Din punct de vedere tehnic, definiția viorii este următoarea: „instrument muzical

alcătuit dintr-o cutie de rezonanță, cu patru coarde întinse peste ea, care vibrează prin frecarea
cu arcușul”. Totuși cu toții știm că arta nu se limitează doar la definiții seci, doar la aparențe,
ci promovează esența. Tocmai de aceea, să spui despre vioară că este un simplu instrument
muzical este ca și cum ai spune despre Napoleon Bonaparte sau despre Winston Churchill ca
au fost niște simpli oameni. Din instrumentele, metodele, lucrările literare și muzicale care ne-
au parvenit putem înțelege marea dragoste a omenirii pentru vioară.

Pe de o parte, din lucrarea lui Gleb Anfilov, „Despre Stradivarius”, reținem câteva
citate: „Acest om poseda intuiția uimitoare a unui savant, mâinile îndemânatice ale unui
sculptor în lemn, ochiul ager al unui artist și auzul fin al unui muzician. Toate acestea
înmulțite de o mie de ori de dragostea sa nesecată de muncă, se găsesc plămădite în creațiile
lui”. Din aceste cuvinte putem înțelege cu ușurință dragostea profundă a marelui lutier atât
pentru munca sa, cât și pentru ce rezulta din acea muncă: viori, instrumente muzicale
desăvârșite, inspirate chiar de divinitate. Providența însăși l-a însărcinat pe marele lutier
Stradivarius să dăruiască umanității astfel de instrumente muzicale perfecte. „Stradivarius nu
căuta să imite pe nimeni și nu se simțea obligat să urmeze tradițiile. El urmărea alte scopuri:
să scoată cu orice preț din viorile sale sunete frumoase și puternice”.

Pe de altă parte, reținem comentariul muzicianului Philibert din Lyon care a surprins
foarte bine, în anul 1556, diferența socială între violele din acea vreme și viori: „Noi numim
viole acele instrumente cu care își trec timpul aristocrații, negustorii și alți oameni înstăriți...
O altă varietate poartă numele de vioară... Se întâlnesc puțini oameni care o folosesc, și numai
dintre aceia care trăiesc din munca proprie, cei care își câștigă existența cu ea”. Violele erau
intrumente muzicale ce aveau un sunet mic, fără putere de transmitere în spațiu, perfect pentru
saloanele oamenilor înstăriți. De asemenea, la viole se remarca prezența barelor transversale
pe tastieră, ceea ce făcea ca intonația la aceste instrumente să fie temperată, deci și execuția să
fie mai ușoară, mai accesibilă tuturor oamenilor, fără a fi nevoie de un talent ieșit din comun
sau de o educație muzicală riguroasă. La polul opus, vioara avea și are în continuare un sunet
bogat și puternic. Inițial destinată spațiilor deschise, vioara și-a găsit rolul bine meritat în
marile săli de concerte din întreaga lume, sunetul său umplând și mângâind de-a lungul
secolelor inimile ascultătorilor. De asemenea, spre deosebire de vechile viole, vioara nu avea
și nu are bare transversale pe tastieră, astfel intonația fiind netemperată, iar instrumentul
devenind neaccesibil celor care nu au talent muzical și/ sau educație muzicală.
 Așadar, nu putem decât să îi dăm dreptate marelui teoretician al muzicii, Mersenne,
când spunea că „Vioara este cel mai desăvârșit și mai excelent instrument dintre toate
instrumentele; suntele ei au o acțiune mai intensă asupra gândirii ascultătorului decât sunetele
lăutei și ale altor instrumente cu coarde, căci ele sunt puternice și pătrunzătoare”. Într-adevăr,
vioara, prin sonoritatea sa, vorbește cel mai bine sufletului omenesc și doar cu vioara se pot
exprima cele mai profunde, cele mai complexe trăiri umane.

Temă seminar istoric-instrumente

Lica Ana, FIM, anul II, grupa 2, chitară clasică