Muzica - eterna ca si materia

A scrie despre muzica e un lucru foarte serios. Cand compar Partenonul cu

templul Borobudur, pot mai intai sa vi-l descriu, apoi sa va arat fotografii, si daca
n-am izbutit sa va conving, imi mai ramane inca ceva. Va spun: '' Foarte bine,
luati vaporul sau trenul si duceti-va sa le vedeti la fata locului''.
Dar muzica este o arta moarta, atata vreme cat nu-i cantata. Stiu foarte bine ca
exista amatori care sunt in stare sa citeasca, intr-o biblioteca partitura unei
simfonii de Beethoven sau o bucata de Strauss, cu aceeasi placere si multumire
cu care un sportiv urmareste schema unui match jucat in 1879. Dar asemenea
persoane sunt rare. Cea mai mare parte dintre noi trebuie sa auda intr-adevar
muzica, inainte de a putea s-o judece in toata libertatea.
Exista acum mai multe colectii fonografice de muzica veche si medievala. Sunt
convins ca profesorii eruditi care au reinviat bucati de muzica greceasca si
ebraica, ne-au dat o reconstituire foarte constiincioasa a acestor melodii vechi,
dar asta nu inseamna ca noi auzim exact ceea ce s-a cantat la Delfi, ori la
Ierusalim, acum trei mii de ani.
Fiecare epoca isi are felul ei de a se exprima prin muzica, pictura sau
arhitectura.Oricat de mari ar fi sfortarile noastre (si nu ne-am precupetit), nu
vom ajunge niciodata sa ne insusim spiritul unei arte, care apartine unei
generatii trecute. Daca vreti sa intelegeti ce vreau sa spun, uitati-va imprejur;
sunt exemple din belsug. Avem planurile complete ale mai multor catedrale din
Evul Mediu sau, in lipsa lor, putem oricand sa ne ducem la fata locului, si sa
petrcem un an sau doi, masurand fiecare piatra si fiecare stalp al cladirii. La
intoarcere putem reuni aceste elemente, exact cum sunt in original. Vom obtine
ceva care, in chip superficial, seamana cu o biserica gotica, dar care, de fapt,
ramane asa de ingrozitor de modern incat ni se pare tot asa de putin potrivit, ca
si o moara de vant olandeza la Hollywood. Daca am avea destui bani, am putea
reconstitui intregul Oxford sau Cambridge in mijlocul campiei americane, dar
rezultatul ar fi tot asa de prost, ca si ''Parisul vechi'' pe care-l vedem la balciuri si
expozitii. Muzica este si mai adanc influentata decat arhitectura de timp si de loc.
Cand e vorba de muzica Evului Mediu, ne gasim, asadar, in fata a o multime de
greutati neprevazute. Mai intai, ''modernii'' din 1944, traiau intr-o epoca
stapanita de muzica instrumentala, pe cand pentru ''modernii'' anului1344 - acei
Ars Nova a lui Guillaume de Machault - cuvantul ''muzica'' era sinonim cu
''cantec''. Prin cantec si pictura ei indrazneau sa se arate sinceri in emotii, fara
acea falsa pudoare, care este un vis al vietii moderne.
Acest Guillaume de Machault isi dadu seama de acest lucru, chiar de la 1350,
fiindca intr-o fraza scurta a rezumat o regula de conduita care ar merita sa fie
gravata deasupra tuturor academiilor noastre de arta si deasupra tuturor
conservatoarelor de muzica:
Qui de sentement ne fait
Son dit et son chant contrefait ;
o fraza, care s-ar putea traduce asa: cine scrie sau compune fara foc launtric,
adica fara sa simta el insusi emotia pe care se sileste s-o exprime, ar face mai
bine sa taca, pentru ca nu va fi niciodata altceva decat un inselator.
In secolul al XVI - lea, dintr-o combinatie de menestrele, oratorii, mascarate, a
luat nastere acea noua forma de petrecere muzicala, hibrida si curioasa, care se
numeste opera. A cui a fost oare prima idee? Si cum a fost prima opera? Sunt
intrebari la care nimeni n-a putut sa raspunda pana acum, pentru ca evenimentul
a trecut neobservat. A fost lucrarea unor amatori, care nu-si dadeau seama de
 valoarea istorica a ispravii lor. Ei nu cautau decat un chip nou de a se distra. De
un lucru putem fi siguri: opera a fost rezultatul a numeroase experiente incercate
in acelasi timp.
Iesind de sub tutela Bisericii, la sfarsitul secolului al XVI - lea, muzica poate
zbura cu propriile ei aripi. Vine vremea lui Bach, Haendel, Haydn, Mozart,
Beethoven si Strauss. Bach este cel mai desavarsit reprezentant, cea mai inalta
intrupare a tot ce a fost mai nobil in muzica trecutului, temelia mare si solida, pe
care avea sa se ridice muzica viitorului. "O pagina de Bach te armonizeaza cu
cosmosul pentru o zi intreaga. A asculta o fuga de Bach e ca si cum te-ai
recunoaste pe tine ca element al aceluiasi univers stapanit de aceleasi legi ale
armoniei universale." aprecia Vasile Parvan. Haendel era inzestrat cu un geniu
puternic pentru arta - careia i-a consacrat toata viata sa atat de plina de muzica.
El a reusit fara indoiala sa indrepte atentia englezilor catre muzica, a daruit
poporului englez o muzica nationala. Haydn a fost parintele simfoniei si al
quartetului modern. Muzica lui Mozart e ca apa care curge din fantani. Izvoraste
printre crestele solitare. A coborat navalnic prin paduri si campii. Apoi a fost
imblanzita si mladiata ca sa-si poata raspandi binefacerile asupra intregii omeniri
si sa aduca inspiratie si bucurie vesnica acelora care n-au uitat inca rasul si
bucuriile simple din zilele copilariei. Beethoven vorbea si spunea, prin fluiditatea
sunetelor, minunatii, asa cum un sfant superior vorbeste dincolo de hotarele
acestei lumi prin fluidul unui medium. Vorbea din infinit, din vesnicie, vorbea din
imortalitate. Astazi gloria Vienei imperiale s-a dus. Palatele sunt pustii. Armatele
care urmau vulturul cu doua capete au pierit. Dinastia Habsburgilor nu mai
exista. Si poate ca peste o suta de ani, oamenii, auzind numele acesta, se vor
intreba: "Habsburgii? Stai… Habsburgii… Ah, da, batranii aceia cu favoriti.
Desigur, acum imi amintesc. Doar la serbarile lor isi canta Johann Strauss
valsurile!''. Si au urmat Chopin, Ceaikowski, Wagner, Brahms, Debussy. Si toti
ne-au incantat cu lucrarile lor, ne-au vrajit si inebunit intr-o betie de melodii,
intr-o ebrietate de sonoritati divine.
Secolul al XX - lea a adus in prim-plan alte genuri de muzica dar nu a inlaturat
nici pe departe miracolul muzicii clasice. Anii '40 aduc "vocea care nu a cantat
niciodata o nota falsa" Frank Sinatra. Un cantaret si actor desavarsit, unul dintre
aceia care raman ca o scanteie in inimile ascultatorilor sai . Anii '50 sunt marcati
de fenomenul Presley. 38 de ani - 700 de cantece, 500 milioane de discuri, 33 de
filme, 25 de ani de glorie. Citandu-l pe John Lennon, poetul Beatles-ilor, vom
spune: "Elvis a murit. Rock'n Roll-ul nu va muri niciodata. Traiasca Elvis!". Si ei
nu sunt singurii, au urmat multi altii care si-au exprimat cele mai launtrice
ganduri si sentimente intr-o explozie de vibratii, in cantece cosmice, intr-o
inaltare in spirale de rezonante ce se numeste muzica. "Visez la o viata in care
toate faptele ar fi patrunse de muzica."- Vasile Parvan
"In puritatea aeriana a muzicii, care atinge uneori o sublima gravitate
melancolica, nu o data te simti usor, transparent si ingeresc. Ai atunci impresia
ca tie, fiinta nemangaiata de a trai, iti cresc aripi ce te avanta intr-un zbor senin,
cu surasuri discrete si voalate, cu eternitati de farmec eteric si de transparente
dulci si mangaietoare. Este ca si cum ai evolua intr-o lume de rezonante
transcendente si paradiziace. In orice om este ca potenta ceva ingeresc, daca n-
ar fi decat regretul dupa o astfel de puritate si aspiratia dupa o vesnicie de
seninatati. Muzica ne trezeste regretul de a nu fi ceea ce ar fi trebuit sa fim, iar
magia ei ne incanta pentru o clipa transpunandu-ne in lumea noastra ideala, in
lumea in care ar fi trebuit sa traim.
Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la radacinile primare ale
existentei. In el ramane numai ritmul pur al existentei, curentul imanent si
organic al vietii. Aud viata. De aici incep toate revelatiile…"(Emil Cioran)

Bibliografie:

Hendrik Willem van Loon - "Istoria artelor"

Emil Cioran - "Cartea amagirilor"
Zoe Dumitrscu Busulenga si Iosif Sava - "Muzica si literatura"