Sunteți pe pagina 1din 3

IMPORTANŢA OBICEIURILOR ŞI TRADIŢIILOR ROMÂNEŞTI

ÎN EDUCAŢIA COPILULUI

O definiţie operaţională a educaţiei ar fi că ea reprezintă o activitate socială complexă care


se realizează printr-un lanţ nesfârşit de acţiuni exercitate în mod conştient, sistematic şi organizat;
în fiecare moment un subiect – individual sau colectiv – acţionează asupra unui obiect (individual
sau colectiv), în vederea transformării acestuia din urmă într-o personalitate activă şi creatoare,
corespunzătoare condiţiilor istorico-sociale prezente şi de perspectivă. Prin caracterul său uman
educaţia este o acţiune ce se desfăşoară în mod conştient, conform unui scop stabilit în prealabil; ea
are un sens intenţional şi o finalitate bine precizată. În funcţie de scopul propus, sunt selecţionate
apoi valorile ce urmează a fi transmise, sunt alese metodele şi mijloacele cele mai potrivite pentru a
realiza transmisia, se asigură o organizare corespunzătoare a activităţii, în aşa fel încât să se obţină
rezultatul scontat. Deci, în cadrul educaţiei, ca activitate specific umană, oamenii gândesc,
elaborează în prealabil în plan mintal ceea ce ulterior vor desfăşura în mod concret, sunt animaţi de
anumite intenţii, procedează în conformitate cu o anumită comandă socială, se conduc după anumite
principii şi norme pe care le cunosc într-o măsură mai mare sau mai mică; acestea înseamnă că
acţiunea educaţională se desfăşoară în cunoştinţă de cauză şi are un caracter direcţional.Faptul că
educaţia este o acţiune socială specifică, nu înseamnă că este o simplă verigă în ansamblul societăţii
sau că s-ar dizolva în cadrul acesteia, ci că reflectă de fapt, trăsăturile societăţii.
În cadrul sistemului educaţional cunoaşterea obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti milenare
este un element esenţial în menţinerea individualizării poporului român în multitudinea de popoare
europene. Însă cunoaşterea obiceiurilor are şi un important caracter religios deoarece multe dintre
tradiţiile româneşti sunt de inspiraţie creştină, având Sfânta Scriptură ca punct de plecare şi de
manifestare.
Obiceiurile româneşti de la marile sărbători, cum ar fi Sfintele Paşti şi Naşterea Domnului
Hristos, sunt atât manifestări ale adevărurilor biblice, cât şi manifestări folclorice, adevărate
spectacole. Dar dincolo de aceste manifestări, rareori înţelese în profunzimea lor, obiceiurile au
înţelesuri profunde despre relaţiile interumane, despre relaţia omului cu natura înconjurătoare,
despre relaţia omului cu Dumnezeu, despre rolul fiecaruia în societate şi integrarea lui în viaţa
socială a unei comunităţi mai mari sau mai mici. În acest sens obiceiurile reprezintă viaţa socială a
comunităţii, aspectele şi rânduielile ei.
În cunoaşterea şi înţelegerea rolului naţional al obiceiurilor şi tradiţiilor, prin conţinutul său
specific, religia corespunde anumitor structuri profunde, iar din punct de vedere pedagogic,
asemenea structuri pot deschide noi orizonturi în cunoaşterea personalităţii umane şi a societăţii
căreia îi aparţinem. Simbioza dintre faptul social şi cel religios evidenţiază natura socială a religiei;
orice fenomen religios fiind un răspuns la necesităţi colective precise, iar coexistenţa dintre valorile
teologice şi cele sociologice conferă faptului religios importante funcţii educative. Valorile
educaţiei religioase, ca latură a educaţiei, având directe consecinţe pedagogice, reprezintă
desăvârşirea trupului şi a vieţii interioare, activismul, adică lupta interioară, egalitatea şi iubirea
fraternă – în spiritul toleranţei, al păcii şi al universalităţii. Educarea în spiritul valorilor creştine are
o consecinţă culturalizatoare, argumentându-se istoric şi naţional. În plus, religia presupune o latură
intelectuală, concretizată în dogmă, o parte afectivă ipostaziată în trăirile de respect şi evlavie şi o
dimensiune activ-participativă. Educaţia religioasă se realizează prin orele de curs, dar şi prin felul
în care elevii observă şi învaţă din practicile obiceiurilor si tradiţiilor românesti.
Importanţa obiceiurilor şi a tradiţiilor autentice româneşti creştine poate fi înţeleasă şi din
faptul că de-a lungul timpului, la fel ca şi azi, şi-au pus amprenta peste educaţia copiilor, au făcut
ca poporul român să fie un neam creştin-ortodox într-o pluralitate europeană , mai ales azi când
spatiul european este deschis, liber pentru deplasarea formelor de manifestare a obiceiurilor de la un
popor la altul. În acest context, al secolului al XXI-lea, copiii noştri sunt datori să redescopere
propriile valori religioase şi culturale, ale poporului roman, prin cunoaşterea obiceiurilor şi
tradiţiilor.
Principalele elemente ale sistemului de valori moral-religios al unui copil sunt date şi de
cunoaşterea, înţelegerea, asimilarea şi manifestarea obiceiurilor şi tradiţiilor străvechi româneşti,
inseparabile de valorile religioase ale poporului român. O parte din aceste elemente ar putea fi:
sentimentul apartenenţei la popor, la neam, la religia crestin ortodoxă, nevoia de cunoaştere a
istoriei, oglindită în obiceiurile vechi sau actuale, trăirea bucuriei şi a frumuseţii tradiţiilor legate de
diferite momente din viaţă sau legate de marile sărbători creştine, toate propovăduind şi întărind
credinţa într-un singur Dumnezeu , bun şi iubitor.
De-a lungul timpului manifestările religioase din datini, obiceiuri şi tradiţii au dus la
apariţia, dezvoltarea şi fundamentarea unor însuşiri autentice româneşti, cum ar fi: bucuria de a
crede în ajutorul divin, bucuria de a face parte dintr-un grup, înţelepciunea, curajul de a sta drept,
duhul blândeţii, preţuirea învăţării, hărnicia, cinstea, demnitatea, modestia, simţul umorului,
răbdarea, solidaritatea şi mai ales credinţa neîndoielnică în Dumnezeu. Toate aceste valori, azi, sunt
necesare a fi cunoscute de către tineri, pentru ca ei să nu cadă în criza actuală de moralitate.
Cuvântul cheie pentru tradiţiile şi obiceiurile româneşti poate fi identificat în înţelepciune.
Înţelepciunea de a-ţi chivernisi această scurtă viaţă astfel încât să poţi realiza ceva aici, dar, mai
ales, să dobândeşti mântuirea, împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă o viată morală, creştină,
cumpătată, în care frumosul şi armonia îşi au locul lor, venind să bucure sufletul; mai ales sufletul
încărcat cu atâtea probleme al omului contemporan.
Încă de la începuturile sale, creştinismul românesc şi-a integrat unele dintre obiceiurile
populare, resemnificându-le şi creştinându-le pe cele păgâne. În zilele noastre însă, când învăţătura
creştină este bine cunoscută şi însusită de cei mai mulţi dintre copii prin existenţa religiei ca
disciplină de învăţământ, transmiterea şi păstrarea nealterată şi autentică a obiceiurilor şi tradiţiilor
româneşti va trebui să contribuie mai mult la creşterea motivaţiei pentru cunoaşterea dreptei
credinţe şi a efortului pentru desăvârşirea creştină a elevilor şi copiilor noştri dar şi pentru formarea,
dezvoltarea şi conservarea spiritului autentic românesc. În acest context se poate spune că şi şcoala
este pusă în situaţia de a răspunde provocărilor lumii contemporane, prin promovarea sau nu a unor
categorii de valori tradiţionale în rândul elevilor. Prin însuşirea sa educaţională, şcoala poate
reprezenta unul dintre locurile de păstrare şi transmitere a valorilor tradiţionale româneşti. A vorbi
despre păstrarea şi transmiterea tradiţiei populare în şcoli ar însemna, practic, a vorbi despre
formarea ca individ a copilului. De aceea, în acest domeniu, studiul tradiţiilor populare, cunoaşterea
şi conservarea valorilor identitare, creşterea interesului tinerilor pentru aceste valori, cultivarea
aptitudinilor lor artistice sau religioase ar putea contribui la dezvoltarea personalităţii umane, la
spiritualizarea şi socializarea tinerilor, la găsirea unui scop în viaţă, a unei motivaţii existenţiale, pe
care de obicei elevii nu o au.
Sfânta Scriptură este punctul de plecare al obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti, iar prin
cunoaşterea şi înţelegerea deplină a acestor obiceiuri, copiii pot cunoaşte, aprofunda şi chiar trăi
învăţătura biblică, învăţătura de viaţa dătătoare a Domnului Hristos. Plecând de la Biblie, împletind
obiceiurile din Biblie cu fiinţa autentică a obiceiurilor româneşti, copilul îşi cunoaşte mai întâi
rădăcina creştină, îşi formează practici creştine şi devine apostol al lui Hristos într-o lume care se
îndepărtează de Hristos, într-o lume care îşi pierde originea, nuclelul, baza şi chiar fiinţa. În acelaşi
timp se manifestă la fel ca moşii şi strămoşii săi care nu S-au îndepărtat de Hristos ci din contra,
L-au chemat întotdeauna în casele lor la marile rituri de trecere prin această viaţa, naştere-nuntă-
înmormântare, precum şi la marile sărbători româneşti care sunt eminamente creştine conservând
astfel fiinţa naţională românească.
Unul din documentele Sfintei Tradiţii îl reprezintă datinile şi obiceiurile, iar Biserica ne
învaţă că între Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie este o întrepătrundere reciprocă, fapt care se
vădeşte şi în baza scripturistică a obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti creştin-ortodoxe.
Prin toate acestea Biblia devine odorul cel mai de preţ al copilului, cartea sa de căpătâi,
cartea din care îşi trage viaţa, manifestată în actele de cult dar şi în obiceiuri şi tradiţii.
Educaţia copiilor în spiritul adevărului şi al obiceiurilor din Sfânta Scriptură este esenţială şi
necesară, pentru Hristos, Învăţătorul desăvârşit care ne cere: „ Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la
Mine, că a unora ca aceştia este împarăţia cerurilor”( Matei,XIX,14), în acest fel Hristos ne
îndeamnă să dăm copiilor hrana cea adevărată a sufletului şi lumina cea adevărată, care dă viaţă,
adică Însuşi Domnul Hristos.
Într-o lume în plină schimbare, în care creştinismul românesc este atacat din toate părţile,
Biserica are puterea de a transmite copiilor dragostea lui Hristos, manifestările acestei iubiri dar şi
răspunsul la iubirea divină, răspuns care poate fi inspirat mai ales din paginile Sfintei Scripturi căci:
„ Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învătătură, spre mustrare, spre
îndreptare, spre întelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumenzeu să fie desăvârşit, bine
pregătit pentru orice lucru bun”( II Timotei III, 16-17) şi manifestat în datini şi obiceiuri.
În acest sens cunoaşterea înţelesurilor manifestărilor tradiţionale devine o necesitate, pentru
păstrarea fiinţei naţionale româneşti, pentru păstrarea şi transmiterea sufletului autentic românesc
într-o Uniune Europeană multi-culturală dar şi crestina în acelaţi timp.

Bibliografie:
*** Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1998;

1. Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Editura “Excellens Univers”,Bucureşti, 1994;


2. Gheorghe, Prof. Drd. Iuliana, Didactica aplicată a disciplinei Religie, Editura Arves, Craiova,
2006;