Universitatea de Stat din Tiraspol

Facultatea Biologie cu aprofundare în sanologie

Referat
La disciplina: Tehnica comunicării

A elaborat; Glavațchii I.
A coordonat;Bîrsan E.

Chișinău 2022
Comunicarea didactica

1. Conceptul de comunicare

Ceea ce este specific pentru fiinta umana in raport cu celelalte tipuri de existenta
tine de relatia constienta si intentionata cu alteritatea. Ne reflectam in relatiile cu
ceilalti, iar ei se reflecta in relatiile cu noi. Pentru a satisface in chipul cel mai
fericit aceasta relatie cu alteritatea, omul a dezvoltat un sistem propriu de
comunicare, prin intermediul caruia indivizii isi pun in comun experienta proprie
pentru a construi tezaurul experientei umanitatii. Putem spune ca omul este, prin
natura sa, o fiinta comunicationala, iar comunicarea este procesul esential prin care
fiecare devine ceea ce este si intra in relatie cu altii.

Problema explicarii si intelegerii fenomenului comunicarii din perspectiva originii,

mecanismelor si finalitatilor sale a devenit una dintre temele predilecte de cercetare
in societatea contemporana.
Domenii diferite (lingvistica, sociologie, psihologie, semiotica, teoria informatiei,
retorica) studiaza fenomenul comunicarii si propun modele de interpretare, grile de
lectura a actelor comunicative sau ofera solutii si asigura consilierea in vederea
ameliorarii comunicarii.
Fiecare dintre aceste domenii ale cunoasterii isi revendica dreptul la suprematie,
ceea ce face ca, deseori, sa constatam o lipsa de convergenta a teoriilor in privinta
obiectului, a notiunilor fundamentale, a problematicii ori a metodologiei. Pe de alta
parte, nu e mai putin adevarat ca aceste discipline, investigand comunicarea din
perspective diferite, pot asigura impreuna o viziune integrala asupra fenomenului
in discutie, viziune care depaseste, din punct de vedere explicativ si operational,
imaginile pe care fiecare in parte le ofera fenomenului comunicarii.

Retroacţiuni ale comunicării didactice

Prin caracteristica sa de instrumentalitate, comunicarea didactică înglobează

fenomenul de retroacţiune ( acţiuni recurente propagate în sens invers de la efecte
la cauze). Dintre formele de retroacţiuni prezente şi în comunicarea de tip didactic
reţin atenţia două: feed-back-ul şi feed-forward-ul.

Pentru a fi eficientă, comunicarea trebuie să funcţioneze ca un sistem circular şi să

se autoregleze. Elementul central al acestei reglări este reprezen feed-back ce îi
permite receptorului să-şi emită reacţiile.

O comunicare corectă presupune o flexibilitate a rolurilor, o interacţiune şi nu o

transmitere. Orice comunicare trebuie să fie bilaterală. Retroacţiunea corespunde
următoarelor patru funcţii: funcţia de control al înţelegerii, al receptării în bune
condiţii a mesajelor; funcţia de adaptare a mesajului la caracteristicile actorilor, la
dificultăţile întâmpinate sau la alte evenimente ce presupun o modificare a
conţinutului sau a formei; funcţia de reglare socială prin flexibilitatea rolurilor şi a
funcţiilor îndeplinite de diferiţi actori, în măsură să faciliteze înţelegerea punctului
de vedere al celuilalt şi să favorizeze învăţarea socială; funcţia socioafectivă –
existenţa feed-back-ului sporeşte „siguranţa internă” a actorilor, reduce
aprehensiunea şi măreşte satifacţia.

În sens larg, prin feed-back se înţelege modalitatea prin care finalitatea redevine
cauzalitate, în timp ce modalitatea prin care anticiparea finalităţii redevine
cauzalitate constituie feed-forward-ul. Dacă feed-back-ul îşi exercită acţiunea după
atingerea finalităţii, feed-forward-ul acţionează preventiv, controlând secvenţial
avansarea către finalitatea urmărită.

Feed-back-ul constă în transmiterea informaţiei pe cale verbală sau nonverbală de

la elevi la profesor în vederea reglării şi autoreglării procesului de învăţământ. În
funcţie de informaţiile obţinute referitoare la calitatea rezultatelor predării şi
învăţării profesorul adoptă modalităţile corespunzătoare pentru a înlătura
distorsiunile, dificultăţile şi lacunele constatate: schimbă metoda şi stilul de
predare pentru a asigura eficienţa procesului, foloseşte alte metode şi procedee
didactice, prezintă noi explicaţii şi exemple sau reia explicarea unor elemente
neînţelese de elevi.

Informaţiile necesare pentru reglarea şi optimizarea procesului de comunicare sunt

obţinute pe diferite căi: interogarea elevilor dacă au înţeles sau nu, observarea
conduitei lor expresiv-emoţionale, a modului în care acţionează pentru îndeplinirea
sarcinilor de învăţare, răspunsurile şi comentariile elevilor, şedinţele de anliză şi
evaluare a eficienţei mesajului transmis.

În cazul feed-forward-ului elavii sunt determinaţi să facă demersurile

corespunzătoare pentru dobândirea informaţiilor necesare: să caute, să cerceteze, să
experimenteze, să selecteze şi să reţină datele esenţiale, să formuleze şi să verifice
ipoteze, să adreseze întrebări profesorului şi să-i solicite ajutorul.

În teoria comunicării, cele două retroacţiuni sunt inegal tratate: feed-forward-ul

abia semnalat, iar feed-back-ul temeinic analizat, diferenţiat în mai multe tipuri
după anumite clasificări.

După sens şi funcţie se disting două tipuri de feedback:

1. feed-back de tip I ( convenţional) – aduce informaţii de la receptor la emiţător şi

reglează activitatea de transmitere a informaţiilor;

2. feed-back de tip II – oferit de emiţător receptorului cu scopul de a regla

activitatea dominantă a celui din urmă.

I. După modul cum activitatea este reglată se distinge în cazul feed-back-ului I o

activitate a mesajului când atenţia clasei e sporită şi are loc evaluarea calităţii
răspunsurilor, iar în cazul feed-back-ului II o activitate a învăţării ce este apreciată
prin notare sau comentarea răspunsurilor.
II. În funcţie de nivelul feed-back-ului se disting patru tipuri:

feed-back zero – profesor – când nu are audienţă

- elev – când nu ştie nota la extemporal.

feed-back insuficient – profesor – nu ştie ce nu s-a înţeles

- elev – nota nu e explicată

feed-back optim – profesor – primeşte indici edificatori asupra cauzelor

reacţiei copiilor

- elev – nota e explicată

feed-back redundant – profesor – reluarea în exces a informaţiilor

- elev – abundenţa penalizărilor/ încurajărilor.

III. După calea urmată:

feed-back direct – profesor – reacţia spontană a clasei

- elev – nota, lauda, blamul personal

 ceilalti. Doar un observator extern, un cercetator al comunicarii, poate sa identifice partitura

ascunsa si sa o transcrie, fapt care, evident, se va dovedi extrem de complex si de dificil'
(Winkin, 1981; apud L. Iacob, 1999, p. 40).

3. Tipuri de comunicare umana

Comunicarea e un element esential al vietii sociale. Ea nu este insa un dat, ci un produs al vietii
sociale. in societatile moderne cel putin, asistam la o diversificare deconcertanta a sistemelor de
comunicare umana, semn evident ca facilitarea unei relatii cat mai adecvate si cat mai profitabile
cu ceilalti se face prin intermediul sistemelor de semne. in timpurile vechi, relatia de comunicare
dintre oameni era mijlocita de sisteme de semne rudimentare, precum strigatele, semnele vizuale,
gesturile etc. in general, aceste sisteme de semne aveau o legatura directa cu obiectul sau situatia
reprezentate, astfel incat semnificatia era dedusa spontan, pe baza bunului-simt, si nu in
conformitate cu regulile semnelor, ca in sistemele moderne de comunicare. Fenomen extrem de
complex daca avem in vedere varietatea codurilor, canalelor, situatiilor si modalitatilor in care se
produce, comunicarea umana beneficiaza de tipologii diverse, diferentiate in functie de criteriul
asumat. in functie de numarul participantilor si tipul de relatie dintre acestia, sunt delimitate
urmatoarele tipuri de comunicare:

a) comunicarea intrapersonala;

b) comunicarea interpersonala;
c) comunicarea de grup;

d) comunicarea publica;

e) comunicarea de masa.

a) Comunicarea intrapersonala  este acel tip de comunicare in care emitatorul si receptorul sunt
una si aceeasi persoana. E acea tainica relatie in care o persoana asculta propria voce interioara si
poarta un dialog cu sine. Departe de a fi un aspect accidental al comunicarii umane, analize
atente ne arata ca aceasta comunicare intrapersonala este omniprezenta: fiecare individ simte
nevoia sa intre in „dialog cu sine' pentru a-si limpezi anumite lucruri, situatii, relatii, inainte de a
le clarifica cu ajutorul celorlalti. Individul se intreaba si isi raspunde, analizeaza, reflecteaza, ia
decizii, repeta in gand mesajele destinate altora. Din punctul de vedere al formarii si dezvoltarii
personalitatii, acest dialog cu sine constituie o practica terapeutica de tip intelectiv si emotional:
a pune problemele mai intai in raport cu propria constiinta inseamna o purificare cognitiva, dar si
o descarcare emotionala.

b) Comunicarea interpersonala (diadica) este aceea in care emitatorul si receptorul sunt

persoane distincte. Ea respecta schema clasica a procesului de comunicare

si e, probabil, forma cea mai raspandita de comunicare. Este important de precizat ca, intr-o
comunicare interpersonala, partenerii impartasesc o relatie clar definita. Comunicarea
interpersonala pune cel mai bine in evidenta o dimensiune fundamentala a fiintei umane: nevoia
de celalalt. Gratie ei putem sa-i cunoastem mai bine pe semenii nostri, sa stabilim relatii sau
prietenii, sa ne exercitam influenta asupra celorlalti, iar prin ei sa ne cunoastem pe noi insine.
Subliniem ca acest tip de comunicare a fost dezvoltat si analizat atat de o maniera practica
(maieutica socratica este cel mai bun exemplu in acest sens), cat si pe aliniamente teoretice
(dialogurile platoniciene, analizele lui Aristotel din Topice si Respingerile sofistice, cele ale lui
Augustin din De Dialectica, investigatiile contemporane asupra dialogicii argu-mentative).

c) Comunicarea de grup este, in mod evident, o forma a comunicarii inter-personale, deoarece

raspunde exigentelor acesteia (receptorul e diferit de emitator). Ceea ce o particularizeaza in
cadrul comunicarii interpersonale tine de faptul ca, desi emitatorul si receptorul sunt persoane
diferite, numarul lor, in fiecare ipostaza in parte, nu este restrictionat la o singura persoana (pot fi
deci mai multi emitatori si mai multi receptori). Forma aceasta de comunicare mai este numita
uneori si comunicare (sau argumentare) polilogala (Gh. Mihai, St. Papaghiuc, 1985, pp. 95-124).
Tipica pentru aceasta forma de comunicare este comunicarea in grupul mic, unde membrii se afla
fata in fata, in contact direct, ceea ce permite fluxul liber al informatiilor. Comunicarea in cadrul
unor grupuri de lucru la diferite discipline scolare, in interiorul echipei sportive, al familiei,
discutia proiectelor de lege in cadrul comisiilor parlamentare sunt tot atatea exemple despre ceea
ce intelegem prin comunicare de grup. Spre deosebire de comunicarea interpersonala diadica
(intre un emitator si un receptor), in comunicarea de grup beneficiem de multitudinea opiniilor, a
punctelor de vedere cu privire la un anumit subiect sau la o anumita tema. Aici se impartasesc
cunostinte si experiente, se rezolva probleme si se iau decizii, se dezvolta idei noi, se creeaza si
se detensioneaza conflicte. Este motivul pentru care s-au propus si tehnici de dezvoltare a
creativitatii prin intermediul grupului (brain-storming, sinectica, metoda Phillips 6-6 etc).

d) Comunicarea publica este, de asemenea, o forma a comunicarii interpersonale: emitatorul este

unic, iar receptorul se constituie dintr-un auditoriu (public) mai larg. in aceasta categorie intra
prelegerile universitare, discursul electoral, comunicarile stiintifice, alocutiunile la microfon in
sali pline sau in piete publice si multe altele. Comunicarea publica a beneficiat de una dintre cele
mai eficiente mediatizari si de analize pertinente, mai ales in Antichitate si in epoca moderna.
Oratoria clasica viza aceasta forma de comunicare: discursul in fata multimilor (de mai mare sau
mai mica amploare). De cele mai multe ori, obiectivul discursului public era castigarea
auditoriului prin convingere si persuasiune. Modele ale genului oratoric descoperim in
Antichitate (Demostene, Cicero), dar si in epocile moderne (Napoleon, Talleyrand, Churchill,
Bismarck, Iorga, Titulescu). Regasim, pe de alta parte, si cercetari ale

discursului oratoric in vederea stabilirii unor reguli de eficienta discursiva (Aristotel

in Retorica, Cicero in De Oratore, Quintilian in lnstitutio Oratoria).

e) Comunicarea de masa este determinata de cel putin doua caracteristici: amplitudinea

publicului receptor si canalele prin care se realizeaza comunicarea. in ceea ce priveste publicul,
marimea lui este considerabila. inchipuiti-va milioane de oameni asezati in fata televizorului,
urmarind atacul terorist asupra turnurilor gemene din New York sau citind ziare despre luarea de
ostatici intr-un teatru din Moscova. in ceea ce priveste canalele de comunicare, ele trebuie sa
asigure deschiderea informatiei catre aceste mase considerabile ale populatiei (presa, televiziune,
radio, cinematograf etc). Ele sunt identificate generic prin termenul mass-media. Dupa
McLuhan, comunicarea de masa este o forma de „retribalizare' a structurii constiintei sociale si
de configurare a unui „sat global'. O observatie se cuvine a fi facuta despre aceasta forma de
comunicare. Comunicarea de masa este si ramane o intentionalitate: nu putem sti cu exactitate
natura receptorilor, finalitatile comunicarii, daca ea si-a atins sau nu scopul. Mesajele transmise
prin mass-media beneficiaza de un feed-back intarziat, slab si incomplet din partea publicului.
Cu toate acestea, este o forma de comunicare utilizata frecvent si cu un impact considerabil.

O tipologie care circula si este asumata tacit sau explicit de majoritatea celor care se ocupa de
problemele comunicarii are drept criteriu instrumentul cu ajutorul caruia se codifica informatia
si natura canalului de transmitere a mesajului rezultat. Din acest punct de vedere vom distinge
urmatoarele tipuri de comunicare:

 ceilalti. Doar un observator extern, un cercetator al comunicarii, poate sa identifice partitura

ascunsa si sa o transcrie, fapt care, evident, se va dovedi extrem de complex si de dificil'
(Winkin, 1981; apud L. Iacob, 1999, p. 40).

3. Tipuri de comunicare umana

Comunicarea e un element esential al vietii sociale. Ea nu este insa un dat, ci un produs al vietii
sociale. in societatile moderne cel putin, asistam la o diversificare deconcertanta a sistemelor de
comunicare umana, semn evident ca facilitarea unei relatii cat mai adecvate si cat mai profitabile
cu ceilalti se face prin intermediul sistemelor de semne. in timpurile vechi, relatia de comunicare
dintre oameni era mijlocita de sisteme de semne rudimentare, precum strigatele, semnele vizuale,
gesturile etc. in general, aceste sisteme de semne aveau o legatura directa cu obiectul sau situatia
reprezentate, astfel incat semnificatia era dedusa spontan, pe baza bunului-simt, si nu in
conformitate cu regulile semnelor, ca in sistemele moderne de comunicare. Fenomen extrem de
complex daca avem in vedere varietatea codurilor, canalelor, situatiilor si modalitatilor in care se
produce, comunicarea umana beneficiaza de tipologii diverse, diferentiate in functie de criteriul
asumat. in functie de numarul participantilor si tipul de relatie dintre acestia, sunt delimitate
urmatoarele tipuri de comunicare:

a) comunicarea intrapersonala;
b) comunicarea interpersonala;

c) comunicarea de grup;

d) comunicarea publica;

e) comunicarea de masa.

a) Comunicarea intrapersonala  este acel tip de comunicare in care emitatorul si receptorul sunt
una si aceeasi persoana. E acea tainica relatie in care o persoana asculta propria voce interioara si
poarta un dialog cu sine. Departe de a fi un aspect accidental al comunicarii umane, analize
atente ne arata ca aceasta comunicare intrapersonala este omniprezenta: fiecare individ simte
nevoia sa intre in „dialog cu sine' pentru a-si limpezi anumite lucruri, situatii, relatii, inainte de a
le clarifica cu ajutorul celorlalti. Individul se intreaba si isi raspunde, analizeaza, reflecteaza, ia
decizii, repeta in gand mesajele destinate altora. Din punctul de vedere al formarii si dezvoltarii
personalitatii, acest dialog cu sine constituie o practica terapeutica de tip intelectiv si emotional:
a pune problemele mai intai in raport cu propria constiinta inseamna o purificare cognitiva, dar si
o descarcare emotionala.

b) Comunicarea interpersonala (diadica) este aceea in care emitatorul si receptorul sunt

persoane distincte. Ea respecta schema clasica a procesului de comunicare

si e, probabil, forma cea mai raspandita de comunicare. Este important de precizat ca, intr-o
comunicare interpersonala, partenerii impartasesc o relatie clar definita. Comunicarea
interpersonala pune cel mai bine in evidenta o dimensiune fundamentala a fiintei umane: nevoia
de celalalt. Gratie ei putem sa-i cunoastem mai bine pe semenii nostri, sa stabilim relatii sau
prietenii, sa ne exercitam influenta asupra celorlalti, iar prin ei sa ne cunoastem pe noi insine.
Subliniem ca acest tip de comunicare a fost dezvoltat si analizat atat de o maniera practica
(maieutica socratica este cel mai bun exemplu in acest sens), cat si pe aliniamente teoretice
(dialogurile platoniciene, analizele lui Aristotel din Topice si Respingerile sofistice, cele ale lui
Augustin din De Dialectica, investigatiile contemporane asupra dialogicii argu-mentative).

c) Comunicarea de grup este, in mod evident, o forma a comunicarii inter-personale, deoarece

raspunde exigentelor acesteia (receptorul e diferit de emitator). Ceea ce o particularizeaza in
cadrul comunicarii interpersonale tine de faptul ca, desi emitatorul si receptorul sunt persoane
diferite, numarul lor, in fiecare ipostaza in parte, nu este restrictionat la o singura persoana (pot fi
deci mai multi emitatori si mai multi receptori). Forma aceasta de comunicare mai este numita
uneori si comunicare (sau argumentare) polilogala (Gh. Mihai, St. Papaghiuc, 1985, pp. 95-124).
Tipica pentru aceasta forma de comunicare este comunicarea in grupul mic, unde membrii se afla
fata in fata, in contact direct, ceea ce permite fluxul liber al informatiilor. Comunicarea in cadrul
unor grupuri de lucru la diferite discipline scolare, in interiorul echipei sportive, al familiei,
discutia proiectelor de lege in cadrul comisiilor parlamentare sunt tot atatea exemple despre ceea
ce intelegem prin comunicare de grup. Spre deosebire de comunicarea interpersonala diadica
(intre un emitator si un receptor), in comunicarea de grup beneficiem de multitudinea opiniilor, a
punctelor de vedere cu privire la un anumit subiect sau la o anumita tema. Aici se impartasesc
cunostinte si experiente, se rezolva probleme si se iau decizii, se dezvolta idei noi, se creeaza si
se detensioneaza conflicte. Este motivul pentru care s-au propus si tehnici de dezvoltare a
creativitatii prin intermediul grupului (brain-storming, sinectica, metoda Phillips 6-6 etc).

d) Comunicarea publica este, de asemenea, o forma a comunicarii interpersonale: emitatorul este

unic, iar receptorul se constituie dintr-un auditoriu (public) mai larg. in aceasta categorie intra
prelegerile universitare, discursul electoral, comunicarile stiintifice, alocutiunile la microfon in
sali pline sau in piete publice si multe altele. Comunicarea publica a beneficiat de una dintre cele
mai eficiente mediatizari si de analize pertinente, mai ales in Antichitate si in epoca moderna.
Oratoria clasica viza aceasta forma de comunicare: discursul in fata multimilor (de mai mare sau
mai mica amploare). De cele mai multe ori, obiectivul discursului public era castigarea
auditoriului prin convingere si persuasiune. Modele ale genului oratoric descoperim in
Antichitate (Demostene, Cicero), dar si in epocile moderne (Napoleon, Talleyrand, Churchill,
Bismarck, Iorga, Titulescu). Regasim, pe de alta parte, si cercetari ale

discursului oratoric in vederea stabilirii unor reguli de eficienta discursiva (Aristotel

in Retorica, Cicero in De Oratore, Quintilian in lnstitutio Oratoria).

e) Comunicarea de masa este determinata de cel putin doua caracteristici: amplitudinea

publicului receptor si canalele prin care se realizeaza comunicarea. in ceea ce priveste publicul,
marimea lui este considerabila. inchipuiti-va milioane de oameni asezati in fata televizorului,
urmarind atacul terorist asupra turnurilor gemene din New York sau citind ziare despre luarea de
ostatici intr-un teatru din Moscova. in ceea ce priveste canalele de comunicare, ele trebuie sa
asigure deschiderea informatiei catre aceste mase considerabile ale populatiei (presa, televiziune,
radio, cinematograf etc). Ele sunt identificate generic prin termenul mass-media. Dupa
McLuhan, comunicarea de masa este o forma de „retribalizare' a structurii constiintei sociale si
de configurare a unui „sat global'. O observatie se cuvine a fi facuta despre aceasta forma de
comunicare. Comunicarea de masa este si ramane o intentionalitate: nu putem sti cu exactitate
natura receptorilor, finalitatile comunicarii, daca ea si-a atins sau nu scopul. Mesajele transmise
prin mass-media beneficiaza de un feed-back intarziat, slab si incomplet din partea publicului.
Cu toate acestea, este o forma de comunicare utilizata frecvent si cu un impact considerabil.

O tipologie care circula si este asumata tacit sau explicit de majoritatea celor care se ocupa de
problemele comunicarii are drept criteriu instrumentul cu ajutorul caruia se codifica informatia
si natura canalului de transmitere a mesajului rezultat. Din acest punct de vedere vom distinge
urmatoarele tipuri de comunicare:

a) Comunicarea verbala este aceea in care instrumentul de codificare a informatiei e limbajul

natural, iar canalul de transmitere este cuvantul (sau combinatia de cuvinte). Comunicarea
verbala detine rolul determinant in ansamblul comunicarii umane. Chiar daca pe parcursul
investigatiilor noastre vom mai reveni la aceste aspecte, trebuie sa subliniem ca normalitatea si
eficienta comunicarii verbale sunt influentate de trei niveluri de exigenta (corespunzatoare celor
trei paliere de raportare a semnelor la instrumentele comunicarii): exigente de ordin
sintactic (semnele si combinatiile de semne trebuie sa functioneze dupa reguli bine determinate,
fixate, asumate de toti cei care participa la relatia de comunicare si capabile sa asigure
dimensiunea discriminatorie atat de necesara comunicarii); exigente de ordin semantic  (semnele
si sistemele de semne trebuie sa trimita la un sens - modul de a aduce la cunostinta receptorului
de semn o anumita realitate, respectiv un inteles -, iar acesta din urma trebuie sa fixeze o
semnificatie, adica o realitate cu care semnul este intotdeauna asociat); exigente de ordin
pragmatic (semnele si sistemele de semne, asumate ca sens si fixate ca semnificatii, trebuie sa
aiba o influenta asupra receptorului: sa determine o actiune, sa schimbe un comportament, sa
creeze o imagine, sa produca o emotie etc).

a) Comunicarea verbala este aceea in care instrumentul de codificare a informatiei e limbajul

natural, iar canalul de transmitere este cuvantul (sau combinatia de cuvinte). Comunicarea
verbala detine rolul determinant in ansamblul comunicarii umane. Chiar daca pe parcursul
investigatiilor noastre vom mai reveni la aceste aspecte, trebuie sa subliniem ca normalitatea si
eficienta comunicarii verbale sunt influentate de trei niveluri de exigenta (corespunzatoare celor
trei paliere de raportare a semnelor la instrumentele comunicarii): exigente de ordin
sintactic (semnele si combinatiile de semne trebuie sa functioneze dupa reguli bine determinate,
fixate, asumate de toti cei care participa la relatia de comunicare si capabile sa asigure
dimensiunea discriminatorie atat de necesara comunicarii); exigente de ordin semantic  (semnele
si sistemele de semne trebuie sa trimita la un sens - modul de a aduce la cunostinta receptorului
de semn o anumita realitate, respectiv un inteles -, iar acesta din urma trebuie sa fixeze o
semnificatie, adica o realitate cu care semnul este intotdeauna asociat); exigente de ordin
pragmatic (semnele si sistemele de semne, asumate ca sens si fixate ca semnificatii, trebuie sa
aiba o influenta asupra receptorului: sa determine o actiune, sa schimbe un comportament, sa
creeze o imagine, sa produca o emotie ...

b) Comunicarea paraverbala este, intr-un fel, „cainele de paza' al comunicarii verbale, deoarece

ea se realizeaza prin intermediul unor elemente ce insotesc cuvantul I si vorbirea in general:
caracteristicile vocii, particularitatile vorbirii, accentul, intonatia, pauza, ritmul si debitul vorbirii,
intensitatea rostirii. in legatura cu comunicarea paraverbala se impun o serie de observatii. Exista
contexte ale comunicarii in care comunicarea paraverbala capata o importanta deosebita, uneori
mai mare decat comunicarea verbala. De exemplu, in interpretarea actorilor, aspectele
paraverbale ale comunicarii sunt esentiale: modulatia vocii, intensitatea, dinamica vorbirii
trebuie sa urmeze trairile induse de actiunea spectacolului. Si in comunicarea didactica
dimensiunea paraverbala are importanta ei, de care trebuie sa tinem seama atunci cand
intentionam o comunicare eficienta de tip paideic.

Pe de alta parte, aspectele paraverbale ale comunicarii pot schimba, intr-un anumit context sau in
functie de context, intreaga constructie de sensuri si semnificatii

realizata prin intermediul comunicarii verbale. Enuntul „Ah, ce destept esti' are semnificatii
diferite in functie de elementele paraverbale care insotesc comunicarea. El poate fi citit si ca o
apreciere (lectura enuntului in „gradul zero'), dar, de cele mai multe ori, si ca o ironie la adresa
interlocutorului (lectura enuntului ca „abatere'). Bernard Shaw afirma ca exista o suta de feluri de
a spune „nu' si o mie de feluri de a spune „da'. Dupa intonatie, un „da' poate insemna „nu' si,
uneori, un „nu' se apropie de „da'. Cuvinte de mare semnificatie spuse cu indiferenta sau
neglijenta isi pierd forta, sensul, anulandu-se sentimentul pe care ar fi trebuit sa-l genereze. De
asemenea, paraverbalul asigura dimensiunea personalizata a actului comunicarii. Tonul vocii,
ritmul vorbirii, intonatia pot transmite informatii despre starea afectiva a emitatorului, despre
atitudinea sau gradul de siguranta in raport cu ceea ce spune. Exista cercetari care au scos in
evidenta faptul ca indicii paraverbali pot servi foarte bine la distingerea unor emotii precum
teama, dezgustul, admiratia, amuzamentul sau iubirea. In sfarsit, o semnificatie deosebita in
identificarea specificitatii comunicarii paraverbale o are relevarea rolului tacerii in comunicare.
S-a vorbit de o „retorica a tacerii' (Garcia, 1991), sintagma care frizeaza contradictia in termeni,
cu specificatia ca efectele oratorice ale tacerii sunt evidente numai atunci cand ea este integrata
in mod firesc in dezvoltarea discursiva a comunicarii. Pe de alta parte, s-a subliniat ca tacerea, in
doze bine masurate si in anumite contexte pragmatice, poate transmite diferite semnificatii
(Cucos, 1996, p. 137).

Daca e sa spunem ceva si despre frecventa cantitativa a aspectelor paraverbale in comunicare,

atunci vom recunoaste ca diferite perioade istorice au acordat o importanta aparte acestor aspecte
ale comunicarii. Antichitatea le-a supralicitat; din marturiile contemporanilor se stie ca Cicero
avea in discursurile sale, pe langa o argumentatie mestesugita, si o anumita teatralitate, de multe
ori cautata, care facea impresie in fata poporului sau a Senatului. De asemenea, regimurile
autoritare, totalitare au facut apel fara reticente la elemente ale paraverbalului, atunci cand s-a
pus problema realizarii unor forme de comunicare dintre cele mai persuasive: discursurile lui
Hitler, ale lui Mussolini sunt si raman simptomatice din acest punct de vedere. Nu e mai putin
adevarat ca si anumite personalitati s-au evidentiat in special prin haina paraverbalului care le-a
insotit discursurile: toti cei care l-au cunoscut vorbesc cu entuziasm despre inflexiunile vocii lui
George Calinescu, despre accentele sale etc.

c) Comunicarea nonverbala este acea forma a comunicarii in care transmisia mesajului se

realizeaza prin alte mijloace decat cuvantul. Voluntar sau involuntar, noi spunem ceva celorlalti
si prin expresia fetei, privire, gesticulatie, pozitia corpului, proximitate, contactul corporal,
infatisare, imbracaminte. Un astfel de sistem de comunicare nu impune reguli stricte, iar
receptorul poate descifra semnificatiile comunicarii -si deci sensul - pe baza simtului comun.
Este motivul pentru care „limbajul gesturilor' a devenit astazi un limbaj universal: daca pentru a
ne intelege in limba romana, trebuie sa stim regulile limbii romane si intelesul cuvintelor acestei
limbi, semnificatia gestului de a arata spre ceas este inteleasa cu usurinta ca fiind o intrebare
adresata interlocutorului („Cat e ceasul?'), fara sa fie nevoie de cunoasterea vreunei reguli