Statutul femeii în regimul comunist

Puiu Florentina Andreea

Grupa 7
 Regimul comunist a avut ca principal obiectiv, pe de-o parte, obținerea unei subordonări
a individului și a societății în raport cu statul, iar pe de altă parte, docilierea poporului față de
credințele și valorile promovate de acesta. Cele două direcţii de acţiune asupra psihicului și
intelectului individului au ca scop final atingerea momentului în care raţiunea subiectului nu-și
mai găsește locul, iar gândirea conștientă a omului devine dominată de cea inconștientă a
maselor care manipulează spiritul. Manipularea conștientului și subconștientului uman anihilează
orice încercare de menţinere a unei autonomii individuale, finalul fiind reprezentat de apariţia
unui devotament total faţă de stat, al unei perfecte identificări cu politica statului. În acest sens,
se dorea crearea unui individ nou, supus regimului.

Dacă pentru bărbați punctele cheie ale noii identităţi erau date de forţă, sănătate,
stăpânirea legilor marxist-leniniste, pentru idealul sexului feminin comunist piloanele au fost
identificate ca fiind, pe de o parte, scoaterea femeii din mediul exclusiv domestic în care a fost
ținută până în acel moment de celelalte regimuri politice, iar pe de cealaltă parte, maternizarea .
Femeile aveau îndatorirea să nască și să fie educatorul bravilor cetăţeni comuniști ai societăţii
viitoare. Acest proces complex a debutat începând cu anul 1945.

Cea mai importantă concepție a regimului comunist pe baza căreia au fost legitimate
majoritatea schimbărilor aduse condiției de femeie a fost reprezentată de ideea conform căreia
băbatul și femeia sunt egali, Nicolae Ceaușescu afirmând „Să îi tratăm pe toți oamenii nu ca
bărbați și femei, ci în calitatea lor de membri de partid, de cetățeni pe care îi judecăm exclusiv
după munca pe care o depun.”. Astfel, din acel moment femeile puteau lucra la același nivel cu
bărbații, dobândind dreptul la o economie egală, lucru menționat în Constituția din 1948, art. 21:
„La muncă egală femeia are drept de salarizare egală cu bărbatul”. Fiecare cetăţean şi cetăţeană
avea dreptul şi datoria să muncească, dacă avea capacitatea să o facă. Femeile au reprezentat
aproape o jumătate din forţa de muncă. Statutul lor era cel de „tovarăşe de muncă şi de viaţă” ale
bărbaţilor. Numărul femeilor casnice era nesemnificativ. Cu toate acestea, partidul communist
stabilea ierarhizarea importanței locului de muncă. Ramurile „importante social” erau ramuri
ocupate preponderent de bărbaţi, iar cele mai puţin importante erau ramuri cu forţa de muncă
preponderant feminină.

Tot în Contituția din 1948, se prevedea legea conform căreia există egalitate între sexe și
în ceea ce privește educația. Scopul educației era de a modela poporul în niște cetățeni capabili și
supuși regimului comunist. Totuși, cea mai spectaculoasă schimbare a statutului femeilor s-a
datorat accesului la educație gratuită. Conform recensământului din 1930, 44% din populația din
Vechiul Regat era analfabetă, precum și 62% din populația din Basarabia, 34% din Bucovina și
33% din Transilvania. În același timp, diferența dintre băieții și fetele care au terminat liceul sau
o facultate s-a schimbat semnificativ. Dacă în 1938-1939, în România, 41,2% din aboslvenții de
liceu erau fete, în 1971 procentul a crescut la 51,5%. Privind la absolvenții de facultate,
procentul de femei a crescut de la 25,9% în 1938-1939 la 48,3% în 1989-1990.

Oportunitățile de școlarizare a copiilor (incluzând fetele) proveniți din medii muncitorești

sau rurale s-au lărgit considerabil. Nu se mai punea problema tradițională conform căreia părinții
nu își permiteau să-și țină băieții la școală. De asemenea, dispăruseră definitiv acele şcoli de fete
care le pregăteau să devină gospodine, mame şi soţii. În ciuda faptului că obiectivul educării
femeilor în calitate de gospodine se schimbase, nu dispăruse şi separarea pe sexe la orele de
„practică” din învăţământul gimnazial, unde fetele erau învăţate să coasă şi să gătească, iar
băieţii să facă tâmplărie.

Dacă vorbim de drepturile politice ale femeilor din perioada comunistă, Constituția din
acea vreme prevedea: „Toţi cetăţenii, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie, grad de
cultură, profesiune, inclusiv militarii, magistraţii şi funcţionarii publici, au dreptul să aleagă şi să
fie aleşi în toate organele Statului. Dreptul de a alege îl au toţi cetăţenii care au împlinit vârsta de
18 ani, iar dreptul de a fi aleşi, cei care au împlinit vârsta de 23 ani”. Cu toate că femeile aveau
drept de vot, în realitate voturile cetățenilor erau fictive, chiar dacă existau campanii electorale
iar procesul de votare era asemănător cu cel de astăzi. Unii dintre alegători participau fie din
teamă şi obligaţie, fie din datoria pe care o simţeau faţă de un sistem autopropus, fie pentru
prilejul de a socializa sau de a-şi manifesta indignarea anti-sistem.

Politica demografică a lui Nicolae Ceaușescu a fost lansată de la mijlocul anului 1966, în
linii mari urmărindu-se combaterea divorţului şi măsurile economice de stimulare a natalităţii,
toate lansate în cadrul Conferinţei Naţionale a Femeilor. În cadrul acestei conferinţe, Ceauşescu
se angajează în luarea unor măsuri ce vizau creşterea natalităţii, măsuri ce se vor concretiza în
Decretul 770 din 1 decembrie 1966. Pe 1 octombrie 1966, Ceaușescu a dat Decretul 770, prin
care interzicea tuturor femeilor să întrerupă sarcinile, cu câteva excepții: dacă sarcina punea în
pericol viața femeii, dacă unul dintre părinți suferea de o boală transmisibilă ereditar sau dacă
mama prezenta invalidități grave, daca femeia avea peste 45 de ani sau născuse deja patru copii
și dacă sarcina era urmarea unui viol sau incest. În plus, femeile care munceau erau supuse
regulat unor controale ginecologice, iar medicii din intreprindere ajungeau să facă și 60 de
examinari într-o zi, pentru ca salariul lor era condiționat de „îndeplinirea cotei stabilite de stat".

Prima consecință a acestui Decret este, bineînțeles, creșterea ratei natalității, la 3,4
copii/femeie. Însă, potrivit statisticilor, avortul nu dispăruse, ci era făcut în mare secret, punând
în pericol viața a mii de femei. Mulți autori povestesc cum multe dintre acestea își ardeau
picioarele cu apă fierbinte sau foloseau ace de tricotat. Acestea erau consecințe uluitoare, decesul
și a mii de femei din cauza complicațiilor care au apărut din avorturile ilegale. Numarul femeilor
care au murit din cauza complicațiilor sunt uriașe: doar în anul 1989 au fost înregistrate 1193 de
decese, iar pentru anii 1966-1989 sunt 9452 de cazuri. Cu toate acestea, statisticile pe care le
dezvăluie ginecologii intervievați sunt departe de statistici.

Privite din perspectiva valorificării familiei, amestecul între măsurile pronataliste şi cele
de interzicere a avortului aveau o anumită coerenţă ideologică, la fel ca şi atenţia acordată
păstrării unităţii familiei. În interesul acesteia din urmă, divorţul a reprezentant un important
aspect al activităţii legislative, astfel că prin decretul 779/1966 a fost reglementat şi acest „mic”
aspect al vieţii de familie. Au fost introduse măsuri care să îngreuneze obţinerea divorţului şi s-a
afirmat că scopul acestui decret este de a menţine familia unită, fiind trecut cu vederea preţul
plătit de parteneri.

În ceea ce privește viața privată, statul s-a implicat semnificativ în viața familiilor. Chiar
dacă o mare parte a grijilor legate de copii erau preluate de stat, construind creșe și lăsând
părinții să lucreze (cu scopul de a-i controla permanent), mama era cea care trebuia să se ocupe
de cei mici. Era consacrată dominaţia tatălui în familie (lui i se dădea alocaţia pentru copii,
mamei i se dădea responsabilitatea încreşterea copiilor). De asemenea, erau înființate politici
protective „mama și copilul”, și nu politici de responsabilitate parentală.

Așadar, regimul comunist a creat o femeie, în aparență egală cu bărbatul, care are două
mari atribuții: rolul de muncitoare și de mamă, fiind în permanență în umbra soțului ei.
 BIBLIOGRAFIE

Ceauşescu, N, Cuvântare cu privire la rolul femeii în viaţa politică, economică şi

socială a ţării, Editura Politică, Bucureşti, 1973

Doggan, M., Sociologie politică, Alternative, Bucureşti, 1999

Kligman, G., Politica duplicităţii. Controlul reproducerii în România lui Ceauşescu,

Humanitas, Bucureşti, 2000

Pădurean, C., Motive de divorţ în timpul regimului comunist din România. Cazul oraşului
Arad” în Om şi societate. Studii de istoria populaţiei României (sec. XVII-XXI), coord. Sorina
Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Corneliu Pădurean, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2007

Wengy Z. Goldman, Women, The State and Revolution. Soviet Family and Social Life,
1917–1936, Cambridge University Press, 1993

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/imaginea-si-rolul-femeii-in-perioada-
comunista#_ftn1