CAP. 1.

Comunicarea umană: trecut, prezent şi viitor

1.1. Scurt istoric al comunicării umane

1.2. Definirea conceptului

1.3. Axiomele comunicării

1.4. Nivelurile comunicării umane

1.5. Procesul comunicării interpersonale

1.6. Perspective în dezvoltarea comunicării umane

1.1. Scurt istoric al comunicării umane

Repere în dezvoltarea teoretică a comunicării umane

 1960 – termenul de semiotics (studierea tuturor modalităţilor de

comunicare structurată);

 1960-1962 – ştiinţa comunicării (Antropologie structurală – Levi-

Strauss);

 1963 – ştiinţa comunicării integrate (antropologia socială + sociologia

+ economia);

 1995 – comunicarea (disciplină predată la Institute for Scientific

Information din Philadelphia).
 Teorii în comunicarea umană (socială):
 Teoriile datei (1948);

 Teoriile semnului (lingviştii dezvoltă subiecte specifice comunicării);

 Teoriile comportamentului (studiază comunicarea la nivel interpersonal);

 Teoriile difuzării (studiază comunicarea de masă);

 Teoriile sistemice (cu preocupare pentru cibernetică, organizare şi

constructivism);
 Teoriile privind pragmaticile psihologice;

 Teoriile antropo-sociologiei comunicării (pun accent pe abordarea

socială a interacţiunii);
 Teoriile pragmatice lingvistice.
1.2. Definirea conceptului
Comunicare =

 etimologic, transmite ideea relaţiei cu celălalt (com=cu);

 transmitere a unui anumit conţinut (informaţii, opinii, păreri, sentimente

etc.) sau ca o punere în relaţiei;

 punere în comun, împărtăşire şi transmitere a unor proprietăţi unui

număr de lucruri (Charles Morris);

 acţiunea a unui organism sau a unei celule care modifică modelele

probabile de comportament ale altui organism sau celule, într-o manieră
adaptivă pentru unul sau ambii participanţi;

 schimbul verbal dintre subiectul care vorbeşte şi un interlocutor

(Dictionnaire de linguistique) etc..
Comunicare umană =

 proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli cu

scopul de a schimba comportamentul altor indivizi (auditoriul);

 totalitatea proceselor prin care o minte poate să o influenţeze pe alta;

 acţiunea de a comunica şi rezultatul ei;

 ceea ce leagă organismele între ele.

Orice comportament are o valoare comunicativă

 1.3. Axiomele comunicării
 Axioma 1: Comunicarea este inevitabilă;

 Axioma 2: Comunicarea se dezvoltă pe două planuri: planul conţinutului

(limbajul verbal) şi planul relaţiei (limbajul nonverbal);
 Axioma 3: Comunicarea este un proces continuu ce nu poate fi abordat în
termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns;
 Axioma 4: Comunicarea se bazează atât pe informaţie în formă digitală
(procesată de sistemul nervos central), cât şi pe informaţie analogică
(procesată de sistemul neurovegetativ);
 Axioma 5: Comunicarea este ireversibilă;

 Axioma 6: Comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar

tranzacţiile (schimburile) care au loc între ei pot fi simetrice sau
complementare;
 Axioma 7: Comunicarea implică procese de acomodare şi ajustare a
comportamentelor;
1.4. Nivelurile comunicării umane

În funcţie de numărul participanţilor şi de natura relaţiilor care se

stabilesc între ei:

 Comunicare intrapersonală;

 Comunicare interpersonală;

 Comunicare de grup;

 Comunicare publică;

 Comunicare de masă.
1.5. Procesul comunicării interpersonale
Comunicarea = un schimb de semnale (sonore, tactile sau
vizuale), cu scopul de a informa, instrui sau convinge, bazat pe
existenţa unor semnificaţii comune, condiţionat de contextul relaţiilor
între cei ce comunică, dependent de contextul social

Comunicare interpersonală:
 cuvinte;
 voce;
 tonalitate;
 limbajul trupului;
 fizionomia;
 mimica;
 postura;
 gestica;
 înfăţişarea;
 culoarea hainelor etc.
1.5. Procesul comunicării interpersonale
Studii recente au relevat că:
• 55% dintre mesajele noastre sunt mimico-gestuale;
• 38% sunt vocale nonverbale;
• 7% sunt propriu-zis vocale.

Structura lanţului comunicaţional:

Emiţător – mesaj codificat sub formă de semnale (transmis printr-un canal) –
Receptor

Se comunică simultan printr-un ansamblu complex de:

 stimuli, configurat din cele 3 categorii de limbaj;
 limbaje;
 canale.
 Categorii de limbaj:

 limbajul verbal, adică graiul articulat şi înţelesurile transmise cu

ajutorul cuvintelor unei limbi;

 limbajul paraverbal, adică înţelesurile de dincolo de cuvinte, întregul

bagaj de stimuli şi semnale transmise prin tonul, volumul şi ritmul
vocii;

 limbajul trupului, adică întregul complex de stimuli şi semnale

transmise prin postură, fizionomie, mimică, gestică, privire şi distanţe.

Relaţia interpersonală, ce se dezvoltă în registrul afectiv şi emoţional,

poate fi:
 pozitivă;
 negativă;
 neutră.
 Comunicarea umană poate fi:

 directă sau interactivă - presupune contacte nemijlocite între indivizi

şi se bazează pe tehnici naturale sau primare: cuvântul, vocea, trupul;

 indirectă este intermediată de mijloace şi tehnici secundare, precum:

scrierea, tipărirea, imprimarea în relief, înregistrarea magnetică sau
laser, transmisiile prin cablu, prin fibre otice sau prin unde hertziene:

Comunicarea interpersonală este directă şi personalizată

 Dimensiunile contextului în care se comunică:

 contextul fizic;
 contextul cultural;
 contextul social şi psihologic;
 contextul temporal.

Codificare = a traduce gânduri, atitudini, emoţii şi sentimente în cuvinte,

atingeri, sunete, imagini, caractere scrise, desene, gesturi, mirosuri

Decodificare = retranspunerea cuvintelor scrise sau vorbite, a gesturilor,

imaginilor sau orice alte semne şi semnale în emoţii, sentimente,
concepte, idei, atitudini, opinii şi comportamente umane
Mesajul = semnificaţia (informaţia, ştirea, ideea, emoţia, sentimentul)
expediat de emiţător, transmisă pe canal, primită şi integrată de
receptor

Media sau canalul = suportul şi calea pe care se transportă şi se distribuie

mesajul (ex. canal auditiv, vocal, olfactiv etc.)

Orice proces de comunicare umană produce efecte:

 de natură cognitivă;
 de natură afectivă;
 comportamentale.
1.6. Perspective în dezvoltarea comunicării umane

Caracteristici

 societatea este definită în termeni de comunicare

 modalităţile şi amploarea comunicării se schimbă

 efectele comunicării: acţiuni, atitudini, comportamente,

mentalităţi sunt de lungă durată şi dificil de măsurat

 suprainformatizarea (dereglează relaţia dintre informaţie şi efectul

ei) şi informatizarea oarbă

 tirania comunicării (abundenţa informaţiilor poate genera şi o

adversitate faţă de primirea şi prelucrarea de noi informaţii)
 capacitatea de a comunica între indivizi şi organizaţii a scăzut

 comunicarea, marele succes tehnologic al secolului XX, se pare că a

devenit marele insucces socio-uman

 organizaţiile se definesc prin abilitatea de a comunica a angajaţilor

săi şi a echipei manageriale

 comunicarea devine un element critic necesar în perioadele de

schimbării radicale în viaţa organizaţiilor (comunicarea este
instrumentul de implementare a schimbării, a reproiectării proceselor
interne, a noii strategii a organizaţiei)
 Dezvoltarea mijloacelor comunicaţionale şi informaţionale

 Comunicarea globală

 Dezvoltarea tehnicilor, tehnologiilor şi practicilor comunicării umane

vor contribui la
 dezumanizarea

 diluarea

comunicării
 BIBLIOGRAFIE
 Georgescu T., „Negocierea afacerilor”, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992;

 Ionescu- Ruxăndoiu L., “Conversaţia. Structuri şi strategii”, Editura ALL,

Bucureşti, 1999;

 Lohisse J., “Comunicarea. De la transmiterea mecanică la

intercaţiune”, Editura Polirom, Iaşi, 2002;
 McCord R., Popescu M. N., Luţă L. I., Straton G., „Arta de a negocia”,
Editura Rentrop & Straton, Bucureşti, 1997;
 Pease A., Garner A., „Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei”, Editura
Polimark, Bucureşti, 1994;
 BIBLIOGRAFIE
 Pease A., "Limbajul trupului", Editura Polimark, Bucureşti, 1999;

 Prutianu Şt., “Manual de comunicare şi negociere în afaceri. I.

Comunicarea”, Editura Polirom, Iaşi, 2000;

 Prutianu Şt., “Manual de comunicare şi negociere în afaceri. II.

Negocierea”, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
 Rogojanu A., “Deontologia comunicării”, Editura ASE, Bucureşti, 2005;

 Rogojanu A., Taşnadi A., Piroşca G., “Deontologia comunicării.

Aplicaţii şi studii de caz”, Editura ASE, Bucureşti, 2005;
 Vasile D. C., „Tehnici de negociere şi comunicare”, Editura Expert,
Bucureşti, 2000 etc..