Sursele umorului

“De la un capat la altul, cu foarte mici exceptii, opera lui Creanga e un hohot de ras. Nu rasul cu gust
amar al lui Caragiale, ci rasul tonic al taranului cu conceptie optimista de viata, pe care toata traditia
intelepciunii populare l-a invatat ca fortele raului vor fi intotdeauna infrante pana la sfarsit.”(Zoe
Dumitrescu-Busuleanca).
Umorul, ca viziune optimista a scriitorului asupra lumii, reprezinta trasatura dominanta a
“Amintirilor”. Umorul sanatos al taranului de la munte, il regasim atat la nivelul epicului cat si al
personajelor.
Sursele umorului sunt numeroase si maiestrit utilizate. Prin intamplarile hazlii, alunecarea povestirii
de la lucruri serioase la gluma, buna dispozitie a scriitorului, ironia, autoironia, aluziile, prezentarea unor
pesonaje (apelative, nume, trasaturi hiperbolizante sau caracterizate prin epitet) si prin limbajul savuros
(cuvinte si expresii populare, imbinari neasteptate de cuvinte, comparatii populare, epitete, proverbe si
zicatori, formule versificate, vorbe de duh), autorul realizeaza un stil inconfundabil al povestirii, plin de
jovialitate, de voie buna, molipsitoare si de optimism.
Paginile “Amintirilor” prezinta cu verva nazdravaniile lui Nica la scoala lui badita Vasile, la Brosteni
sau Falticeni, episoadele hazlii legate de pupaza din tei, scaldatul, furatul cireselor, uratul de Anul Nou sau
pataniile din timpul calatoriei la Socola (popasul la Balagesti, calatoria “mai mult pe jos decat in caruta”,
intalnirea cu “flacaoanul” de la Iasi, tabloul dascalimii din “cierul” Socolei).
Scenele de grup in care apar confruntari intre personaje sunt construite ca adevarate scenete de un
umor inegalabil. Dialogul, gestica, mimica personajelor, aluziile si comentariile autorului, limbajul utilizat in
schimbul de replici fac din acestea niste secvente memorabile (Nica-mosneagul cu vitica din targ, dialogul
Smaranda – matusa Marioara, mos Luca – flacaul iesean etc.).
Dialogul Smarandei cu fiul in ajunul plecarii la Socola starneste voia buna prin contrastul dintre
incercarea lui Nica de a o induiosa pe mama sa pentru a renunta la hotararea luata si darzenia Smarandei care
nu se lasa amagita, ci e gata sa ia “culeserul” din ocnita pentru a-l convinge.
Chiar pasajul profund liric, subliniind legatura tanarului cu satul, descreteste fruntile prin formulele
dialogate prin care autorul face haz de necaz prin autoadresarea ironica sau prin replicile savuroase:
“Degeaba te mai sclifosesti, Ioane, raspunde mama cu nepasare! La mine nu se trec acestea… Sa nu ma faci,
ia acus, sa iau culeserul din ocnita si sa te dezmierd, cat esti de mare!
Aici, umorul bazat pe contrastul aparenta-esenta, apare in viziunea diferita intre generatii, in ironicul
“sa te dezmierd”, sau in recergerea la resursele monologului interior, care prezinta si psihologia unei varste:
“Apoi lasa-ti, baiete, satul, cu tot farmecul frumusetilor lui, si pasa de te du in loc strein si asa departat, daca
te lasa pardalnica de inima!”
Fragmentul drumului la Socola surprinde prin umorul viguros al replicilor mai multor protagonisti,
ale “flacaoanului” si ale lui mos Luca fiind cele mai savuroase. Din text nu lipsesc apelativele peiorative,
expresiile populare si apostrofele: “Dac-ar sti el, chiolhanosul si ticaitul, de unde-am pornit asta-noapte, s-ar
strange leoarba acasa, n-ar mai dardai degeaba asupra caisorilor mei!… Patruzecile mane-sa de golan!”, la
care se aduga comentariul plin de haz al autorului: “Atata i-a trebuit lui mos Luca, s-apoi lasa pe dansul!
Cate parastase si panaghii, toate I le-a radicat…”
Desi despartirea de sat fusese dureroasa, relatarea calatoriei la Iasi capata accente hazlii, prin
alunecarea scriitorului de la lucruri serioase la gluma. Caii “ca niste zmei” despre care vorbea Smaranda erau
in ochii eroului niste “smartoage”, “vlaguiti din cale-afara, si slabi ogarjiti ca niste mati de cei lesinati”, incat
calatorii au mers “mai mult pe jos decat in caruta, caci zmeii lui mos Luca se muise de tot”. Talentul
scriitorului in a trezi voia buna, ironia sa in descrierea “telegarilor” lui mos Luca, sunt remarcabile.
Utilizarea unor imbinari neasteptate de cuvinte(“se muiese” in loc de “obosisera”, taranii ne “sfichiuiau” in
loc de ne luau in ras “cumsecade” in loc de “serios”), sporeste efectul umoristic. Chiar enumeratia de epitete
sugestive, (“vlaguiti”, “slabi”, “ogarjiti”) subliniata in final prin comparatia dezvoltata “ca niste mati de cei
lesinati”, care contrabalanseaza cealalta comparatie hiperbolizanta (“ca niste zmei”) starneste hazul in mod
parodic.
 Umorul viguros al apelativelor aduce voia-buna fie prin hiperbolizare, fie prin caricaturizare ironica:
“pughibale spurcate”, “ghiavoli”, “insuratel de-al doilea”.
Formulele populare consacrate evidentiaza de asemenea trasaturile dominante ale personajelor
surprinse caricatural mai ales prin hiperbolizare (fata Irinucai era “balcaza si lalaie de-ti era frica sa inoptezi
ca dansa in casa”, matusa Mariuca cea rea si zgarcita “care scoate mahmurul din om”). La acestea se mai
adauga comicul unor nume: “Mogorogea”, “Trasnea”, “popa Duhu” etc.
Utilizarea proverbelor si zicatorilor potenteaza comicul unor situatii (Vorba unei babe: “Sa dea
Dumnezeu tot anul sa fie sarbatori si numai o zi de lucru, si atunci sa fie praznic si nunta”).
Formulele versificate structureaza uneori aspecte satirice cum ar fi lipsa de evlavie si imoralitatea
clerului: “Ici in vale la parau, / Mielusa lui Dumnezeu! / Hop si eu de la Durau, / berbecul lui Dumnezeu!”
sau subliniaza o concluzie asupra unei situatii: “Pielea rea si rapanoasa / Ori o bate / Ori o lasa”.
De altfel, umorul lui Creanga dobandeste accente de satira in realizarea portretului calugarului Ilarie
care ramane antologic: “pune-ti, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la sold, icrisoare moi cat se poate de multe
si altceva de gustare in buzunarile dulamei, pistoalele in brau, pe sub rasa, comanacul pe-o ureche si, cu
sabia Duhului in mana si pletele in vant…” Contrastul dintre epitetul ironic “cuvios” si pacatele calugarului
(lacomia, ipocrizia, lipsa de smerenie etc.) este dezvaluit in fiecare trasatura a portretului fizic ingrosat
caricatural. Textul se imbogateste cu aluzii si echivocuri la lucruri stiute, la “Cararea Afurisita” dintre cele
doua manastiri, Secu (de calugari) si Agapia (de calugarite), unde se aud cantece lumesti, cantate insa cu
“glas ingeresc”. Ironia si autoironia, aluzia si echivocul, imbogatesc umorul atat cel caracteriologic cat si cel
de situatie: “Caci, fara sa vreu, aflasem si eu, pacatosul, cate ceva din tainele calugaresti… umbland vara cu
baietii dupa… bureti prin partile acele, de unde prinsesem si gust de calugarie… Stii, ca omul cuprins de
evlavie”. In acest paragraf de un umor aparte, pana si punctuatia (intonatia, pauzele) marcand subintelesurile
cuvintelor, devine semnificativa.
Oricum, in viziunea lui Creanga, descrierea slujitorilor bisericii dobandeste accente ironice: “Preutii
nostri din sat n-au mai trepadat pe la Socola, si, mila sfantului! Nu-I incape cureaua de pantecosi ce sunt”, iar
calugarii apar ca o “adunatura de zamparagii duglisi”. Refuzul si revolta scriitorului impotriva lor apar
ingrosate prin autoironie savuroasa: “Si eu sa insir atatea scoli: in Humulesti, la Brosteni in creierii muntilor,
in Neamt, la Falticeni, si acum la Socola, pentru a capata voie sa ma fac, ia, acolo, un popa prost, cu
preuteasa si copii; prea mult mi se cere!” Contrastul dintre efortul depus pentru invatatura si rezultatul jalnic,
pe care-l schiteaza adolescentul revoltat, adanceste comicul de situatie.
De altfel, si Zaharia lui Gatlan intrevede un viitor la fel de putin promitator, cu aceleasi accente
autoironice: “Tot umbland noi din scoala in scoala, mai mult, ia, asa de “frunza frasinelului”, maine,
poimaine avem sa ne trezim niste babalaci gubavi si oftigosi, numai buni de facut popi, iesiti din Socola”.
Chiar finalul capitolului, cu tabloul dascalimii, pare sa confirme prezicerile tinerilor si sa vina ca o
concluzie mustind de accente ironice asupra viitorului eroului: “cei mai multi cu niste tarsoage de barbe cat
badanalele da mari,…, si preuti si mireni, si marturisindu-si unul altuia pacatele!”
“voia buna” care degaja din opera lui Creanga reprezinta unul dintre semnele ei de recunoastere. Ea
invioreaza povestirea, aducand in prim-plan sensibilitatea sanatoasa si optimista a taranului de la munte si
intelepciunea populara mustind in proverbe si zicatori. Rasul sau nu pedepseste si nu satirizeaza, autorul rade
impreuna cu personajele sale, vrand sa-si inveseleasca semenii ca sa uuite de grijile existentei.