture
and Society susţinea acest lucru, că un sens alternativ al culturii este procesul interior sau
spiritual, diferit de cel exterior. Acest sens alternativ este asociat cu arta, religia, familia şi viaţa
personală. Cultura devine astfel reflexia vieţii interioare, la fel ca subiectivitatea şi imaginaţia.[4]
James Clifford, pe de altă parte, vorbeşte despre un sistem artă-cultură, unde arta, un bun ce
poate fi posedat sau colectat, devine pivotul în jurul căruia se învârte cultura. Analizează sistemul
folosind atât metoda structurală cât şi pe cea istorică şi ajunge la concluzia că acesta este crucial
în ceea ce priveşte formarea subiectivităţii, găseşte o conexiune între aceasta şi ideea de cultură.
Potrivit lui Williams, în secolul XVIII arta este cu precădere o capacitate, o aptitudine.

Cultura era asemuită creşterii din natură, atât plantele cât şi omul trebuie cultivaţi. Cultura, la fel
ca arta, cere implicarea creativităţii, spontaneităţii, sensibilităţii şi expresivităţii. Astfel, artistul
primeşte un alt statut în societate. Termenul de cultură a urmărit un curs parallel celui de artă şi a
primit semnificaţia a ceva elevat, sensibil, esenţial şi preţios în societate. Astfel, cultura şi arta au
devenit o categorie mai aparte. În secolul XIX, aceste definiţii au rămas în mare parte aceleaşi, dar
totuşi să nu uităm: cultura se schimbă mereu şi se dezvoltă ca un organism viu. La începutul
secolului XX, odată cu extinderea culturii în toate societăţile funcţionale ale lumii, apare un număr
tot mai mare de obiecte de artă considerate pe moment exotice, primitive ori arhaice, care cereau
a fi văzute ca artistice şi egale din punct de vedere estetic şi moral capodoperelor secolelor
trecute, pentru ca pe la mijlocul secolului XX, atitudinea de acceptare a acestor forme de artă să
se lărgească.[5]

Managementul cultural în România

Încercând să abordeze această disciplină, dr. Aura Corbeanu afirma că profesionalizarea treptată a
domeniului operativ în cultură (apariţia noilor meserii în management, comunicare, gestiune) au
determinat-o să încerce o structurare sistematică a informaţiilor şi o formulare a competenţelor
pe care le-am acumulat în ultimii ani, pentru a oferi noilor generaţii de operatori culturali şi
tuturor profesioniştilor interesaţi de acest tip de activităţi câteva instrumente concrete de
lucru.[6]

Managementul cultural este parte a culturologiei, dar şi a managementului contemporan, însă în

ţara noastră acesta nu este încă o disciplină ştiinţifică de prestigiu. Managementul cultural
defineşte spaţiul în interiorul căruia se pot realiza condiţiile creaţiei culturale şi, mai ales, artistice,
formele implementării acesteia şi ale receptării lor de către publicul larg. Obiectul de studiu al
managementului cultural sunt totalitatea metodelor de organizare a instituţiilor culturale ce apar
în diverse societăţi şi în diverse perioade istorice în interiorul manifestărilor culturale în totalitatea
lor şi în sectoarele culturale.

Management cultural în sens larg

Recunoscută pe plan european doar începând cu anii ’80, moment în care domeniul cultural, aflat
în plină explozie a internaţionalizării, face apel tot mai des la specialişti din domenii din ce în ce
mai variate, disciplina Management cultural este şi rămâne o ştiinţă de origine preponderent
anglo-americană şi trebuie menţionat faptul că definirea acesteia variază mult de la o ţară
europeană la alta, dar şi între diferitele sale componente. Diferă, de pildă, managementul
muzeelor faţă de managementul teatrelor sau cel al industriilor culturale.
Obiectivul fundamental al managementului cultural este descoperirea soluţiilor, a modelelor
organizatorice corespunzătoare, care să determine o activitate culturală eficace în domeniul social
şi al economiei de piaţă[7]. Rezultă două dimensiuni de bază ale managementului cultural,
dimensiuni care se întrepătrund şi se completează, şi anume dimensiunea analitic-descriptivă care
constă în descrierea şi cercetarea formelor şi metodelor existente de organizare şi dimensiunea
de proiectare-modelare care urmăreşte dezvoltarea şi descoperirea unor noi forme şi modalităţi
de organizare.

Printre obiectivele specifice ale managementului cultural se numără conceperea sistemului

cultural, care pleacă de la o anumită politică culturală a unei ţări şi a unei comunităţi, modelarea
organizatorică a sistemului cultural în interiorul unei ţări şi a unei comunităţi, planificarea
dezvoltării culturale şi prin urmare stabilirea ţelurilor, priorităţilor şi a metodelor de implementare
a politicii culturale, precum şi cercetarea situaţiei culturale existente, ca punct de pornire în
conceperea modelelor de planificare, conceperea sistemelor de parteneriat public-privat în
activităţile culturale, care vor duce la optimizarea rezultatelor obţinute, organizarea procesului de
producţie în interiorul instituţiei de cultură sau independent, organizarea procesului de difuzare a
culturii, iar acestea sunt doar câteva.[8]

Când vorbim despre management cultural, vorbim despre politica culturală, dezvoltarea culturală,
descentralizarea culturală, managementul strategic al instituţiilor culturale managementul
instituţiilor de cultură, managementul proiectelor culturale, economia culturii, cercetarea culturii,
schimburile şi cooperarea culturală, reţele culturale tematice.

Misiunea managerului cultural este acea de a asocia managementul, creativitatea şi cultura în

vederea dezvoltării durabile a unei comunităţi. Managerul cultural este în serviciul unei instituţii
publice de cultură, a unei asociaţii sau fundaţii culturale, a unui centru cultural, el poate să
conducă un teatru sau afacerile culturale ale oraşului. Trebuie să cunoască foarte bine economia
culturii deoarece concepe un proiect al organizaţiei pe care o serveşte ce presupune un buget pe
care trebuie să ştie să-l gestioneze. Dacă filosofia managementului american este orientată spre
viitor şi se caracterizează prin vitalitate, mobilitate, lipsa formalismului, abundenţă, cantitate şi
organizare exemplară, filosofia managementului european, orientată spre trecut şi prezent, se
caracterizează prin prudenţă, stabilitate, respectarea convenţiilor, acceptarea necesităţilor,
sublinierea calităţilor şi diversitatea.
De altfel, americanul Fr. Taylor şi francezul Henry Fayol, cei doi „părinţi” ai teoriei
managementului, subliniază, în mod evident, deosebirile şi influenţele asupra practicii
manageriale. Astfel, Taylor pune accent pe producţie, respectiv pe factorii economici, de eficienţă
şi productivitate, pe când Fayol consideră ca fundament al teoriei managementului buna
administrare organizatorică, precum şi repartizarea sarcinilor de conducere.[9]

Prin natura lor, problemele conducerii instituţiilor culturale, loc de intersecţie a managementului
şi culturii, demonstrează că aceste unităţi, dincolo de finalităţile specifice sunt, în linii mari,
asemenea tuturor organizaţiilor. Ele au o structură organizatorică distinctă, un proces intern
specific, foloseşte resurse proprii (input-uri) şi realizează produse şi servicii culturale (output-uri).

Sistemul instituţional construit şi dezvoltat în cultură constituie un instrument complex, utilizat de

către o comunitate umană, pentru rezolvarea unor probleme concrete şi specifice, determinate
de necesităţile de ordin spiritual. Aşadar unitatea culturală nu poate ignora, decât cu grave
riscuri, conceptele, paradigmele simbolice şi raţionamentele calitative care alcătuiesc corpus-ul
ştiintei managementului. Într-o cultură organizată instituţional managementul devine o cerinţă
funcţională, o condiţie indispensabilă pentru ca acel sistem sa poată supravieţui şi funcţiona
corespunzător.[10]

Managenentul artistic, susţine Dan Martin, înseamnă aplicarea funcţiilor tradiţionale ale
managementului: planificare, organizare, staffing, supraveghere şi control, în scopul facilitării
producţiei în artele vizuale şi prezentarea muncii artiştilor unui public. Stabilitatea financiară e un
punct de plecare necesar care permite unui program artistic să se desfăşoare, iar adoptarea unei
orientări manageriale este legată de prezentare.[11] Duchamp a recunoscut că artistul, identificat
de piaţă ca producător, şi spectatorul (consumator) reprezintă cei doi poli ce susţin creaţia
artistică. Astfel, deşi crearea unei opere este adesea redusă la personalitatea artistului,
spectatorul o completează cu un set de interpretări.

Obiectul managementului cultural sau al ştiintei privind organizarea activitaţilor culturale, cum s-a
numit înainte această disciplină ştiinţifică aplicată, este studiul tuturor metodelor, formelor şi
modelelor de organizare ce apar în diverse societăţi şi în diverse perioade istorice în interiorul
manifestărilor culturale în totalitatea lor şi în unele sectoare ale culturii (teatru, cinematografie,
radiodifuziune).
Peter F. Drucker sublinia că managementul în forma sa actuală, a aparut într-adevar mai întâi în
marile organizaţii economice. Ne-am dat însă curând seama că managementul este necesar în
toate organizaţiile moderne, indiferent dacă acestea sunt sau nu economice. De fapt, am realizat
că acesta este mai necesar, cu atât mai mult în organizaţiile care nu au un caracter economic,
precum cele care nu urmăresc profilul financiar (aşa-zisul sector social, sau în instituţiile de stat).
Ele au nevoie de management tocmai pentru faptul că nu sunt supuse disciplinei impuse de câştig
şi pierdere.[12]

Arta şi piaţa

Arta a fost mereu legată de piaţă, iar ceea ce în trecut se referea la patronaj, azi ia forma
galeriilor, colecţiilor şi sponsorizărilor. Latura estetică s-a intersectat mereu cu cea economică şi
managerială. Indiferent cum privim şi cum catalogăm calitativ şi cantitativ diferitele tipuri de artă,
piaţa rămâne cel mai bun filtru în măsură să determine cursul operei de artă.[15] Piaţa nu
analizează arta din prisma valorilor afective, ci după valorile stabilite de sistemul artistic, lumea
artei, constituit din critici, colecţionari, muzee, galerii, media şi altele. Cine e mai în măsură să
judece opera de artă decât lumea artei?[16] Pentru că, aşa cum afirma Bourdieu, opera de artă
are înţeles şi manifestă interes numai pentru cineva care posedă competenţă culturală, iar
aceasta se manifestă sub forma unui cod. Cea mai mare provocare a managerului artistic, susţine
Dan Martin, este schimbarea.[17] Arta înseamnă mult mai mult decât ni se prezintă la prima
vedere. Ea ne reaminteşte mai ales de puterea inovatoare a omului. Creaţia este esenţa scopului
nostru şi a progresului omenirii.

Cosmina Marcela Oltean, UNAGE Iaşi

Referințe

[1] E.B.Tyler – Culturile primitive, 1871

[2] David Chaney, The Cultural Turn, Routledge, 1994, pag.7

[3] Ibidem, pag.20

[4] Simon During, The Cultural Studies Reader, Routledge, 1993 – Carolyn Steedman, Culture,
Cultural studies and the historians, pag.49-50
[5] Simon During, The Cultural Studies Reader, Routledge, 1993 – James Clifford, On collecting art
and culture, pag.57, 68-69

[6] Aura Corbeanu, Managementul proiectelor culturale, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2000

[7] Milena Dragićević-Šešić, Branimir Stojković, Cultura: Management. Mediere. Marketing,

traducere de Liubiţa Raikici şi Lucian Alexiu, comentarii de Sorina Ivanovici-Jecza, Timişoara,
Editura Brumar, 2002, p. 15.

[8] Aura Dvoracic, Managementul cultural în contextul actual

[9] Idem

[10] Vasile Zacheru , Management si cultura, Lutera, Buc. 2002

[11] Derrick Chong, Arts Management, Routledge, 2002, pag.15

[12] Drucker, Managing the Non Profit Organization Bullerwork – Heinemann, 1990

[13] Gusti D. – Opere, vol. III, partea I, Editura Academie Bue 1970

[14] Derrick Chong, Arts Management, Routledge, 2002, pag.15

[15] Ibidem, pag.6

[16] Giancarlo Politi, Flash Art, 2000

[17] W.J. Byrnes, Management & the Arts, Elsevier, 2009