Eseu Comunicare

Capitolul 1: Procesele și relațiile de comunicare

Conceptul de comunicare

Marcu Mark Andrei AR anul 1

Obiectivele modulului
Familiarizarea cu conceptul si modelele teoretice ale comunicării interumane.
Cunoașterea modului de structurare, a conținutului si a efectelor comunicării interpersonale.
Familiarizarea cu structurile de comunicare in grupurile sociale restrânse.
Familiarizarea cu metodele de evaluare a comunicării in grupurile sociale restrânse.
1. CONCEPTUL DE COMUNICARE. MODELUL COMUNICARII INTERUMANE.
Fenomenul comunicării interumane constituie in prezent o tema predilecta de investigație
pentru mai multe ramuri ale științei: lingvistica, sociologia, psihologia, semiotica, estetica,
teoria informației s.a. Fiecare disciplina aduce optica ei specifica. Psihologia sociala studiază
fenomenul comunicării ca mod de interacțiune intre persoane / grupuri, ca relație mijlocita de
cuvânt, imagine, gest, semn sau simbol.
Pentru a înțelege mai bine perspectiva specifica psihologiei sociale sa ne gândim, de pilda, la
rezolvarea unei probleme in grup. Fie A ansamblul de informații puse in joc de o sarcina sau
problema. O parte din A constituie informațiile primare pe care grupul, respectiv componenții
grupului le dețin la începutul activității, constituind mesajul făcut sa circule. Celelalte
informații se numesc secundare, pentru ca se obțin in cursul activității, plecând de la
regruparea -; in mintea fiecăruia - a numeroaselor date primare si secundare. Spre exemplu,
soluția unei probleme de aritmetica este o informație secundara, obținuta prin regruparea
elementelor problemei, care sunt, in general, informații primare si secundare. Este ușor de
stabilit ca aflarea soluției presupune procese de evocare mnezica si de prelucrare a informației
in mintea fiecărui participant, furnizând noi elemente si informații. Acestea interesează
psihologia sociala numai in măsura in care se transforma in mesaje externe, intrând in
circuitul grupal al informației. Cu alte cuvinte, procesele si atributele intra psihice sunt puse
oarecum intre paranteze; ca acte psihice la nivel individual, ele fac obiectul psihologiei
generale. Devenind mesaje, cu o arie de difuzare precisa in grup, ele dau naștere la
interacțiuni, produc efecte asupra comportamentului participanților, si in consecința, intra in
sfera de preocupări a psihologiei sociale.
Reluând, psihologia sociala studiază fenomenul comunicării ca relație interumana, ca forma
specifica de interacțiune. Orice activitate comuna-in producție, in viată sociala, in munca
pedagogica, in cercetarea științifica - presupune schimbul de informații, adică procese si
relații de comunicare.
Intra-o accepție foarte larga comunicarea este acțiunea de a face ca un individ (I) - situat într-
o epoca intr-un anumit loc -; sa-si însușească experiența referitoare la datele si evenimentele
ambiantei de la un alt individ sau sistem(E),folosind elementele de cunoaștere care le sunt
comune(Moles, 1986).
Exista forme de comunicare si in lumea infra-umana. Sociologii si psihologii caută sa-si
restrângă studiul la procesul comunicării in societate, la relațiile intre oameni.Ca fenomen
social, procesul comunicării angajează pe oameni cu toata încărcătura lor psihica, ceea ce nu
se întâlnește in lumea animala, unde are o semnificație pur instrumentala. Hiperbolizarea
aspectelor comune a dus la consecințe reducționiste, cu efecte negative. ”Capacitatea de a
avea limbaj-observa P. Lindsay si D. Norman (1972) - este, probabil, proprietatea cea mai
importanta si totodată unica a conștiinței umane…Momentul asimilării limbii marchează o
cotitura decisiva in dezvoltarea copilului”. Alături de gesturi, mimica, artele figurative;
limbajul face parte dintr-o mulțime vasta de fenomene-conduitele simbolice. La baza tuturor
acestor fenomene, inclusiv a limbajului, se afla funcția semiotica. Intr-o definiție larga,
funcția semiotica desemnează capacitatea de a utiliza semne/simboluri ca substitute ale
obiectelor, respectiv acțiunilor si de a opera cu acestea in plan mintal. Omul operează prin si
cu semnele ca si cu / prin referenții acestora - spune P.Fraisse. Combinatorica mintala
dobândește prin aceasta noi dimensiuni, exercitând-se in absenta obiectelor de cunoscut,
realizând saltul de la real la posibil.
Conceptul de comunicare apare, in psihologia sociala, in doua sensuri. Se vorbește mai întâi
de comunicare in masa, când informația este produsa de o singura sursa si e susceptibila de a
fi transmisa unui public oricât de mare prin radio, televiziune, proiecție cinematografica etc.
In cazul acesta lipsește ”feed-back-ul” imediat al mesajului, iar persoanele care îl receptează
constituie de cele mai multe ori o masa practic dispersata, fără sa constituie propriu-zis un
grup social. Pe de alta parte comunicarea poate lua forma relației interpersonale directe, care
se înscrie de cele mai multe ori intr-un grup conturat, iar membrii se afla in contact direct,
conexiunea putând sa funcționeze continuu.
In prezentul capitol avem in vedere in primul rând grupul primar, inclusiv grupul restrâns, in
interiorul cărora procesul de comunicare ia forma relațiilor interpersonale. De asemenea ne referim
într-o anumita măsura si la colectivități medii(întreprinderi, servicii, unități școlare etc.) in care cele
doua forme de comunicare amintite mai sus coexista sau interferează.
Studiul proceselor de comunicare prezinta in zilele noastre un interes practic nemaiîntâlnit. S-au
înmulțit extrem de mult mijloacele de comunicare interumana; înregistrarea magnetica se afla la
îndemâna oricui, schimbul clasic de mesaje scrise se face acum prin telex, fax etc.; asistenta
calculatorului s-a extins foarte mult, a apărut internetul. Toate acestea păstrează, multiplica, dirijează
sau transmit informația scrisa si orala cu o viteza remarcabila.
Problema circuitului informației si a rețelei optime de comunicare privește orice colectiv de munca
din cele mai variate sectoare ale vieții sociale.
Ideea de a se trata o tema complexa plecând de la o schematizare a procesului real, de la un model
abstract a devenit o cerința aproape curenta in știința.
O asemenea tratare, chiar daca rămâne o prima aproximație, aduce un plus de ordine si de precizie in
descrierea faptelor. In fig. 2 este redata -;după W. Meyer- Epler (1963) -; schematizarea grafica a
comunicării interumane.
Distingem in aceasta schema, mai întâi, emițătorul (E) si receptorul (P), intre cele doua puncte(sursa
si destinatar), distincte in spațiu sau timp, se interpune canalul sau calea de comunicare. Pentru ca
informația sa treacă prin acest canal ea trebuie redata într-o forma apta de transmisie. Mesajul
trebuie deci transpus intr-un cod (sistem de semne si reguli de combinare), care sa fie comun cel
puțin in parte emițătorului si receptorului. In schema din figura 2, aceasta relație este redata de cele
doua cercuri secante: unul din cercuri RE indica repertoriul emițătorului, al doilea (RR) - repertoriul
receptorului, in timp ce partea hașurata marchează repertoriul comun (RE n RR).Prin repertoriu se
înțelege mulțimea de semne fixate in “memoria” subiectului.

Așa cum s-a arătat comunicarea presupune un cod interiorizat comun, care este in mod curent limba,
împreuna cu mijloacele neverbale de comunicare: mimica, gesturile, mișcarea si atitudinea corpului,
organizarea spațiala a comportamentului. Limba reprezintă codul fundamental. Mesajul este o
secvența ordonata de elemente, proiectata pe un repertoriu de semne de care emițător in
conformitate cu legitățile de construcție (combinare) proprii domeniului.
O comunicare poate fi codata sau analogica, ori cele doua forme deodată. Comunicarea codata
utilizează cel mai adesea un limbaj sau, in genere, limbajul. Aici se cuprind mesajele verbale cu toate
resursele limbii. Comunicarea analogica înglobează mijloacele neverbale - gestul, mimica, privirea,
intonația, ritmul vorbirii etc.- si însoțește informația codata. Activitatea gestuala analogica păstrează
o asemănare fizica sau simbolica cu referentul.
Intr-un sistem de comunicare, la punctul de destinație (R) mesajul urmează sa se retransforme in
forma sa originala (informație, idee, concept etc.).Evident, intre parteneri, nu “circula “informația
propriu-zisa, ci mesajul -; purtat de udele sonore, textul tipărit, mimica, gesturi-care trebuie descifrat
cu o distorsiune sau pierdere minima. De notat ca orice emițător uman este “programat” in mod
normal si ca receptor, situația curenta in viată de toate zilele fiind aceea de dialog.
In acest circuit complex se pot produce erori si anume: erori de codare si recodare, erori determinate
de incongruenta codurilor la emițător si receptor, erori ce apar in timp ce semnalul traversează
canalul si altele. Toate sursele de eroare sunt numite cu un termen comun - zgomot.
Studiile experimentale asupra timpului de reacție simplu sugerează ideea ca omul se comporta ca si
cum ar constitui o singura cale de comunicare pentru trecerea semnalelor; daca un mesaj este emis
înainte de a se obține răspunsul la mesajul anterior, răspunsul la al doilea mesaj este decalat in timp
pana ce răspunsul la primul mesaj a avut loc.
Modelul comunicării interumane înfățișat mai sus este inspirat din teoria informației. De îndată ce ne
îndepărtam de modelul informațional si scufundam diada comunicaționala E-R - desprinsa prin
abstractizare - in contextul social concret in care ea se instituie, ni se dezvăluie laturi, momente si
determinări multiple. Orice schimb de informații si opinii este socialmente înscris si datat.
Fără îndoiala, gesturile, activitatea vizibila a celui care vorbește au o valoare comunicativa; ele
vehiculează, in interacțiunea sociala, un ansamblu de informații care lipsesc in mesajul verbal
propriu-zis. Cercetările anilor ’60 au arătat un interes deosebit mijloacelor neverbale de comunicare.
R. L. Birdwhistell (1970) estima ca mijloacele verbale nu poarta mai mult de 30-35% din semnificațiile
vehiculate intr-un dialog social. E.Mehrabian estimează ca numai 7% din comunicarea unei emoții se
realizează prin canalul verbal, 55% se transmite prin canalul vizual si 33% prin canalul paralingvistic
(tonul vorbirii, accent, ritm, pauze). Canalul vizibil domina asupra conținutului verbal in comunicarea
afectiva (cf. Sears, D., Peplau, L. si Taylor, P., 1991). P.Ekman (1978) a verificat exactitatea percepției
afective la mii de indivizi aparținând unor culturi diferite. El a prezentat subiecților fotografii
cuprinzând expresii faciale pentru emoții variate. S-a constatat un acord deplin in identificarea a șase
emoții de baza: bucurie, tristețe, manie, teama, surpriza si dezgust, ale căror expresii sunt universale.
Dincolo de aceste procese emoționale, variabilitatea interculturala își spune cuvântul. S-a observat,
de pilda, ca in situații publice, subiecții japonezi lasă sa se vadă putini indici ai sentimentelor trăite.
Expresia faciala este mai standardizata decât gesturile. Alți autori, utilizând o lista mai mare de
expresii emoționale, au constatat pe ansamblu doar un nivel de exactitate superior hazardului ceea
ce nu înseamnă mare lucru. Procentul maxim de identificări exacte(intre 70 si 80%) s-a regăsit la
aceleași șase emoții de baza enumerate de Ekman, la care se adaugă si tabloul de suferința.