Comunicarea interpersonală

I. Psihologie socială –
Ioan Radu & Petru Iluţ & Liviu Matei, Editura Exe, Cluj-Napoca, 1994.
(pag. 185 - 209)

Capitolul 8 – Procese şi relaţii de comunicare

1. Conceptul de comunicare; modelul comunicării interumane

Psihologia socială studiază fenomenul comunicării ca mod de interacţiune între persoane

/ grupuri, ca relaţie mijlocită de cuvânt, imagine, gest, semn, simbol. Ea studiază fenomenul
comunicării ca relaţie interumană, ca formă specifică de interacţiune.
 Informaţii primare: pe care grupul, respectiv componenţii grupului le deţin la începutul
activităţii, constituind mesajul făcut să circule.
 Informaţii secundare: care se obţin în cursul activităţii grupului, plecând de la regruparea – în
mintea fiecăruia – a numeroaselor date primare şi secundare.

P. Lindsay & D. Norman: “Capacitatea de a avea limbaj este, probabil, proprietatea cea mai
importantă şi totodată unică a conştiinţei umane … Momentul asimilării limbii marchează o
cotitură decisivă în dezvoltarea copilului.”
Alături de gesturi, mimică, artele figurative, limbajul face parte din dintr-o mulţime vastă de
fenomene – conduitele simbolice. La baza tuturor acestor fenomene, inclusiv a limbajului, se află
funcţia semiotică: “capacitatea de a utiliza semne / simboluri ca substitute ale obiectelor,
respectiv acţiunilor şi de a opera cu acestea în plan mintal”.

Conceptul de comunicare apare, în psihologia socială, în două sensuri:

a) comunicarea de masă:
- informaţia aste produsă de o singură sursă;
- informaţia este susceptibilă de a fi transmisă unui public oricât de mare prin mijloacele mass-media;
- lipseşte “feed-back-ul” imediat al mesajului;
- persoanele care recepţionează mesajul constituie de cele mai multe ori o masă dispersată, fără a se
constitui într-un grup social;
b) comunicare interpersonală directă:
- membrii grupului se află în contact direct;
- grupul este conturat;

Eficacitatea comunicării scade pe măsura creşterii densităţii acestora.

Între informare şi participare există relaţie de reciprocitate.

W. Meyer – Eppler: Schematizarea grafică a procesului de comunicare

Emiţător – Codificare – Canal – Zgomot – Decodificare – Receptor
a) Comunicare codată – mesaje verbale (limbajul);
b) Comunicare analogică – mesaje neverbale:
(gesturile, mimica, privirea, intonaţia, ritmul vorbirii);

1
Informaţie: tot ceea ce modifică, reduce ignoranţa sau incertitudinea subiecţilor cu privire la un
obiect sau eveniment, aducând cu sine ceva nou pentru subiect.
E. Mehrabian: Estimează că într-o comunicare a unei emoţii
7 % - se realizează pe canalul verbal;
55 % - se realizează pe canalul vizual;
33 % - se realizează pe canalul paralingvistic (tonul vorbirii, accent, ritm, pauze)
P. Ekman: a constatat un acord deplin (70 - 80 %) în identificarea în culturi diferite, a 6 emoţii de bază:
 Bucurie;
 Tristeţe;
 Mânie;
 Teamă;
 Surpriză;
 Dezgust.

Şcoala de la Palo Alto: (G. Bateson, P Watylawick, J. Helmick – Beavin, D. Jackson)

Consideră că: comunicare = mesaj = comportament
Rezultă că orice act comportamental are valoare de mesaj.
Propun un model sistemic: comunicarea este un proces social permanent, care înglobează modele
de comportament foarte variate (cuvânt, gest, privire etc.), care alcătuiesc un tot integrat.
Nu se pot izola mesaje, pentru că ele capătă sens numai în context de ansamblu al modurilor de
comunicare.
Orice mesaj este în acelaşi timp un conţinut şi o relaţie, ceea ce presupune o situare la nivele
diferite. În acest sens se vorbeşte de “metacomunicare”.

Actele de comunicare se subsumează în permanenţă unor cadre sociale, fie că este vorba de un
simplu dialog între două persoane, fie că avem în vedere schimbul de mesaje într-o unitate
socială mai largă. Vocabularul, repertoriul gesturilor, sintaxa gramaticală şi cea logică, cerinţele
contactului psihologic etc. sunt preluate, interiorizate de individ ca o zestre socio–culturală.

2. Comunicarea ca relaţie interpersonală

Factori care influenţează comunicarea interpersonală:

 Gradul de apropiere sau proximitatea spaţială;
 Limitele şi întinderea contactelor fizice;
 Stilul cald sau autoritar;
 Schimbul de priviri;
 Volumul şi ritmul interacţiunilor;
 Dinamica autodezvăluirilor reciproce.

Efectul “Steinzor”: Într-un grup de discuţie reunit în jurul unei mese rotunde – în condiţiile unei
conduceri minimale – numărul de mesaje transmise de fiecare individ este maxim spre partenerul
din partea opusă şi descreşte regulat de o parte şi de alta. Volumul de mesaje transmise către
partenerii de discuţie este oarecum proporţional cu lungimea distanței față de aceștia.

Modul de dispunere spaţială într-un grup relevă adeseori tipul de comunicare pe care persoanele
doresc să-l stabilească. Ex.: Liderii au tendinţa să se aşeze la extremităţile unei mese
dreptunghiulare. Ex.: Două serii de poziţii sunt favorabile schimburilor verbale între indivizi şi
anume poziţiile “vizavi” şi cele imediat învecinate între două persoane (Ch. Abravanel, W.
Ackerman).

2
În interiorul unui grup social, al unei culturi este statuat gradul de proximitate fizică admis în
diferite tipuri de relaţii interpersonale (prietenie, dragoste, simple cunoştinţe etc.).

Convergenţa în atitudini îi face pe oameni să se caute, să-şi vorbească unii altora, în timp ce
Divergenţa, dezacordul pe teme de principiu / aprecieri duce la evitarea contactelor reciproce.
Atracţia interpersonală constituie simultan cauză şi efect al comunicării.
Frecvenţa comunicărilor variază în funcţie de gradul de atracţie dintre persoane.

3. Modul de structurare al comunicărilor în grup

Reţeaua de comunicare: configuraţia canalelor de comunicare dintre diferitele persoane dintr-un

grup.
Mesajul: unitatea de comunicare în psihologia socială, adică ceea ce este comunicat într-o
singură intervenţie de către un emiţător.
Structura comunicărilor:
 Configuraţia funcţionării reale, modul în care se distribuie mesajele, fluxul de comunicări pe
diferite canale.
 Este matricea cu două intrări (n / n+1): cu n linii – una pentru fiecare emiţător şi n+1 coloane
– câte una pentru fiecare receptor plus o coloană pentru întregul grup ca ansamblu.
 Depinde de natura sarcinii sau problemei pe care o are de rezolvat grupul.

R. Bales – diferenţierea calitativă în roluri: este dată de diferenţele cantitative de participare a

indivizilor la comunicările dintr-un grup, dată de tendinţa de centralizare a comunicărilor în jurul
unui lider, tendinţă care se accentuează pe măsură ce grupul creşte ca mărime.

Cl. Flament: distinge două tipuri extreme de configuraţii de comunicare:

a) structuri centralizate, în care N –1 membrii ai unui grup îşi transmit informaţiile lor
celui de-al N-lea care le centralizează, găseşte soluţia şi o transmite celorlalţi;
b) structuri omogene, caracterizate prin faptul că fiecare dintre membrii grupului
transmite celorlalţi informaţiile sale şi fiecare procedează pe cont propriu la
regrupare, găsind individual soluţia şi o împărtăşeşte celorlalţi.
Între acestea există şi structuri intermediare.
În colectivităţile obişnuite, caracterizate prin diferenţierea statusurilor potrivit unei organigrame,
fluxul de comunicări este mai mare de la inferior la superior, fapt explicat prin aspiraţia
oamenilor la promovare, la un status superior.
Ierarhia statusurilor afectează informaţia descendentă. Două mesaje identice sunt percepute
diferit în funcţie de sursa care le-a transmis (Ex. director general sau şef de birou)

4. Conţinutul şi efectele comunicării

Analiza cantitativă a comunicărilor trebuie completată cu o analiză calitativă a mesajelor transmise.

Analiza de conţinut a mesajelor, pe baza grilelor de clasificare (setul de categorii):
Mesajele pot fi clasificate în funcţie de:
 temă;
 rolul comunicării.
R. Bales (1950) – Grila de categorii pentru analiza schimburilor reciproce în discuţiile de grup
Categoriile cuprinse în grilă sunt grupate în 6 teme sau aspecte:
1. orientare – comunicare: se dau sau se cer informaţii;
2. evaluare: se dă părerea proprie sau se cer informaţii;
3. influenţă: se dau sau se cer sugestii sau directive;

3
 4. decizie: se exprimă acordul sau dezacordul;
5. climatul emoţional (atmosfera): se manifestă o tensiune sau o scădere de tensiune;
6. integrare: se exprimă solidaritate sau antagonism.
Cele 12 categorii obţinute, pot fi regrupate în 4 aspecte, notate A, B, C, D care conţin:
A) Manifestări de :
 Solidaritate;
 Destindere;
 Aprobare.
B) Emitere de :
 Sugestii;
 Opinii;
 Informaţii.
C) Solicitare de:
 Informaţii;
 Opinii;
 Sugestii.
D) Manifestări de:
 Dezaprobare;
 Creşterea tensiunii;
 Antagonism.
Observaţia atentă a discuţiilor dintr-un grup după acest model, permite:
- determinarea modului în care se distribuie intervenţiile în cadrul discuţiei, în funcţie de grila
de categorii;
- stabilirea dinamicii participărilor pe faze, contribuţiile individuale şi ponderea lor în ansamblu.
Actele comunicative urmăresc să informeze şi să influenţeze (informaţional sau normativ).

Sensul conotativ al mesajului –

N. Fischer (1987) consideră că orice mesaj poate fi analizat pe două nivele:
- denotativ, ceea ce denotă un cuvânt, conţinutul său conceptual;
- conotativ, dat de asociaţiile pe care acesta le produce în conştiinţa fiecăruia.
C. E. Osgood a propus o tehnică de măsurare a sensului conotativ al cuvintelor:
“diferenţiatorul semantic” (o suită de adjective antonime aşezate în perechi – bun / rău, puternic
/ slab, cald / rece etc.; fiecare cuplu de adjective bipolare definind o scară marcată de la –3 la +3,
trecând prin zero; ansamblul scărilor alcătuind o grilă de evaluare; se cere subiectului să
evalueze un concept trecându-l prin această suită de scale, din care se conturează în final un
profil grafic).

5. Interacţiunea reţea – structură de comunicare

Reţeaua de comunicare prefigurează modul de structurare a schimbului de mesaje dintr-un grup,

care poate fi considerată ca o structură a priori a comunicaţiilor în grup.
A. Bavelas propune determinarea unui indice de centralitate a unei reţele de comunicare (max. 5
persoane).
În orice reţea, numărul minim de comunicări este dat de formula: Cmin = (n-1).
Poziţia cea mai centrală într-o reţea de comunicare este poziţia cea mai apropiată de toate
celelalte. Distanţa este măsurată prin numărul de verigi sau canale comunicative necesare pentru
ca mesajul să parvină pe drumul cel mai scurt de la o poziţie la alta.
În reţelele de tip X ,Y şi lanţ calitatea de lider este atribuită aproape unanim persoanei aflate în
poziţia C, în timp ce în reţeaua circulară proporţiile se repartizează pe cele 5 poziţii.

4
Acolo unde centralitatea este egal repartizată nu se conturează un lider, se depune o activitate
mai intensă, organizarea este mai lentă dar satisfacţia este mai mare.
În reţelele cu o centralitate ridicată şi precis localizată, organizarea se produce rapid şi este
stabilă, dar satisfacţia participanţilor este scăzută.

II. Comunicarea –
Nicki Stanton, Societatea Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1995.
(pag. 1 - 110)

Obiectivele comunicării:
 să fim receptaţi (auziţi sau citiţi);
 să fim înţeleşi;
 să fim acceptaţi;
 să provocăm o reacţie.

Înţelesul cuvintelor

Elementele comunicării
De ce ? - scopul;
Cine ? - emiţătorul şi receptorul;
Unde ? şi Când ? - locul şi contextul;
Cum ? - tonul şi stilul;
Ce ? – subiectul.

Comunicarea nonverbală

Contextul sau situaţia

Bariere în calea comunicării

 diferenţe de percepţie;
 concluzii grăbite;
 stereotipii;
 lipsa de cunoaştere;
 lipsa de interes;
 dificultăţi de exprimare;
 emoţiile;
 personalitatea.