Eseu Comunicare

Capitolul 1: Procesele și relațiile de comunicare

Conceptul de comunicare

Marcu Mark Andrei AR anul 1

Obiectivele modulului

Familiarizarea cu conceptul si modelele teoretice ale comunicării interumane.

Cunoașterea modului de structurare, a conținutului si a efectelor comunicării interpersonale.
Familiarizarea cu structurile de comunicare în grupurile sociale restrânse.
Familiarizarea cu metodele de evaluare a comunicării în grupurile sociale restrânse.

1. CONCEPTUL DE COMUNICARE. MODELUL COMUNICĂRII INTERUMANE.

Fenomenul comunicării interumane constituie în prezent o temă predilectă de investigație

pentru mai multe ramuri ale științei: lingvistica, sociologia, psihologia, semiotica, estetica,
teoria informației s.a. Fiecare disciplină aduce optica ei specifică. Psihologia socială studiază
fenomenul comunicării ca mod de interacțiune între persoane / grupuri, ca relație mijlocită de
cuvânt, imagine, gest, semn sau simbol.
Pentru a înțelege mai bine perspectiva specifică psihologiei sociale sa ne gândim, de pildă, la
rezolvarea unei probleme în grup. Fie A ansamblul de informații puse în joc de o sarcina sau
problemă. O parte din A constituie informațiile primare pe care grupul, respectiv componenții
grupului le dețin la începutul activității, constituind mesajul făcut să circule. Celelalte
informații se numesc secundare, pentru că se obțin în cursul activității, plecând de la
regruparea -; în mintea fiecăruia - a numeroaselor date primare si secundare. Spre exemplu,
soluția unei probleme de aritmetică este o informație secundară, obținută prin regruparea
elementelor problemei, care sunt, în general, informații primare si secundare. Este ușor de
stabilit ca aflarea soluției presupune procese de evocare mnezica si de prelucrare a informației
în mintea fiecărui participant, furnizând noi elemente și informații. Acestea interesează
psihologia sociala numai in măsura in care se transforma in mesaje externe, intrând in
circuitul grupal al informației. Cu alte cuvinte, procesele si atributele intră psihice sunt puse
oarecum între paranteze; ca acte psihice la nivel individual, ele fac obiectul psihologiei
generale. Devenind mesaje, cu o arie de difuzare precisă în grup, ele dau naștere la
interacțiuni, produc efecte asupra comportamentului participanților, și în consecința, intră în
sfera de preocupări a psihologiei sociale.
Reluând, psihologia socială studiază fenomenul comunicării ca relație interumană, ca formă
specifică de interacțiune. Orice activitate comună în producție, în viața socială, în munca
pedagogică, în cercetarea științifică - presupune schimbul de informații, adică procese si
relații de comunicare.
Există forme de comunicare și în lumea infra-umană. Sociologii si psihologii caută să-și
restrângă studiul la procesul comunicării în societate, la relațiile între oameni.Ca fenomen
social, procesul comunicării angajează pe oameni cu toată încărcătura lor psihica, ceea ce nu
se întâlnește în lumea animală, unde are o semnificație pur instrumentală. Hiperbolizarea
aspectelor comune a dus la consecințe reducționiste, cu efecte negative. ”Capacitatea de a
avea limbaj-observă P. Lindsay si D. Norman (1972) - este, probabil, proprietatea cea mai
importantă si totodată unică a conștiinței umane…Momentul asimilării limbii marchează o
cotitură decisivă în dezvoltarea copilului”. Alături de gesturi, mimică, artele figurative;
limbajul face parte dintr-o mulțime vastă de fenomene-conduitele simbolice. La baza tuturor
acestor fenomene, inclusiv a limbajului, se afla funcția semiotică. Într-o definiție largă,
funcția semiotică desemnează capacitatea de a utiliza semne/simboluri ca substitute ale
obiectelor, respectiv acțiunilor si de a opera cu acestea în plan mintal. Omul operează prin si
cu semnele ca si cu / prin referenții acestora - spune P.Fraisse. Combinatorica mintala
dobândește prin aceasta noi dimensiuni, exercitând-se în absenta obiectelor de cunoscut,
realizând saltul de la real la posibil.
Conceptul de comunicare apare, în psihologia socială, în doua sensuri. Se vorbește mai întâi
de comunicare în masă, când informația este produsă de o singură sursă si e susceptibilă de a
fi transmisă unui public oricât de mare prin radio, televiziune, proiecție cinematografica etc.
In cazul acesta lipsește ”feed-back-ul” imediat al mesajului, iar persoanele care îl receptează
constituie de cele mai multe ori o masă practic dispersată, fără să constituie propriu-zis un
grup social. Pe de alta parte comunicarea poate lua forma relației interpersonale directe, care
se înscrie de cele mai multe ori intr-un grup conturat, iar membrii se află în contact direct,
conexiunea putând sa funcționeze continuu.

In prezentul capitol avem în vedere în primul rând grupul primar, inclusiv grupul restrâns, în
interiorul cărora procesul de comunicare ia forma relațiilor interpersonale. De asemenea ne
referim într-o anumita măsura si la colectivități medii(întreprinderi, servicii, unități școlare
etc.) În care cele două forme de comunicare amintite mai sus coexista sau interferează.
Studiul proceselor de comunicare prezintă în zilele noastre un interes practic nemaiîntâlnit. S-
au înmulțit extrem de mult mijloacele de comunicare interumană; înregistrarea magnetica se
află la îndemâna oricui, schimbul clasic de mesaje scrise se face acum prin telex, fax etc.;
asistența calculatorului s-a extins foarte mult, a apărut internetul. Toate acestea păstrează,
multiplica, dirijează sau transmit informația scrisă și orală cu o viteza remarcabila.
Problema circuitului informației si a rețelei optime de comunicare privește orice colectiv de
muncă din cele mai variate sectoare ale vieții sociale.
Ideea de a se trata o temă complexa plecând de la o schematizare a procesului real, de la un
model abstract a devenit o cerința aproape curentă în știința.
O asemenea tratare, chiar daca rămâne o prima aproximație, aduce un plus de ordine si de
precizie in descrierea faptelor. Pentru că informația să treacă prin acest canal ea trebuie redată
într-o formă apta de transmisie. Mesajul trebuie deci transpus într-un cod (sistem de semne și
reguli de combinare), care să fie comun cel puțin în parte emițătorului si receptorului.

Așa cum s-a arătat comunicarea presupune un cod interiorizat comun, care este în mod curent
limba, împreuna cu mijloacele neverbale de comunicare: mimica, gesturile, mișcarea si
atitudinea corpului, organizarea spațială a comportamentului. Limba reprezintă codul
fundamental. Mesajul este o secvența ordonată de elemente, proiectată pe un repertoriu de
semne de care emițător în conformitate cu legitățile de construcție (combinare) proprii
domeniului.
O comunicare poate fi codată sau analogică, ori cele două forme deodată. Comunicarea codată
utilizează cel mai adesea un limbaj sau, în genere, limbajul. Aici se cuprind mesajele verbale
cu toate resursele limbii. Comunicarea analogică înglobează mijloacele neverbale - gestul,
mimica, privirea, intonația, ritmul vorbirii etc.- și însoțește informația codată. Activitatea
gestuală analogică păstrează o asemănare fizică sau simbolică cu referentul.
Într-un sistem de comunicare, la punctul de destinație (R) mesajul urmează să se retransforme
în forma sa originală (informație, idee, concept etc.).Evident, între parteneri, nu “circula
“informația propriu-zisă, ci mesajul -; purtat de udele sonore, textul tipărit, mimica, gesturi-
care trebuie descifrat cu o distorsiune sau pierdere minimă. De notat ca orice emițător uman
este “programat” în mod normal si ca receptor, situația curentă în viață de toate zilele fiind
aceea de dialog.
În acest circuit complex se pot produce erori si anume: erori de codare si recodare, erori
determinate de incongruenta codurilor la emițător si receptor, erori ce apar în timp ce
semnalul traversează canalul si altele. Toate sursele de eroare sunt numite cu un termen
comun - zgomot.
Studiile experimentale asupra timpului de reacție simplu sugerează ideea că omul se comportă
ca și cum ar constitui o singură cale de comunicare pentru trecerea semnalelor; dacă un mesaj
este emis înainte de a se obține răspunsul la mesajul anterior, răspunsul la al doilea mesaj este
decalat în timp până ce răspunsul la primul mesaj a avut loc.
Modelul comunicării interumane înfățișat mai sus este inspirat din teoria informației. De
îndată ce ne îndepărtam de modelul informațional și scufundăm diada comunicațională E-R -
desprinsă prin abstractizare - în contextul social concret în care ea se instituie, ni se
dezvăluie laturi, momente si determinări multiple. Orice schimb de informații și opinii este
socialmente înscris și datat.
Fără îndoială, gesturile, activitatea vizibila a celui care vorbește au o valoare comunicativă;
ele vehiculează în interacțiunea socială, un ansamblu de informații care lipsesc în mesajul
verbal propriu-zis. Cercetările anilor ’60 au arătat un interes deosebit mijloacelor neverbale
de comunicare. R. L. Birdwhistell (1970) estimă că mijloacele verbale nu poartă mai mult de
30-35% din semnificațiile vehiculate într-un dialog social. E.Mehrabian estimează ca numai
7% din comunicarea unei emoții se realizează prin canalul verbal, 55% se transmite prin
canalul vizual si 33% prin canalul paralingvistic (tonul vorbirii, accent, ritm, pauze). Canalul
vizibil domină asupra conținutului verbal în comunicarea afectivă (cf. Sears, D., Peplau, L. si
Taylor, P., 1991). P.Ekman (1978) a verificat exactitatea percepției afective la mii de indivizi
aparținând unor culturi diferite. El a prezentat subiecților fotografii cuprinzând expresii
faciale pentru emoții variate. S-a constatat un acord deplin în identificarea a șase emoții de
bază: bucurie, tristețe, mânie, teamă, surpriză și dezgust, ale căror expresii sunt universale.
Dincolo de aceste procese emoționale, variabilitatea interculturală își spune cuvântul. S-a
observat, de pildă, ca în situații publice, subiecții japonezi lasă să se vadă indicii puține a
sentimentelor trăite. Expresia facială este mai standardizată decât gesturile. Alți autori,
utilizând o listă mai mare de expresii emoționale, au constatat pe ansamblu doar un nivel de
exactitate superior hazardului ceea ce nu înseamnă mare lucru. Procentul maxim de
identificări exacte(între 70 si 80%) s-a regăsit la aceleași șase emoții de bază enumerate de
Ekman, la care se adaugă si tabloul de suferință.