ASPECTE ALE PSIHOSOCIOLOGIEI

COMUNICĂRII

Dincolo de toate criteriile de clasificare a comunicării „in-

teracțiunea personală ocupă o poziție aparte, întrucât ea nu repre-
zintă numai o variantă printre altele, ci chiar prototipul paradig-
mei la care se raportează toate celelalte forme ale comunicării”.27
Activitățile discursive în comunicarea mediatică sunt de-
terminate de o serie de elemente care privesc finalitățile, identitățile
și rolurile moderatorilor, prezentatorilor, formele de producție dis-
cursivă, temporalitatea și nu în ultimul rând relația comunicativă.
Este de la sine înțeles că în comunicare nu ne rezumăm la
„exprimarea orală, ea fiind un sistem cu multiple canale. Gesturi-
le, mimica, poziția corporală și chiar tăcerea sunt acte de comuni-
care, vehiculează o semnificație”.28 În condițiile când astăzi asis-
tăm în societate la un exces de informație și în unele situații la o
lipsă de informație, mediile și-au dezvoltat propriile strategii de
comunicare legate de imperativul captării dar și de imperativul
urgenței. O astfel de situație a impus o hegemonie a televiziunii și
pe bună dreptate se poate afirma că „asistăm în special la o muta-
ție a formelor de temporalitate ce caracterizează fiecare dintre
cele trei suporturi. Acestea sunt repuse în discuție de către televi-
ziune care, impunând informația în mod direct, obligă celelalte
medii să se redefinească în raport cu ea.”29

27
Adela Rogojinaru, op.cit., p. 64
28
Jean Claude Abric, Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 15
29
Guy Lochard, Henri Boyer, Comunicarea mediatică, Editura Institutul
European, Iași, 1998, p. 99
19
 Totodată, dezvoltarea spectaculoasă a mass-media eviden-
țiază că astăzi nici un curent politic, doctrinar, mișcare socială
sau culturală nu mai poate câștiga aderență, sprijin în rândul
unei mari părți a populației fără utilizarea acesteia. Chiar și la
nivelul economiei nu se mai poate concepe funcționarea în
afara orientării consumului prin mass-media. Dacă în comuni-
care se manifestă o anumită sensibilitate față de atitudinile și
paralimbajul celor implicați, în comunicarea mediatică, presiu-
nea instantaneului impusă de televiziune produce anumite mo-
dificări: „Percepută ca un atu, viteza modifică cu adevărat, în
mod radical, condițiile de exercitare a vorbirii jurnalistice”30
determină valoarea credibilității, profesionalismul jurnaliștilor.
Informația mediatică dobândește „interes” și „valoare” numai
dacă este vizibilă. Astfel, comunicarea „presupune comunica-
tori profesioniști, specializați în transmiterea mesajelor prin
diferite medii precum și un sistem de control al comunicării”.31
Numeroase analize consideră că mass-media realizează
rolul de „agendă a realității”, acestea dictând ordinea priorității
problemelor sociale, prin interesul arătat față de o problemă
sau alta. Studiile în domeniu au relevat că de regulă, mass-
media propune o imagine a realității care este serios diferită de
realitatea ca atare. Principala cauză a acestei substituiri, constă
în utilizarea principiului conflictului, în temeiul căruia imagi-
nea difuzată este construită și reconstruită, lumea prezentată
fiind mult mai conflictuală decât cea reală.
Tehnologia zilelor noastre produce transformări radica-
le în comunicarea mediatică, adevărate rețele care vehiculează
text, sunet și imagini. Modificarea atitudinilor ca efect al
transmiterii de informații în procesul de comunicare se produce
„în funcție de eficiența sistemului de informație și de edificiul
psihic individual, grupul organizațional în care se vehiculează

30
Ibidem, p. 101
31
Dr. Gheorghe Toma (coord.), Tehnici de comunicare, Editura Artprint,
București, 1999, p. 59
20
un întreg arsenal manipulator”.32 Dacă ne referim la mediatizarea
evenimentelor sociale, imaginea pe care o avem despre acestea,
provine aproape exclusiv de la diferite medii de informare publică.
Dincolo de toate evoluțiile tehnologiei informației legate
de dimensiunea interactivă, de producție, de procesul de nor-
matizare al formelor sub presiunea unor factori de timp de lan-
sare a informației și a altor constrângeri un rol deosebit de im-
portant revine jurnalistului cu privire la discursul public. În
acest context, sunt necesare abilități de vorbire pentru a da
credibilitate mesajului și care se identifică în încredere, cu-
noașterea planului discursului. Finalitatea produce astfel res-
pectul față de public. Privind credibilitatea, așa cum a fost ea
definită de către O'Keefe, „drept judecățile făcute de cel care
percepe (de exemplu, receptorul unui mesaj) în ceea ce priveș-
te nivelul de încredere care se poate acorda unui emițător”33 și
are ca trăsături: „centrarea pe receptor (apare în mintea celui
direct implicat), este multidimensională (reprezintă o combina-
ție de caracteristici percepute de receptori într-o sursă), este un
fenomen situațional/contextual (calitățile apreciate la un emiță-
tor într-o anumită situație sau într-un anumit context pot fi re-
poziţionate într-un context diferit), este dinamică (se poate
schimba în timp)”.34 În aceste condiții limbajul verbal, nonver-
bal, paraverbal și „foto-limbajul” în comunicare proiectează un
anume tip de personalitate și astfel s-a ajuns la concluzia că nu
trebuie să se „orienteze receptorul spre mesaj” ci să se „îndrepte
mesajul spre receptor”. Într-o astfel de lume globalizată „pentru
crearea de opinie și manipularea acesteia este nevoie de o nouă
retorică-persuasivă, plauzibilă, incitantă, mobilizatoare. Tehnicile
discursive trebuie să devină magnetice, adezive, cumulative la

32
Nicolae Rotaru, Mihaela Ștefan, Verbele acerbe, Editura Zigotto, Galați,
2011, p. 31
33
Robert H. Grass, John S. Seiter, Manual de persuasiune, Editura Polirom,
Iași, 2009, p. 93
34
Ibidem, p. 94
21
ideile și motivațiile acționale. Neo-retorica presupune investiție
cu luciditate și acuratețe lingvistică a unui mesaj care să înfrunte
baricadele comunicaționale”.35
Comunicarea nu reprezintă numai transmiterea de in-
formații, este în fond un proces mult mai complex în care se
asumă și „identități” și se realizează o anumită influențare prin
faptul că procesul este însoțit de emoții, dorințe, intenții, gesturi,
inflexiuni ale vocii. „Orice comunicare încearcă să influențeze,
în grade diverse, informația semenilor noștri, poziționarea in-
dividuală, mobilitatea celuilalt, calificarea relației cu acest ce-
lălalt, precum și să specifice normele de „referință ale situației
de schimb. „Stilul propriu” de comunicare al unui individ va fi
deci modul său personal de a utiliza și de a combina limbajul și
paralimbajul36 iar sensurile denotative (definite la propriu și
explicate în dicționare) și cele conotative (exprimate de gân-
duri și emoții) se dovedesc a fi deosebit de importante.
Punerea în relație a dimensiunilor interacționale ale co-
municări și ale psihismului individual au evidențiat articularea
pe trei niveluri ale psihologiei comunicării:
- „nivelul intrapsihic al mecanismelor implicate în
comunicare (motivații, afecte, reprezentări, mecanisme de ope-
rare, mecanisme cognitive de atribuire, de interpretare);
- nivelul interacțional al structurii relaționale, al func-
țiilor și al dinamicii comunicării;
- nivelul social al tipurilor de situații, al normelor, al
ritualurilor, al statutului și al rolurilor”.37
Luând în considerare rezultatele cercetărilor și studiilor
conform cărora orice „comportament comunicațional se înscrie
într-un joc social care are, obligatoriu obiective”,38 de mare di-

35
Nicolae Rotaru, Mihaela Ștefan, op.cit., p. 40
36
Alex Mucchielli, Arta de a comunica, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 86
37
Edmond Marc, ”O psihologie a comunicării”, în Comunicarea, Philippe
Cobin, Jean-François Dortier (coord.), Editura Polirom, Iași, 2010, p. 43
38
Apud Edmond Marc, ”O psihologie a comunicării”, în Comunicarea,
Philippe Cobin, Jean-François Dortier (coord.), Editura Polirom, Iași, 2010
22
versitate și motivate de „rațiuni psihologice”, acestea se înscriu
în patru mari categorii:
- „obiective identitare”;
- obiective teritoriale;
- obiective relaționale;
- obiective conotive („de a acționa asupra”,”a dori in-
fluențarea cuiva”).39
În prima situație se identifică următoarele caracteristici:
- identitatea este o condiție a actelor de comunicare;
- identitatea situațională conferă interlocutorului un
loc corespunzător;
- identitatea este un obiectiv pentru că se stimulează
dorința de a produce o anumită imagine;
- identitatea reclamă menținerea sentimentului inte-
grării și unității sinelui și continuitatea sa în timp;
- identitatea ca obiectiv este în același timp și rezul-
tanta sa.
În cea de-a doua situație, a obiectivelor teritoriale, se
identifică următoarele caracteristici:
- comunicarea este dezirabilă și intimidantă;
- bariera dintre sine și celălalt este invizibilă și inter-
nă subiectului (separă eul social de eul intim).
În cea de-a treia situație, a obiectivelor relaționale, se
identifică următoarele caracteristici:
- comunicarea presupune o „etapă” obligatorie pentru
a relaționa cu cineva;
- contactul este problematic și are potențiale riscuri
psiho-sociale;
- indicatorii verbali și nonverbali etc. Reglează dis-
tanța dintre interlocutori.
În ultima situație, cea a obiectivelor conotive, se are în
vedere faptul că multe acte de comunicare au drept scop influ-
ențarea celuilalt prin strategii de „coerciție” sau de „seducție”.
39
Edmond Marc, op.cit.
23
 În comunicarea mediatică „avansul tehnologic duce la
modificarea condițiilor de transmitere (iar) modalitățile de ex-
primare evoluează și ele”40 și se dau naștere la noi raporturi de
temporalitate între informația mediatică și „spectacularizarea”
sa. Astfel „obiectivul mass-media, care constă în a informa pu-
blicul cât mai repede posibil după ce s-a petrecut evenimentul, a
fost înlocuit de această exigență inimaginabilă până de curând:
evenimentul trebuie pe cât posibil să fie mediatizat în timp ce se
petrece. Mijloacele tehnice de filmare și difuzare permit acest
lucru, iar publicul a prins repede gustul”.41 Evoluția televiziunii
a produs schimbări majore legate de „privatizarea” spațiului
public, „publicizarea” spațiului privat prin aducerea în scenă a
vieții cotidiene în care prezența unor persoane este mult mai
importantă decât conținutul discuțiilor și personalitatea celor
care participă. Astăzi mass-media dezvoltă o anumită identitate
mediatică pe care publicul o integrează în timpul său cotidian.
Preocuparea pentru formatul capabil să fidelizeze un public și să
asigure un rating va genera o piață a produselor televizuale, pre-
cum și o serie de “rețete televizuale pentru punerea în scenă a
interacțiunii dintre media și public”42. Totodată, întâmpinarea
dorinței publicului de senzațional ieftin se manifestă ca o carac-
teristică pregnantă și fără control sau opreliști exterioare.
Psihologia comunicării reprezintă un domeniu concret al
psihologiei sociale și „identifică specificul proceselor de interacțiu-
ne și al schimbului de informații între indivizi și grupuri sociale”.43
În procesul de comunicare din perspectivă psihologică,
pe baza demersurilor metodologice ce cercetare s-au structurat
trei niveluri de abordare:
40
Marc Lits, “Spațiul public și opinia. De la presa scrisă la internet”, în
Cabbin Philippe şi Dortier Francois-Jean, Comunicarea, Editura Polirom,
Iaşi, 2010, p. 247
41
Ibidem, p. 247
42
Camelia Beciu, op.cit., p. 172
43
V.G. Krîsiko, Psihologia socială, Editura EuroPress Group, București,
2007, p. 16
24
 - „nivelul intrapsihic al mecanismelor implicate în
comunicare (motivații, efecte, reprezentări, mecanisme de apă-
rare, mecanisme cognitive de atribuire, de interpretare);
- nivelul interacțional al structurii relaționale, al func-
țiilor și al dinamicii comunicării;
-
nivelul social al tipurilor de situații, al normelor, al
ritualurilor, al statutului și al normelor”.44
Comunicarea ca proces complex, multilateral, de stabi-
lire și de dezvoltare a contactelor și legăturilor are în același
timp o dimensiune socială și una psihologică. Astfel, comuni-
carea este un proces de interacțiune reciprocă a indivizilor rea-
lizat cu ajutorul mijloacelor verbale și nonverbale.
Obiectivele pe care le subînțelege comunicarea sunt va-
riate și sunt motivate de rațiuni psihologice și care pot fi clasi-
ficate în patru mari categorii, după cum urmează:
- „obiective identitare;
- obiective teritoriale;
- obiective relaționale;
- obiective conotive (în sensul de „a acționa asupra”,
„a dori influențarea cuiva”)”.45
Caracteristici ale obiectivelor identitare:
- identitatea este condiție a actelor de comunicare,
orice enunț/mesaj este emis dintr-un anume „loc”;
- identitatea este un obiectiv, imaginea care se realizea-
ză prin comunicare poate fi confirmată sau infirmată;
- identitatea este o rezultantă, reprezentările despre
noi înșine se realizează prin interacțiunile produse.
Caracteristici ale obiectivelor teritoriale:
- comunicarea este dezirabilă;
- comunicarea este intimidantă;
- teritoriul are atributul de psihic;
- barierele spațiale pot fi depășite în anumite condiții.

44
Edmond Marc, op.cit., p. 42
45
Ibidem, p. 43
25
 Caracteristici ale obiectivelor relaționale:
- comunicarea este o etapă obligatorie pentru a relaționa;
- se manifestă anumite riscuri psihosociale.
Caracteristici ale obiectivelor identitare:
- actele de comunicare au ca scop influențarea (con-
vingerea, determinarea, seducerea, amenințarea etc.);
- formele de comunicare în masă dispun de un „po-
tențial uriaș de influențare mutuală a indivizilor”.
Având în vedere rolul major al individului în procesul
de comunicare, acesta reprezintă o forță spirituală și activă.
Astfel, comunicarea se manifestă „într-o unitate de cinci laturi:
- latura de comunicare interindividuală reflectă inter-
acțiunea dintre individ și mediul înconjurător nemijlocit și alți
indivizi și acele comunități de care acesta este legat prin viața sa;
- latura cognitivă răspunde la întrebările referitoare la
cine este interlocutor, ce fel de persoană este acesta, la ce ne
putem aștepta de la el și multe altele referitoare la personalita-
tea partenerului;
- latura informațional-comunicativă reprezintă schim-
bul diverselor reprezentări, idei, interese, dispoziții, sentimen-
te, obiective, între oameni etc.;
- latura emoțională este legată de funcționarea emoții-
lor și sentimentelor, a dispozițiilor privind contactele personale
ale partenerilor;
-
latura comportamentală coordonează contradicțiile
interioare și exterioare privind pozițiile partenerilor”.46
Din perspectivă psihologică, procesele de comunicare
sunt extrem de complexe care se pot exprima prin anumite
mecanisme legate de anticipare, compromis și interpretare.
Pe lângă aceste mecanisme, contextul ocupă un loc im-
portant în desfășurarea procesului de comunicare. Analizând
contextul prin cele trei dimensiuni – cadrul, situația și instituția
– atunci se rețin următoarele:
46
V.G. Krîsiko, op.cit., p. 62
26
 - „cadrul se referă la spațiul și timpul interacțiunii;
- situația se definește ca „scenariu” implicit sau expli-
cit care guvernează relația;
- instituția reprezintă un sistem relativ stabil și organi-
zat de norme, valori, reguli de funcționare, de statute
și de roluri”.47

47
Edmond Marc, op.cit., p. 51
27
 TIPURI DE COMUNICARE
ȘI CARACTERISTICI

Vastul domeniu al comunicării a consacrat o tipologie

pe baza atributului de multilaterală, după cum urmează:
a) comunicarea între indivizi:
- reprezintă contacte nemijlocite ale indivizilor;
b) comunicarea de masă:
- reprezintă o multitudine de contacte directe ale per-
soanelor necunoscute;
- comunicarea intermediată prin diferite mijloace de
informare în masă;
c) comunicarea între indivizi și conform rolurilor:
- cei care comunică posedă calități individuale speci-
fice, care se identifică în procesul de comunicare;
- cei care comunică sunt purtători ai diverselor roluri;
d) comunicarea confidențială:
- prin comunicare se transmite o informație cu semni-
ficație deosebită;
- confidențialitatea este un indicator esențial;
e) comunicarea conflictuală:
- se manifestă opoziții reciproce ale indivizilor;
f) comunicarea personală:
- reprezintă un schimb de informații neoficiale;
g) comunicarea de afaceri:
- reprezintă procesul de interacțiune a indivizilor care
exercită obligații comune;
h) comunicarea directă:
- prima formă de comunicare între indivizi;

31
 i) comunicarea intermediară:
- interacțiune cu ajutorul unor mijloace suplimentare.
Față de aceste considerente „comunicarea este posibilă
numai cu ajutorul unor sisteme de simboluri”57 în cadrul căreia
vorbirea orală se diferențiază printr-o serie de parametri: nu
este agramată, este independentă, are reguli și gramatică pro-
prie. Mijloacele de comunicare nonverbală fac parte integrantă
din sistemul de interacțiune și au un rol deosebit de important
pentru „reglementarea procesului acesteia, crearea contactului
psihologic între parteneri, îmbogățirea sensurilor transmise
prin cuvinte, orientarea interpretării textului verbal, exprimarea
emoțiilor și reflectarea înțelegerii situației”.58
Literatura de specialitate a stabilit” indicatorii auto-
nomi” și „indicatorii conecși”59 prin care sunt evidențiate ade-
văratele sentimente sau legați de o anumită activitate. Acești
indicatori sunt o acțiune sau modul în care aceasta este realiza-
tă și depind de frecvența acțiunii în societate.
Cea mai cunoscută taxonomie a mijloacelor de comuni-
care non-verbală se referă la următoarele:60
- expresivitatea facială, aspect al tăcerii care poate releva da-
că un individ este atent, plictisit, prevăzător, iritat, jenat, distrat etc.;
- mișcarea corpului, a cărei „tăcere” poate releva că da-
că mascarea expresiilor faciale se poate deprinde, rar se reușeș-
te să se ascundă semnalele inconștiente, care țin de anumite
mișcări ale corpului;
- limbajul gesturilor ține tot de tăcerile „grăitoare”, mai
multe gesturi fiind de natură convențională, dar se pot înțelege
în mod necesar de elementele unei comunități etnice sau națio-
nale diferite;

57
V.G. Krîsiko, op.cit., p. 65
58
Ibidem, p. 65
59
A se vedea pe larg Peter Collett, Cartea gesturilor, Editura Trei,
București, 2011
60
Nicolae Rotaru, Mihaela Ștefan, op.cit., p. 141
32
 - expresia artistică este „muțenia comunicațională” știut
fiind că melasul ori cromatica, respectiv muzica, pictura, sculptu-
ra și alte forme artistice își trag forța din folosirea simbolurilor
preponderent apartenente ale stării de liniște persuasivă;
- inflexiunile vocii (gemete, suspine, tonuri interogative
etc.) deși „trădează tăcerea”, lăsând la o parte conținutul se-
mantic al cuvintelor, tonul și inflexiunea vocii sunt foarte im-
portante în învățarea și deprinderea unei limbi străine deoarece
contribuie substanțial la conotațiile cuvintelor, iar orice limbă
are propria inflexiune particulară;
- tăcerea propriu-zisă ori profundă este subordonată
maximei potrivit căreia tăcerea semnifică aprobare, chit că
tăcerea poate să semnifice și dezaprobare, indiferență, perple-
xitate, interes etc.
Spre exemplu, ochii trădează tipul de percepere al unei
persoane, chiar dacă mișcarea acestora este mult mai greu de
observat. Mișcarea ochilor se diferențiază prin situațiile în care
o persoană evocă unele amintiri și prin acelea în care” constru-
iește „gânduri noi. Sistemul de reprezentări se evidențiază prin
construcția „vizuală” și „auditivă”, prin amintirea „vizuală”,
„auditivă” și „kinestetică” și prin „discuția cu sine”.
„Un zâmbet dacă nu este susţinut de o privire priete-
noasă, este perceput ca fiind fals, ori ameninţător … Dacă pri-
veşti în jos, sau în altă parte,ascultătorii pot credecă vrei să le
ascunzi ceva … Cu cât priveşti mai mult în ochii ascultătorilor,
cu atât eşti perceput mai prietenos şi mai sigur pe tine”.61
În lucrarea „Psihologie aplicată”, colectivul coordonat
de prof. univ. dr. Anghel Andreescu, prezintă cititorilor câteva
aspecte, să le spunem mai puţin luate în seamă atunci când se
vorbeşte despre limbajul corporal şi importanţa acestuia. Ba
mai mult realizează o inedită clasificare a gesturilor62 pe care
le foloseşte fiinţa umană în diverse ipostaze.

61
Chira Mircea, Ghidul vorbitului în public, Editura Artpress, Timişoara,
2012, p. 99
62
Anghel Andreescu, Psihologie aplicată, Editura Sitech, Craiova, 2012,
pp. 123-125
33
 Astfel regăsim:
a) gesturile făcute cu palma: semnalele nonverbale
transmise de palma omului sunt unele dintre cele mai eficiente
în comunicarea nonverbală – palma întoarsă în sus, gest de
supunere; palmă întoarsă în jos, autoritate;
b) gesturi ale mâinii şi braţelor: frecarea palmelor sem-
nifică afişarea aşteptărilor pozitive; încleştarea mâinilor reflec-
tă o atitudine de frustrare, sau de ostilitate;
c) braţul ca barieră de protecţie: încrucişarea obişnuită a
braţelor exprimă o atitudine defensivă, sau negativă;
d) piciorul ca barieră de protecţie: piciorul aruncat peste
genunchi denotă dorinţă de competiţie, în timp ce picioarele
încrucişate indică atitudinea defensivă;
e) gesturi de curtoazie;
f) gesturi teritoriale şi de posesie;
g) diverse poziţii şi aranjamente adoptate în timpul dis-
cuţiilor, negocierilor: poziţia de colţ de birou ( adoptată de toţi
cei deschişi şi angajaţi în discuţii spontane, fără ascunzişuri);
poziţia de cooperare ( utilizată în momentul în care partenerii
sunt pe aceeaşi lungime de undă); poziţia competitiv-defensivă
(presupune aşezarea vizavi de persoana cu care se discută şi
este utilizată când competiţia este una acerbă, ori când este
vorba despre mustrarea unuia dintre interlocutori); poziţia in-
dependentă (cea mai des întâlnită formă, folosită în locuri pu-
blice, gen parcuri, librării etc, de către oameni care nu au nicio
intenţie de a stabili vreun raport de comunicare).
Interpretarea limbajului trupului reclamă luarea în con-
siderare a individului dar și a situației în care se află. Pentru
descifrarea limbajului nonverbal este nevoie de experiență, ins-
truire și acest sens prin care „se obțin valori de referință pentru
aspectul exterior și modul în care se prezintă o persoană”.63 În
plus, spune Anghel Andreescu în „Psihologia aplicată” 64sunt

63
Hans Michael Klein, Christian Kolb, op.cit., p. 110
64
Anghel Andreescu, coord. op.cit, pp. 122-123
34
importante detaliile legate de context (un gest, o atitudine etc,
nu trebuie tratate şi interpretate izolat ci în directă coroborare
cu detalii independente de voinţa individului: braţele încrucişa-
te pot avea drept cauză vremea friguroasă, ori mediul rece în
care se află subiectul la un moment dat). În aceeaşi măsură
trebuie luate în calcul diferenţele culturale (limbajul corpului
este unul universal, dar cu toate acestea, un gest poate avea o
semnificaţie într-o anumită arie geografică şi o cu totul alta,
diametral opusă, în altă zonă). Nu în ultimul rând nu trebuie
omis aspectul privirii de ansamblu a problemei, situaţie în care,
pentru o interpretare cât mai corectă, un gest trebuie coroborat
cu un ansamblu de, cel puţin trei la număr, alte gesturi.
Comunicarea nonverbală se manifestă printr-o diversitate
de tipuri care sunt interdependente și presupune o serie de coduri
nonverbale care nu apar izolat și care nu operează singur.
Sistemul de coduri nonverbale au „rolul de a acompania
și nuanța semnificațiile cuvintelor și expresiilor, de a le contex-
tualiza și în general de a facilita înțelegerea intențiilor”65 parti-
cipantului în procesul de comunicare.
Comunicarea paraverbală include elemente „precum tim-
brul, viteza, pauzele, volumul, tonul vocii, tăcerile, râsetele, țipe-
tele, suspinele etc.”66 și este intrinsec legată de vorbire, „ace-
lași cuvânt poate dobândi înțelesuri diferite în funcție de pro-
nunția folosită, de intonația, de accentul și de inflexiunile vo-
cii”.67 În funcție de felul cum vorbește o persoană se pot identi-
fica o serie de indicii care pun în evidență dominația,
sumisivitatea, amenințarea, statutul social, siguranța etc.
Diversitatea limbajului non-verbal a preocupat cercetă-
torii în domeniu, îmbogățind literatura de specialitate cu lucrări

65
Simona Ștefănescu, Sociologia comunicării, Editura Cetatea de Scaun,
Târgoviște, 2009, p. 75
66
Robert H. Gass, John S. Seiter, Manual de persuasiune, Editura Polirom,
Iași, 2009, p. 195
67
Simona Ștefănescu, op.cit., p. 126
35
din domeniul psihologiei aplicate. Astfel, comunicarea non-
verbală are mai multe funcții așa după cum sunt evidențiate în
literatura de specialitate:68
- funcția de accentuare/modelare – se referă la pune-
rea în evidență a mesajelor verbale sau a unei anumite părți a
mesajului verbal, la amplificarea sau, dimpotrivă, la diminua-
rea celor spuse;
- funcția de completare/întărire – desemnează faptul
că utilizarea limbajului non-verbal poate adăuga noi semnifica-
ții spuselor;
- funcția de contrazicere – se referă la transmiterea de-
liberată prin canalele non-verbale a unor informații care con-
travin celor transmise verbal;
- funcția de reglaj – se referă la utilizarea unor gesturi
adaptative care reglează derularea interacțiunii dintre două per-
soane;
- funcția de repetiție – desemnează faptul că de multe
ori comunicarea non-verbală repetă ce s-a spus verbal;
- funcția de substituire/înlocuire – se referă la utiliza-
rea unor mesaje non-verbale în locul cuvintelor.

68
Ibidem, p. 130
36
 COMUNICAREA DE MASĂ

Comunicarea de masă a apărut și s-a dezvoltat ca un

nou „câmp” al comunicării și totodată a configurat în altă di-
mensiune procesul social al comunicării. Dacă, în general, în
procesul comunicării se pleacă de la existența unei interacțiuni
între „emițător” și „receptor”, a unei relații de natură interper-
sonală, în cadrul comunicării de masă „nu există o relație dis-
tinctă, analizabilă, între transmițător și receptor iar cadrul de
referință și conceptele utilizate”69 în celelalte forme de comu-
nicare nu mai sunt valabile. Apariția cărții, ziarului, filmului,
televiziunii și internetului, ca mijloace de comunicare în masă
a determinat în timp ca toate acestea să devină „un mediu soci-
al nou, o realitate distinctă, sistemul comunicării de masă, cu
organizare specifică, cu legi și norme particulare”.70 Comuni-
carea de masă s-a conturat ca o formă specifică de comunicare,
presupune un proces mai complex, vizează un public mai mare
cu o anumită nevoie de informație. Astfel, comunicarea de
masă „este o disciplină dinamică, în care generalizările, expli-
cațiile, previziunile sunt supuse revizuirii”.71 Având în vedere
cele două mari forme de comunicare, mediatizată și directă,
comunicarea de masă poate fi apreciată o formă specifică a
comunicării mediatizate. În acest scop se impun câteva clasifi-
cări privind comunicarea directă, comunicarea mediatizată și
comunicarea de masă.
69
Denis McQuail, op.cit., p. 172
70
Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass-media și societatea, Editura
Comunicare.ro, București, 2003, p. 105
71
Apud, M. L. De Fleur, S. Ball Rokeach, Teorii ale comunicării de masă,
Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 152
37
 Comunicarea directă vizează acele situații de comuni-
care în care este necesară prezența în același spațiu fizic a două
sau mai multe persoane, pe când comunicarea mediatizată pre-
supune existența unui suport tehnic cu acces la un anumit des-
tinatar individual sau colectiv. „Privitor doar la marile mass-
media, tradiționale și generaliste (presa scrisă, radioul și televi-
ziunea), comunicarea mediatică constituie ... o componentă
esențială (dar nu și mică) a comunicării mediatizate”.72
Comunicarea de masă vizează un public de masă, gru-
puri mari definite sau nu și este în același timp „indirectă (im-
personală), multiplă (se adresează simultan sau succesiv unui
număr mare de oameni din variate categorii și din diferite spa-
ții geografice), socializată (se desfășoară între elemente care au
caracter social, sunt indivizi umani)”.73
Comunicarea de masă are în principal, următoarele ca-
racteristici:
- diferența fundamentală privind participanții (actorii
sunt adesea colectivități și implicit comportamentul în cauză
este unul colectiv);
- complexitatea determinată de faptul că se desfășoară
la scară mare;
- sunt conectate grupuri organizate de producători cu
colectivități;
- mijloacele de comunicare dobândesc atributul „de
masă”, pentru că sunt astfel destinate reproducerii de masă;
- organizația (instituția) transmițătoare se pune în si-
tuația de a-și cunoaște foarte precis scopurile, audiența, dreptu-
rile și obligațiile, iar receptorii sunt tratați ca un ansamblu, nu
au o percepție de sine colectivă, așteptări organizate;
- relația de comunicare este atipică, asimetrică, nee-
chilibrată;

72
Guy Lochard, Henri Boyer, op.cit., p. 5
73
Apud, Drăgan Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Șansa,
București, 1996, p. 48
38
 - comunicarea presupune existența unei tehnologii
complexe;
- tehnologia de producere și transmitere realizează
comunicarea doar într-o singură direcție;
- comunicarea de masă a dezvoltat (astfel) „studiul au-
dienței”;
- actul de comunicare nu mai conține aspectele și ele-
mentele de negociere;
- în comunicarea de masă, mesajele sunt publice, sub-
iectele sunt din domeniul public.
Specific formei mediate de comunicare este „faptul că
mesajul, ca ansamblu de stimuli semnificanți, este difuzat în ace-
lași timp unui număr virtualmente foarte mare de persoane”.74 În
raport cu caracteristicile enunțate mai sus, comunicarea de masă
îndeplinește în plan social și o serie de funcții, după cum urmează:
- „funcția informativă – privește alimentarea publicu-
lui cu știri sau informații despre evenimentele sociale, afacerile
publice și viața politică;
- funcția interpretativă – se referă la interpretările și
judecățile de valoare la care sunt supuse evenimentele sau fap-
tele cotidiene în difuzarea lor de către mass-media;
- funcția expresivă – din punct de vedere al funcționă-
rii ei, mass-media este un forum în care indivizii sau diversele
grupuri sociale își pot face cunoscute opiniile și câștigă o iden-
titate culturală, politică, socială. Realizarea acestei funcții de-
pinde de măsura în care diversele curente de opinie își găsesc
expresia mediatică;
- funcția critică – se referă la o categorie diversă de
activități mediatice. Este vorba, în primul rând, de rolul tradiți-
onal de „câine de pază” pe care mass-media îl joacă, în numele
opiniei publice, față de sistemul de guvernare a statului, în al
doilea rând, de investigarea sau punerea în lumină a situațiilor
sau aspectelor anormale din viața socială, în al treilea rând,
funcția critică privește confruntarea unor curente diferite de
opinie care se manifestă prin intermediul mass-media;
74
Adela Rogojinaru, op.cit., p. 94
39
 - funcția instructiv-culturalizatoare – se realizează
prin difuzarea de informații, cunoștințe cultural-științifice;
- funcția de liant social – mass-media poate genera un
mecanism de solidaritate socială în caz de calamități naturale,
situații personale deosebite care solicită ajutorul celorlalți
membrii ai societății;
- funcția de divertisment – se referă la modalitățile de
petrecere a timpului liber pe care mass-media le pune la dispo-
ziția publicului”.75
Complexitatea comunicării mediatice, așa după cum se
evidențiază, prezintă un set de caracteristici, independent de
diferențele între diferite media, între formele de organizare
socială și contexte istorice:76
- implică mijloace tehnice și instituționale de produce-
re și difuzare, de unde miza de a exploata comercial inovațiile
tehnice, pentru a face posibil ca formele simbolice să fie pro-
duse și difuzate pe scară largă;
- o dată pătruns în sistemul mass-media, orice mesaj,
cu încărcătură simbolică sau nu, trebuie să se supună și unei
legi a pieței, să se supună unei nevoi de informare, să se adre-
seze unui public, să vină în întâmpinarea unei curiozități;
- instituțiile mediatice operează în exclusivitate în sfe-
ra publică, produsele comunicării de masă fiind disponibile,
teoretic, pentru o pluralitate de destinatari;
- activitatea de selectare și editare este o componentă
esențială în procesul comunicării de masă.
În cadrul comunicării de masă se „presupune un public
nedelimitat, nestructurat, care nu este organizat, este indirectă
din punct de vedere spațio-temporal, este unilaterală fără schim-
bul de roluri între emițător și receptor”77 iar știrile, informații-
le, ficțiunea, divertismentul, spectacolul etc. se înscriu într-un
„set de mesaje repetate și standardizate”.

75
Tran Vasile, Stănciugelu Irina, Teoria comunicării, Editura S.N.S.P.A.,
București, 2001, pp. 131-132
76
Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, op.cit., p. 112
77
Delia Balaban, Comunicare mediatică, Editura Tritonic, București, 2009, p. 13
40
 COMUNICAREA MEDIATICĂ

Comunicarea mediatică este diferită de celelalte forme

de comunicare „non mediatizate” iar ca act de comunicare într-
o situație care presupune un suport tehnologic, strategii de dis-
curs, un anumit context organizațional și necesită și o serie de
reguli pentru ca aceasta să se poată realiza. În cadrul acestei
forme de comunicare „actele de comunicare mediatice sunt
fundamental supradeterminate de constrângerile situațiilor în
care se înscriu”.78
Începând cu secolul al XIX-lea, odată cu revoluția in-
dustrială, comunicarea mediatică dobândește valenţe strategice
pentru ceea ce a însemnat evoluția economică a societății. Așa
se face că a devenit și un „motor” în transformarea mentalități-
lor specifice fiecărui salt în evoluția societății care a impus și
legitimat un sistem de informație. Comunicarea mediatică a
putut astfel să devină indispensabilă și a dobândit valoare co-
mercială și deopotrivă o valoare simbolică.
Perspectiva comercială este evidențiată79 de faptul că
acestei industrii culturale îi corespund importante mize economi-
ce, ce pun bine în lumină mișcările constante de restructurare.
Comunicarea mediatică prin procesul de producere in-
stituționalizată și răspândirea generalizată a produselor/bunuri-
lor simbolice a determinat ca importanța profiturilor să fie de-
pendente de o anumită cultură de val.
Astfel, producția mediatică vizează deopotrivă:
- informația propriu-zisă;

78
Guy Lochard, Henri Boyer, op.cit., p. 14
79
Ibidem, pp. 9-10
41
 - publicitatea;
- produsele de divertisment.
În cadrul comunicării mediatice „informația și publici-
tatea sunt într-adevăr locuri de producție ale discursului.
Sprijinindu-se pe diferite tipuri de materiale semnificative
(limbaj verbal, imagine, coduri ale gesturilor...) discursul in-
formației și discursul publicitar procedează la puneri în scenă
discursive ale fenomenelor ce țin de actualitatea evenimentelor
și imaginarul fictiv”.80 Forma verbală sau vizuală prin care se
construiesc enunțurile informative și publicitare au ca finalitate
formarea la nivelul indivizilor a unor „imagini mentale”. Într-o
astfel de situație creată „simbolul transmite informație, dar și o
convenție, o serie de înțelesuri codate, asupra cărora s-a căzut
de acord; el reunește o serie de trăsături dintre cele mai genera-
le, care fixează un eveniment, o stare de spirit, o emoție, sim-
bolul unifică, asigură transmiterea, compactizarea unor infor-
mații care topesc în ele și dimensiuni afectivo-atitudinale”.81
Instituțiile mass-media au dobândit totodată și rolul de organi-
zare a sistemului de valori și de credințe, care tot mai evident
capătă valențe de norme, în ceea ce înseamnă producerea și
răspândirea formelor simbolice care vizează valorile spirituale,
culturale și a cunoașterii.
Indiferent de contextul social-politic, comunicarea me-
diatică „face obiectul formelor de arbitraj și de regularizare de
către puterea publică, dar și unor tentative de control ale pute-
rilor economice”.82 Astfel, așa au apărut instituții de control
(Consiliul Național al Audiovizualului - România) privind res-
pectarea unor reguli specifice comunicării mediatice. Ca urma-
re a unor constrângeri de natură financiară există tendința ca
marile grupuri transnaționale și multimedia să „înghită” acele
instituții media care sunt afectate financiar.

80
Ibidem, p. 11
81
Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, op.cit., p. 111
82
Guy Lochard, Henri Boyer, op.cit., p. 12
42
 Aspectele de natură comercială au dezvoltat și au impus
tot mai mult aplicarea metodelor de marketing în produsele
mediatice. Este imperios necesar să diferențiem comunicarea
mediatică de comunicarea de masă. „Comunicarea de masă se
realizează prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă,
în vreme ce comunicarea mediatică este mediată în general
prin intermediul media. Cu alte cuvinte comunicarea de masă
este inclusă în comunicarea mediatică.”.83
Evoluția tehnologiei informației și comunicării pune în
dezbatere influențele mass-media, competiția între instituțiile
mediatice. Pe de o parte este reclamată aservirea maselor iar pe
de altă parte este denunțat „idealul comunitar”. Influența mass-
media este tot mai mult pusă în dezbatere asupra comporta-
mentelor de consum și a opiniei publice.

83
Delia Balaban, op.cit., p. 12
43
 COMUNICAREA MEDIATICĂ –
PROCES DE INFLUENȚĂ

Abordând comunicarea ca un proces de interacțiune,

aceasta implică și o componentă de influențare reciprocă. Orga-
nizațiile media, aflate tot mai mult sub o presiune economică în
contextul crizei, au devenit tot mai „dispuse” la compromisuri
ale căror consecințe grave se regăsesc tot mai evident în conți-
nutul editorial prin degradarea continuă. Confruntarea determi-
nată de rating a direcționat tot mai mult produsele mediatice
către rețetele senzaționalului sau chiar către inventarea unor
știri. Fragilizarea relațiilor sociale din cauze economice aduce în
prim plan precum în peisajul mediatic anumiți „actori” puşi să
se orienteze către obținerea influenței politice și economice prin
dimensiunea, identitatea și scopul „produselor” lor mediatice.
Publicul a devenit un consumator tot mai mare de știri, își for-
mează opiniile cu ajutorul televiziunii dar interesant este că are
o părere foarte proastă despre aceasta. În urma prezentării Ra-
portului privind libertatea presei în România pe anul 2011, s-a
constatat că 83% din populația adultă a României se uită zilnic
la televizor, 75% din telespectatori cred că televiziunile sunt
dispuse să difuzeze orice de dragul audienței iar 65% din tele-
spectatori consideră că televiziunea manipulează.
Efectele influenței ca modificări cognitive, efective sau
motivaționale vizează subsistemul psihic. Astfel, atitudinile ca pre-
dispoziții de a reacționa într-un anumit fel se conturează ca „indica-
tor pragmatic asupra comportamentului individual sau de grup”.
Studiile și cercetările în domeniul influenței sociale au
evidențiat că atitudinile „pot fi considerate ca sisteme vectori-

44
al-reglatorii aparținând persoanelor, grupurilor și organizații-
lor, cu funcții de orientare și susținere a acțiunilor și compor-
tamentelor sociale”.84 În acest context caracteristicile atitudini-
lor se pot descrie, după cum urmează:85
- atitudinile evidențiază relațiile selective ale persoa-
nei, grupurilor și organizațiilor cu „obiectele sociale” aparți-
nând mediului extern și intern, selectivitate fundamentată axio-
logic, cognitiv, afectiv și motivațional;
- atitudinile reprezintă veriga de legătură dintre diferi-
tele structuri psihice și psiho-sociale, pe de o parte și acțiune
(comportament), pe de altă parte;
- atitudinile orientează, reglează și susțin consecvența
unui comportament față de un obiect sau situație socială, consti-
tuind „un simbol de consecvență” reacțională față de un obiect
social;
- la nivelul sistemului atitudinal se realizează integrarea
dinamică a unor factori cognitivi, axiologici, afectivi și motivați-
onali, ponderea acestora variind în funcție de unele caracteristici
socio-culturale sau psiho-sociale, individuale sau de grup;
- atitudinile au o orientare bipolară în raport cu obiec-
tul la care se referă: pozitivă – negativă, acceptare – refuz, sus-
ținere – contestare, implicare – dezangajare etc.;
- având un caracter durabil, stabil și integrativ, atitu-
dinile reprezintă structuri centrale, cu o mare relevanță pentru
profilul psihologic al personalității sintalităţii grupurilor și na-
turii intime a organizațiilor.
Produsele mediatice urmăresc printre altele și influența-
rea omului obișnuit, consumator de media, prin declanșarea
unor reflexe condiționate în sensul dat de cel care realizează
produsul mediatic. Dacă ne referim la publicitate, spre exem-
plu, se încearcă să creeze celui care i se adresează o nevoie,
prin utilizarea unor scheme de reflexe condiționate ascunse cu

84
Dumitru Cristea, op.cit., p. 302
85
Ibidem, p. 303
45
abilitate. Sub marca unui caracter informativ, publicitatea ur-
mărește mai mult să frapeze decât să convingă, mai mult să
sugestioneze decât să explice.
Produsele mediatice, speculează intens faptul că nivelul
intelectual al maselor este destul de scăzut și se utilizează în
principal două principii:
- repetiția acelorași sloganuri, imagini, sonorităţi ri-
tualice obsedante, discursuri etc. Care creează o stare de obo-
seală mentală, care este propice supunerii în voința celui ce a
inițiat proiectul respectiv;
- majoritatea consumatorilor de media este înclinată să
creadă în faptele pe care le-ar dori realizate, chiar dacă acestea nu
au la bază nicio motivație reală, ci sunt doar de natură emoțională.
Sunt totuși puțini aceia care au capacitatea de a înțelege
și de a observa ceea ce se întâmplă în comparație cu majorita-
tea, care își formează doar opinii superficiale și temporare. O
anumită iraționalitate predomină la nivelul conștiinței publice.
Influența „promovată” prin intermediul acelor produse
mediatice de genul „actualități” sunt aduse în atenția publicului
ideile dorite și reluate până când rezistența acestuia este învin-
să. Printr-o informație mai mult sau mai puțin tendențioasă se
creează o anumită stare emoțională specifică, se activează
anumite reflexe condiționate. O metodă tot mai des utilizată
este reprezentată de talk-show-uri în care un grup de specialiști
promovează produsul (ideea) sub pretextul dezbaterii, informă-
rii, clasificării etc., prin participarea unor invitați „pro” sau
„contra” și fără a se ajunge la vreo concluzie, deja subiectul a
fost promovat și imprimat telespectatorilor. În concluzie, cea
mai mare parte a produselor mediatice au fost mai întâi valida-
te prin campaniile de sondare a opiniei publice. În realitate
sondajele de opinie măsoară de fapt, rezistența grupurilor țintă
ale publicului față de ceea ce apare la știri iar în raport de acest
barometru se corectează, adaptează și adecvează prin metode
de construcție, reconstrucție și inovare a produselor mediatice.

46
 Dezvoltarea mass-media ca urmare și a noilor tehnolo-
gii determină „un nou cadru pentru abordarea relației dintre
opinia publică și mijloacele de comunicare”.86
Dacă ne raportăm la societatea tehnologică și deopotri-
vă la societatea informațională atunci trebuie să reținem că
excesul de informație este la fel de periculos ca și absența in-
formației. „Propaganda, oricum ar fi ea definită, este strâns
legată de opinia publică, ea reprezentând un răspuns, o încerca-
re de a folosi opinia publică într-un scop sau altul. Orice tip de
propagandă pornește de la și se bazează pe o percepție anume
despre opinia publică și posibilitățile sale de influențare”.87
Prin corelarea a două concepte „societatea de masă” și
„comunicarea de masă” se evidențiază tot mai mult opinia pu-
blică, tot mai preponderentă în societatea globală. Așa după
cum s-a relevat în studiile de specialitate, există trei caracteris-
tici principale ale formării opiniei în aceste societăți:
- prezența unor puternice mijloace instituționale de in-
formare, care suplinesc nevoia de informare cât mai bună și cât
mai fidelă a oamenilor; persoanele particulare nu pot cunoaște
direct situațiile asupra cărora trebuie să se pronunțe, ci numai
prin intermediul acestor mijloace intermediare ...;
- o dată constituită, opinia publică nu se exprimă în
mod spontan... Este nevoie de aceleași mijloace specializate,
care să promoveze opinia, să o facă cunoscută, să o răspân-
dească. Atât în procesul de constituire, cât și în cel de răspân-
dire, mijloacele de comunicare joacă un rol esențial;
- în sfârșit, persoanele care alcătuiesc societățile glo-
bale nu au aceleași raporturi ca în cazul grupurilor, ele au ex-
periențe diferite, abordări diferite, niveluri de cultură diferite.88
Ceea ce este interesant în formarea opiniilor ca element
unificator și favorizant se definește a fi simbolul.

86
Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, op.cit., p. 51
87
Ibidem, p. 52
88
Ibidem, p. 54
47
 În cadrul procesului de influență specific comunicării
mediatice prin utilizarea mijloacelor de comunicare (televiziu-
nea, radioul, presa scrisă) se au în vedre atât tipul mesajului cât
și caracteristicile auditorului: „imaginile vizuale sunt mai faci-
le din punct de vedere intelectual, fiind mai ușor de asimilat
fără un efort deosebit, în timp ce mesajul scris permite o studi-
ere mai atentă, necesară în anumite împrejurări, ceea ce asigură
o mai mare remanenţă a efectelor”.89 Dependența de televiziu-
ne determină ca publicul specific să fie mai” disponibil” influ-
enței ca urmare a forței de sugestie pe care o are imaginea.
Totodată dezvoltarea economică a condus și la dezvoltarea și
expansiunea mijloacelor de comunicare, astfel încât telespecta-
torilor li se atenuează „capacitățile critice” în fața „realismu-
lui” imaginilor transmise și nu în ultimul rând generează o co-
moditate intelectuală prin faptul că se pune la dispoziţie „sub
formă de spectacol-imagine” a unor informații.

89
Dumitru Cristea, op.cit., p. 313
48
 COMUNICAREA MEDIATICĂ
SUB INFLUENȚA ȘI DETERMINAREA
UNUI COMPLEX DE FACTORI

Instituțiile mass-media, prin finalitățile lor de comunicare,

influențare, audiență, interese etc, sunt supuse legilor profitului și
eficienței dar în același timp se află și sub influența” universului”
mass-media legate de interese politice și de comportamentele
publicului. Astfel, industria media din perspectiva scopului, profi-
tului, comunicării și deontologiei se află permanent sub influențe-
le și presiunile sociale și politice, ale audienței (publicului), inves-
titorilor, proprietarilor media, surselor media, grupurilor de presi-
une, administrației, legislației și industriei de publicitate. „Cadrul
legal, politic și economic, baza tehnică în care se dezvoltă comu-
nicarea media, rolul media în societate, organizarea sistemului
media, structura sa, procesele de producție a mesajelor media,
realitatea media, dinamica publicului, structurile și pattern-urile
utilizării media, efectele comunicării mediatice pe termen lung,
mediu sau scurt, efecte la nivel cognitiv, emoțional, la nivel de
atitudini sunt doar câteva dintre întrebările fundamentale la care
cercetătorii din științele comunicării, publicistică și analiză media
caută un răspuns”.90
Dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de comunicare în
masă a produs un impact fascinant asupra „mentalităților și a mo-
dului de viață al oamenilor, supuși astăzi unui bombardament
informațional fără precedent în întreaga istorie a societății”.91
90
Delia Balaban, op.cit., p. 17
91
Mihai Dinu, Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Orizonturi,
Bucuresti, 2007, p. 113
49
Dacă ne referim numai la televiziune, aceasta „a reconfigurat
viața cotidiană, mecanismele de formare a opiniei publice și
comunicarea politică”.92 Luând în considerare funcțiile socio-
culturale ale mass-media (de informare, de interpretare, in-
structiv-culturalizatoare, de liant, de divertisment), efectele
psihologice sunt uneori de neimaginat. Astfel, efectul de „pre-
judecată perceptivă”* constă în „tendința noastră de a vedea o
ierarhie acolo unde nu e vorba decât de o simplă enumerare...
Experimentele psihologice arată că, de exemplu, oamenii sunt
înclinați să valorizeze mai pozitiv o persoană ale cărei trăsături
le sunt prezentate începând cu calitățile decât pe una descrisă
printr-o succesiune de caracteristici ce debutează cu defecte-
le”.93 Un astfel de efect se manifestă în ceea ce presa scrisă
prezintă și în mod deosebit de cea audio-vizuală.
Tendința în mass-media este din ce în ce mai mare pen-
tru „tratarea în termeni de spectacol a tuturor subiectelor”. Po-
tențialul pericol asupra dimensiunii morale este acela „de a
cultiva la receptor o anume detașare estetică în raport cu pro-
blemele grave ale realității, nepercepute în dimensiunile lor
veritabile tocmai din pricina prezentării lor pe coordonatele
spectacolului, modalitate ce tinde să estompeze granițele dintre
realitate și ficțiune”.94
Excesul de informație, vehicularea acesteia prin noile
tehnologii mediatice, competiția specifică domeniului poate
duce comunicarea într-o criză de sens. Altfel spus, „comuni-
căm, dar nu de la suflet la suflet, ci tot mai mult cu imagini,
denumiri și simboluri. Ori asta... dezumanizează. Virtualul
creează realitatea, se joacă cu spațiul și cu timpul”.95
92
Camelia Beciu, Comunicare si discurs mediatic, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 2009, p. 109
* primacy – denumire dată de psihologii americani
93
Mihai Dinu, op.cit., p. 114
94
Ibidem, p. 115
95
Tiberiu Brăilean, Globalizarea. Nenumele nimicului, Editura Institutul
European, Iaşi, 2005, p. 54
50
 Comunicarea mediatică din perspectiva sa, ca practică
socio-discursivă, ia în considerare atât „caracteristici structura-
le” cât și „caracteristici socio-discursive”.
În ceea ce privește caracteristicile structurale se au în
vedere următoarele:
- „comunicarea mediatică de tip „monolog” (publicul-
destinatar nu poate răspunde și dialoga cu instanța mediatică
decât în anumite condiții, instituite sau „puse în scenă” chiar
de către mass-media);
- este mediată de un suport tehnologic (tehnologia nu es-
te doar un „canal” de comunicare; tehnologicul influențează for-
ma mesajului mediatic precum și modalitățile de receptare)”.96
Caracteristicile socio-discursive au în vedere următoa-
rele elemente:
Actorul Mesajul Publicul Cultura
mediatic publică

Organizaţia Cum se construieşte Cum receptează Cum se

Echipa redacţională un discurs media? publicul discursul legitimează
Jurnalistul mediatic? un discurs
mediatic?

Cine este
comunicatorul?

Având în vedere stilul de comunicare pe care îl adoptă

jurnaliștii, publicul căruia i se adresează, orientarea față de
tipul de informație, politica mediatică a organizației, piața me-
diatică, sistemul de reglementare face ca „discursul mediatic să
devină o poziționare față de eveniment, surse și public”. Așa-
dar „orice informație mediatică este în același timp o construc-
ție a realității. Aceasta nu înseamnă că mass-media furnizează

96
Camelia Beciu, op.cit., p. 55
51
publicului o viziune distorsionată asupra faptelor. Informația
este însă plasată într-un unghi de abordare, astfel încât să fie
redată și percepută de către public ca un eveniment – un fapt
care întrerupe ritmul cotidian, are o anumită relevanță pentru
cursul societății și al individului și are o durată temporală”.97
Din perspectiva publicului considerat ca o comunitate spi-
rituală atunci „comunitatea umană trebuie să îndeplinească cel
puțin două condiții: să aibă o viață publică, socială comună... și să
permită dezbaterea publică a temelor de interes general”.98
Impactul mediatic pe care mass-media îl realizează
conferă omului atributul de „martor omniprezent (deși nu di-
rect) la toate evenimentele planetei de importanță pentru el și îl
obișnuiesc ca întreg cursul istoriei vii să treacă pe la pragul
destinului său”.99
Comunicarea prin imagini specifică televiziunii acțio-
nează asupra zonelor inferioare ale psihicului, declanșează
pulsiunile cele mai ascunse, determinând individul să acționeze
instinctual, supunându-l masificării. „O consecință a masifică-
rii ar fi tendința spre pasivitate, individul primește „de-a gata”
clișee, modele, sloganuri, le „ingurgitează” ca și „sugarul” le
aplică inerțial, se complace în lipsă de gândire și se simte bine
când observă împreună cu ceilalți că altcineva și anume instan-
ța televizată „sacrosantă” – micul ecran – gândește în locul său
sau în locul lor”.100

97
Ibidem, p. 56
98
Dona Tudor Constantin, “Implicaţii sociale ale devenirii posibilităţilor de
comunicare”, în Situaţia naţiunilor. Surse de insecuritate, coordonator
Lucian Culda, Editura Licorna, București, 1999, p. 14
99
Ibidem, p. 17
100
Ibidem, p. 18
52