TEORIA COMUNICĂ RII – MATERIE EXAMEN

„Comunicarea ca aspirație trimite la fundamentul oricărei experiențe umane.”

(D. Wolton, Despre comunicare, 1997)
 comunicarea – „omniprezentă în viața socială” (D. McQuail, Comunicarea, 1999)
 comunicarea ca proces de transmitere
 comunicarea ca proces de receptare
 comunicarea – proces linear/circular și interactiv

INTENȚIONALITATEA (semiologia: doar semnalele (un țipăt), nu și indiciile (paloarea),

presupun o intenție din partea emițătorului;

Școala de la Palo Alto: orice comportament are o valoare comunicativă; intenția

emițătorului contează mai puțin)

 comunicarea – sursă de ordine, unitate și coeziune

 comunicarea – cauză de schimbare, fragmentare și conflict
 comunicarea - efect sau cauză a unei anumite mulțimi de relații sociale și structuri
interacționale

Simboluri/Vorbire/Limbaj

„Comunicarea este schimbul verbal de gânduri ori idei.” (Hoben, 1954)

Înțelegere
„Comunicarea este procesul prin care îi înțelegem pe ceilalți și prin care ne silim în schimb
să fim înțeleși de ei. Este dinamică, se schimbă în continuu și evoluează în funcție de
situație.” (Andersen, 1959)

Interacțiune/Relație/Proces social

„Interacțiunea, chiar și la nivel biologic, este un fel de comunicare; altfel, nu ar putea avea
loc acte comune.” (Mead, 1963)

Reducerea incertitudinii

„Comunicarea se naște din nevoia de a reduce incertitudinea, de a acționa efectiv, de a apăra

sau întări eul.” (Barnlund, 1964)

1
 Proces

„Comunicarea: transmitere de informații, idei, emoții, priceperi etc. cu ajutorul

simbolurilor – cuvinte, imagini, tabele etc. Acest act sau proces de transmitere este numit
îndeobște comunicare.” (Berelson & Steiner, 1964)

Transfer/Transmitere/Schimb

„...ideea a ceva care este transmis de la un lucru sau persoană la alt lucru sau persoană.
Folosim cuvântul „comunicare” uneori pentru a ne referi la ceea ce este astfel transmis,
alteori la mijloacele prin care este transmis, alteori la întregul proces. De multe ori, ceea ce
este astfel transmis este împărtășit mai departe... se ajunge astfel la participare, așa cum, în
sens se spune despre persoanele religioase că comunică.” (Ayer, 1955)

Legătură/Unire

„Comunicarea este procesul care leagă între ele părți discontinue ale lumii vii.” (Ruesch
1957)

Punere în comun

„Comunicarea este un proces prin care ceea ce era monopolul unei/unor persoane devine
comun pentru două sau mai multe persoane” (Gode, 1959)

Schimbare de comportament/Răspuns/Schimbare

„Comunicarea este răspunsul (...) unui organism la un stimul” (Stevens, 1950)

Intenție

„În esență, comunicarea are ca interes central acele situații comportamentale în care o sursă
transmite un mesaj unui receptor cu intenția conștientă de a afecta comportamentul
acestuia” (Miller, 1966)

Putere

„ ... comunicarea este mecanismul prin care este exercitată puterea” (Schacter, 1951)

1
 Elementele comunicarii

EMIȚĂTOR: construiește/inventează conținutul și forma mesajului; face o alegere

conștientă cu privire la acestea

RECEPTOR – interpretează mesajele

ȘCOALA FUNCȚIONALISTĂ – R mai influent decât E prin capacitatea de a selecta și de a

utiliza în moduri variate mesajele venite de la E; capacitatea sa de a selecta și de a reacționa
determină finalmente alegerile și direcționările mesajelor concepute de emițător

MESAJ – esențial

Proces relațional (între două sau mai multe persoane+afectează natura relațiilor dintre
acestea)

Mesaje → răspuns – dacă mesajul nu trezește o reacție

cognitivă/emoțională/comportamentală, atunci ≠ comunicare)

MESAJ – nu doar verbal/scris/vizual, ci și: obiceiuri, ritualuri,vestimentație, gesturi,

clădiri, ambiente planificate, grădini, ceremonii, steaguri, monede, spectacole, genuri și forme
culturale etc.

TIPURI DE COMUNICARE

Criteriu: nivelul de analiză: micro, intermediar, macro

NIVEL MICRO: comunicarea interpersonală

NIVEL INTERMEDIAR: comunicarea interpersonală, comunicarea de grup, comunicarea
organizațională, comunicarea politică
NIVEL MACRO: COMUNICAREA DE MASĂ (include comunicarea publicitară), comunicarea
publică, comunicarea politică
NIVEL MICRO/INTERMEDIAR/MACRO: comunicarea interculturală

1
 TIPURI DE COMUNICARE. COMUNICAREA INTERPERSONALĂ

 este cea mai răspândită situație de comunicare

 sursa/ sursele și receptorul/ receptorii se află, în general, în proximitate fizică
 folosește mai multe canale concomitent (văz, auz, tactil)
 feedback imediat, implică factori care o facilitează sau o inhibă
 verbală și nonverbală (paraverbală - înălţimea vocii, tonalitatea, rezonanţa, sunetele şi
tăcerea - o formă a comunicării nonverbale)
 într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul
limbajului nonverbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului etc.)

COMUNICAREA NONVERBALĂ: transmiterea voluntară sau involuntară de informaţii şi

exercitarea influenţei prin intermediul elementelor comportamentale şi de prezenţă fizică ale
individului sau ale altor unităţi sociale (grupuri şi comunităţi umane), precum şi percepţia şi
utilizarea spaţiului şi timpului, ca şi a artefactelor

TIPURI DE COMUNICARE NONVERBALĂ

 KINETICA – comunicarea prin mişcările corpului (gesturi, mimică, contact vizual, postură, mişcările
capului şi ale trunchiului)
 HAPTICA – comunicarea tactilă
 CARACTERISTICILE FIZICE – forma şi mărimea corpului
 ARTEFACTELE – obiectele vestimentare şi de podoabă
 GESTURI –semnificatii diferite in functie de cultura
 FACTORI DE MEDIU – elemente ale ambianţei sociale (mobila, decorul, dimensiunea încăperii şi
amplasarea elementelor de mobilier)
 CRONEMICA – limbajul timpului
 limbajul culorilor
 PROXEMICA (limbajul spaţiului trebuie interceptat simultan în funcţie de cinci dimensiuni: mărime,
grad de intimitate, înălţime, apropiere – depărtare, înăuntru – în afară

1
 TIPURI DE COMUNICARE. COMUNICAREA DE GRUP

 Colectivități umane restrânse

COMUNICAREA: schimburi de idei și emoții; împărtășirea experiențelor, valorilor și

preocupărilor comune; îndeplinirea unor scopuri comune; aplanarea conflictelor, identificarea
unor soluții de rezolvare a problemelor

FUNCȚII ALE COMUNICĂRII ÎN CADRUL GRUPULUI: comunicarea centrată pe sarcini

(ajută grupul să avanseze spre împlinirea scopului său) și comunicarea centrată pe relații
(menține coeziunea grupului)

 lider centrat pe sarcini/lider centrat pe relații

TIPURI DE COMUNICARE. COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ

ORGANIZAȚIA – grup de dimensiune relativ mare, care are norme, un număr de

scopuri sau obiective oficiale, o structură de statusuri sau roluri, precum și un set de reguli
menite să îi promoveze obiectivele

 comunicare internă – formală și informală

 comunicare externă
 comunicarea formală:

 descendentă, de la șefi la subordonați; scop principal:

influențarea/schimbarea comportamentului subordonaților, în așa fel încât
randamentul acestora să crească
 orizontală (între persoane situate la același nivel ierarhic)
 ascendentă, de la subordonați la șefi

TIPURI DE COMUNICARE. COMUNICAREA POLITICĂ

Spaţiul în care se schimbă discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea

de a se exprima public asupra politicii:

 oamenii politici
 ziariştii (mass media)
 opinia publică, prin intermediul sondajelor de opinie(D. Wolton)

„Politica e făcută, pe de o parte, prin fabricarea unei anumite imagini şi, pe de altă
parte, prin arta de a face această imagine să fie credibilă“ (H. Arendt)

1
 TIPURI DE COMUNICARE. COMUNICAREA PUBLICĂ

Funcții:

 modernizarea funcţionării administraţiilor

 promovarea propriei imagini
 producerea unor schimbări de comportament
 căutarea adeziunii cetăţenilor cu privire la o anumită problemă, prin acţiuni de sensibilizare

TRĂSĂTURA ESENŢIALĂ COMUNICĂRII PUBLICE: acţionează la nivelul reprezentărilor

sociale şi permite o rapidă modificare a discursurilor publice

TIPURI DE COMUNICARE. COMUNICAREA DE MASĂ

 realizată pentru mase de necunoscuţi, de către instituţii specializate şi cu mijloace

specifice
 ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluţiile în domeniul ştiinţei şi
tehnologiei
 caracterul unidirecţional şi mediat al comunicării
 reacţia grupului receptor de mesaje faţă de grupul emiţător (feed-back-ul) este lentă,
chiar de indiferenţă

TIPURI DE COMUNICARE.COMUNICAREA PUBLICITARĂ

 Aspect financiar (creşterea vânzărilor firmelor producătoare de bunuri sau furnizoare de

servicii) + atitudini şi comportamente

Perspective:

 PERSUASIUNE CLANDESTINĂ (pub.= formă de manipulare)

 FACTOR DE DEMOCRAŢIE (serviciu public şi interes general)
 PERSPECTIVĂ COMUNICAŢIONALĂ (dispute privind la valoarea informaţională a mesajelor)

TIPURI DE COMUNICARE. COMUNICAREA INTERCULTURALĂ

 un proces de comunicare care se desfasoară între persoane conştiente de diferenţele

lor culturale

1
 presupune atât comunicare interpersonală (directă, nemijlocită), cât și comunicare
mediatizată în diferitele ei forme (film, televiziune, radio, internet etc.)

„Interculturale sunt toate acele raporturi în care participanţii nu se raportează

exclusiv la propriile lor coduri, convenţii, puncte de vedere şi forme de comportament, ci în
care vor fi descoperite alte coduri, convenţii, puncte de vedere şi forme de comportament. În
plus, acestea sunt trăite şi/sau definite ca străine” (A. Bruck, 1994).

DEFINIȚIE DE LUCRU: Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte

care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de
fenomene/ Formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității.

Funcții ale teoriilor:

 sistematizează cunoştinţele acumulate la un moment dat într-un domeniu

 permit: realizarea de interconexiuni şi categorii; ierarhizarea variabilelor şi interconectarea lor;
clarificarea fenomenelor observate în vederea găsirii căilor către înţelegerea ştiinţifică; realizarea
predicţiilor şi a conexiunilor cauzale
 ajută la clarificarea ideilor şi găsirea celor mai bune modalităţi de exprimare a acestora, punând
la dispoziţie un vocabular specializat şi un cadru conceptual adecvat
 permit controlarea mediului înconjurător și evaluarea critică a experienţelor
 deschid noi căi pentru cunoaştere

ABORDARE OBIECTIVĂ: adevărul este unic și accesibil prin observație senzorială

directă; relații de tip cauză-efect (ex.: ce corelație există între cantitatea de bere vândută și
expunerea oamenilor la această reclamă)

ABORDARE INTERPRETATIVĂ: efortul lingvistic de a atribui înțeles sau valoare

textelor comunicative; există înțelesuri și adevăruri multiple (ex.: arhetipul mitic naștere-
moarte-renaștere)

TEORII OBIECTIVE/INTERPRETATIVE

1. Raportare diferită la adevăr/epistemologie (=studiul originilor, naturii,

metodelor și limitelor cunoașterii) și la natura umană
2. Valori și scopuri diferite

1
DIRECTII ÎN TEORIA COMUNICARII. TEORIA MATEMATICA

DIRECȚIA RETORICĂ

RETORICA – arta de a folosi toate mijloacele disponibile de persuasiune în vorbirea în

public, concentrându-ne pe direcțiile de argumentare, pe organizarea ideilor și folosirea
limbajului (Cicero, Quintilian, Platon, Aristotel etc.)

 încrederea că discursul public, rostit în cadrul unui forum democratic, e o cale mai
eficientă de rezolvare a problemelor politice decât decretele sau forța

 antrenamentul oratoric = esențial pentru educarea unui lider

 accentuarea frumuseții și a puterii limbajului de a emoționa oamenii și de a-i îndemna

la acțiune

DIRECȚIA SOCIO-PSIHOLOGICĂ

 comunicarea ca interacţiune socială şi proces de influenţă

 factorii psihologici ai indivizilor (trăsături de personalitate, atitudini, emoţii, procese

cognitive) afectează comunicarea

 există adevăruri despre comunicare care pot fi descoperite prin observație sistematică

 se caută relații de tip cauză-efect, care vor prezice rezultatele comunicării umane

 este cea mai prolifică; experimente controlate

DIRECȚIA SOCIO-CULTURALĂ

(Edward Sapir & Benjamin Lee Worf)

 modul în care percepem lumea depinde de limba pe care o vorbim; când vorbim,
producem și reproducem cultura din care facem parte)

1
 CONTINUATORII LOR – realitatea este produsă, menținută și transformată prin
procesul de comunicare. Persoanele care interacționează în conversație își construiesc
împreună propriile universuri sociale

DIRECȚIA CRITICĂ

TEORIA CRITICĂ - Școala de la Frankfurt

 critică industria divertismentului (TV, film, muzică, ziare etc.) - reproduce ideologia
dominantă a unei culturi

DIRECȚIA FENOMENOLOGICĂ

FENOMENOLOGIE – analiza deliberată a experienței cotidiene din punctul de vedere al

persoanei care o trăiește; posibilitatea înțelegerii sinelui și a celuilalt (Husserl)

 percepția indivizilor asupra propriei existențe și interpretarea pe care o oferă propriei lor
experiențe
 povestea unui individ este mult mai importantă decât orice ipoteză de cercetare sau
axiomă de comunicare

ȘCOALA PROCES: comunicarea=transmitere de mesaje; = procesul prin care o

persoană influențează comportamentul sau starea mentală a alteia

IMPORTANTE: eficiența și acuratețea (modul în care emițătorii și receptorii codifică și

decodează mesajele; modul în care transmițătorii utilizează canalele și mijloacele de
comunicare)

 dacă efectul e diferit sau mai scăzut decât cel intenționat → eșecul comunicării (se
analizează fazele procesului unde a intervenit eșecul)
 se inspiră îndeosebi din științele sociale (psihologie și sociologie)
 tinde să se ocupe de actele de comunicare

MESAJUL = ceea ce se transmite prin procesul de comunicare (intenția = rol hotărâtor)

TEORIA MATEMATICĂ A COMUNICĂRII

 Una din principalele surse din care s-au dezvoltat studiile comunicării

1
 perspectivă matematică și tehnică asupra comunicării
 Modelul Shannon și Weaver (Claude Elwood Shanon și Warren Weaver, The
Mathematical Theory of Communication, 1949)
 C. Shannon – elev al lui Norbert Wiener (1894-1964), întemeietorul ciberneticii
(Cybernetics: Or Control and Communication in the Animal and the Machine, 1948)
 Cercetări întreprinse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (compania de telefonie
Bell)

REZOLVAREA UNEI PROBLEME TEHNICE: fidelitatea și acuratețea transmiterii

diferitelor tipuri de semnale de la E la R → elaborarea unei metode de utilizare cu maximum
de eficiență a canalelor de comunicare (ignoră problema semnificației)

CONCEPTE-CHEIE: mediu, canal, transmițător, receptor, zgomot (redundanță și

entropie)

PRINCIPALELE CANALE: cablul telefonic și undele radio (dar model aplicabil

întregului câmp al comunicării umane)

 teorie care să abordeze problema transmiterii unei cantități maxime de informație

printr-un canal dat și a măsurării capacității fiecărui canal de a purta informație

COMUNICAREA = un proces linear, simplu, prin care se transmite o informație (mai

precis, un semnal) de la un E la un R, prin intermediul unui canal

 comunicarea=informație=transmitere de semnale

SURSA = persoana care ia decizia de a transmite mesajul (selectează unul din mai
multe posibile)

MESAJUL SELECȚIONAT → transformat de către transmiţățor într-un semnal →

transmis prin intermediul canalului la receptor (loc marginal în teoria matematică)

EMIȚĂTOR/MIJLOACE DE COMUNICARE → convertesc mesajul în semnale adecvate

pentru canalul ce urmează a fi utilizat

SEMNALUL → forma fizică a unui mesaj (undele sonore, undele luminoase,

impulsurile electrice, atingerile ca semnal tactil)

CANALUL → mijlocul de transmitere a semnalului de la E la R

1
 RECEPTORUL → face operația de a reconstitui mesajul din semnalele primite

DESTINATARUL → persoana (persoanele) pentru care mesajul este conceput și

transmis

CONVERSAȚIE FAȚĂ ÎN FAȚĂ

 sursa = creierul locutorului

 transmițătorul=vocea
 canalul=aer
 semnal= unda sonoră
 receptorul=urechea interlocutorului
 destinatarul=interlocutorul

CONVERSAȚIE LA TELEFON

 sursa = creierul locutorului

 transmițătorul=telefonul
 canalul=cablul telefonului
 semnalul=curentul electric care circulă prin cablu
 receptorul=telefonul
 destinatarul=interlocutorul

NUCLEUL CENTRAL AL TEORIEI MATEMATICE:

acuratețea și eficiența transmiterii semnalelor

 contează să percepem suficient de clar semnalele transmise pentru ca mesajul să fie bine
receptat (= să nu dea naștere unor interpretări multiple sau incerte)
 principala preocupare – eliminarea zgomotului tehnic sau mecanic

ZGOMOTUL = ceva care nu este intenționat de către sursă și se adaugă semnalului, pe

traseul transmitere-receptare (distorsionare a sunetului, pârâituri, purici pe ecranul TV)

ZGOMOTUL – orice lucru care face semnalul mai greu de decodificat cu precizie/orice
semnal recepționat care nu a fost transmis de sursă (de ex.: un scaun care ne incomodează la
citit; gândurile care ne împiedică să ne concentrăm asupra a ceea ce spune E)

1
 ZGOMOT MECANIC/ZGOMOT SEMANTIC

ZGOMOT SEMANTIC: orice distorsionare a înțelesului care apare în procesul

comunicării și nu este intenționată de sursă, dar afectează receptarea mesajului la destinație

 jargon
 limbaj prețios, ermetic, criptic
 ezoterism
 tonul emfatic sau afectat al vocii
 intervențiile imtempestive într-o dezbatere/discuție

 zgomotul duce întotdeauna la confuzii cu privire la intenția E, limitând cantitatea de

info ce poate fi transmisă într-un interval de timp
 dorința de a depăși pb. legate de zgomot → concepte fdm: informație, redundanță,
entropie
o informația ≠ conținutul mesajului ≠ semnificație

= o măsură a predictibilității semnalului, adică numărul de posibilități deschise pentru E și R

 număr de biți conținuți (un bit= cantitatea de informație necesară pentru reducerea
incertitudinii la jumătate; unitate de măsură a info., ca l, kg etc.))
 cu cât predictibilitatea e mai mare, cu atât scade cantitatea de informație
 reduce incertitudinea (ex.: la librărie)

În proiectarea unui sistem de telefonie, numărul de semnale pe care le poate transmite

sistemul e esențial. Ce ar putea spune oamenii e irelevant

IDEEA FUNDAMENTALĂ A LUI SHANNON: un mesaj cu o slabă probabilitate (deci o

mare imprevizibilitate) este mai informativ pentru că e mai neașteptat. El conține mai multă
informație decât un mesaj previzibil

INFORMAȚIA – ceea ce reduce, prin transmiterea de semnale, ignoranța și

incertitudinea privind starea unei situații date și mărește capacitatea de organizare, structurare
și funcționare a unui sistem dat

 noțiunile de predictibilitate și alegere sunt vitale pentru înțelegerea comunicării →

redundanță și entropie

1
 REDUNDANȚĂ=ceea ce este predictibil sau convențional într-un mesaj

 expresia unei mari predictibilități; cantitate redusă de informație

 vitală în comunicare (comportamentele și cuvintele convenționale care apar în
situații interpersonale, cum ar fi saluturile, reprezintă o comunicare fatică,
redundantă, care reafirmă și întărește relațiile sociale)

ENTROPIA=opusul redundanței

 rezultatul unei predictibilități reduse; cantitate mare de informație

 un mesaj cu predictibilitate mică este entropic și profund informativ
 un mesaj cu predictibilitate mare este redundant și puțin informativ (culoarea
roșie a semaforului conține 0 biți de informație)

REDUNDANȚA: vitală pentru comunicare

(“Bună ziua! Ce mai faci?” – redundant, dar vital pentru comunicare)

 redundanța – Convenția (= sursă majoră de redundanță, permițând o decodare ușoară)

REDUNDANȚA

 ajută la acuratețea decodării

 furnizează un instrument de control care ne ajută să identificăm erorile
 convenția

 dimensiunea socială a redundanței (funcția fatică - ținerea laolaltă a unei

comunități/societăți)

CANALUL = mijlocul fizic prin care e transmis semnalul

PRINCIPALELE CANALE = undele de lumină, undele sonore, undele radio, cablurile

telefonice, sistemul nervos etc.

1
 MIJLOACE DE COMUNICARE

 mijloace tehnice sau fizice de convertire a mesajului într-un semnal

capabil să fie transmis printr-un canal (vocea umană, tehnologia transmisiilor radio/tv
etc.)
 mijloace de comunicare prezentaționale (fața, corpul, vocea)
 mijloace de comunicare reprezentaționale (cărți, picturi, fotografii, etc.)
 mijloace de comunicare mecanice (radio, TV, internet)

CODUL – sistem de reguli după care semnele (semnalele) se organizează pentru a

produce înțelesuri și, totodată, un sistem de semnificare comun membrilor unei culturi sau
subculturi

Format din: semne (de ex.: semnale fizice care „stau” în locul a altceva decât ele
însele) + reguli și convenții care stabilesc cum și în ce contexte pot fi utilizate semnele

 natura codurilor transmise de canal → determinată de caracteristicile acestuia

TEORIA CIBERNETICA

 feedback-ul (elaborat de Norbert Wiener)

TEORIA CIBERNETICĂ (“cârmaci”) = comunicarea umană este asemenea unui

dispozitiv de comunicare între mașini capabile să transmită și să interpreteze ordine (să
reacționeze la semnalele primite)

FUNCȚIE PRINCIPALĂ: îl ajută pe comunicator să își ajusteze mesajul la nevoile și

răspunsurile R

R – se simte implicat în comunicare (a fi conștienți că E ia în considerare răspunsul

nostru ne face să acceptăm mai ușor mesajul; imposibilitatea exprimării unui răspuns ar putea
duce la apariția unor frustrări care ar cauza un zgomot atât de mare, încât mesajul s-ar putea
pierde)

 nu se distruge linearitatea modelului; prin feedback, procesul de transmitere a

mesajului devine mai eficient

1
 MODELUL LUI LASSWELL (1948)

 cine
 spune ce
 prin ce canal de comunicare
 cui
 cu ce efect

MODELUL LUI NEWCOMB (1953) – primul model care cuprinde și rolul

comunicării în societate sau în relațiile sociale = menținerea echilibrului în interiorul
sistemului social

• A și B = comunicatorul și receptorul
• X = o parte a mediului lor social
• ABX = sistem (relații interne interdependente; dacă A se schimbă, și B
și X e schimbă; dacă A își schimbă relația cu X, și B va tb. să își schimbe relația cu A
sau cu X) - George Gerbner, Toward a General Model of Communication (1956)

AXA ORIZONTALĂ (dimensiunea perceptivă): un eveniment (E) care dă naște unei

percepții (E1) la un agent de comunicare (M) (om sau mașină)

PERCEPȚIA (E1) = reacția lui M, diferită de evenimentul original (E) (Reporter (M) -
eveniment sportiv (E); selecția, contextul și disponibilitatea – dimensiune perceptivă,
eveniment filtrat)

AXA VERTICALĂ - axa mijloacelor și a controlului comunicării sau dimensiunea

comunicării; urmărește relația dintre cel care comunică (agentul, M) și produsul comunicării
(mesajul)

MODELUL LUI JAKOBSON (1960) (ÎNTRE ȘCOALA MATEMATICĂ ȘI

CEA SEMIOTICĂ)

COMUNICAREA= proces uniliar și unidirecțional

 succesiune de evenimente structurate secvențial

 raționalitatea și intenționalitatea comunicatorului
 posibilitatea definirii unor criterii de eficiență a comunicării (destinatarul a
perceput rapid și integral mesajul, l-a decodificat corect etc.)

1
  definire referențială directă a mesajului – a conținutului comunicării (conținutul =
referința prin care informația trimite la un obiect-eveniment din mediul
comunicatorului și receptorului, referentul informației)

SEMIOTICA

SEMIOTICA – definirea comunicării ca proces de generare, construire, transmitere și

receptare a semnificațiilor

 semioticienii – lingviști și teoreticieni ai textului literar

DIRECȚIA SEMIOTICĂ

ȘCOALA SEMIOTICĂ: comunicarea ca generare de înțeles prin mesaje

ÎNȚELESUL = proces activ (creat, generat, negociat); se poate schimba în timp

 principiul de bază al gândirii semiotice: „Omul trăiește nu printre lucruri, ci înt-o

pădure de simboluri”, unde reprezentările compun sub privirea sa o ordine
familiară

IMPERIUL SEMNELOR = semiosferă = imperiul culturii în general, ansamblu de

reprezentări și de conduite prin care ordonăm natura

SEMIOTICA = studiul semnelor și al modului în care funcționează acestea. Trei

domenii de studiu:

SEMNUL ÎN SINE (Semnele=constructe umane, pot fi înțelese doar în termenii

utilizărilor pe care le dau oamenii)

CODURILE SAU SISTEMELE ÎN CARE SUNT ORGANIZATE SEMNELE (modul în care o

serie de coduri s-au dezvoltat pentru a răspunde nevoilor unei societăți sau culturi)

 deosebire față de modele lineare: concentrare pe mesaj și pe statutul

receptorului
 receptor: rol mai activ decât în modele lineare
 receptor - „cititor” (chiar de pictură sau fotografie)

1
 „CITITORUL” – activitate intensă, determinată cultural; contribuie la crearea
înțelesului (propriile experiențe, emoții, atitudini)

MODELE SEMIOTICE

Trei elemente implicate în studiul înțelesului:

 semnul;
 la ce se referă acesta(obiectul/referentul);
 utilizatorii

SEMNUL – fizic, perceptibil prin simțuri; se referă la altceva decât la sine însuși;
depinde de recunoașterea, de către utilizatori, a faptului că e semn (lobul urechii – licitație;
cuvântul pe hârtie sau sonor; întoarcerea păsărilor călătoare: sosirea primăverii etc.)

 semnele – rol vital în reprezentarea lumii, în cunoaștere și comunicare

SEMIOZĂ (semiosis) = generarea și comunicarea înțelesurilor

Două modele fundamentale:

 FERDINAND DE SAUSSURE (1857-1913; model diadic),

 CHARLES SANDERS PEIRCE (1839-1914; model triadic) (fondatorii semioticii)

MODELUL LUI SAUSSURE

F. DE SAUSSURE: întemeietorul lingvisticii moderne

 limba este „cel mai important dintre sistemele de semnificare”

 interes pentru limbaj; modul în care semnele se leagă de alte semne
 conceperea limbii ca sistem sau ca reţea de relaţii; unităţile lingvistice nu există
independent de reţea

În analiza comunicării, se poate da prioritate:

 realităților (lucrurilor) – se pune în lumină valoarea informativă a mesajului (științele)

 psihicului, gândirii (ideilor) – intenționalitate, motivație, reprezentări
 limbajului (cuvintelor) – dublă funcție: gândim cu ele și comunicăm prin intermediul lor;
cuvintele sunt mai mult decât simple reflectări ale realității: ele creează realitatea ordonată și
inteligibilă

1
  Dubla situație sau dimensiune a mesajului:

1) ELEMENT AL CIRCUITULUI COMUNICAȚIONAL (o

informație care circulă înte doi poli);

2) ELEMENT AL UNUI PROCES DE REPREZENTARE

(intermediar între o realitate și imaginea ei);

 se concentrează pe SEMN = obiect fizic (semnificant) cu înțeles (semnificat)

SEMNIFICANT = imaginea semnului așa cum o percepem (cuvântul pe hârtie; desenul)

SEMNIFICAT = conceptul mental la care se referă semnificantul, mai mult sau mai
puțin comun membrilor aceleiași culturi

 semnul lingvistic (cuvântul, scris sau rostit) unește nu un lucru și un nume, ci un

concept (semnificat) și o imagine acustică (cuvântul rostit, scris, semnificantul)
 semnul se leagă de realitate doar prin intermediul conceptelor celor care îl folosesc, de
unde diferențele de reprezentare
 relația dintre concept și realitatea fizică = semnificație (felul în care dăm înțeles lumii,
în care o înțelegem)

Semnificanții și semnificații = produsele unei culturi particulare

„În semiotică, procesul de construire a sensului se numește semnificație. Acesta este

procesul în cadrul căruia este interpretat lucrul sau semnificantul (...) pe care îl vedem, îl
auzim sau la care participăm. Această interpretare nu este naturală, ci învățată, implicând
atașarea unui concept – sau semnificat – pentru lucrul respectiv. (...) Semnificantul (lucrul) +
semnificatul (concept) reprezintă semnul” (J. Lewis, in Drăgan, p. 215)

TRĂSĂTURI FDM ALE SEMNIFICAȚIEI: polisemie, ambiguitate → caracterul deschis,

construit socio-cultural al proceselor de semnificare/interpretare

CUM SEMNIFICĂ SEMNELE? CUM SE FORMEAZĂ ÎNȚELESUL?

 prin relație cu celelalte semne (felul în care se diferențiază de acestea: bărbat =

non-animal, non-băiat etc.)
 înțelesul e mai bine determinat de relația unui semn cu altul, decât de relația
semnificatului cu realitatea exterioară

1
 SEMNIFICAȚII – concepte mentale utilizate pentru a împărți realitatea și a o subsuma
unor categorii, astfel încât să o putem înțelege

 semnificații sunt construiți de oameni și determinați de cultura/subcultura

căreia îi aparțin (nu sunt universali)

MODELUL LUI PEIRCE

 înțelegerea experienței umane și a lumii înconjurătoare; modul în care semnul

se leagă de obiect
 înteres pentru înțeles, aflat în relația structurală dintre semne, oameni și
obiecte
 semnul, obiectul la care referă și cel care îl utilizează = cele trei vârfuri ale
unui triunghi

 un semn se referă la altceva decât la sine, anume la un obiect, și este înțeles de cineva, adică are
un efect în mintea celui care îl folosește=interpretant

INTERPRETANT=„efect de semnificare corectă” (concept mental produs atât de către

semn, cât și de experiența referitoare la obiect pe care o are cel care folosește semnul →
Cuvintele pot varia în anumite limite, stabilite de convenții sociale → Decodarea = proces la
fel de activ și de creativ ca și codificarea)

INTERPRETANTUL = concept mental produs atât de semn, cât și de experiența

referitoare la obiect a celui care utilizează semnul

CATEGORII DE SEMNE - PEIRCE

1. ICONI (asemănarea cu obiectul)

Ex: fotografiile, hărțile, semnele toaletă bărbați/femei
2. INDICE (legătură existențială directă cu obiectul)

Ex: fumul (foc), strănut (răceală)

3. SIMBOL (legătura cu obiectul ține de convenție, acord, regulă)

Ex: cuvintele, cifrele, Crucea Roșie

1
 CATEGORII DE SEMNE - SAUSSURE

 Saussure trimite în plan secund semnificația (relația dintre semnificat și realitate, sau
dintre semnul peircian și obiect)
 se preocupă îndeosebi de relația dintre semnificat și semnificant și de relația dintre un
semn și celelalte semne din sistem
 nu îl preocupă utilizatorul – nu folosește termenul de „efect” pentru a face legătura dintre
semnificant și semnificat
 relații iconice între semne (semnificantul arată sau sună ca semnificatul) (icon – Peirce)
 relații arbitrare între semne (legate prin acordul între utlizatori) (simbol – Peirce)

NATURA ARBITRARĂ A SEMNULUI LINGVISTIC – ideea centrală a studiilor lui

Saussure: nu există în mod necesar o legătură între semnificant și semnificat; relația dintre ele
e determinată de o convenție, regulă sau acord între utilizatori

MOTIVAȚIE – măsura în care semnificatul determină semnificantul (o fotografie a

unui bărbat = puternic motivată – seamănă cu bărbatul; un semn puternic motivat e foarte
iconic; o caricatură e mai puțin motivată/iconică). Cuvântul bărbat sau semnul
caracteristic=arbitrare, nemotivate).

 cu cât un semn e mai puțin motivat, cu atât e mai important să cunoaștem

convențiile împărtășite de utilizatorii lui

ORGANIZAREA SEMNELOR (SAUSSURE)

 două tipuri de relații pe care le poate avea un semn cu alt semn: paradigmă și
sintagmă

PARADIGMĂ: un set de semne din care e ales cel pe care îl vom folosi (set pentru
semne rutiere: triunghi, pătrat, cerc; vocabularul; categoriile gramaticale, culorile etc.)

SINTAGMĂ: mesajul compus din semnele alese (propoziția)

 toate mesajele implică selecția (dintr-o paradigmă) și combinația (într-o sintagmă)

1
 denotaţie şi conotaţie (Saussure-Barthes)

DENOTAŢIE – înţelesul evident al semnului, nivelul aflat la nivelul simţului comun

(sens propriu)

CONOTAŢIE – înţelesul se deplasează la nivelul subiectivului (sens figurat)

UMBERTO ECO

 „Tratat de semiotică”
 „Le signe”
 „Lector in fabula“
 accepțiune lărgită a ideii de semn – deschidere spre comunicare și social
 invazia semnelor – nu e caracteristică doar societății moderne (lumini, reclame
etc.)
 chiar și un țăran e înconjurat de semne (își calculează timpul după soare,
anotimpuri etc.)

CODURILE

= sisteme în care sunt organizate semnele, guvernate de toți membri respectivei

comunități/societăți

 studiul codurilor accentuează dimensiunea socială a comunicării

CODURI REPREZENTAȚIONALE – produc texte (mesaje cu existență autonomă);

compuse din semne iconice și simbolice

CODURI PREZENTAȚIONALE – indiciale (nu se pot referi la ceva diferite de ele însele
sau de cel care le codifică). Indică aspecte referitoare la codificator și la situația socială a
acestuia

1
SUPRAREALISMUL

„Automatism psihic pur prin care se exprimă, fie verbal ori în scris, sau în altă
modalitate, adevărata funcţie a gândului. Gând dictat în absenţa oricărui control dictat de
raţiune, şi în afara tuturor preocupărilor morale şi estetice” (André Breton, Primul manifest
al suprareaslimului, 1924)

TEORIA INTERACTIONISMULUI SIMBOLIC

RAMURĂ A COMUNICĂRII ÎN FUNCŢIE DE NIVELUL DE ANALIZĂ: interpersonală

TIP DE TEORIE: interpretativă

DIRECŢIE TEORETICĂ: socio-culturală

PRECURSORI: Charles Horton Cooley, John Dewey, George Herbert Mead, Robert Erza
Park

REPREZENTANŢI: Herbert George Blumer, Erving Goffman

INTERACȚIONISMUL

Fenomenele sociale pot fi studiate de sociologi din două perspective:

– la nivel MACROSOCIOLOGIC (interdependența dintre actorii care

acționeaza unii asupra altora fără să se cunoasca)
– la nivel MICROSOCIOLOGIC (actorii sociali se află în interacțiune directă
(față-în-față)

INTERACȚIONISMUL - curent sociologic interesat de relațiile reciproce dintre indivizi

(interacțiuni) și de semnele acestor schimburi (simboluri)

INTERACȚIONIȘTII: sociologia studiază relațiile reciproce dintre indivizi

 resping concepția culturalistă (primatul culturii) și funcționalistă (primatul sistemului)

asupra individului
 pun accentul pe rolul acțiunilor individuale în crearea/explicarea socialului

1
 CURENT SOCIOLOGIC cu o vasta tradiție, elaborat în cadrul Școlii de la Chicago (1892
- Departament de sociologie la Universitatea din Chicago)

CRONOLOGIA CURENTULUI INTERACȚIONIST

- două mari etape de dezvoltare:

1. INIȚIATORII INTERACȚIONISMULUI (Charles Horton Cooley, John Dewey, George

Herbert Mead, Robert Erza Park): analiza evoluției sociale din perspectiva psihosocială +
proiectarea reformelor sociale

2. RENAȘTEREA INTERACȚIONISMULUI (Herbert George Blumer, reprezentant al celei

de-a doua Școli de la Chicago; introduce în 1937 sintagma "interacționism simbolic“): reia
psihologia socială a lui Mead și unele principii formulate de Thomas și Park pentru a prezenta
interacționismul ca interacționism simbolic

 interacționiștii și-au centrat analizele pe: interacțiuni (acțiunile reciproce dintre

indivizi) + studiul motivațiilor actorilor; sunt constructiviști sociali

INTERACȚIUNEA – relația socială de bază

VIAȚA SOCIALĂ – o sumă de analize ale comportamentului celorlalți, ale acțiunilor și

influențelor reciproce

 normele si rolurile sociale nu sunt date științifice impuse indivizilor, ci

construcții care apar, dispar sau se pot transforma prin interacțiuni

în cursul relațiilor, actorii creează, confirmă și transformă regulile sociale

INDIVIZII - fructul multiplelor acțiuni reciproce care constituie țesutul vieții sociale

G.H. MEAD:

 personalitatea unui individ nu este dată o dată pentru totdeauna, ci este confruntată sau
modificată de relațiile pe care individul le are cu ceilalți
 gândurile noastre, concepția noastră despre sine și comunitatea în care trăim sunt create prin
comunicare – prin interacțiune simbolică (prin cuvinte și gesturi)
 limbajul – rol esențial

ORIGINILE SOCIOLOGIEI INTERACȚIONISTE: Charles H. Cooley (1864-1929, Human

Nature and Social Order – 1902; Social Organization - 1909) – poziție opusă
determinismului biologic și celui social

1
 CHARLES H. COOLEY: legătura organică dintre sine și societate - contribuția sa
crucială la psihologia socială și la sociologie

CONCEPTELE CENTRALE ALE SISTEMULUI SOCIOLOGIC AL LUI COOLEY:

 organizare socială;
 sinele-oglindă;
 grup primar

TEORIA SINELUI-OGLINDA (LOOKING-GLASS-SELF)

 eul unui individ se dezvoltă doar prin contacte si schimburi cu alți indivizi
(prin viață comună și interacțiune)
 concepțiile despre sine ale indivizilor rezultă din asimilarea judecăților
celorlalți
 sinele nu este la început individual și apoi devine social, ci se naște în timpul
comunicării. Individul nu poate fi izolat de celelalte euri, dat fiind că nu există
nici un sens al lui EU fără NOI, fără o reflectare a lui "tu", "el" sau "ei"
 caracterul reflectat al sinelui - o oglindă.

Trei elemente ale conceptului de sine:

 imaginarea modului în care eu apar în ochii celuilalt

 imaginarea judecății (evaluării) celuilalt cu privire la cum îi apar
 reacția la această imagine, sentimentul de sine care rezultă (de mândrie sau de umilire)

 bebelușii încep să-și dezvolte conceptul de sine pe măsură ce interpretează

maniera în care ceilalți reacționează în legatură cu ei. De exemplu, ei vor
repeta acțiunea care a fost valorizată, dar vor începe să ducă lipsa siguranței
sau devin anxioși dacă nu au parte de feedback sau primesc un feedback
negativ)
 înainte de a deveni conștient de sine, individul devine conștient de ceilalți

COOLEY: grupurile primare → rol decisiv în procesul ce dă naștere sinelui și

identității

GRUPURILE PRIMARE (indivizi apropiați, legați trainic între ei prin valori comune și
printr-o diviziune foarte netă a rolurilor; familia, grupul de joacă al copiilor, vecinătatea,
comunitatea vârstnicilor)

1
 GRUPURILE SECUNDARE (relații mai formale și mai îndepărtate – o întreprindere/un
partid/un sindicat/şcoala)

 ca urmare a interacțiunilor față în față (numite și relații primare) – identificare emoțională

cu o unitate mai largă (cu toți cei care au sentimentul de "noi" (noi românii, noi
americanii))

EMERGENȚA CADRULUI TEORETIC AL INTERACȚIONISMULUI

SIMBOLIC - G.H. MEAD

GEORGE HERBERT MEAD (1863-1932): Influență decisivă asupra sociologiei

interacționiste americane

 construirea și dezvoltarea sinelui individual în societate (lucrarea Mind, Self and Society,
1934, publicată de studenții săi)
 socializarea individului prin interacțiunea cu celălalt – formarea sinelui prin schimbul cu
comunitatea
 sinele este supus dezvoltării; el nu există de la naștere, ci se creează în procesul
experienței sociale; în procesul interactiv și comunicațional
 apariția sinelui este legată de utilizarea limbajului
 individul devine obiect pentru sine însuși numai în măsura în care își însușește atitudinile
altora față de sine în cadrul unui mediu social în care sunt deopotrivă implicați

SINELE – o structură socială care se naște în cadrul experienței sociale

 fără comunicare și limbaj, care fac posibilă comunicarea cu sine (conversația interioară și
vorbirea semnificativă), apariția sinelui este imposibilă
 comunicarea este imposibilă în afara interacțiunii, care devine sediul comunicării și
matrice a sinelui

STRUCTURA SINELUI – două componente :

 joacă: non-determinare (spontaneitate) (EU)

 joc organizat: determinare (asumarea unor reguli ale jocului) (MINE)

SINELE:

1
 eu (I) = sinele personal (dimensiunea originală a comportamentului, reacția personală a
individului la atitudinile grupului; i se datorează schimbarea socială, generată de reacții
de opoziție la o situație dată; spontan, impredictibil)
 mine (Me) = sinele social (aspectul social al comportamentului, dobândit prin
interiorizarea atitudinilor grupului; imaginea sinelui în oglinda reacțiilor celorlalți) (ex.
compozitorii de geniu: mine hrănit de reacțiile celorlalți → stimă de sine înaltă)
 sinele se dezvoltă grație capacității specific umane de a deține și a înțelege o
mare diversitate de atitudini și de roluri

DEZVOLTAREA SINELUI – un proces de trecere de la asumarea unor roluri (atitudini)

izolate după modelul oferit de Altul semnificativ, la asumarea unor roluri (atitudini)
organizate, prin interiorizarea unui Altul generalizat

 posibilitatea ca sinele să adopte rolul celuilalt si să facă din el o componentă a

propriului său comportament

Altul semnificativ – Jocul liber – copilul dobândește conștiința persoanei sale și a

raporturilor cu anturajul jucând roluri diverse (de-a mama, de-a tata, de-a polițistul; intră în
diverse roluri) (EU/I)

Altul generalizat – Joc cu reguli speciale – asumă un rol ce impune cunoașterea și

acceptarea rolurilor tuturor celorlalți (Colectivitatea organizată: familia, echipa de fotbal,
clasa de colegi) (MINE/ME)

ALTUL GENERALIZAT: persoană compozită, cu care dialogăm în permanență; „un set

organizat de informații pe care individul le poartă cu sine în minte cu privire la așteptările sau
atitudinile grupului social din care face parte. Ne referim la altul generalizat de fiecare dată
când încercăm să ne dăm seama cum să ne comportăm într-o situație socială sau să ne
evaluăm comportamentul într-o situație” (Mead)

 constituirea "sinelui complet“: preluarea atitudinii celorlalți față de subiect ori

față de ei înșiși + interiorizarea atitudinii cu privire la diferite aspecte ale
activității sociale comune
 nu există mine la naștere; acesta se formează doar prin interacțiune simbolică
(mai întâi cu familia, apoi cu colegii de joacă, apoi școala etc.). Pe măsură ce
se formează altul generalizat, această ființă imaginară devine un partener de

1
 conversație într-un dialog permanent. Astfel, copiii participă la propria
socializare. Progresiv, dobândesc rolurile celor din comunitate

TEORIA INTERACTIONISMULUI SIMBOLIC

 termen introdus în 1937 de Herbert Blumer (articol Man and society)

Principii (Herbert Blumer, Symbolic interactionism, 1969):

 Oamenii se raportează la lumea socială pe baza semnificațiilor/înțelesurilor pe care le atribuie

lucrurilor sau indivizilor (înțeles)

 faptele nu vorbesc singure, noi le atribuim înțelesuri, interpretarea noastră

contează; de îndată ce definim o situație ca fiind reală, are consecințe reale)
 cauzalitatea: stimul-interpretare-răspuns

 Semnificațiile se constituie și se dezvoltă în procesul interacțiunii sociale (limbaj)

 înțelesul nu se află în lucruri, nu este pre-existent în natură, ci este negociat

prin limbaj – interacționism simbolic)
 simbolurile, inclusiv numele, sunt semne arbitrare
 vorbind cu ceilalți, acordăm înțelesuri cuvintelor și dezvoltăm un univers prin
discurs
 numirea simbolică este baza societății – gradul de cunoaștere depinde de gradul
de numire
 un simbol este un stimul, verbal sau non verbal, care are înțeles și valoare
pentru oameni

 Interpretările date simbolurilor variază în funcție de situațiile concrete în care oamenii sunt
implicați și de procesele individuale de gândire (gândire)

 gândirea = o conversație interioară, cu sine

 gândirea = procesul prin care luăm rolul celuilat
 oamenii sunt singurii care pot lua rolul celorlalți
 oamenii au nevoie de stimulare socială și de expunere la simboluri abstracte
pentru a dezvolta o gândire conceptuală
 limbajul este software-ul care pune mintea în mișcare

TEORIA REDUCERII INCERTITUDINII (URT)

1
RAMURĂ A COMUNICĂRII ÎN FUNCŢIE DE NIVELUL DE ANALIZĂ: interpersonală

TIP DE TEORIE: obiectivă

DIRECŢIE TEORETICĂ: socio-psihologică

REPREZENTANŢI: Charles R. Berger; Richard J. Calabrese (1975)

În interacţiunile iniţiale, oamenii simt nevoia să reducă incertitudinea cu privire

la ceilalți, prin obținerea de informații; informația obținută poate fi folosită pentru a
prezice comportamentul celorlalți

 importanță deosebită pentru dezvoltarea relațiilor (e tipică pentru cazurile în care vrem să
dezvoltăm relații)

REDUCEREA INCERTITUDINII = motivație centrală a comunicării interpersonale

 indivizii au capacitatea de a reduce incertitudinea prin stabilirea unor modele predictibile

de interacţiune – bazele dezvoltării relaţiilor interpersonale

Nevoia de a reduce incertitudinea atunci când întâlnim oameni noi e întărită de:

 anticiparea unor interacțiuni viitoare (știm că o să îi întâlnim din nou)

 posedă ceva ce ne dorim
 comportamentul deviant (se poartă ciudat)

 în interacţiunile iniţiale, principala preocupare a indivizilor este să reducă

incertitudinea cu privire la comportamentele proprii şi la cele ale interlocutorului şi să
crească predictibilitatea acestora

INCERTITUDINEA

SHANNON ȘI WEAVER (1949):

 informația este numărul de mesaje de care avem nevoie să reducem complet incertitudinea
 indivizii tind să reducă incertitudinea, prin creșterea cantității de informație oferită; acest lucru se
întâmplă prin comunicare

1
 FRITZ HEIDER (1896-1988)

 The Psychology of Interpersonal Relations (1958)

 cum percep și evaluează indivizii acțiunile și comportamentele celorlalți
 indivizii caută în mod activ să prezică și să explice acțiunile celorlalți

PSIHOLOGIA NAIVĂ: indivizii se comportă ca niște observatori și analiști ai

comportamentului uman în viața de zi cu zi

“The naïve factor analysis of action permits man to give meaning to action, to influence the
actions of others as well as of himself, and to predict future actions” (Heider, 1958)

CHARLES BERGER ȘI RICHARD CALABRESE (1975):

 extind conceptul de incertitudine la comunicarea interpersonală; o definesc drept numărul de

moduri alternative în care se poate comporta fiecare dintre participanții la comunicare
 cu cât e mai mare nivelul de incertiudine dintr-o situație, cu atât vor scădea șansele indivizilor de
a prezice comportamentul celorlalți
 în timpul interacțiunii, indivizii nu trebuie doar să prezică comportamente prezente și trecute, ci
și să explice de ce interlocutorii se comportă așa cum o fac sau cred ceea ce cred

AXIOME DESPRE INCERTITUDINEA INIȚIALĂ

1) COMUNICAREA VERBALĂ

 pe măsură ce crește volumul schimburilor verbale dintre două persoane angajate pentru prima
oară în conversație, scade nivelul reciproc de incertudine. Cu cât incertudinea e redusă, cu atât
crește volumul de comunicare verbală

2) SIMPATIE/CĂLDURĂ NON VERBALĂ

 cu cât se dezvoltă exprimarea non verbală, cu atât scade incertudinea (și invers)

3) NEVOIA DE INFORMAȚIE

 cu cât este mai mare nivelul de incertitudine, cu atât căutăm mai multă informație despre celălalt
(și invers)

4) AUTO-DEZVĂLUIRE

 cu cât este mai mare nivelul de incertitudine, cu atât scade nivelul de intimitate al conținutului
comunicării (și invers)

1
 5) RECIPROCITATE

 nivelul ridicat de incertitudine produce un nivel ridicat de reciprocitate (și invers)

6) SIMILITUDINE

 asemănările dintre persoane reduc incertitudinea, pe când deosebirile duc la creșterea ei

7) SIMPATIE RECIPROCĂ

 o creștere a nivelului de incertitudine duce la descreșterea simpatiei; scăderea incertitudinii duce

la creșterea simpatiei

8) REȚELE COMUNE DE COMUNICARE (Griffin)

 reduc incertitudinea, în vreme ce lipsa lor duce la creșterea acesteia (bărbații și femeile care
comunică mai des cu familia și prietenii partenerului lor au mai puțină incertitudine despre
acesta)

BERGER: cele mai multe interacțiuni sociale sunt animate de un scop: avem anumite
motive pentru care spunem ceea ce spunem. Construim întruna planuri cognitive care să ne
ghideze comunicarea Incertitudinea este centrală în toate interacțiunile sociale. Probabilitatea
comunicării perfecte este zero.

Strategii prin care căutăm informații despre ceilalți:

 PASIVE (observăm persoana, în contexte în care își supraveghează mai

mult sau mai puțin comportamentul)
 ACTIVE (îi întrebăm pe ceilalți cu privire la persoana care ne
interesează sau încercăm să creăm o situație în care o putem observa)
 INTERACTIVE: comunicăm direct cu persoana
 incertitudinea există și în cadrul relațiilor deja stabilite (privește alte aspecte, nu date
imediate)

PERSPECTIVA INTERACTIONALA

 Ramură a comunicării în funcţie de nivelul de analiză: interpersonală

 TIP DE TEORIE: interpretativă
 DIRECŢIE TEORETICĂ: matematică şi socio-culturală
 REPREZENTANŢI: Paul Watzlawick, Janet Beavin Bavelas, Don Jackson

1
 PAUL WATZLAWICK, JANET BEAVIN BAVELAS, and DON D. JACKSON,
PRAGMATICS OF HUMAN COMMUNICATION, 1967

 terapeut, psiholog, teoretician al comunicării si filosof austro-american

 una din cele mai influente personalități ale Mental Research Institute din Palo Alto,
California
 domeniul terapiei de familie și al psihoterapiei generale
 și-a formulat teoria plecând de la studierea famililor disfuncționale și încercând să
găseasca modalităţi sănătoase de comunicare – dimensiunea pragmatică a comunicării
(efectele comportamentale ale comunicării)

STUDIUL COMUNICĂRII – domenii: sintaxa, semantica şi pragmatica

SINTAXA: problemele transmiterii informaţiei, succesiunea semnalelor (auditive,

grafice etc.), succesiune impusă de emiţător, de canalele de transmisie, de codajele necesare,
de zgomot, de redundanţe etc.

 relaţiile dintre semnele care compun mesajul, nu semnificaţia simbolurilor ce-l

configurează

SEMANTICA: sensul mesajelor, semnificaţiile acordate semnalelor prin diverse

convenţii, raporturile dintre semne şi ceea ce reprezintă acestea

PRAGMATICA: relaţiile dintre semne şi cei care le folosesc. Se referă la contextul

comunicării, la condiţiile şi posibilităţile comunicării interpersonale; vizează interacţiunea
dintre emiţător şi receptor; centrare pe efectele comportamentale ale comunicării

 Paul Watzlawick – colaborează cu antropologul Gregory Bateson

GREGORY BATESON → MODELUL ORCHESTRAL AL COMUNICĂRII

 fiecare interlocutor „cântă” la mai multe instrumente simultan (verbal, nonverbal)

 fiecare interlocutor interpretează o „arie”, influenţându-i pe ceilalţi şi fiind influenţaţi de
aceştia
 este imposibil de disociat cine și ce produce – o orchestră fără dirijor şi fără partitură –
sincronie interacţională

1
 ȘCOALA DE LA PALO ALTO – interacțiunea interpersonală = parte a unui
sistem (comunicarea ≠ transmitere lineară a unui mesaj)

SISTEMELE DE RELAŢII INTERPERSONALE (familia, cuplurile, relaţiile

psihoterapeutice, relaţiile internaţionale etc.) → sisteme de relații interdependente, bazate pe
autoreglare (comportamentul fiecărui membru afectează comportamentul celorlalţi membri şi
este afectat de aceştia („bucle de feedback”))

PRAGMATICA DREPT FENOMEN INTERACŢIONAL : efectele pe care E şi R le au unul

asupra altuia (E are efect asupra R, care influenţează următoarea mutare a lui E etc., totul fiind
influenţat de contextul în care are loc interacţiunea şi influenţându-l la rândul său)

GRUPUL DE LA PALO ALTO → accent nu pe motivațiile acțiunilor indivizilor, ci pe

felul în care comportamentul lor îi afectează pe ceilalți membri ai grupului

 relațiile nu sunt „lucruri”, după cum nu sunt nici o parte simplă a unui sistem de tip cauză-
efect
 relațiile sunt funcții complexe, la fel cum funcțiile matematice implică variabile multiple
 folosește metafora matematică și formulează axiome ale comunicării, care constituie
gramatica comunicării sau așa-numitele reguli ale jocului (direcția matematică)
 fiecare familie își are propriul joc, cu propriile reguli; fiecare sistem familial își creează
propria realitate (direcție socio-culturală)

JOCURILE: secvențe de comportament guvernate de reguli

 propune un set de legi sau principii numite „axiomele comunicării”

AXIOMELE - relevante pentru viziunea comunicării ca interacţiune colectivă, condusă

de reguli învăţate inconştient

Axioma I: Este imposibil să nu comunicăm (One cannot not communicate)

 nu există noncomportament – individul nu poate să nu se comporte

 într-o situaţie interacţională, orice comportament are valoare de mesaj
 comunicarea este inevitabilă, iar noncomunicarea imposibilă
 orice situaţie care implică două sau mai multe persoane este una interpersonală, adică
inevitabil o situaţie de comunicare

1
 pot avea valoare comunicațională atât vorbele, cât și tăcerea, atât răspunsul, cât și absența
lui; atât verbalul, cât și non verbalul
 comunică răspunsul la un mail, dar şi absenţa lui, gesturile şi mimica, absenţa lor sau
înlocuirea celor aşteptate cu altele, paloarea sau roşul obrazului, ritmul respiraţiei, bătăile
inimii şi  tensiunea muşchilor gâtului
 acţiunea și/sau pasivitatea → inevitabil o serie de indicii, semne şi semnale
 omul nu  poate să nu comunice, indiferent dacă vrea sau nu (când ascultă, citeşte, priveşte,
miroase, pipăie, gustă, bâjbâie prin întuneric sau doarme, el recepţionează mesaje, chiar
dacă are sau nu intenţia)

Axioma a II-a: Comunicarea se dezvoltă pe două planuri:

conţinutul şi relaţia

PLANUL CONŢINUTULUI: ceea ce este spus (verbal)

PLANUL RELAȚIEI: cum este spus (indicaţii pentru interpretarea conținutului) (nonverbal)

 nici o comunicare interumană nu se rezumă doar la transmiterea de informaţii (conținut),

ci induce şi un comportament (relație)
 singură, informaţia nu este suficientă pentru a genera comportamentul. Cuvintele scrise
poartă informaţii, dar induc şi atitudini, credinţe, emoţii

Un mesaj oarecare (o frază, un rând) este configurat:

 a) de conţinutul său, dat în informaţia pe o scriu şi citeşti acum şi

 b) de relaţia creată între interlocutori. Ea influenţează modul personal în care emițătorul
expediază mesajul şi modul personal în care receptorul îl interpretează

 planul relaţiei semnalează natura raportului interpersonal, care poate fi: dominanţă-
supunere, apropiere-distanţare, prietenie-ostilitate etc.
 cu cât o relaţie interumană este mai sănătoasă, cu atât dimensiunea conţinutului trece
în prim plan şi devine pregnantă
 cu cât relaţia este mai bolnavă, cu atât scade preocuparea pentru conţinut şi creşte atenţia
acordată relaţiei (contează mai mult CUM comunicăm, decât CE comunicăm; conflictele
sunt generate în planul relaţiei şi nu al conţinutului informaţional)

1
 Distincţie între:

 limbajul verbal (exprimat în cuvinte, rostite sau scrise) (conţinut)

 limbajul nonverbal (două categorii de limbaje: paraverbal – exprimat de voce: volum, ton, ritm,
râs, tuse etc. – și limbajul trupului – postură, distanţă, mimică, gestică, privire etc.) (relaţie)

 limbajul verbal comunică idei, noţiuni, concepte, în planul conţinutului comunicării

 limbajul noverbal comunică afecte, emoţii, sentimente, atitudini, în planul relaţiei dintre
interlocutori
 de regulă, natura relaţiei se răsfrânge asupra cuvintelor şi le schimbă înţelesul
 cuvintele rostite constituie doar o parte, o faţetă a discursului, chiar dacă poartă conţinutul
informaţional
 felul în care le rostim, tonul, ritmul, modulaţia vocii, postura, gestica constituie o altă
componentă a discursului
 când relaţia este negativă - unul sau amândoi partenerii sunt supăraţi, nervoşi, invidioşi,
agresivi, geloşi etc. - relaţia devine mai importantă decât conţinutul (cuvintele nu mai
contează, nu mai sunt auzite sau decodificate)
 tensiunea relaţiei împiedică desfăşurarea activităţilor analitice ale creierului (fenomenul de
„ceaţă psihologică” – Festinger)

Axioma a III-a: Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi

abordat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns

 în comunicare, este comod, dar simplist, să admitem că o cauză produce un efect şi un

efect are o cauză
 logica comunicării nu este una liniară, de tipul cauză-efect, ci una continuă
 natura relației depinde de felul în care cele două părți implicate interpretează secvența de
comunicare
 componentele secvenței respective pot fi interpretate diferit de cele două părți (drept cauză
sau efect) → conflicte

Axioma a IV-a: Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogică

 conţinutul se transmite digital (verbal)

 relaţia se transmite analogic (nonverbal)
 digital – arbitrar (cuvinte)
 analogic – motivat

1
 Axioma a V-a: Comunicarea poate fi simetrică sau complementară

 perspectiva interacțională privește relațiile cu deosebire din perspectiva: controlului,

statutului și puterii (și nu a afecțiunii, sentimentului de apartenență, încrederii, intimității)

Interlocutorii se pot afla în două situaţii distincte:

 ambii consideră că au aceeaşi autoritate, aceeaşi expertiză sau pasiune, astfel încât nici unul nu
va încerca să-l domine pe celălalt. Vor adopta un comportament „în oglindă”, întemeiat pe
egalitate; relaţia va fi simetrică, iar tranzacţiile simetrice
 unul dintre interlocutori consideră că are o autoritate mai mare, iar celălalt o acceptă.
Raporturile dintre ei vor fi întemeiate pe diferenţă (şef-subaltern, doctor-pacient, profesor-
student, părinte-copil). Relaţia va fi complementară

COORDINATED MANAGEMENT OF MEANING

RAMURĂ A COMUNICĂRII ÎN FUNCŢIE DE NIVELUL DE ANALIZĂ: interpersonală

TIP DE TEORIE: interpretativă

DIRECŢIE TEORETICĂ: socio-culturală, fenomenologică

REPREZENTANŢI: W. Barnett Pearce, Vernon Cronen

 Pearce, W.B., & Cronen, V. (1980). Communication, action and meaning. New York:
Praeger (dezvoltată în continuare, îndeosebi prin contribuţiile lui W.B. Pearce)
 lumi sociale (constructivism social) – diversitate
 modurile indivizilor de a fi diferă în mod substanţial în funcţie de lumea socială în care
trăiesc (avem visuri, speranţe, eroi şi modele diferite; cultura în care trăim ne modelează
în chip diferit convingerile despre adevăr sau bine; înţelegem în chip diferit definiţia
persoanei ori a relaţiilor; acordăm înţeles lumilor noastre pe baza unor poveşti care
ilustrează morale şi estetici diferite)

PERSPECTIVA COMUNICAŢIONALĂ

PERSPECTIVĂ COMUNICAŢIONALĂ: toate evenimentele, acţiunile şi obiectele din

lumile noastre sociale sunt construite prin procesul efectiv, observabil, de comunicare

Atenţie: evenimentele, acţiunile şi obiectele sunt texturi de comunicare, sunt ţesute

prin comunicare; nu putem spune că sunt doar tipare de comunicare

1
 lumile sociale sunt create de persoane-în-conversaţie
 organizaţiile, familiile, persoanele şi naţiunile sunt văzute ca nişte nuclee profund
întreţesute de persoane-în-conversaţie
 fiecare moment al comunicării poate fi văzut drept un act creator

ESENŢA TEORIEI

 într-o conversaţie, interlocutorii îşi construiesc propria realitate socială

PERSOANE-AFLATE-ÎN-CONVERSAŢIE: proces social primar al vieţii umane (accentul

cade pe ideea de proces)

REALITATE SOCIALĂ: distinctă de realitatea biologică sau de realitatea cognitivă

individuală; constă în principiile sociale acceptate de toată lumea, ce stau la baza unei
comunităţi

 CMM vede comunicarea ca făcând ceva (pragmatică); focalizare pe crearea (making)

evenimentelor şi a obiectelor din lumile noastre sociale
 întrebarea pe care şi-o pune CMM: nu Ce vrei să spui? Sau Ce faci?, ci Ce facem noi
împreună? (What are we making together?)
 CMM se întreabă: Ce evenimente şi obiecte din lumile noastre sociale creăm atunci
când comunicăm într-un anumit fel? Cum putem crea evenimente şi obiecte mai bune?
– (practical theory)
 CMM se concentrează nu asupra produsului comunicării, ci asupra tiparelor pe baza
cărora comunică indivizii
 accent pe producerea actelor de vorbire şi pe continua creare şi recreare a lumilor
sociale

CONCEPTE

COORDONARE: tot ce spunem/facem este legat de ceea ce fac alţii sau de modul în
care aceştia interpretează ceea ce spunem/facem

COORDONARE: modul în care acţiunile/spusele noastre se întreţes (între ele şi cu ale

altora) pentru a produce tipare (patterns)

 perspectivă de tip CMM trebuie să fie sistemică, să se concrentreze pe tipare şi relaţii, nu

pe lucruri sau indivizi izolaţi

1
 e imposibil să articulăm complet înţelesul fiecărei acţiuni/act de vorbire, pentru că se
extinde atât lateral, într-un număr aproape infinit de relaţii şi contexte, cât şi temporal,
într-un viitor posibil

COERENŢA: spunem naraţiuni (stories) pentru a da sens vieţii noastre

 crearea înţelesului (meaning-making) – parte inerentă a ceea ce înseamnă să fii fiinţă

umană, iar povestea este forma primară a acestui proces
 coerenţa apare atunci când indivizii pot interpreta naraţiunile (stories) celorlalţi în acelaşi
fel

MANAGEMENTUL ÎNŢELESULUI: ne ajustăm naraţiunile (stories) spuse pentru a se

potrivi cu cele trăite şi invers

 poveştile trăite sunt acţiuni co-create pe care le performăm împreună cu ceilalţi

 poveştile spuse sunt naraţiuni pe care le folosim pentru a da sens poveştilor trăite

COORDONAREA: atunci când reuşim să potrivim poveştile noastre trăite cu poveştile

trăite de alţii, într-un mod care ne face viaţa mai bună

MISTERUL: universul este mult mai mare şi mai subtil decât orice set posibil de
poveşti prin care noi încercăm să îl facem coerent

 universul – şi modul în care îl înţelegem – e inerent finit

ÎNTREBĂRI CHEIE: de ce, dintre toate seriile de comportamente sau forme de relaţii
interpersonale posibile, am ales tocmai un anumit tipar?

 una dintre provocările CMM: What are we making together – să creeze instrumente
pentru a descrie, a înţelege şi a ghida persoanele-în-conversaţie pentru ca acestea să
construiască lumi sociale mai bune

INSTRUMENTE: modelul ierarhic al poveştilor integrate, modelul serpentinei – al

secvenţelor temporale de acţiune; modelul margaretei – al texturilor conversaţionale ale
evenimentelor şi obiectelor din realităţile noastre sociale; modelul LUUUTT al diferenţelor
dintre poveştile trăite şi poveştile spuse sau nespuse

1
 MODELUL IERARHIC

 una dintre aceste perspective: modelul ierarhic al contextelor multiple, întreţesute, în

care sunt situate fiecare dintre acţiunile noastre
 CMM se inspiră din conceptele de metacomunicare şi context, introduse de Bateson
(1956) şi clarificate de Watzlawick, Beavin şi Jackson (1967)

WATZLAWICK: comunicarea are întotdeauna două contexte: conţinutul şi relaţia,

relaţia contextualizând conţinutul

PEARCE (2014): pentru a înţelege o interacţiune, trebuie să înţelegem logica sistemului

şi contextul în care evoluează - ierarhia înţelesurilor, care cuprinde: actele de vorbire,
episoadele, sinele/identitatea, relaţia şi cultura

 ideea de bază a ierarhiei înţelesurilor: într-o anumită situaţie există întotdeauna naraţiuni
multiple
 fiecare dintre contextele din modelul ierarhiei înţelesurilor poate fi înţeles prin raportare la
alte contexte şi fiecare context contextualizează întotdeauna alte contexte
 ordinea ierarhiei este dinamică şi depinde de situaţie
 dacă schimbi ceva într-un context, schimbi înţelesul elementelor contextualizate

ACTUL DE VORBIRE

 actul performat prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete: secvenţa produsă
de vorbitor cu o anumită intenţie comunicativă,într-un context determinat

Actele de vorbire - componente:

 componenta locuţionară (formarea frazelor în conformitate cu regulile gramaticii)

 componenta ilocuţionară (vorbitorul produce un enunţ cu o anumită intenţie)
 componenta perlocuţionară (efectele ilocuţiei)

EPISODUL

“Secvenţă de acte de vorbire, punctuate de un început şi un sfârşit şi unite printr-o

poveste” (Pearce, 2007)

 acelaşi conţinut poate lua sensuri diferite în funcţie de cadru/context

1
 tipul de act de vorbire şi tipul de episod afectează semnificaţia conţinutului

RELAŢIE

 angajarea într-o conversaţie creează o relaţie între interlocutori (pot fi străini sau cunoscuţi
etc.)
 relaţiile reprezintă contextul care definesc modul în care comunicăm
 diferitele acte de vorbire şi episoade sunt interpretate diferit în relaţii diferite.
 nivelurile CMM se influenţează unul pe altul

SINELE/IDENTITATEA

 reacţiile interlocutorilor depind de concepţia despre sine pe care o au şi de măsura în care

o dezvăluie celuilalt
 identitatea şi ideea de sine sunt construite prin procese de comunicare
 relaţie reciprocă între tiparele de comunicare şi sine: indivizii devin ceea ce sunt datorită
tiparelor de comunicare în care se angajează/indivizii sunt, în parte, responsabili de
producerea unor tipare de comunicare prin sinele care au devenit

COMUNICAREA DE GRUP

COLECTIVITĂȚI UMANE RESTRÂNSE

COMUNICAREA: schimburi de idei și emoții; împărtășirea experiențelor, valorilor și

preocupărilor comune; îndeplinirea unor scopuri comune; aplanarea conflictelor, identificarea
unor soluții de rezolvare a problemelor

FUNCȚII ALE COMUNICĂRII ÎN CADRUL GRUPULUI: comunicarea centrată pe sarcini

(ajută grupul să avanseze spre împlinirea scopului său) și comunicarea centrată pe relații
(menține coeziunea grupului)

 lider centrat pe sarcini/lider centrat pe relații

ORGANIZAŢIILE

ORGANIZAȚIA – un grup de dimensiuni relativ mari, cu norme, scopuri și obiective

oficiale, cu o structură de statusuri și roluri și un set de reguli menite a-i promova obiectivele

1
 „a social interaction system, influenced by prevailing economic and legal institutional
practices, and including coordinated action and interaction within and across a socially
constructed system boundary, manifestly directed toward a privileged set of outcomes”
(McPhee & Zaug, 2000)

Caracteristicile organizațiilor:

 Cultura organizațională (valori și premise ale deciziilor și acțiunilor; convingeri și viziuni despre
lume, simboluri și semnificații)
 Structura (aspecte tangible: organigramă, sisteme de recrutare, motivare și formare
 Colectivitate de indivizi

COMUNICAREA ORGANIZAŢIONALĂ

COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ = proces, de regulă intenționat, de schimb de

mesaje între persoane, grupuri și niveluri organizatorice din cadrul organizației, cu scopul de a
realiza atât obiectivele personale, cât și pe cele colective

FUNCȚIILE COMUNICĂRII ÎN ORGANIZAȚII: schimbul de informații, luarea de decizii,

influențarea, coordonarea, motivarea etc.

 Comunicarea organizațională: internă și externă

 Comunicarea internă : formală și informală

Comunicarea internă:

 ascendentă (de la nivelele inferioare ale unei organizaţii către cele superioare)
 descendentă (fluxurile informaţionale se realizează de la nivelele superioare către cele inferioare)
 orizontală (între indivizi aflaţi pe poziţii ierarhice similare sau între compartimentele unei
organizaţii)

ROLUL CONSTITUTIV AL COMUNICĂRII ÎN ORGANIZAȚII

RAMURĂ A COMUNICĂRII ÎN FUNCŢIE DE NIVELUL DE ANALIZĂ: nivel intermediar

(comunicare de grup, comunicare organizaţională)

TIP DE TEORIE: interpretativă

DIRECŢIE TEORETICĂ: socio-culturală

REPREZENTANŢI: Robert McPhee (2000)

1
 ROBERT MCPHEE: organizaţiile nu sunt doar nişte obiecte ori sisteme care există la
modul concret, fizic; o organizație există datorită comunicării, care ține cele de mai sus
împreună

 prin comunicare, oamenii creează realitatea organizației

Patru fluxuri specifice de comunicare (câmpuri dinamice de mesaje care formează

organizația):

1) negociderea statutului de membru, auto-structurare, coordonarea activităţii,

poziţionarea instituţională

NB: Cele patru fluxuri sunt separate, dar funcționează împreună (organizaţia este
funcţie de toate)

Negocierea statutului de membru (toate organizațiile stabilesc cine le devine

membru și cine nu, prin: interviu de angajare; socializare)

Auto-structurare (se stabilește cine ce poziție deține în organizație) (prin documente

fondatoare, regulament de funcționare internă, organigramă, buget, procese de evaluare a
anagajatilor etc.); comunicarea modelează relațiile dintre membrii organizației

COORDONAREA ACTIVITĂȚII: fiecare organizație are scopuri proprii; prin

comunicare, membrii determină organizația să le îndeplinească; se bazează pe existența
fluxului de auto-structurare: un membru care consideră că nu e suficient de calificat pentru
poziția pe care lucrează poate primi ajutor de la alt membru; fluxul e vizibil și între diferitele
departamente ale organizației, care trebuie să își coordoneze activitățile pentru a îndeplini
misiunea organizației)

POZIȚIONARE INSTITUȚIONALĂ: comunicarea dintre organizație și entități externe;

nici o organizație nu poate supraviețui de una singură; chiar și cele mici trebuie să
interacționeze cu bănci, companii de asigurare, reprezentanți ai guvernului etc.

1
 ROLUL CONSTITUTIV AL COMUNICĂRII ÎN ORGANIZAȚII - PRINCIPII

Cele patru fluxuri sunt prezidate de patru principii:

 Principiul 1: ÎNTR-O ORGANIZAȚIE, E NEVOIE DE TOATE CELE PATRU FLUXURI (de ex. Occupy Wall Street;
deși a avut un mare ecou, i-au lipsit principiile directoare și cerințele clare; în plus, au existat
conflicte pentru leadership; prin urmare, nu a rezolvat problemele negocierii statutului de
membru și pe cea a auto-structurării, deși a beneficiat de coordonarea activității (prin întâlniri) și
poziționare instituțională (împotriva Wall Street)
 Principiul 2: CELE PATRU FLUXURI SUNT ADESEA SEPARATE ÎN TIMP ȘI SPAȚIU
 Principiul 3: ACELAȘI MESAJ/SITUAȚIE DE COMUNICARE POATE TRIMITE LA FLUXURI DIFERITE DE COMUNICARE (de
ex.: angajarea unor profesori noi → negocierea statutului de membru; în discuțiile legate de
negociere, intervin și probleme ce țin de cursurile deja predate (coordonarea activității) și de cum
sunt acestea cursuri față de cele predate la alte instituții (poziționare instituțională)
 (pentru unii cercetători, intersectarea fluxurilor într-un singur mesaj nu este doar o posiblitate, ci
însăși esența organizației)
 Principiul 4: FLUXURILE SE POT ADRESA UNOR AUDIENȚE DIFERITE (auto-structurarea îi interesează puțin
pe cei din afara organizației; negocierea statutului de membru îi privește pe noii angajați sau pe
cei care doresc să plece; coordonarea activității privește grupuri specifice din cadrul organiției, iar
poziționarea instituțională se concentrează pe comunicarea externă)

MILLENNIALS

 stereotipuri despre Millennials (născuți între 1979 și 1994): egoiști; lipsiți de motivație,
de respect și de loialitate (the Look-at-me generation)
 generație cu o stimă de sine deosebită și extrem de sigură pe sine
 îngrijorare cu privire la cum vor fi afectate organizațiile de comunicarea cu Millenials și la
cum își vor dezvolta aceștia relațiile cu ceilalți membri

MILLENIALS – față de generația Boomer (workaholics; 1946-1965), dar la fel ca

Generația X (1965-1982), nu mai sunt dispuși să își dedice întreaga viață carierei, ci caută un
echilibru între viața personală și carieră; acest lucru poate duce la dificultăți de adaptare în
momentul negocierii statutului de membru și la conflicte între generații

MILLENIALS – se așteaptă la relații de muncă strânse și la un feedback frecvent din

partea superiorilor; la o comunicare deschisă cu supervizorii și managerii; preferă să
lucreze în echipe, pentru că munca devine astfel mai plăcută, dar și pentru că astfel sunt
evitate mai bine riscurile

 nu sunt intimidați de superiori/de colegi în vârstă, datorită modului în care au fost crescuți

1
 TEORIA CRITICA A COMUNICARII ÎN ORGANIZATII

RAMURĂ A COMUNICĂRII ÎN FUNCŢIE DE NIVELUL DE ANALIZĂ: nivel intermediar

(comunicare de grup, comunicare organizaţională)

TIP DE TEORIE: interpretativă

DIRECŢIE TEORETICĂ: critică şi fenomenologică

REPREZENTANŢI: Stanley Deetz (începând cu 1992)

 multinaționale precum GM, AT&T, Apple, Time Warner, Disney și Microsoft sunt forța
dominantă în societate (influențează viața indivizilor într-o măsură mai mare decât o fac
biserica, statul ori familia)
 90% din produsele mass media (ziare, cablu, telefonie, satelit) sunt deținute de o mână de
corporații

SUA: în ultimele două decenii, s-a dublat numărul angajaților full-time al căror venit a
scăzut sub pragul sărăciei dar compensațiile oferite CEO (chief executive officers/director
general) au crescut cu de până la 354 de ori mai mult față de cele oferite angajaților obișnuiți

DEETZ: trebuie regândite în profunzime însăși ideea de „afacere”, modalitatea de

acordare a privilegiilor și posibilele răspunsuri democratice la aceste probleme

BIROURILE DIRECȚIUNII = locul unde sunt luate cele mai multe decizii cu privire la
modul în care vor fi utilizate resursele naturale, dezvoltarea de noi tehnologii, valabilitatea
produselor ori relațiile de muncă din cadrul companiei

 managerii marilor corporații exercită un control tot mai mare sub pretextul afacerilor
profitabile pe care le fac
 toți cei afectați de politica organizației respective (=deținători de interese=stakeholders)
trebuie să aibă un cuvânt de spus în procesul de luare a deciziilor
 Deetz se apleacă asupra acelor practici de comunicare din cadrul organizațiilor care
subminează procesul de luare a deciziilor și afectează calitatea, caracterul novator și
corectitudinea deciziilor luate în afaceri
 începe prin repunerea în discuție a perspectivei conform căreia comunicarea=transmitere
de informații despre o realitate independentă (perspectivă în continuare foarte valabilă în
organizații)

1
 orice informație transmisă de organizație este produsul unor procese politice care de
obicei sunt nedemocratice și antrenează consecințe nefavorabile democrației
 în locul modelului informațional, Deetz propune un model comunicațional

MODELUL COMUNICAȚIONAL: limbajul=principalul mijloc prin care este creată și

susținută realitatea socială

„Limbajul nu reprezintă lucruri care există deja. În realitate, limbajul participă la

producerea lucrurilor pe care noi le considerăm ca fiind evidente și firești în cadrul
societății” (Deetz)

 formele organizaționale sunt în continuu produse și reproduse prin limbaj; corporațiile

produc nu doar bunuri și servicii, ci și înțelesuri

DEETZ: comunicarea=continua construcție socială a înțelesului

 limbajul și comunicarea=direct legate de putere (în cadrul companiilor, controlul

managerial are prioritate în fața intereselor conflictuale și a binelui pe termen lung al
companiei și al comunității)
 strategie, consimțământ, implicare și participare=practici corporative de luare a
deciziilor/de comunicare

STRATEGIE: managerialism=o logică sistematică, un set de practici de rutină și o

ideologie care pune controlul mai presus de orice

STIL DICTATORIAL („pentru că eu sunt șeful”; „pentru că așa spun eu” etc.)

 acest tip de control e pe cale să dispară din majoritatea organizațiilor moderne, dar apar
noi forme de control prin comunicare
 nevoia de control: evidentă în aversiunea corporațiilor față de conflictul public (British
Petroleum, Deepwater Horizon 2010)

CONSIMȚĂMÂNT: o varietate de situații și procese prin care membrii organizației

contribue activ, dar inconștient, la realizarea intereselor manageriale, în încercarea eșuată de
a-și urmări propriile interese

1
 Deetz crede în capitalism, dar este convins că cerințele organizațiilor sunt absurde:
„Așteaptă mai mult decât o zi de muncă plătită; vor dragoste, respect și, mai presus de
toate, loialitate”
 deși companiile iau de la angajații lor tot ce au mai bun, se pare că nu este de ajuns
 conducerea insistă că supunerea față de companie trebuie să vină înaintea familiei,
prietenilor, bisericii și comunității
 prin consimțământ, cea mai mare parte a angajaților oferă acest tip de loialitate fără să
primească mare lucru în schimb
 control managerial asupra limbajului, informațiilor, simbolurilor, ritualurilor și poveștilor
care circulă la locul de muncă=încercări de a produce și reproduce o cultură care
corespunde intereselor manageriale
 managerialismul promovează consimțământul inconștient al angajaților printr-un proces
de comunicare distorsionată în mod sistematic
 forța unei practici organizaționale este mai mare atunci când nu este conștientizată de
membrii organizației respective („pentru că așa se face la noi/stau lucrurile la noi”)

IMPLICARE: liberă exprimare a ideilor, care poate cântări sau nu în luarea deciziilor
finale

 de la decizii manageriale luate în spatele ușilor deschise – la discuții libere, unde fiecare
are posibilitatea să își exprime opțiunile

DEMOCRAȚIE CORPORATIVĂ: libertatea de exprimare și o „piață” liberă a ideilor

 libertatea de exprimare nu înseamnă neapărat și participarea la procesul de luare a

deciziilor
 practicile contemporare de comunicare ale corporațiilor: „dreptul la exprimare e mai
important decât dreptul la informare sau de a conta într-un fel sau altul”
 prin participarea la discuțiile cu privire la politica organizației, angajații au posibilitatea să
dea glas nemulțumirilor ori dorințelor, ori să recomande moduri alternative de lucru; asta
nu înseamnă însă că sugestiile lor chiar sunt luate în considerare
 în politicile naționale, ca și în guvernanța corporatistă, democrația reală cere ca oamenii
nu doar să aibă șansa de a discuta problemele, dar chiar să aibă un cuvânt de spus în
decizia finală

1
 forumurile de discuții/întâlnirile cu șefii dau șansa la implicare, dar a avea un cuvânt de
spus înseamnă să exprimi interese formate în mod liber și deschis, care să se regăsească în
deciziile finale (participare reală)

DEETZ: participarea reală e posibilă doar când toți deținătorii de interese înțeleg că
prin comunicare se creează realitatea, și nu se descrie

PARTICIPAREA: democrația deținătorilor de interese în acțiune (procesul prin care

toți deținătorii de interese dintr-o organizație negociază puterea și ajung împreună, prin dialog
deschis, la decizii colective)

 participarea democratică → cetățeni mai conștienți de rolul lor + importante

beneficii economice
 extinde lista celor care ar trebui să aibă un cuvânt de spus cu privire la modul în care e
condusă o companie

Pe lângă manageri, mai sunt alte grupuri de deținători de interese cu nevoi și dorințe
multiple:

 Investitorii: profit pentru ceea ce au investit

 Angajații: salariu decent, condiții bune de lucru, șansa de a fi mândri de ceea ce fac, siguranța
locului de muncă, timp pentru familiile lor
 Consumatorii: produse și servicii de calitate, la un preț bun
 Comunitățile în cadrul cărora își desfășoară activitatea compania: plată pentru serviciile oferite,
locuri de muncă stabile, preocupare pentru mediul înconjurător, creșterea calității vieții de
familie și publice
 Societatea în general și comunitatea mondială: grijă pentru mediul înconjurător, stabilitate
economică, civilitate și o atitudine corectă față de toate grupurile implicate (rasiale, etnice, de
gen)

„Drepturile și responsabilitățile oamenilor nu sunt date dinainte de natură sau de o

structură privilegiată, cu valoare universală, ci sunt negociate prin interacțiuni”

 acordă un loc fiecărui deținător de interese – importanța democrației participative, a

corectitudinii, egalității, diversității și cooperării

1
 Comunicarea de masă

 Începuturi: sec. XV (apariţia tiparului)

 Dezvoltare reală: sec. XIX
 Explozie: sec. XX, odată cu generalizarea audio-vizualului

Mass-media: media=mijloace de comunicare; mass-media=mijloace de comunicare

pentru un public de masă, inventate şi utilizate în civilizaţiile moderne şi având drept
caracteristică esenţială vasta lor rază de acţiune

Ex: radiodifuziunea; televiziunea; cinematograful; presa; cartea;

discursurile; casetele sau videocasetele, afișele publicitare etc.

Caracteristici ale comunicării de masă:

 ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluţiile în domeniul ştiinţei şi

tehnologiei
 emițătorul – colectiv (grupuri formate din indivizi); mesajele reprezintă părerea întregului grup;
destinatarii=grupuri largi, colectivități
 caracterul unidirecţional şi mediat al comunicării (emiţătorii şi receptorii de mesaje sunt separaţi
spaţial şi temporal, iar informaţiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne)
 adresată unui public numeros
 amplitudinea socială a mesajului
 reacţia grupului receptor de mesaje faţă de grupul emiţător este lentă, chiar de indiferenţă
 simultaneitatea receptării pe o arie largă
 standardizarea consumului de produse culturale
 industrializarea producţiei de mesaje: standardizarea şi tipizarea
 producerea după principiul lucrului la banda rulantă
 evitarea unicităţii şi aplicarea legilor economiei de piaţă în definirea valorii (producţia este
dictată de consum şi nu de criterii de judecată de ordin estetic, filosofic, moral etc.)
 lărgirea fără precedent a formelor şi posibilităţilor de acces la informaţii şi divertisment

PUBLICUL

 în comunicarea de masă, receptorul cuprinde o multitudine de indivizi risipiţi pe o largă

arie geografică şi eterogeni din punct de vedere socio-profesional
 comunicatorii = în permanenţă preocupaţi de trezirea şi menţinerea atenţiei unui public
atât de numeros şi de variat
 mesajele devin din ce în ce mai puţin personale, mai puţin contextuale, mai puţin
specializate, deoarece ele trebuie să fie accesibile şi atractive pentru o audienţă care se

1
 distinge prin eterogenitate, adică printr-o formidabilă varietate de tipuri umane şi de
condiţionări socio-culturale
 „masificat“ ≠ în primul rând cantitatea receptorilor, ci îndeosebi diversitatea lor, definită
prin „dispersie, anonimitate, lipsă de organizare socială, inconsistenţă în compoziţie“;
„un agregat de spectatori, cititori, ascultători şi privitori“ (Denis McQuail, Mass
Communication Theory).

CONȚINUT

 Informații
 Idei și opinii
 Divertisment

„Un produs mass-media este o marfă sau un serviciu, vândut unor consumatori
potenţiali, în concurenţă cu alte produse mass-media“ (Denis McQuail)

Funcțiile mass-media:

1. FUNCŢIA INFORMATIVĂ (alimentarea publicului cu ştiri sau informaţii despre

evenimentele sociale, afacerile publice şi viaţa politică)
2. FUNCŢIA INTERPRETATIVĂ (interpretările şi judecăţile de valoare la care sunt
supuse evenimentele sau faptele cotidiene în difuzarea lor)
3. FUNCŢIA EXPRESIVĂ (media= forum în care indivizii sau diversele grupuri
sociale îşi pot face cunoscute opiniile şi câştigă o identitate culturală, politică, socială)
4. FUNCŢIA CRITICĂ („câine de pază“, în numele opiniei publice, faţă de sistemul
de guvernare al statului; investigarea sau punerea în lumină a situaţiilor sau aspectelor
anormale din viaţa socială; confruntarea unor curente diferite de opinie)
5. FUNCŢIA INSTRUCTIV-CULTURALIZATOARE (difuzarea de informaţii,
cunoştiinţe cultural-ştiinţifice)
6. FUNCŢIA DE LIANT SOCIAL (poate genera un mecanism de solidaritate socială)
7. FUNCŢIA DE DIVERTISMENT (modalităţi de petrecere a timpului liber)

1
 EFECTE ALE MEDIA

 efectele comunicării de masă reprezintă toate modificările la nivel individual şi social

produse de media prin mesajele transmise

Tipuri de efecte diferențiate în funcție de două perspective:

 a tipului de schimbare produs de consumul media (schimbare de opinie sau de atitudine)

 a existenţei sau nu şi a altor factori, pe lângă consumul media, ce favorizează sau nu schimbarea

Două direcții teoretice:

1. EFECTE PUTERNICE (media au efecte, în general negative, deosebit de

puternice; intervin activ asupra structurilor şi mecanismelor vieţii sociale; sunt active
în raport cu individul sau societatea, iar structurile sociale sunt relativ pasive la
influenţele lor)
2. EFECTE SLABE (influenţa media în societate este relativ mică; sunt
subordonate şi nu supraordonate societăţii; nu determină opţiunile şi comportamentele
indivizilor, ci se orientează după acestea)

 serie de teorii care încearcă să descrie, să explice şi să prezică ce se întâmplă atunci când
anumite categorii de oameni sunt expuse unor conţinuturi specifice prin intermediul unui
anumit mijloc de comunicare de masă

TEORIA GLONTULUI MAGIC (SAU TEORIA ACULUI HIPODERMIC)

 primele decenii ale secolului al XX-lea → răspândire pe scară din ce în ce mai largă a
unor mijloace de comunicare precum presa scrisă, radioul, cinematograful → primele
teorii despre efectele media
 convingerea că puterea media este nelimitată, influenţând direct opiniile şi
comportamentele indivizilor

PUBLICUL = o masă de indivizi izolaţi şi anonimi, expuşi, fără nici o rezistenţă,

valurilor de propagandă

 convingerea că media sunt atotputernice – legată de apariția societății de masă

Societatea de masă:

 indivizi relativ izolaţi (psihic și afectiv) unii de ceilalţi

1
 interacţiunile dintre oameni au loc în manieră preponderent impersonală
 relaţiile se stabilesc între indivizi îndeosebi în virtutea unei specializări accentuate, pe baza
funcţiilor şi rolurilor sociale pe care aceştia le performează ca urmare a diviziunii sociale a muncii

TEORIA GLONȚULUI MAGIC – utilizarea mass-media în scopul propagandei politice,

de către naziști

IDEEA DE BAZĂ = mesajele media sunt receptate în mod uniform si pasiv de către
fiecare membru al publicului; aceste mesaje sunt extrem de eficiente în schimbarea
comportamentului oamenilor, în manipularea lor

PUBLICUL = o ţintă amorfă; de îndată ce mesajul atinge receptorul, el declanşează o

reacţie uniformă

EFICIENŢA PROPAGANDEI NAZISTE – mass-media au preponderent efecte negative și

pot influența atitudinile, cogniția și acțiunile oamenilor, fără ca aceștia să se poată sustrage
puterii ei manipulatoare

mijloacele de comunicare de masă puteau modela opinia publică și orienta mesajele

către orice punct de vedere dorit de comunicator

MESAJELE MASS-MEDIA – gloanțe magice (nu își greșesc niciodată ținta) →

pasivitatea publicului, vulnerabil la mesajele media, la fel ca în fața unor gloanțe (sunt pasivi,
răspund în mod identic la mesajele transmise prin media și sunt dependenți de acestea)

MODELUL FLUXULUI ÎN DOI PASI.

TEORIA UTILIZARI SI GRATIFICATII
1945-1960: relativizarea efectelor mass-media

 influența acestora este mai curând indirectă, mediată şi de alte elemente ale mediului
social sau ale procesului comunicaţional, cum ar fi lider de opinie, grupuri mici,
comunităţi de referinţă etc

MODELUL „FLUXULUI ÎN DOI PAŞI”: studiu efectuat de Paul Lazarsfeld privind

efectele comunicării de masă în campania din 1940 pentru alegerile prezidenţiale din S.U.A.

 premisa modelului este aceea că indivizii nu trăiesc izolaţi, ci aparţin unor grupuri sociale
şi intră în legătură cu alţi indivizi

1
 Există un flux al informaţiilor în doi paşi:

 MASS-MEDIA → liderii de opinie (indivizi relativ bine informaţi, care apelează mai mult la media,
sunt mai sociabili și mai conştienţi că îi pot influenţa pe alţii);
 LIDERII DE OPINIE → persoanele expuse mai puţin direct la mass-media

 liderii de opinie oferă interpretări ale campaniei și pot chiar influența intenţiile de vot ale
celor care primesc informaţiile
 selectarea mesajelor are loc în strânsă legătură cu sistemul de relaţii sociale, punându-se
sub semnul întrebării principiul efectului direct şi nediferenţiat al mass-media
 principalul efect al media pare a fi cel de întărire şi de confirmare a atitudinilor şi opiniilor
pe care le au indivizii
 este pusă la îndoială mai ales puterea media de a schimba opiniile şi atitudinile şi mai ales
capacitatea acestora de a denatura opinia şi de a manipula receptorii, efectele fiind
considerate minimale în raport cu puterea de influenţare a relaţiilor interpersonale
 publicul, până acum „uniformizat şi nediferenţiat”, este reprezentat de indivizi care în
grupurile de referinţă vor avea reacţii diferite

TEORIA UTILIZARI SI GRATIFICATII

RAMURĂ A COMUNICĂRII ÎN FUNCŢIE DE NIVELUL DE ANALIZĂ: nivel macro

TIP DE TEORIE: obiectivă

DIRECŢIE TEORETICĂ: socio-psihologică

REPREZENTANŢI: Elihu Katz (anii ’50) + Jay Blumler, Michael Gurevitch, Alan Robin

 conştientizarea şi studierea diferenţelor individuale şi sociale la nivelul indivizilor

TEORIA GLONŢULUI MAGIC: public inert, influenţat relativ uniform de informaţiile

transmise prin mass-media

TEORIA UTILIZĂRI ŞI GRATIFICAŢII: diversitatea nevoilor, orientărilor şi activităţilor

membrilor publicului

BAZELE ACESTEI TEORII: un studiu făcut de Paul Lazarsfeld si H. Hertzog, pentru a

descoperi satisfacţiile oferite ascultătorilor de diferitele tipuri de jocuri sau teatru radiofonic

1
 În 1974, Elihu Katz și J. Blumler sintetizează aceste descoperiri în teoria Utilizări și
gratificații:

 publicul este activ; atunci când face apel la sistemul comunicării de masă, el urmăreşte obiective
particulare (consumatorii decid ce media vor să urmărească și ce efecte vor să aibă acestea;
consumatorii aleg media diferite pentru a răspunde unor scopuri diferite, la momente diferite).
 în dialogul cu presa, reprezentanţii publicului caută sa-şi rezolve anumite nevoi şi să obţină
anumite satisfacţii
 aceleași mesaje media afectează în mod diferit publicul

 oamenii utilizează în mod deliberat media pentru scopuri particulare

 motivele pentru care indivizii consumă un anumit tip de media pot evolua în timp
 indivizii au nevoi pe care încearcă să şi le satisfacă prin media (to gratify needs)
 utilizările şi gratificaţiile sunt indisolubil legate
 media se află în competiţie (atât între ele, cât şi cu alte tipuri de activităţi) pentru atenţia şi
timpul indivizilor
 publicul alege mediile, informaţiile şi mesajele, participând activ şi chiar determinând
conţinuturile, modalităţile şi uzajele

CONSUMUL MEDIATIC = act de utilizare în funcţie de aşteptările şi foloasele

presupuse; act de selecţie; un singur mesaj nu se adresează tuturor

 pentru a avea un efect persuasiv, trebuie adoptată o strategie diferită, astfel încât mesajele
să fie create în funcţie de diversele categorii de interese şi nevoi
 variabile de ordin social (barbaţi si femei, tineri si bătrâni, locuitori în mediul rural şi
locuitori în mediul urban, originea etnică, afilierea religioasă, orientare politică, venit
financiar, educaţie etc.)
 membrii publicului din cadrul unor categorii sociale distincte – tind să selecteze mesaje
diferite din mass-media, să interpreteze acelaşi mesaj în moduri diferite, să reţină mesajele
selectiv şi să acţioneze diferit
 membrii publicului sunt activi atunci când selectează mesajul preferat transmis de mass-
media
 mass-media îsi construiesc mesajele în funcţie de preferinţele publicului care, la rândul
lui, îşi găseşte “gratificări” prin consumul acestor conţinuturi

RELAŢIA PARASOCIALĂ (parasocial relationship) – sentimentul de prietenie sau de

ataşament care se dezvoltă între telespectatori şi personalităţile media

1
 EFECTE COMPLEXE ALE MEDIA. TEORIA CULTIVĂRII

ANII 1970: revenirea la ideea influenţei puternice a mass-media, în principal datorită

televiziunii (audienţe impresionante în această perioadă)

 mecanisme ale producerii efectelor cognitive si afective ale media, atât pe termen lung, cât
şi pe termen scurt
 efecte pe termen lung: influenţe de ordin mult mai general, cum ar fi cele asupra
sistemelor de valori
 efectele mass-media sunt într-adevăr puternice, dar numai în ceea ce priveşte acumularea
de informaţie, iar nu în ceea ce priveşte orientarea opiniei sau schimbarea
comportamentului
 media nu au influenţe imediate, ci joacă un rol în construirea semnificaţiilor (teoria
cultivării)
 media nu ne forţează să gândim într-un anumit fel, dar ne pot influenţa să ne gandim la
ceva anume (teoria agenda setting)

TEORIA CULTIVARII

RAMURĂ A COMUNICĂRII ÎN FUNCŢIE DE NIVELUL DE ANALIZĂ: nivel macro

TIP DE TEORIE: obiectivă

DIRECŢIE TEORETICĂ: socio-psihologică, socio-culturală

REPREZENTANŢI: George Gerbner (începând cu 1967)

 televiziunea=forța dominantă în construirea societății moderne

 puterea sa vine din conținutul simbolic al dramelor inspirate din viața reală pe care le
difuzează neîncetat
 televiziunea este povestitorul societății
 poveștile spuse despre societate creează o imagine coerentă a ceea ce există, a ceea ce este
important și a ceea ce este just

IPOTEZA CENTRALĂ: odată cu consumul de mesaje televizuale, individul este tentat să

adopte anumite convingeri, idei despre o anumită societate ideală, precum şi stereotipurile şi
modelele prezente în programele tv

1
 conceptul de cultivare se referă la contribuția pe care o are televiziunea la crearea
concepției publicului asupra realității sociale
 privitul la televizor cultivă moduri de a vedea lumea – cei care petrec mai mult timp
trăind în lumea televiziunii sunt mai aproape de a percepe realitatea exterioară prin
intermediul imaginilor, valorilor, portretelor și ideologiilor transmise de micul ecran

HEAVY VIEWERS/ LIGHT VIEWERS

MAINSTREAMING: prin expunerea constantă la aceleași imagini și mărci, heavy

viewers din grupuri diferite dezvoltă orientări/ perspective/ înțelesuri comune

ANCHETE ÎN NEW YORK: o relaţie de dependenţă între consumul de mesaje

televizuale şi creşterea sentimentului de insecuritate, de teamă de criminalitate la nivelul
publicului

 cei care vizionaseră mai multe programe cu violenţe şi crime supraestimau ponderea
violenţei în societate, faţă de telespectatorii moderaţi
 influenţa mass-media este foarte vizibilă în cazul persoanelor care petrec multe ore (peste
patru pe zi) în faţa televizorului („heavy viewers”/„light viewers”)

Expunerea la mesajele televiziunii, în corelaţie cu alţi factori, precum vârsta, sexul,

cultura, poziţia socială etc. → efecte diferenţiate → diferitele grupuri suportă în chip diferit
acţiunea „cultivării”, adică:

 receptarea sistematică prin mass-media a informaţiilor, simbolurilor sau valorilor

 formarea în urma acestui proces a unei reprezentări, mediatic definite, asupra realităţii

 unele analize bazate pe ideea „imitaţiei” suţin că tinerii imită şi învaţă să se comporte
agresiv sub influenţa modelelor oferite îndeosebi de filmele de aventuri
 premisa majoră este că expunerea la stimuli agresivi va mări tensiunea psihologică şi
emoţională a individului, ceea ce va face să crească posibilitatea unui comportament
violent

1
 ROLAND BARTHES - SEMIOTICA

RAMURĂ A COMUNICĂRII ÎN FUNCŢIE DE NIVELUL DE ANALIZĂ: comunicare de masă

TIP DE TEORIE: interpretativă

DIRECŢIE: semiotică

REPREZENTANT: Roland Barthes (1915 – 1980, eseist, critic, filosof și teoretician al

literaturii, semiotician francez); Mitologii (1957)

SEMIOTICA = studiul semnelor și al modului în care funcționează acestea

BARTHES: scopul semioticii = interpretarea semnelor verbale şi nonverbale

 semnele verbale: lingvistică; Barthes: interesat mai cu seamă de semnele nonverbale

BARTHES: interes pentru semnele care comunică în mod subtil înţelesuri ideologice
sau conotative şi care perpetuează valorile dominante ale unei societăţi

SEMNUL – fizic, perceptibil prin simțuri; se referă la altceva decât la sine însuși;
depinde de recunoașterea, de către utilizatori, a faptului că e semn; compus din: semnificant
şi semnificat

MITUL SEMIOTIC MODERN: “VORBIRE, LIMBAJ, DISCURS, MESAJ”

ETIMOLOGIE: grecescul mythos și latinescul mithus (sens denotativ de: discurs,

cuvânt, poveste, mit)

 discursuri contemporane, al căror obiect capătă caracter mitic prin medierea media, a
publicității sau a oricărei alte forme de comunicare modernă

BARTHES: în definirea mitului, important nu e conţinutul, ci modul în care se vorbește

despre un obiect

 mutație dinspre fond spre forma discursivă: „mitul nu se definește prin obiectul mesajului
său, ci prin felul în care-l spune”
 mitologia, știința care se ocupă cu studiul miturilor, „face parte din semiologie ca știință
formală și, în același timp, din ideologie ca știință istorică: ea studiază idei-în-formă”

1
 BARTHES: mitul se realizează la nivelul conotativ al punerii în context a limbii, al
actualizării sale prin vorbire

BARTHES: importanța contextului istoric în raport cu natura lucrului în sine, pentru

apariția mitului

 orice lucru deține potențialitate mitică și poate ajunge la statutul de mit atunci când devine
obiectul vorbirii, i se atribuie o semnificație și ia forma discursului

MITUL = sistem semiologic secund (se formează pe baza existenței unui sistem
semiologic primar - limba, muzica, fotografia sau filmul)

MITUL (= semnificaţia): semnificant= formă; semnificat= concept

CONCEPTUL: intenția comunicațională, cheia pe baza căreia se descifrează mitul;

funcționează ca o ideologie

CONCEPTUL: istoric, determinat de realitatea socială, politică, culturală, etc. a

momentului, ceea ce dă mitului instabilitate, efemeritate

SEMNIFICANȚII=nelimitați, conceptele-semnificat care circulă în societate ca ideologii

sunt limitate

COMUNICAREA INTERCULTURALA

 un proces de comunicare care se desfăşoară între persoane conştiente de diferenţele

lor culturale
 presupune atât comunicare interpersonală (directă, nemijlocită), cât și comunicare
mediatizată în diferitele ei forme (film, televiziune, radio, internet etc.)

Conceptul de cultură:

 ACCEPȚIUNE SPIRITUAL-ESTETICĂ, strâns legată de conceptele de artă și formare (operele încărcate de

valori estetice şi morale ale marilor scriitori, artişti şi compozitori)
 ACCEPȚIUNE ANTROPOLOGICĂ = totalitatea valorilor, simbolurilor, modelelor de acţiune de gândire şi
de percepţie, ritualurilor, tradiţiilor unei societăţi

 în sens antropologic, cultura = „programarea colectivă a spiritului, prin care membrii

unui grup sau ai unei categorii sociale se disting de ceilalţi” (Geert Hofstede, Culture's
Consequences: comparing values, behaviors, institutions, and organizations across
nations, 2001, ediția a 2a)

1
 comunicarea interculturală operează cu accepțiunea antropologică a culturii = the
software of the mind (Geert Hofstede)
 dacă uităm tot ce am învățat, dacă toată informaţia acumulată s-a şters din memorie, ceea
ce rămâne este tocmai acest software, care reprezintă cultura
 Hofstede distinge patru niveluri ale conţinutului conceptului de cultură, care reprezintă
totodată elemente prin care o cultură se distinge de celelalte: VALORILE, RITUALURILE,

EROII ŞI SIMBOLURILE

CULTURES AND ORGANIZATIONS: SOFTWARE OF THE MIND (1996)

VALORILE = nucleul culturii→ înţelegerea valorilor  celuilalt = cel mai important

moment al procesului de comunicare interculturală

RITUALURILE = rânduieli în vigoare într-o anumită societate, de la formele de salut,

până la ceremoniile de căsătorie sau ritualurile de înmormântare

EROII = parte integrantă dintr-o cultură = modele de comportament (= figură cu care

se identifică un anumit grup al unei societăţi (politician/sportiv/cântăreț de succes)

SIMBOLURILE = însemnele unei culturi (cuvintele, imaginile sau obiectele a

căror semnificaţie, convenţională de altfel, este recunoscută numai de cei care trăiesc într-un
anumit spaţiu cultural)

 anumită vestimentaţie poate deveni simbolul unei culturi (vălul islamic, fustele scoţienilor
etc.)
 cultura transcende graniţele naţionale sau statale
 toţi cei care recunosc nemijlocit aceleaşi simboluri, împărtăşesc aceleaşi valori
fundamentale, se identifică cu aceiaşi „eroi”, urmează aceleaşi ritualuri fac parte din
aceeaşi cultură
 unităţile culturale interferează → metisaj cultural,  sincretism, hibriditate, creolitate

MULTICULTURALITATE = „convieţuirea diferitelor culturi (în sens antropologic) în

interiorul unui sistem social (de cele mai multe ori încadrul unei naţiuni)” (Hans-Jürgen
Lüsebrink, 2005), fie ea paşnică sau conflictuală

1
 Trei modele de societate multiculturală

 MODELUL ASIMILAŢIONIST → vizează adaptarea culturală a minorităţilor şi imigranţilor la cultura

majoritată (sau model integrativ → asimilarea este privită ca un proces de lungă durată, timp în
care reprezentanţilor unei culturi minoritare le sunt garantate anumite drepturi care ţin de
educaţie, religie şi participare la viaţa politică)

Ex.: societatea britanică de astăzi, cea germană sau americană

 MODELUL APARTHEID → strictă delimitare a culturilor minoritare, mergându-se până la ghetoizarea

acestora

Ex. Africa de Sud de dinainte de 1995, Germania din timpul celui de-Al Treilea
Reich, societăţile coloniale

 MODELUL POLICENTRIC → convieţuirea diferitelor culturi într-o societate în care sunt în mod
principial considerate egale

Ex.: (cel puţin în  parte) societăţi precum cele din Elveţia, Belgia, Canada
(societăţi fără centru cultural şi fară majoritate hegemonică)

INTERCULTURALITATE

 interculturalitatea cuprinde ansamblul fenomenelor ce iau naştere la întâlnirea dintre două

culturi
 în lumea contemporană, culturile nu trebuie înțelese ca niște sfere închise, omogene,
lipsite de posibilitatea înțelegerii reciproce și a întrepătrunderii
 ele trebuie concepute dincolo de opoziţia dintre ceea ce este propriu şi ceea ce este străin

TRANSCULTURALITATE

 ideea unei culturi strict legate de etnicitate este depăşită

 sistemele de comunicare în masă - accentuat metisaj cultural
 culturile actuale – hibridizare
 infiltrarea elementelor unei culturi străine în cea proprie nu se referă numai la forme
precum Coca-Cola sau McDonald’s, ci vizează întreaga sferă a culturii, cu toate nivelurile
ei (Wolfgang Welsch)
 „ Nu mai există nimic de-a dreptul străin [... ]. Şi, de asemenea, nu mai există nimic de-a
dreptul propriu. Autenticitatea a devenit folclor, nefiind altceva decât particularitate
simulată pentru alţii” (Wolfgang Welsch)

1
 pentru cei mai importanţi cercetători, transculturalitatea e de fapt strâns corelată
cu procesul de creare a unei noi diversităţi
 sugerează o altă abordare a construcţiei identitare a indivizilor şi comunităţilor, care
privilegiază dialogul cultural în dauna conflictului dintre culturi

ALTERITATEA

STRĂINUL = termen-cheie al înţelegerii fenomenelor interculturale

REPREZENTAREA STRĂINULUI → tendinţe opuse: xenofobia şi xenofilia

XENOFOBIA → respingerea a ceea ce este străin (poate fi corelativul etnocentrismului,

care constă în atribuirea unei superiorităţi absolute normelor şi valorilor propriei comunităţi)

XENOFILIA → atracţia deosebită faţă de tot ce este străin şi care ar constitui, într-o
oarecare măsură, o predispoziţie pentru cosmopolitism

 caracteristici structurale ale culturilor: individul este modelat de atmosfera culturală în

care trăieşte şi pe care o resimte ca fiind „normală”
 caracteristici structurale ale culturilor: caracterul naţional, trăirea timpului, trăirea
spaţiului, gândirea, limba, comunicarea nonverbală, valorile, modelele de comportament,
raporturi sociale, religia, munca, instituţiile şi sistemul juridic, vestimentaţia, concepţia
despre lume, gastronomia

PERCEPŢIILE

percepţia culorilor:

 diferă numărul culorilor recunoscute şi denumite;

 diferă simbolistica acestora

SIMŢUL TACTIL = modelat cultural (strângerea mâinilor, contactele corporale etc.)

 culturi ale contactului (latină sau rusă), cu contacte interumane numeroase

1
 STEREOTIPURI ŞI PREJUDECĂŢI

STEREOTIPUL = o formă de gândire rigidă şi superficială, un clişeu cultural, o

reprezentare despre ceilalţi după categorii stabilite a priori

= expresia verbală a unei convingeri cu privire la o grupare socială sau la o persoană

ca membru al acesteia

 are forma logică a unui enunţ care atribuie sau contestă într-un mod nejustificat,
simplificator şi generalizator, cu o tendinţă emoţional-valorizatoare, unei clase de
persoane anumite calităţi sau modalităţi de comportament
 hetero/autostereotipuri
 stereotipuri – accent pe latura cognitivă

PREJUDECĂŢILE = aprecieri, judecăţi de valoare, preluate fără un examen critic din

imaginarul colectiv

 însoţite de o atitudine de respingere sau ostilă faţă de o persoană care aparţine unui anumit
grup pentru simplul fapt că ea aparţine acelui grup şi pentru că se presupune că ea ar avea
calităţile reprobabile care se atribuie grupului respectiv
 sunt dobândite în procesul de socializare

TEORIA NEGOCIERII FEŢEI

RAMURĂ A COMUNICĂRII ÎN FUNCŢIE DE NIVELUL DE ANALIZĂ: comunicare interculturală

TIP DE TEORIE: obiectivă

DIRECŢIE TEORETICĂ: socio-psihologică

REPREZENTANT: Stella Ting-Toomey , 1985

= modul în care se face față conflictelor în diferite culturi

FAȚA (sau imaginea de sine) = fenomen universal, specific tuturor culturilor

 într-un conflit, fața este amenințată; prin urmare, individul caută să și-o salveze sau să și-o
refacă
 setul de comportamente de comunicare prin care are loc procesul de salvare sau
„reclădire” a feței se numește FACEWORK

1
 indivizii încadrează diferit sensul feței și abordează diferit procesul de FACEWORK de la
o cultură la alta; prin urmare, teoria plasează negocierea feței într-un cadru cultural
 indivizii au dorințe sau nevoi legate de față, pe care le exprimă prin diverse situații de
comunicare

Conținutul feței poate ține de nevoi/dorințe legate de:

 AUTONOMIE (nevoia ca ceilalți să ne recunoască independența, intimitatea etc., dar și respectarea

nevoilor celorlalți)
 INCLUDERE (nevoia de a fi recunoscuți ca parte a grupului)
 STATUS (nevoia ca ceilalți să ne admire „posesiunile” vizibile sau invizibile: înfățișare, reputație,
poziție, putere, bogăție)
 DEMNI DE ÎNCREDERE (nevoia ca ceilalți să își dea seama că suntem demni de încredere, loiali, că se
poate conta pe noi)
 COMPETENȚĂ (nevoia ca ceilalți să ne recunoască abilitățile sociale precum inteligența,
leadershipul, abilitățile de rezolvare a problemelor)
 MORALĂ (nevoia ca ceilalți să respecte felul în care noi înțelegem integritatea, demnitatea, onoare
etc.)

FAȚA = metaforă pentru imaginea de sine

Originea termenului – în două concepte chinezești:

 lien (o față morală interioară, care implică aspecte legate de rușine, integritate, înjosire și
onoare)
 mien-tzu (fața socială externă, care implică aspecte legate de recunoaștere socială, poziție,
autoritate, influență și putere)

ERVING GOFFMAN – introduce conceptul în lumea academică occidentală

 în viziunea sa, fața este o preocuparea pentru imaginea de sine pe care o proiectăm
celorlalți, fenomen imediat și spontan, determinat de dinamica interacțiunii sociale.
FACEWORK - acțiunile întreprinse pentru a menține acordul între sine și ceea ce arătăm
în public
 Penelope Brown și Stephen Levinson (lucrări despre politețe): FAȚA este „imaginea
publică de sine pe care fiecare membru al societății vrea să și-o revendice”
 Faţa iclude aspecte legate de demnitate, onoare, status
 Ting-Toomey: FAȚA = „imaginea de sine pe care un individ și-o proiectează într-o
situație relațională”
 imaginea publică de sine – altul generalizat (Mead)

1
 FACEWORK: un set de comportamente de comunicare pe care le folosim ca să ne
exprimăm propria față și ca să sprijinim sau să amenințăm fața celuilalt

LA ÎNTREBAREA: A cui față încerci să salvezi? – răspuns diferit, în funcție de cultură

CULTURĂ INDIVIDUALISTĂ: a mea (SELF-FACE CONCERN)

CULTURĂ COLECTIVISTĂ: a celuilalt (OTHER-FACE CONCERN)

A noastră (MUTUAL-FACE CONCERN)

CULTURI INDIVIDUALISTE (Australia, Germania, USA) – menținerea unei coerențe

între o față publică și una privată

 modul în care un individ își prezintă public fața trebuie să corespundă unui sine esențial,
central, invariabil

SINELE - entitate liberă să își urmărească propriile dorințe, nevoi

 în facework, accentul cade pe menținerea autonomiei, teritoriului și spațiului personal,

respectând în același timp nevoile celuilalt de spațiu și intimitate

CULTURI COLECTIVISTE (China, Corea și Japonia) – sinele este un concept situațional

și relațional

 în China, sinele este definit printr-o rețea de relații sociale și personale care se
intersectează
 sinele este menținut și codificat printr-o negociere activă a feței
 sinele nu este niciodată liber; e legat prin obligații reciproce de rol și datorii și structurat
printr-un proces de negociere reciprocă a feței
 facework se concentrează pe sprijinirea feței celuilalt și pe evitarea lezării acesteia

CULTURA JAPONEZĂ: nevoi și scopuri colective

 pe termen lung, deciziile individuale îi afectează pe toți membrii grupului

 comportamentul unei persoane este controlat de normele grupului (identitate-noi)

1
 CULTURA AMERICANĂ: nevoi și scopuri individuale

 comportament guvernat de regulile personale ale unui sine care se conduce singur și care
se preocupă mai mult de drepturile individuale decât de responsabilitățile de grup
(identitate-eu)
 în interiorul unei culturi, oamenii diferă din punctul de vedere al accentului pe care îl pun
pe auto-suficiență sau pe solidaritatea de grup
 Toomey: sine independent și interdependent = „măsura în care oamenii se percep ca fiind
relativ autonomi față de ceilalți sau legați/conectați cu aceștia”
 sinele independent valorizează identitatea-eu; orientat către față (concept de sine prevalent
în culturile individualiste); specific culturilor individualiste.
 sinele interdependent: prevalent în culturile individualiste; valorizează identitatea-noi;
pune accent pe relații
 teoria negocierii feței (Face-Negotiation Theory – FNT) examinează tipurile de conflict
intercultural și modul de gestionare a acestora
 autoarea a revenit în numeroase rânduri asupra teoriei, cu completări și precizări

CONFLICTUL = fenomen prezent în toate formele de relații sociale și personale din

toate culturile

CONFLICTUL = o clasă de situații potențial riscante, care amenință identitatea/fața

celor implicați

CONFLICTUL – situație problematică, care implică un management activ al feței din

partea celor două părți interdependente implicate în conflict

 conflictul este văzut ca un proces de negociere a feței, în care identitățile situaționale ale
părților implicate în conflict sunt amenințate și puse sub semnul întrebării
 conceptul de față și felul în care se gestionează conflictele sunt, în principiu, determinate
cultural

IDEEA DE BAZĂ A TEORIEI LUI TOOMEY: felul în care indivizii din culturi
colectiviste își gestionează fața și relațiile conflictuale diferă într-o mare măsură de felul în
care o fac indivizii din culturi individualiste

1
 „Oamenii care o imagine de sine interdependentă, dintr-o cultură colectivistă, sunt
preocupați de fața celorlalți sau de o față comună; prin urmare, stilul de conflict adopdat
este unul de evitare sau de integrare”

„Oamenii care au o imagine de sine independentă, din culturi individualiste, sunt

preocupați de protejarea propriei imagini, de aceea stilul de conflict adoptat este unul de
dominare”

Stiluri de management al conflictului (Toomey şi Afzalur Rafim) specifice situațiilor

de muncă occidentale:

 DOMINARE: unul dintre cei implicați în conflict luptă pentru a-și impune poziția sau scopurile (CI)
 EVITARE: unul dintre cei implicați în conflict evită tema conflictului sau conflictul în sine (CO)
 SUPUNERE: o preocupare mare pentru interesele celuilalt, puse deasupra propriilor interese
(renunț la dorințele mele, pentru a aplana conflictul) (CO)
 COMPROMIS: negociere pentru a ajunge la o înțelegere reciproc avantajoasă (CO)
 INTEGRARE/REZOLVARE: rezolvarea conflictului prin discuție deschisă; colaborare pentru o revolvare
reciproc avantajoasă a conflictului (CO, CI)

TOOMEY ŞI JOHN OETZEL - stiluri de management al conflictului inspirate din alte

culturi:

 exprimarea emoțiilor (rezolvi conflicte manifestându-ți sentimentele) (CI)

 agresivitate pasivă (acuzi în mod indirect, arăți resentimente) (CI)

IMPLICAREA UNEI A TREIA PĂRȚI = în culturi individualiste: un avocat sau un

mediator stabilit prin justiție; în culturi colectiviste: o persoană pe care o admiri/respecți (CO,
CI)