Sunteți pe pagina 1din 40

Comunicare şi relaţii publice

Lecţii de sinteză
Frecvenţă Redusă
Conf. Univ. dr. Mihaela Prună

Prelegerea 1

Perspective de definire a procesului de comunicare

Obiective:
- identificarea sensurilor acordare conceptului de comunicare
- prezentarea caracteristicilor procesului comunicaţional prin raportare la structura acestuia
- prezentarea modelelor de interpretare şi explicare a procesului de comunicare

Concepte cheie:
- comunicare
- capacitate-abilitate
- interes
- informaţie
- comunicare eficientă

Abilităţi şi deprinderi:
- familiarizarea cu terminologia specifică ştiinţelor comunicării
- înţelegerea sensului comunicării şi a beneficiilor pentr viaţa soci-profesională a unei
comunicări eficiente
- dezvoltarea unui comportament social eficient prin utilizarea unor mijloace optime de
comunicare

Bibliografie:
Bernard Dagenais, Campania de relaţii publice, Editura Polirom, Iaşi, 2003
Alex Muchielli, Arta de a comunica, Ed. Polirom, 2005, Iaşi
A. Maslow, Motivation and Personality, New- York, Harper and Brothers, 1954
Duck, Steve, Relaţiile interpersonale, Ed. Polirom, Bucureşti, 2000

Tematică:

I. Paradoxul comunicării umane

Considerată cea mai uzuală activitate a omului, necesitate şi constrângere în acelaşi


timp, comunicarea răspunde nevoii de relaţie şi spiritului gregar al indivizilor. Percepţia
subiectivă asupra acestei activităţi relevă o stăpânire şi folosire corectă a ei.
Paradoxul comunicării constă în:
- faptul că oamenii, în ciuda importanţei pe care o are comunicarea dintre ei, reflectează
din ce în ce mai puţin asupra modului cum ar trebui să decurgă aceasta.

Atenţie:
Comunicarea umană respectă în mod natural filosofia existenţei individului şi tendinţa lui
de a-şi promova interesul personal. Dar ea nu respectă, la fel de natural, filosofia existenţei
comune a indivizilor, a înţelegerii şi armoniei, condiţie fundamentală a unei ordini sociale.

- faptul că omul, fiinţă socială, vede comunicarea doar ca o formă de manifestare a


personalităţii sale şi nu a socialităţii sale. El foloseşte comunicarea doar pentru a-şi atinge
el interesele, fără a urmări acelaşi lucru şi pentru ceilalţi.

Atenţie:
Comunicarea, dacă este un instrument de relaţie, nu trebuie să rupă indivizii unii de alţii ci
să unească indivizii unii cu alţii.

II. Definirea comunicării

Cele mai multe definiţii ale comunicării se leagă de interesul personal; interesul este
considerat fundamental în definirea comunicării.

In sens larg, comunicarea reprezintă un proces prin care un emiţător doreşte să-si facă
acceptat mesajul de către un receptor
. In conţinut mesajul este divers, el reflectând dorinţa de a prezenta, a indica, a demonstra
sau a opina ceva din partea emiţătorului.
Extinzând sensul compcetului de comunicare, putem înţelege prin acesta:
- un schimb de informaţii,
- o relaţie generată de interes,
- o acţiune umană,
- un factor de putere
- un proces de gestionare şi control al informaţiei

Toate definiţiile date comunicării gravitează în jurul conceptelor de interes şi informaţie.

Remarcăm:
O analiză comparativă asupra acestor definiţii scoate în evidenţă faptul că proiecţia unei
definiţii a comunicării se poate face în două feluri. În primul rând vorbim de construcţii
instrumentale – care descriu comunicare prin componentele sale, aşa cum se produce
aceasta. În al doilea rând vorbim de construcţii analitic-investigative – care încearcă să
observe comunicarea dincolo de activitatea strictă de transmitere-receptare.
Atenţie:

În acest curs vom opera cu următoarea definiţie operaţională:

Procesul de comunicare reprezintă capacitatea şi abilitatea unei persoane de a schimba


informaţii în vederea atingerii propriilor sale interese.

Definiţia se bazează pe trei concepte cheie:


a. Capacitate/abilitate.

Achiziţionarea comunicării este un fapt social,


Capacitatea sau abilitatea scoate în evidenţă faptul că există diferenţe notabile între
oameni, în ceea ce înseamnă eficienţa în comunicare. Unii oamenii comunică mai
eficient decât alţii.
Oamenii pot să-şi perfecţioneze strategiile de comunicare pentru a-şi atinge mai
uşor obiectivele.

b. Informaţiile.

Procesul de comunicare operează cu informaţii.


Prin informaţie înţelegem orice date care aduc un plus de cunoaştere privind
procesul comunicării şi aduc elemente de noutate necesare pentru atingerea intereselor.

c. Interesul.

Interesul este „ceva” care direcţionează comportamentul şi conduita oamenilor.


Orice comportament este determinat de un interes (paradigma interesului). Corolarul
acestei paradigme ne atenţionează că oamenii îşi ierarhizează comportamentele în
funcţie de ierarhia unor interese şi va trebui să analizăm întotdeauna comportamentul
celorlalţi plecând de la modul cum ierarhizează propriile interese.

Aplicaţie:

Interpretaţi un act de comunicare plecând de la la analiza Piramidei lui Maslow

III. O definire a comunicării eficiente

Atenţie:
O comunicare în care individul îşi atinge doar interesele personale poate să nu fie
eficientă dacă ne referim la viaţa în comun. Strategia pur individualistă prin care omul
înţelege să comunice, pe termen mediu sau lung, poate fi dăunătoare.

De reţinut:
O comunicare este eficientă atunci când toate persoanele incluse într-un proces de
comunicare îşi ating interesele prin relaţionare.
IV. Tipuri de comunicare

1. Comunicare interioară

De reţinut:

Comunicarea interioară ajută la dezvoltarea personalităţii


Psihanaliza face apel la conceptele de Sine, Eu şi Supraeu pentru explicarea formării
personalităţii pe două niveluri:
- intim: Personalitatea intimă defineşte ceea ce gândim şi simţim

- de relaţie: Personalitatea de relaţie defineşte ceea ce noi facem, este expresia


comportamentului

Atenţie:
Pentru comunicarea convenţională importantă este personalitatea de relaţie

2. Comunicarea interpersonală

În general comunicarea interpersonală este comunicarea directă, faţă în faţă cu o altă


persoană, fiind considerată cea mai uzuală formă de comunicare.

Comunicarea interpersonală structurează relaţiile interpersonale.

Relaţii interpersonale pot fi:


- de putere
- de influenţare
- afective
- relaţii cu ceilalţi

Atenţie:
Prin celălalt înţelegem:
- cei apropiaţi, care formează universul imediat şi cel mediat
- cei îndepărtaţi, cu care dezvoltăm relaţii de profunzime sau de suprafaţă

De reţinut:
Această împărţire a celorlalţi este importantă pentru că individul dezvoltă
strategii comunicaţionale în funcţie de aceste împărţiri, iar implicarea lui în
comunicare depinde, de asemenea, de modul de structurare a celorlalţi. În
viziunea noastră ceilalţi nu sunt o categorie abstractă, ci realităţi concrete,
ierarhizate de individul care comunică, în funcţie de interesele sale.

3. Comunicarea prin mass media

În general, mass-media sunt definite drept organizaţii care folosesc anumite mijloace de
comunicare – în speţă, tiparul, radioul, televiziunea şi, mai nou, internetul – pentru a
comunica cu un număr mare de oameni, la o manieră impersonală, indirectă, cu alte
cuvinte ele se adresează unei audienţe nedefinite.

De reţinut:

Comunicarea mass-media are cel puţin două caracteristici, spune W. Mills, în “The
Elite Power”
1. În primul rând, foarte puţini oameni pot comunica cu un număr mare de oameni
2. În al doilea rând, publicul nu are mijloace efective de a răspunde. Din această cauză
comunicarea massmedia este o comunicare într-un singur sens.

Prelegerea 2

Comunicarea interpersonală

Obiective:
- explicarea sensului comunicării interpersonale
- prezentarea celor mai relevante puncte de vedere teoretice privind mecanismele
comunicării interpersonale
- identificarea şi comentarea sturcturii comunicării
- explicarea sensului comunicării eficiente

Abilităţi şi deprinderi:
- dezvoltarea unor mecanisme de înţelegere şi explicare a atitudinilor şi
comportamentelor celorlalţi
- promovarea unor conduite eficiente în comunicarea interpersonală

Cuvinte cheie:
- comunicare interpersonală
- relaţie interpersonală

Bibliografie:
Fabrice Lacombe, Rezolvarea dificultăţilor de comunicare, Ed. Polirom, 2005
Alex Mucchielli, Arta de a comunica, Ed. Polirom, 2002, Bucureşti
Ion-Ovidiu Pânişoară, Comunicarea eficientă, 2004, Ed. Polirom, Iaşi
A. Maslow, Motivation and Personality, New- York, Harper and Brothers, 1954
I. Relaţiile interpersonale: definiţie, tipologie, trăsături

Comunicarea interpersonală este “tot ceea ce se întâmplă în relaţia cu celălalt”


. (Fabrice Lacombe, Rezolvarea dificultăţilor de comunicare, Ed. Polirom, 2005)
Analizăm relaţia interpersonală ca ca modalitate de conversaţie cu părintele, iubitul,
şeful, colegul sau cu un trecător oarecare. Este importantă această analiză deoarece prin ea
putem descifra mai uşor atitudinile şi comportamentele noastre într-un anume context.

Relaţiile interpersonale sunt un tip de relaţii sociale caracterizate prin faptul că sunt
stabilite numai între persoane şi sunt regizate în măsură semnificativă de logica
necesităţilor umane.

Tipuri de relaţii:
- relaţii îndreptate spre altul (apropiere, adaptare, cooperare),
- relaţii în comparaţie cu altul (concurenţă, opoziţie, diferenţă)
- relaţii împotriva altuia (distrugere, violenţă, agresiune).

De reţinut:
1. Relaţiile interpersonale sunt intersubiective dar nu şi obligatoriu identice. Astfel,
A poate să-l atragă pe B, şi să comunice cu el într-un anume mod, B însă îl poate respinge
sau poate să nu aibă aceeaşi atracţie, promovând un alt tip de comunicare.
2. Relaţiile interumane sunt asimetrice şi promovează asimetria, chiar şi atunci când
este vorba de relaţii cu persoane foarte apropriate de noi. Atât gradul de interes cât şi
capacitatea de a oferi celuilalt, prin reciprocitate, sunt diferite la cei doi parteneri.

Atenţie:
Competenţa socială a oamenilor de a intra în relaţii de comunicare nu determină strict
construirea unor relaţii de comunicare pozitive.

La un nivel general, promovarea unei relaţii interpersonale vizează două categorii


de aptitudini: aptitudini de radiografiere a celuilalt, de etichetare precum şi aptitudini de
poziţionare faţă de el, de manifestare a propriului interes, de recunoaştere din partea
celuilalt. Fie că este vorba despre o relaţie interumană de comunicare pozitivă sau de una
negativă, cele două categorii de aptitudini sunt prezente şi determină comunicarea.

Atenţie:

A trăi într-o relaţie înseamnă deci, în acelaşi timp, a trăi cu explicarea sau
interpretarea continuă şi secvenţială a posibilităţilor schimbătoare, a nu trăi cu finalităţi şi
certitudini neschimbătoare pe care unii oameni se ambiţionează să le găsească.
II. „Ţintele” strategice ale comunicării interpersonale

Comunicarea are ca obiective:


- transmitrea informaţiei
- exercitarea rolului social
- influenţarea
- crearea unei relaţii de afectivitate
- reciprocitatea

III. Elementele procesului de comunicare

Indiferent de complexitatea actului de comunicare şi de modalitatea de transmitere (verbală,


scrisă, nonverbală) putem distinge, în cadrul fiecărui proces următoarele elemente:
Emiţătorul - este persoana care transmite mesajul.
Receptorul - este persoana care primeşte, căreia i se adresează mesajul.

De reţinut:
Analiza receptorului poate include întrebări de genul:
- la cine vreau să ajungă mesajul?
- vor fi receptorii pro sau contra mesajului?
- ce ştiu ei deja despre acest subiect?
- au prejudecăţi? dacă da, care?
- ce motive ar avea să mă asculte sau să nu mă asculte?

Mesajul - este unul din cele mai importante elemente ale procesului de comunicare,
componenta asupra căreia se concentrează întregul act de comunicare.

Atenţie:
Oamenii nu sunt atât de atenţi la ceea ce li se spune, ci mai ales la cum li se spune şi
cine le spune!

Canalele de comunicare sunt traseele pe care circulă mesajele.

După gradul de formalizare acestea pot fi formale şi informale.

De reţinut.
Comunicarea este influenţată de Context, reprezentat de toate elementele interne şi externe
ale actului de comunicare care pot îmbunătăţii sau înrăutăţi comunicarea.

Exerciţiu – care element al comunicării este cel mai important?


Prelegerea 3

Obstacole în comunicarea interpersonală

Obiective:
- identificarea semnalelor care indică abstacole în comunicare
- explicarea sensului de obstacol în comunicare
- aprofundarea structurii comunicării cu aplicabilitate asupra rolului pe care fiecare element
component al procesului îl are în eficientizarea comunicării

Cuvinte cheie:
- obstacol în comunicare
- bruiaj comunicational
- blocaj comunicaţional

Deprinderi şi abilităţi:
- dezvoltarea de abilităţi de radiografiere a obstacolelor în comunicare

Bibliografie:
Fabrice Lacombe, Rezolvarea dificultăţilor de comunicare, Ed. Polirom, 2005
Ion-Ovidiu Pânişoară, Comunicarea eficientă, 2004, Ed. Polirom, Iaşi
Duck, Steve, Relaţiile interpersonale, Ed. Polirom, Bucureşti, 2000

Tematică:

I. Semnale care indică prezenţa unor obstacole în comunicare

În viaţa de zi cu zi, semnele unei comunicări ineficiente sunt destul de uşor de


observat, în special datorită efectelor pe care le produc. Consecinţa imediată a apariţiei
obstacolelor o constituie blocarea comunicării, instaurarea unei incertitudini
comunicaţionale, atitudini de iritare sau o sporire a agresivităţii persoanelor care comunică.

De reţinut:

Principalele semnale pe care le primesc persoanele care comunică şi care ar trebui imediat
remediate, sunt:
- imposibilitatea de a stabili un cod comun între cel care lansează mesajul şi cel care
îl primeşte;
- disponibilităţi reduse de a folosi feedback-ul în timpul formulării unui răspuns;
- stare de iritare sau agresivitate nejustificată din partea celor care comunică;
- comunicarea are loc într-un climat de suspiciune;
- dialogul se transformă în monolog, iniţiat de emiţător sau receptor;
- gesturi inutile care nu sunt întărite verbal;
- schimbarea subiectelor de discuţie fără vreo logică anume;
- cantonarea pe poziţii care nu permit negocieri ulterioare;
- concepţii total diferite despre lume şi viaţă;
- transformăm ascultarea activă într-o simplă auzire;

II. Perspective de interpretare a obstacolelor în comunicare

Reţinem:

A. Sunt autori care împart obstacolele în:


- bariere ce ţin de sistem – la nivelul agenţilor comunicaţionali(emiţător, receptor) sau
legat de contextul comunicării la nivelul canalului de comunicare (deficienţele de
transmisie şi recepţionare a informaţiei; conceptualizarea mesajului în funcţie de situaţie şi
scop; alegerea mijloacelor de comunicare; statutul social al comunicatorilor; limbajul şi
normele grupului)
- bariere ce ţin de proces – rezultatul interacţiunii din interiorul comunicării.

Ovidiu Pânişoară îi citează pe Richard şi Patricia Schmuck, 1992, distingând patru nivele
de comunicare, dintre care trei sunt importante pentru comunicarea interpersonală, la
nivelul căreia se manifestă asemenea bariere:
- în primul rând, este vorba de mesajul adus în atenţie de către comunicarea verbală şi
nonverbală, atunci când cele două nu concordă
- în al doilea rând, este vorba de intenţiile manifeste şi ascunse ale partenerilor
comunicaţionali, cu cât diferenţa dintre ce comunicatorii afirmă în interiorul relaţiei lor de
comunicare şi ce urmăresc într-adevăr este mai mare, cu atât comunicare va deveni mai
puţin eficientă
- în al treilea rând, vorbim de latura acţional-emoţională a activităţilor de comunicare, orice
comunicare cuprinde şi o dimensiune afectivă

B. Baron şi Byrne, 1987, consideră că există mai multe posibile surse ale construirii
stereotipurilor ca bariere într-o comunicare eficientă:
- avem tendinţa de a ignora situaţia şi a aprecia acţiunea în sine a unei persoane, fără
a o integra într-un context.
- efectul de blamare
- - prejudecata autoservită
-
C. Torrington şi Hall, 1991, identifică în cercetările lor cinci bariere comunicaţionale
considerate cele mai importante:
- bariere în trimiterea mesajului, la nivelul emiţătorului
- bariere la nivelul receptării
- bariere de înţelegere
- bariere de acceptare
- barierele acţiunii.
D. Potrivit lui Steers, 1988, există cinci bariere importante care pot fi cercetate în cadrul
procesului de comunicare. Acestea sunt:
- distorsiunea
- omisiunea
- supraîncărcarea
- sincronizarea
- acceptanţa

III. Bruiaje şi blocaje în comunicarea interpersonală

Obstacolele din comunicare pot fi împărţite în două categorii:


- bruiaje, obstacole ale tuturor indivizilor,
- blocaje, obstacole ale individului

Bruiajele şi deficienţele omeneşti în comunicare

În mod natural, oamenii nu sunt predispuşi spre o comunicare eficientă.

Atenţie:

Oamenii îşi urmăresc în comunicare în primul rând propriul interes şi sunt interesaţi mai
puţin de trebuinţele celorlalţi.

Bruiajele în comunicare pot fi indentificate prin:

- suntem tentaţi să presupunem că oamenii se vor comporta asemănător în situaţii


asemănătoare.
- există tendinţa de a-i îngrădi pe cei din jurul nostru în categorii stereotipe: buni, răi,
deştepţi, incompetenţi, etc.
- prima impresie deformează judecăţile ulterioare transformându-le în prejudecăţi.
- simpatia noastră faţă de alţii creşte sau scade în măsură în care descoperim sau nu
trăsături, preferinţe comune.

De reţinut:

Oamenii au tendinţa de a ierta multe lucruri, chiar nejustificat, persoanelor considerate


simpatice.

- instinctiv, noi folosim propriile repere şi concepţii în judecarea altora, convinşi că


adevărul şi dreptatea ne aparţin.

De reţinut!
Bruiajele sunt obstacole ce ţin de existenţa umană. Ele nu sunt văzute de oameni ca
fiind neapărat rele, ineficiente. Se constituie în obstacole prin implicaţiile pe care le au în
procesul de comunicare.

Blocaje în comunicare şi atitudini individuale

Principalele blocaje care intervin în comunicare sunt:


- modalitatea de percepţie
- concluziile grăbite
- lipsa de cunoaştere
- lipsa de interes
- motive, trebuinţe
- imaginea despre interlocutor

Atenţie:

Din perspective practiv-aplicativă a acestui curs, listarea obstacolelor, înţelegerea lor şi a


limitelor pe care ele le conţin este oportună pentru a eficientiza în mod direct actul de
comunicare. Vă rămâne vouă sarcina de a identifica cele mai importante obstacole care apar
în propriile procese de comunicare şi de a vă forma abilităţi şi deprinderi adecvate pentru
depăşirea lor.

Prelegerea 4

Comunicarea verbală

Obiective:
- explicarea sensului şi structurii comunicării verbale
- prezentarea implicaţiilor personalităţii asupra dinamicii comunicării verbale

Cuvinte cheie:
- comunicare verbală
- rol social
- personalitate

Deprinderi şi abilităţi:
- determinarea potenţialului personal nativ privind folosirea eficientă a comunicării
- descoperirea calităţilor personale care pot facilita o comunicare verbală optimă

Bibliografie
Fabrice Lacombe, Rezolvarea dificultăţilor de comunicare, Ed. Polirom, 2005
Alex Mucchielli, Arta de a comunica, Ed. Polirom, 2002, Bucureşti
Ion-Ovidiu Pânişoară, Comunicarea eficientă, 2004, Ed. Polirom, Iaşi
Duck, Steve, Relaţiile interpersonale, Ed. Polirom, Bucureşti, 2000

Tematică:

I. Particularităţile comunicării verbale

Comunicarea verbală este comunicarea care se realizează prin limbaj.

Reţineţi:

Analizarea comunicării verbale implică capacităţile generale de vorbire, în care sunt incluse
dimensiunile şi caracteristicile personalităţii precum şi calităţile vocale.

II. Dimensiunile şi convingerile personalităţii - principalele caracteristici ale acesteia


necesare comunicării

Personalitatea este modul unic, în care fiecare dintre noi reacţionează în contact cu
lumea, ca rezultat al percepţiei noastre, al experienţelor, motivaţiei, atitudinilor

Principalele dimensiuni ale sistemului de personalitate sunt:


Extroversiunea/ Introversiunea – reprezintă gradul în care cineva este sociabil în
opoziţie cu cel care este timid.
Stabilitatea emoţională – este măsura în care o persoană are un nivel
corespunzător de control emoţional.
Simpatizarea – măsura în care o persoană reuşeşte să fie în ochii celorlalţi
prietenoasă şi abordabilă.
Conştiinciozitatea – gradul în care o persoană este responsabilă şi ghidată de o
anumită etică/morală.
Deschiderea la nou – măsura în care o persoană gândeşte flexibil şi este receptivă
la idei noi.

Reţineţi:
Psihologii împart cele cinci dimensiuni în două mari grupe:
- o primă grupă cuprinde acele dimensiuni care sunt date prin naştere, corecţia lor în timpul
vieţii fiind nesemnificativă. Ne referim la extroversiune şi stabilitatea emoţională. Ambele
sunt legate de procesele metabolice fundamentale, excitaţia şi inhibiţia, şi de reacţiile
fiziologice aferente;
- a doua grupă vizează dimensiunile care sunt învăţate, prin socializare, în timpul vieţii prin
relaţionarea cotidiană dintre indivizi.

Convingerile stau la baza comportamentului.


Reţineţi :

Convingerile sunt anumite „adevăruri” subiective, sub forma percepţiilor, care


determină comportamentul cotidian al unui individ, fiind în acelaşi timp difuzate
către ceilalţi, cu scopul de a le influenţa comportamentul şi a-i determina să se
conformeze.

Cele mai importante convingeri:

Controlul comportamentului – se realizează de ceilalţi, control direct, sau de către


individ, autocontrol.
Adaptabilitatea – măsura în care oamenii observă şi îşi reglează comportamentul în cadrul
relaţiilor cu alţii.
Încrederea în propria persoană. Ea reprezintă gradul în care o persoană se autoevaluează
pozitiv.

Atenţie:
Modul în care dimensiunile personalităţii şi convingerile associate lor se structurează,
determină anumite caracteristici ale propriei noastre personalităţi care sunt importante
pentru comunicare.

III. Calităţile vocale.

Problema calităţilor vocale se referă la:


- înălţimea şi intensitatea vocii, are un impact deosebit de mare pentru ascultător.
- volumul vocii, trebuie corelat cu contextul şi spaţiul în care are loc dialogul.
- dicţia şi accentul, au darul de a limpezii şi a face mai clar mesajul.
- viteza de vorbire, este esenţială pentru a se stabili un ritm al dialogului.
- pauza, ne dă răgazul să ne regăsim respiratia iar auditoriul sa ne culeaga ideile.

Prelegerea 5

Comunicarea scrisă

Obiective:
- explicarea rolului şi importanţei comunicării scrise
- interpretarea eficientă a unui text scris

Abilităţi şi deprinderi:
- dezvoltarea capacităţilor de comunicare în scris
- asimilarea unor metode eficiente de lectură

Cuvinte cheie:
- comunicarea scrisă
- Lectura eficientă
- câmp de recunoaştere
- regresie

Bibliografie:
Andra Şerbănescu, Cum se scrie un text, Ed. Polirom, 2005, Iaşi
Nicki Stanton, Comunicarea, Societatea Ştiinţă şi Tehnică SA, Bucureşti, 1996

Tematică:

I. Particularităţi

Comunicarea scrisă. este utilizată în proporţie ridicată mai ales în cadrul


organizaţiei
Specialişti vorbesc despre aşa-numitul “mit al hârtiei”. Studii efectuate arată că
75% din documentele care circulă într-o organizaţie sunt adresate unei singure persoane,
10% vizează două persoane şi doar 6% sunt destinate unui număr de trei sau mai multe
persoane.

Reţineţi:

Problemele majore cu care ne confruntăm în scriere sunt legate de claritatea,


concizia şi completitudinea materialului scris.

Mesajul scris trebuie să fie uşor de citit.

Atenţie:
- limbajul şi formularea trebuie să respecte nivelul cititorului din punctul de vedere
al profesiunii şi ca grad de familiaritate cu subiectul.
Limbajul să fie simplu şi nepretenţios, folosiţi jargonul profesional numai dacă
cititorul lucrează în acelaşi domeniu cu dumneavoastră;
- construcţia propoziţiilor (lungime, sintaxa) trebuie să sprijine mesajul în ceea ce priveşte
gradul de complexitate şi de abstractizare a materialului;
- divizaţi pagina în paragrafe, fiecare dintre ele conţinând o singură idee. Plasaţi propoziţia
subiect la începutul paragrafului. Paragrafele să nu fie mai lungi de 4-5 propoziţii;
- asiguraţi ghidarea cititorului pe parcursul textului prin prezenţa unui schelet logic al
textului sau prin cuvinte semnal. Cuvintele semnal sunt: de încetinire- avertizează cititorul
că trebuie să încetinească lectura deoarece se schimbă ideea - totuşi, de altfel, încă, dar, în
pofida faptului ca, cu toate acestea, mai de grabă; de continuare- avertizează că se va
continua în acelaşi mod - tot astfel, de asemenea, în plus, şi, mai mult, asemănător, mai des,
mai mult decât atât, în mod similar; de recapitulare- semnalizează un sumar sau o concluzie
- tact, conştientizarea poziţiei ierarhice şi adoptarea tonului potrivit în ceea ce priveşte
politeţea, argumentaţia, tonul - cum să-i spun şefului/profesorului/chiar şi părintelui că nu
are dreptate şi greşeşte. De obicei comunicările delicate trebuie iniţiate printr-o comunicare
orală;
-nivelul de detaliu se referă la nevoia de a furniza suficiente detalii pentru acoperirea
subiectului şi justificarea concluziilor, dar nu prea multe pentru a nu consuma inutil timpul
şefului;
- exprimarea unor opinii, trebuie făcută în aşa fel încât să fie foarte clar unde se termină
faptele şi unde încep opiniile; în general şeful preferă să tragă propriile concluzii. Opiniile
trebuie să rezulte din cercetare şi fapte, nu să fie doar afirmate. Fiţi precauţi cu
recomandările pe care le faceţi, dacă acestea nu v-au fost solicitate;
- atitudinea adoptată - atitudinile de servilism, de teamă în faţa puterii, de apărare, sau, pur
şi simplu, de frică pot conduce la un ton de nesiguranţă sau de exagerare.

Reţineţi:
Ca o concluzie, regula de bază a comunicării scrise eficiente este: ”spuneţi cititorului, clar
şi simplu, ceea ce vrea să ştie”.

II. Raportarea la un text scris – cum citim?

În medie, un adult citeşte cu o viteză de 200-300 cuvinte pe minut (cv/m), dar există
persoane care ajung la 600 cv/m sau, cum a fost, de exemplu, J.F.Kenedy, care reuşea să
atingă performanţa de 1000 cv/m.
Şi cel mai rapid cititor poate fi influenţat de factori cum ar fi:

o Complexitatea materialului;
o Stilul autorului;
o Corpul de literă greu de citit;
o Aşezarea în pagină dificilă sau defectuoasă (de exemplu, o coloană de
revistă tiparită comasat, aglomerat, înghesuit, care oboseşte ochiul);
o Cuvinte sau expresii necunoscute sau nefamiliare.

III. Gestionarea cititului – deprinderi de citire eficientă

Perfectionarea vitezei de citire este dată, în principal de creşterea medie a vitezei de citire
folosită.
.
Multe persoane citesc ineficient din cauza mişcărilor oculare greşite, fapt de care
nici nu sunt conştiente. În procesul de citire ochii se opresc pentru a cuprinde câte un
cuvânt sau câte o frază, după care se vor mişca mai departe. Aceste opriri sunt denumite
"fixaţii".
S-a ajuns la concluzia că fiecare fixaţie durează între 0,25-1,5 secunde(intervalul de
timp este foarte diferit de la un cercetător la altul, de aceea am optat pentru limita minimă şi
cea maximă). La fiecare fixaţie ochiul citeşte câte un cuvânt sau poate mai multe. Numărul
de cuvinte pe care un individ le poate focaliza sau le poate reţine este denumit "câmp de
recunoaştere".
Cititorii lenţi au tendinţa de a utiliza un mare număr de fixaţii întrucât au un câmp de
recunoaştere redus. Totodată au şi alte obiceiuri asociate mişcărilor oculare ce influenţează
activitatea cerebrală din timpul cititului. Regresia este tendinţa de "întoarcere înapoi" în
timpul cititului. Cititorii lenţi, cei care au obiceiul de a se focaliza pe fiecare cuvânt
întâmpină mari greutăţi în ceea ce priveşte reţinerea înţelesului frazei.
Cu alte cuvinte, creierul este foarte uşor de atras să alunece spre ceea ce numim
"reverie" sau "gânditul la altceva".

IV. Tehnici eficiente de lectură

Vă propunem spre analiză trei modalităţi prin care textul poate fi “pregătit”:
- scanare,
- apreciere
- alunecare.

Scanarea este o metoda de lectură care oferă o imagine de ansamblu asupra materialului
înainte de a-l citi cu atenţie, astfel încât să-i poţi aprecia valoarea şi să-ţi faci o idee pentru
ca atunci când îl citeşti să ştii ce efort va trebui să depui.
Aprecierea permite determinarea importanţei materialului şi introducerea lui într-una din
următoarele categorii:

 esenţial – trebuie citit cu maximă atenţie;


 folositor – trebuie citit în momentul când dispuneţi de timp, după ce aţi citit
materialele esenţiale;
 irelevant – în acest caz materialul nu prezintă interes pentru manager.

Alunecarea este o tehnică a lecturii, un gen de citire rapidă "par excellence" în care
parcurgi totul în cea mai mare viteză posibilă, obţinând un fel de "rezumat lărgit" şi
ignorând detaliile.

Reţineţi :

Reguli ale "alunecării":

1. Citiţi primul paragraf al capitolului


2. Citiţi prima frază – doar prima – din fiecare subsecvenţă a paragrafurilor
3. În mod natural, când sunt luate la rând, fiecare primă frază a unor paragrafe
consecutive, vor trebui să urmeze logic, una alteia. Dacă nu se intampla aşa,
încercaţi cu ultima frază a paragrafului care-l parcurgeţi; dacă nu merge, mergeţi la
prima frază din paragraful următor
4. Aproape de final, citiţi ultimele două-trei paragrafe complet, cu o viteză mai redusă

Aplicaţie: Lectura eficientă prin metoda SQ3R

Metoda de lectura SQ3R este organizată pe cinci etape:


Selectaţi (select) – dacă trebuie citită doar o anumită secţiune a documentului, se scanează
cuprinsul sau indexul pentru a găsi referinţele specifice subiectului interesante pentru
individ. Dacă trebuie citit tot materialul se poate selecta folosindu-se metoda alunecării.
Întrebati (Question) - când citiţi, este bine să vă gandiţi tot timpul la ceea ce citiţi –
concentrându-vă asupra textului (pentru a nu fi asemenea unui "burete" care "trage"
informaţiile într-un mod pasiv). Întrebaţi-vă singuri despre cele citite, asemenea
chestionării unui partener de dialog: (Despre ce este vorba?, Reprezintă ceea ce caut?, La ce
pot să mă aştept?, Sunt de acord cu ele? etc.). O astfel de participare activă în procesul
citirii vă va ajuta să înţelegeţi şi să reţineţi ceea ce citiţi.
Citiţi (Read) – când aţi început lectura veţi căuta să vă confirmaţi ideile principale găsite
în fiecare secţiune sau paragraf. Veţi căuta acum demonstraţiile, exemplele, ilustrările pe
care le-aţi ignorat pe timpul selecţiei. La prima lectură nu luaţi notiţe – vă va rupe
continuitatea în gţndire şi vă va strica antrenamentul. Probabil veţi sfârşi prin a copia citate
interminabile.
Dacă ceea ce citiţi este destul de complex, este mai bine să citiţi totul de două ori în mod
rapid, decât o singură dată şi încet. La a doua lectură puteţi sublinia ideile principale sau
demonstrabile – dacă doriţi şi bineînţeles, dacă este cartea dumneavoastră, dar încă nu luaţi
notiţe.
Reamintiţi-vă (Recall) – Vă puteţi lua notite, dar nu prin copiere. Trebuie să vă străduiţi
încercând o împrospătare a celor citite, pentru a fi mai atent şi mai profund. Nimic nu
limpezeşte mintea ca un test.
Dacă reţinerea a ceea ce a-ţi citit este o problemă pentru dvs., atunci este bine să stiţi că
este cea mai importantă problemă – nu vă puteţi permite să treceţi peste ea. Dacă, în schimb
o să vi se pară uşor, atunci n-o să vă ia prea mult timp.
Verificaţi (Review) – etapa finală, şansa de a verifica dacă a-ţi omis ceva important, dacă
a-ţi căpătat răspunsuri la toate întrebările, dacă sunteţi în stare să vă amintiţi şi relata cele
mai importante idei sau demonstraţii, fără să omiteţi ceva.

Prelegerea 6

Comunicarea nonverbală

Obiective:
- explicarea rolului comunicării nonverbale în eficientizarea comportamentului de
relaţie
- prezentarea ţi definirea elementelor prin care înţelegem sensul comunicării
nonverbale
- asimilarea unor tehnici de identificare şi acordarea a unui sens corect elementelor de
comunicare nonverbală

Deprinderi şi abilităţi:
- dezvoltarea de abilităţi de radiografiere a elementelor de comunicare nonverbală
- utilizarea eficientă a comunicării nonverbale

Cuvinte cheie:
- comunicare nonverbală
- limbajul trupului

Bibliografie:
Horst Ruckle, Limbajul corpului pentru manageri, Ed. Tehnică, Bucureştim,1999
Milton Cameron, Comunicarea prin gesturi şi atitudini, Ed. Polirom, 2005, Iaşi
Vera Birkenbihl, Antrenamentul comunicării sau arta de a ne înţelege1998, Ed.
Gemmapres, Bucureşti

Tematică:
I. Generalităţi despre comunicarea nonverbală

Expresia feţei, gesturile noastre, postura şi hainele transmit mesaje cu mult


înainte ca noi să vorbim.
Comunicarea nonverbală este cea pprin limbajul trupului.

De remarcat:

Cei care au studiat limbajul nonverbal au demonstrat ca doar 7 % din comunicare


are loc prin cuvinte restul fiind comunicare nonverbală (38% paralimbaj - intonaţia şi
inflexiunile vocii şi 55% alte elemente nonverbale - expresia feţei, gesturile şi postura
corpului.

Reţineţi:

Comunicarea nonverbală scapă controlului conştient, fiind în mare măsură involuntară şi,
de aceea, greu de ascuns sau “falsificat”. Ea este generată de anumite reacţii fiziologice din
organism, ce scapă controlului conştient.

Limbajul corpului contribuie la comunicare prin:


- expresia fetei,
- mişcarea corpului (gesturi),
- forma şi poziţia corpului,
- aspectul general şi comunicarea tactilă.
II. Comportament şi comunicare nonverbală

Comportamentul este reacţia totală: fiziologică, psihologică şi relaţională, a unei


persoane ca răspuns la o problemă generată de un stimul.

În categoria largă a manifestărilor comportamentale, specialiştii disting aşanumitul


comportament care răneşte ce are implicaţii directe asupra comunicării în general şi a
comunicării nonverbale în special.
Următoarele manifestări comportamentale sunt incluse în categoria comportamentelor care
rănesc:
- un mod de comportare abia schiţat, care astfel arată dezinteres şi ignoranţă;
- semnale rare de confirmare şi o evitare a privirii interlocutorului care duc la o tăiere
a contactului cu ceălalt;
- ignorarea mâinii întinse pentru salut;
- derâderea, însoţită de alte semnale de respingere care indică că declaraţiile celuilalt
sunt ridicole şi dăunătoare;
- privirea repetată a ceasului, care indică plictiseală şi dezinteres pentru partenerul de
discuţie;
- a bate cu degetele de la mâini, ceea ce indică nerăbdare;
- mişcarea repetată a piciorelor, ceea ce indică intenţia de a pleca, semn clar al
dorinţei de a întrerupe discuţia;
- ducerea capului pe spate, ridicarea nasului şi o privire de sus în jos, care indică o
depreciere a argumentelor interlocutorului;
- râsul artificial sau forţat, râsul cu o jumătate a gurii care indică intenţia de a-l şicana
pe interlocutor;
- comportament manifestat prin laude şi complimente verbale şi nonverbale care
jigneşte interlocutorul pentru că emiţătorul acestor semnale îşi imaginează că cel
căruia îi sunt adresate nu observă artificialitatea lor.

III. Distanţa şi comunicarea nonverbală

Observaţiile conform cărora omul păstrează o anumită distanţă faţă de ceilalţi,


invadarea acesteia generând anumite manifestări psihocomportamentale a condus la
elaborarea legii distanţelor zonale.

Principalele zone descrise de teoria distanţelor zonale sunt:

Zona intimă – 15-46 cm (distanţele sunt relative, am optat pentru cele care sunt
promovate de cei mai mulţi teoreticieni)
- nimeni nu poate pătrunde fără autorizare din partea persoanei

Zona personală – 46-122 cm.


- este distanţa pe care o marcăm faţă de alţii la întâlniri oficiale, cerfemonii, întâlniri
prieteneşti
- spaţiul care se cuvine să îl lăsăm între noi şi ceilalţi atunci când ne aflăm în
societate
- în acest spaţiu intră oamenii cu care împărţim câte un pic din viaţa de zi cu zi
- chiar şi faţă de persoanele foarte apropriate, când ne aflăm în societate trebuie să
păstrăm această distanţă

Zona socială 122-360 cm


- distanţa pe care o păstrăm faţă de necunoscuţi, vânzători, oamenii care oferă servicii
etc

Zona publică peste 360 cm


- distanţa care se păstrează faţă de grupuri şi mulţimi

IV. Principalele modalităţi de comunicare nonverbală şi ce anume indică ele?

Analizăm semnificaţia urmtoarelor elemente pentru comunicare:


Faţa, Ochii, Privirea, Zâmbetul, Râsul, Capul

Prelegerea 7

Modalităţi de eficientizare a comunicării

Obiective:
- explicarea sensurilor sintagmei comunicare eficientă
- prezentarea celor mai relevante şi utilizate metode de eficientizare a comunicării

Deprinderi şi abilităţi:
- utilizarea metodelor standardizate de eficientizare în comunicare
- adaptarea comportamentului individual la contextul şi caratceristicile comunicării

Cuvinte cheie:
- comunicare eficientă
- ascultare activă
- agresivitate
- feedback

Bibliografie:
Fabrice Lacombe, 2002 Rezolvarea dificultăţilor de comunicare, Ed. Polirom, Iaşi
Andre de Peretti, Jean Andre Legrand, Jean Boniface, Tehnici de comunicare, Ed.
Polirom, 2001, Iaşi
Ion-Ovidiu Pânişoară, Comunicarea eficientă, 2004, Ed. Polirom, Iaşi
Tematică:
I. Generalităţi

Comunicarea eficientă este acel tip de comunicare în care toate persoanele care comunică
îşi ating interesele aşa cum vor ele.
Construirea unei relaţii pozitive, bazate pe respect şi consideraţie, deschiderea faţă de
ceilalţi, solidaritatea cu ei sunt mecanisme care îi pot ajuta să-şi rezolve şi ei interesele.

Reţineţi:
Fabrice Lacombe consideră că un comunicator trebuie să îşi dezvolte anumite abilităţi şi
capacităţi pentru a fi în stare să comunice eficient. Dintre aceste abilităţi, cele mai
importante sunt:
- înţelegerea mesajelor altora şi a propriilor mesaje;
- flexibilitatea comportamentală;
- fixarea clară a unor obiective;
- dezvoltarea unei atitudini deschise;
- autolimitarea puterii;
- autorecunoaştere şi recunoaştere pozitivă.

II. Cum putem comunica mai bine?

2.1. Modelul lui Johari


Unii specialişti consideră că orice persoană construieşte mental mai multe zone în care
adună informaţie despre sine şi lumea din jur. Acestea sunt:
- zona deschisă - conţine informaţiile pe care le împărtăşim în comun cu
interlocutorul, ca de exemplu, tot ceea ce am discutat împreună, amintirile comune,
cunoştinţele şi ideile comune;
- zona ascunsă - conţine informaţiile care nu dorim să le cunoască alţii.
- zona oarbă - conţine sentimente şi trăsături pe care nu le recunoaştem ca fiind ale
noastre, nu le considerăm ca făcând parte din noi, nu admitem că simţim sau suntem aşa.
- zona necunoscută - conţine sentimente, tendinţe şi impulsuri puternic reprimate,
talente şi potenţiale complet necunoscute, reacţii comportamentale care apar doar în situaţii
critice, deosebite.

2.2. Ascultarea eficientă


Ascultarea se traduce prin ceea ce facem cu ceea ce auzim, ea este dificilă şi cere o
participare activă.

Reţinem:
Adesea remarcăm cum unele “obiceiuri” pe care oamenii le dobândesc involuntar afectează
ascultarea.
Exemple:
- anticiparea a ceea ce vorbitorul vrea să spună şi terminarea propoziţiilor în locul lui;
- întreruperea repetată şi nejustificată a vorbitorului; privirea în altă parte (pe fereastră, în
tavan, la obiecte, la îmbrăcămintea vorbitorului etc.) sau alte preocupări;
- poziţia necorespunzătoare (excesiv de relaxată, aşezarea laterală faţă de vorbitor etc.);
- comportamente nonverbale denotând nerăbdare sau plictiseală (ticuri nervoase, mişcări
necontrolate, verificarea ceasului etc.) sau monologul interior;
- mimarea atenţiei pe fondul unei detaşări totale;
- intervenţii verbale necorelate sau doar tangenţiale mesajului.

Abilitatea de a asculta eficient nu este un dar înnăscut ci o deprindere. Vă trebuie


ceva timp şi ambiţie, dar, pentru a comunica verbal sau nonverbal eficient, nu uitaţi
că trebuie să ascultaţi eficient.

2.3. Folosirea feedback-ului


Feedback-ul se referă la reacţia pe care o are receptorul la un mesaj şi pe care o
transmite emiţătorului. Feedback-ul este un mecanism prin care emiţătorul cunoaşte modul
în care a fost transmis mesajul, deoarece dacă emiţătorul explică ceva receptorului şi acesta
nu îl înţelege sau îl înţelege greşit, atunci vina este a emiţătorului.

Atenţie:
- feedback-ul ar trebui să se bazeze pe încrederea dintre emiţător şi receptor;
- fedback-ul trebuie să fie mai degrabă specific decât general;
- el trebuie oferit la momentul oportun, atunci când receptorul pare pregătit să-l
primescă;
- feedback-ul trebuie verificat cu privire la ceea ce receptorului i se pare a fi valid;
- feedback-ul trebuie să includă acele lucruri pe care receptorul le poate face sau
înţelege, feedback-ul lămureşte şi nu creează o altă confuzie.

Caracteristicile unui feedback pozitiv:


- feedback-ul trebuie să fie descriptiv şi nu evaluativ;
- feedback-ul trebuie să fie concret, direct şi clar;
- trebuie furnizat la momentul oportun;
- utilitatea maximă apare atunci când este solicitat;
- trebuie să ia în considerare nevoile celor doi comunicatori şi să fie exprimat în
termeni relevanţi pentru cel care îl primeşte ;
- feedback-ul trebuie să redea adevăratele sentimente sau judecăţi referitoare la
comportamentele în discuţie;

2.4. Gestionarea agresivităţii în comunicare


Agresivitatea este tendinţa de a ataca.
Definit din latinescul agresio, termenul desemnează un comportament verbal sau acţional
prin excelenţă ofensiv, orientat spre umilirea, minimalizarea sau chiar suprimarea fizică a
celorlalţi.

Reţinem:
Agresivitatea este determinată, în primul rând, de promovarea relaţiilor interpersonale
negative, care permit manifestarea ei.

Tpuri de agresivitate în comunicare:


- agresivitate pozitivă sau socialmente necesară
- agresivitate negativă sau de surplus.

2.5. Obţinea acordului prin convingere


Convingerea este o cale persuasivă prin care interlocutorul recunoaşte că
argumentele şi soluţiile dvs. sunt bune şi pentru el şi este gata să le folosească din proprie
iniţiativă.
Arta de a convinge, ia în considerare:
- analiza gradului de implicare a auditoriului
- folosirea credibilităţii
- construirea unei baze comune
- repetare şi accentuare,
- folosirea emoţiilor

Prelegerea 8
Comunicarea organizaţională

Obiective:
- identificarea rolului organizaţiei în viaţa individului
- explicarea termenului de organizaţie
. prezentarea specificului comunicării în organizaţii

Deprinderi şi abilităţi:
- eficientizarea comportamentului organizaţional
- promovarea unei conduite adecvate în relaţiile sociale formale
- folosirea metodelor adecvate de comunicare în spaţiul organizaţional
- identificarea stilurilor manageriale

Cuvinte cheie:
- organizaţie
- comportament organizaţional
- relaţie socială formală
- comunicarea organizaţională
- comunicare managerială

Bibliografie:
Rodica şi Dan Cândea, Comunicarea managerială, 1996, Ed. Expert, Bucureşti
Mielu Zlate, Tratat de psihologie organizaţional-managerială, 2004,Ed. Polirom, Iaşi
Mihaela Vlăsceanu, Organizaţii şi comportament organizaţional, Ed. Polirom, 2003,
Iaşi
Mihaela Vlăsceanu, Psihosociologia organizaţiei şi conducerii, Ed. Paideia, 1993

Tematică:

I. De ce sunt importante organizaţiile pentru indivizi?

Motivaţie:
- Remarcat faptul că o mare parte din viaţa noastră este petrecută în organizaţii,
promovând strategiile organizaţionale – bazate pe eficienţă şi profit. Apoximativ 8 ore
dintr-o zi de viaţă le trăim în interiorul unei organizaţii, sufiecient pentru a înţelege că
propriile noastre individualităţi sunt limitate de ale altora care au aceleaşi drepturi şi
obligaţii ca şi noi.

- Organizaţia devine un mijlocitor între individ şi societate


- Organizaţia construieşte omul organizaţional,

II. Cum putem defini organizaţia?

Există multe definiţii date organizaţiei . Amintim câteva:


“Un sistem de activităţi sau forţe a două sau mai multe persoane, coordonate conştient
(Chester Barnard)”;
“Organizaţiile sunt unităţi sociale (sau grupări umane), construite şi reconstruite în mod
intenţionat pentru a urmări obiective specifice (Amitai Etzioni);
“Coordonarea planificată a activităţilor unui număr de oameni pentru realizarea unor
scopuri sau ţeluri comune, explicite, prin diviziunea muncii şi printr-o ierarhie de autoritate
şi responsabilitate (E. H. Schein)”;
“Organizaţia este o invenţie socială destinată realizării unor scopuri comune prin efort de
grup”(G. Jonhs)

Reţinem:
Toate definiţiile date organizaţiei au anumite elemente comune:
- organizaţia include persoane care relaţionează în vederea realizării unui scop sau obiectiv
comun( ex. în facultate profesorii urmăresc ca studenţii să-şi însuşească şi aprofundeze
cunoştinţele teoretice şi un mod de gândire şi analiză ştiinţific, făcând apel la cunoaşterea
ştiinţifică etc);
- relaţiile dintre oameni por fi ordonate într-o anumită structură;
- structura unei organizaţii descrie rolurile, relaţiile, activităţile, ierarhia de autoritate şi
responsabilitate.

Caracteristicile organizaţiei:
-organizaţia este întotdeauna specializată
-diferenţierea misiunilor se asociază cu specializarea “tehnică”;
-este o structură de interacţiunii reglementate de reguli formale şi informale ce generează
acţiuni colective centrate pe scopurile propus
- la baza fiecărei organizaţii există o manieră concretă de comunicare, ce derivă din
finalitatea organizaţiei.

III. Specificul comunicării organizaţionale. Limitarea libertăţii de mişcare

În comunicarea nonorganizaţională sau extraprofesională, libertatea de mişcare a


persoanelor care comunică, cu mici excepţii, este aproximativ egală.

Reţinem:
Înţelegem prin libertate de mişcare posibilitatea ca individul să întrerupă procesul de
comunicare atunci când nu îi mai convine.

În organizaţie, libertatea de mişcare este aproape zero.

Atenţie:
Procesul de comunicare cu şeful este cel mai complex şi cel mai mare consumator de
energie psihonervoasă. Individul care reuşeşte să gestioneze în favoarea sa această relaţie
de comunicare va avea cel mai mult de câştigat. Din acest punct de vedere, comunicarea
organizaţională se referă la comunicarea managerială, la comunicarea şef-subordonat.

De reţinut:
Particularităţile comunicării manageriale sunt generate de scopul, obiectivele şi rolurile
acestei comunicări, de cadrul şi structura organizaţională precum şi de climatul existent în
organizaţie.

IV. Stiluri de comunicare organizaţională

- Se referă la modalităţile în care o organizaţie consideră că trebuie să îşi


structureze procesele de comunicare şi să promoveze un anume stil de comunicare.

Maier, 1989, se concentrează pe patru mari stiluri de comunicare folosite în organizaţii:


- stilul de tip „acuzator”
- stilul de tip „dirijist”
- stilul de tip „influenţare”
- stilul de tip „proactiv”
Aceste stiluri sunt radiografiate de Maier după o serie de itemi
:
- scopul principal al comunicării
- stilul de comportament în comunicare
- gestionarea sentimentelor
- motivaţia acceptării comportamentului
- rezultatele obţinute în urma folosirii unei comunicării anume

Stilul de tip “acuzator”


Ţinta acestui stil de comunicare este de a găsi “ţapul ispăşitor”.

Reţinem:
La nivelul afectivităţii, se generează ostilitate, tensiune sau teamă.

Stilul de tip “dirijist”


Finalitatea acestui stil este informarea excesivă.

Reţinem:

Lipsa iniţiativelor sărăceşte orice organizaţie, iar când acest lucru este urmărit în
mod voit, conduce la o răcire a comunicării şi la o stare de pasivitate care oboseşte încetul
cu încetul. Rămâne un stil de comunicare eficient dacă subordonaţii îl promovează iar
cultura organizaţională l-a acceptat deja ca pe un comportament de rutină.

Stilul de tip “influenţare”


Prin acest stil se urmăreşte dominarea, ascultarea, prin raportarea poziţiilor. Cel mai tare va
domina, cel mai informat este ascultat, cel mai raţional este urmat.

Reţinem:
Acest stil poate apropria afectiv şefii şi subordonaţii, în special în cazul victoriilor şi al
rezultatelor bune. Alianţa se cimentează prin rezultate şi, indirect, pregăteşte terenul pentru
un nou stil de comunicare.

Stilul de tip “proactiv”


Dezvoltarea stilului participativ de conducere promovează acest stil de comunicare.

Reţinem:

Comunicarea nu se mai opreşte la nivelul sarcinilor profesionale, ea poate continua


şi la nivelul problemelor personale, în felul acesta afectivitatea este acceptatată şi
promovată în mod deschis.

IV. Comunicarea în organizaţii – între formal şi informal

Comunicarea formală se desfăşoară în funcţie de modul cum este structurată fişa postului
pentru fiecare angajat în parte.
Cea mai importantă comunicare formală în organizaţie este comunicarea şef-subordonat.

De ce comunică managerii (şefii)?


- pentru a se informa şi a cunoaşte atât în ceea ce priveşte activitatea internă cât şi prin
realizarea unor întâlniri cu alte instituţii.
-supervizare şi instruire profesională - modalităţi prin care managerii asigură ca oamenii
şi compartimentele să acţioneze continuu în direcţia obiectivelor organizaţiei.
- pentru a influenţa şi convinge - aceasta activitate vine mai degrabă, pe linie informală.
La nivelul oricărei organizaţii, se structurează anumite relaţii de putere.
- pentru a menţine echilibrul şi stabilitatea, se referă la păstrarea organizaţiei în stare
operaţională prin cursivitate informaţională.

V. Comunicarea informală – desfiinţarea barierelor de statut


Caracteristica principală a comunicării informale este că nu ţine cont de statutul sau rolul
social al celor care comunică.

Reţinem:
Organizaţiile se raportează diferit la acest tip de comunicare – de la al respinge şi
denigra, tipic pentru organizaţiile înalt formalizate de tip militar, până la al promova şi
susţine, tipic organizaţiilor paternaliste. Comunicarea informală:
- este mult mai aproape de sufletul angajaţilor,
- este cunoscută drept comunicarea de la om la om,
- este lipsită de norme sau reguli instituţionale
- este centrată pe nevoile personale ale angajaţilor.

VI. Obstacole în comunicarea organizaţională

- insuficienta documentare, s-a acreditat ideea ca şeful nu are timp


- tendinţa de a transforma dialogul în monolog, fie din lipsa de timp, ori de încredere în
partener sau în punctul de vedere exprimat de acesta.
- utilizarea unui ton ridicat şi marcat de iritabilitate, ceea ce poate duce la intimidarea
partenerului.
- utilizarea unui limbaj neadecvat persoanei care recepţionează mesajul.
- deficienţe în capacitatea de ascultare.
- lipsa de respect faţă de persoana interlocutorului
- rezistenţa faţă de introducerea unei idei noi,

Prelegerea 9
Comunicarea interpersonală şi rezolvarea conflictelor

Obiective:
- explicarea sensului conflictului în raport cu comunicarea interpersonală
- descrierea rolului diferitelor tipuri de conflicte în comunicare
- metode de gestionare a conflictelor

Deprinderi şi abilităţi:
- crearea de premise pentru identificarea relaţiilor şi mediilor conflictuale
- promovarea unui comportament eficient în situaţii de conflict
- dezvoltarea de abilităţi de utilizare a conflictului în comunicare cu scopul promovării şi
atingerii intereselor
Cuvinte cheie:
- conflict
- conflict constructiv
- conflict distructiv
- agresivitate

Bibliografie:
Helena Cornelius, Shoshana Faire, 1996, Ştiinţa rezolvării conflictelor, Ed. Ştiinţă şi
Tehnică, Bucureşti
Barry McLonglin, Riscuri şi crize de comunicare, Editura Multimedia Publishing, 1996
Bernard Miege, Gândirea comunicaţională, Ed. Cartea românească, 1998, Bucureşti

Tematică:

I. Definirea conflictelor şi interpretarea acestora

Conflictul, perceput ca ciocnire, ruptură, luptă, face parte din arsenalul psihicului uman.
Interesul propriu, care determină comportamentul fiecărei persoane, face ca acesta să
reacţioneze în funcţie de trebuinţe şi motivaţii personale. Pentru a le rezolva, oamenii intră
în relaţii, uneori încordate, cu alţii. Conflictul este o cale de a satisface trebuinţele.

De reţinut!

- conflictele sunt inevitabile, este o greşeală să le eviţi


- conflictele nu trebuiesc ignorate. Fie că ne place sau nu, fie că vrem sau nu, suntem
asediaţi de conflicte, ne transformăm în urma acţiunii lor;
- conflictul este cotidian – face parte din viaţa noastră de zi cu zi .

O definiţie operaţională a conflictului ar fi: ciocnire de opinii, interese între oameni sau
grupuri de oameni.

Conflictele pot fi atât negative cât şi pozitive, distructive cât şi constructive.

II. Surse ale conflictului la nivelul grupurilor


- diferenţele de comportament şi caracter între oamenii.
- incompatibilitatea psihologică.
- comportamentele dificile ale unor persoane
- comunicarea defectuoasă
- ambiguităţile

III. Consecinţe ale conflictelor între grupurile de muncă


Principalele consecinţe ce apar în cadrul conflictelor între grupuri şi care au implicaţii
negative asupra întregii organizaţii sunt:
- percepţiile eronate
- polarizarea atitudinilor şi valorilor
- înrăutăţirea comunicaţiilor

IV. Etapele unui conflict. Conflicte constructive şi conflicte distructive


Semnalele apariţiei conflictului merg mână în mână cu evoluţia acestuia, în fapt o
acumulare treptată a stărilor tensionale.În principal un conflict parcurge cinci etape
importante:
- starea tensionată, în care există toate condiţiile necesare declanşării conflictelor, fără ca
acestea să fie încă sesizate.
- recunoaşterea stării conflictuale, de către cei implicaţi în conflict sau de către alte
persoane din afara grupului sau persoanelor implicate, constituie a doua etapă în derularea
unui conflict.
- accentuarea stării conflictuale – constă în acumularea stării tensionale.
- declanşarea conflictului – în acest stadiu conflictul este vizibil chiar şi pentru cei
neimplicaţi direct în el.

Reţinem:
Caracteristicile conflictelor distructive şi constructive

V. Modalităţi de manifestare a conflictelor interpersonale. Scala intensităţii.

Reţinem:

Conflictele mari şi importante încep cu cele mici şi neimportante. Acumularea situaţiilor


conflictuale (ca etapă a conflictului) duce la generarea unor conflicte violente.

Principalele modalităţi de manifestare a conflictelor în funcţie de intensitatea lor:


Disconfortul – sentimentul intuitiv că ceva nu este în ordine, chiar dacă nu poţi spune cu
exactitate ce.
Incidentul este un dezechilibru emoţional care apare în urma stărilor de disconfort
generalizate, determinând centrarea pe trebuinţa de securitate. Incidentele sunt un indiciu că
starea de disconfort a scăpat de sub control.
Neînţelegerea reprezintă anumite percepţii sub forma convingerilor despre o situaţie sau
persoană, care nu sunt pe placul individului.
Tensiunea este o stare emoţională puternică bazată pe convingeri „verificate”, care sunt
îndreptate împotriva altei persoane
Criza se referă la răbufnirea conflictului în formele lui cele mai violente şi agresive

VI. Modalităţi de rezolvare a conflictelor interpersonale


a. Abandonarea

De reţinut!
- abandonul este o strategie ce implică retragerea fizică şi emoţională din conflict;
- când problema nu te priveşte este chiar înţelept să faci asta;
- se poate folosi abandonul pentru a forţa mâna cuiva;
- prin abandon conflictul poate creşte nemăsurat;
- speranţa că problema se va rezolva de la sine dacă o abandonezi este falsă.

b. Reprimarea

De reţinut!
- reprimarea este o strategie ce constă în refuzul de a lua act de existenta conflictului;
- reprimarea are dezavantaje şi avantaje;
- reprimarea se face atunci când dorim pace(linişte sufleteasca) cu orice preţ;
- “totul de dragul păcii” poate deveni o manieră de lucru periculoasă;
- managerul care foloseşte această strategie, dă impresia de slăbiciune, superficialitate,
neimplicare;
-reprimarea ia în calcul aspectele neimportante ale unui conflict, ignorându-le pe celelalte.

c. Confruntarea

De reţinut!
- confruntarea (strategia victorie/înfrângere) este cea mai răspândită în viaţa de zi cu zi;
- ea presupune confruntarea de forţe, unul câştigă, unul pierde;
- este periculoasă datorită resentimentelor celui învins – fereşte-te de cel învins!;
- este preferată atunci când iniţiatorii au autoritate faţă de ceilalţi;
- este însoţită de constrângere.

d. Compromisul
De reţinut!
- compromisul reclamă anumite aptitudini de negociator;
- strategia presupune ca fiecare parte să lase de la ea până se ajunge la consens;
- compromisul rezolvă conflictul pe moment, nu se stabilesc termenii definitiv;

e. Negocierea (strategia victorie/victorie)


De reţinut!
Căutarea de soluţii începe cu listarea tuturor posibilităţilor care vă trec prin cap; listaţi
soluţii de la cele mai credibile până la cele imposibil de pus în practică; nu vă aplecaţi doar
asupra soluţiilor pe care în acel moment le consideraţi bune, vă veţi îngusta mult aria de
căutare. După ce le-aţi listat începeţi judecarea lor!

Etapele negocierii:
Pregătirea
Interacţiunea
Încheierea

Prelegerea 10
Comunicarea interpersonală şi gestionarea stresului
Obiective:
- explicarea sensului termenului de stres şi a influenţelor asupra comunicării
- prezentarea modalităţilro de gestionare a stresului prin comunicare

Deprinderi şi abilităţi:
- gestionarea individuală a stresului
- folosirea eustresului pentru eficientizarea comportamentului comunicaţional

Cuvinte cheie:
- stres
- distres
- eustres

Bibliografie:
Bernard Dagenais, Campania de relatii publice, Editura Polirom, Iasi, 2003

Tematică:
I. Consideraţii generale despre stres

Termenul stres provine din cuvântul omonim englez "stress", care în limba de origine,
înseamnă constrângere, forţă, solicitare.

II. Caracteristicile stresului


Stresul este desemnat de starea ce rezultă în momentul perceperii unui dezechilibru
între solicitările exercitate asupra noastră şi capacitatea de care dispunem pentru a le face
faţă , de a le satisface.
Acţiunea stresului poate fi îndreptată într-un sens funcţional sau dimpotrivă într-unul
disfuncţional.

Reţineţi

Într-o serie de accepţiuni, pentru condiţiile în care, la contactul cu factorii de stres se


generează reacţii negative, de dezaprobare, se utilizează noţiunea de distres (sau simplu
stres),
iar
pentru situaţiile în care aceste reacţii lipsesc, noţiunea de eustres, cu sensul de stres pozitiv,
de stimulare.

Distresul, are un puternic efect dezorganizator, atât direct, cât şi mediat, asupra
integrităţii psihofizice a unei persoane
Eustresul este un tip de stres cu acţiune tonică, mobilizatoare, cu efecte benefice,
pozitive de capacitare a resurselor individului
Atenţie:
Elementul fundamental în gestionarea stresului stă în răspunsul la întrebarea:
cum poate fi transformat distresul în eustres?

III. Mecanismele stresului


La apariţia unui factor stresor, corpul uman se apără prin iniţierea sindromului
general de adaptare, adică modificări fiziologice complexe grupate în 3 stadii , fiecare
având caracteristici diferite.
- Reacţia de alarmă, cu o fază de şoc şi o fază de contraşoc, în care apar fenomenele de
apărare ale organismului .
- Stadiul de rezistenţă, cuprinde reacţii sistemice ale organismului provocate de o
expunere prelungită la factorii stresori.
- Stadiul de epuizare, se dezvoltă în condiţiile în care adaptarea organismului la acţiunea
factorilor de stres nu se mai poate menţine

Factori de stres
Factorii de stres pot fi grupaţi în trei mari categorii:
- fizici, determinaţi de surmenaj, boală, foame, zgomot, lumină intensă, prezenţa
substanţelor toxice, frig sau căldură în exces.
- biologici, provocaţi de abuzul de cafea sau tutun, alimentaţie proastă, exces sau lipsă de
vitamine etc .
- cognitivi (psiho-emoţionali), induşi de teamă, plictiseală, griji, frustrare, modificarea
programului obişnuit, etc.

De reţinut
La toate aceste se adaugă alţi factori de stres, care depind de individ, cum sunt: ereditatea,
personalitatea, capacitatea de rezistenţă fizică, vârsta, etc. Aceste caracteristici individuale
explică faptul că nu reacţionăm toţi la fel în prezenţa aceluiaşi tip de stres.

Atenţie:
Stresul devine patogen în condiţiile în care nu sunt mobilizate suficiente posibilităţi
individuale de răspuns.

IV. Identificarea agenţilor stresori


În general , factorii stresori îşi au originea în:
1.Proprii factori motivanţi . Factorii motivanţi sunt acele forţe interne care îi determină pe
oameni să ceară tot mai mult de la ei înşişi, uneori excesiv de mult.

Reţinem:
Există patru factori motivanţi de bază care afectează munca oamenilor :
- urgenţa – ne constrânge să facem mai multe lucruri în puţin timp
- perfecţionismul – ne împinge să depăşim chiar şi cele mai înalte standarde
- dorinţa de a fi pe placul celor din jur - vrem să fim pe placul tuturor şi încercăm să
anticipăm nevoile oamenilor, furnizându-le acele lucruri pe care ne-am imaginat că şi le
doresc.
- munca din greu - depunem eforturi enorme în încercarea de a ne achita cum trebuie de
toate sarcinile şi de a obţine rezultate foarte bune

2.Presiunile de la locul de muncă .Cele mai comune cauze ale presiunii la locul de muncă
sunt:
- standarde mult prea ridicate , care au fost fixate cu termene limită absolut nerealiste.
- munca în condiţii de continuă schimbare, când imprevizibilul de repetă frecvent.
- munca în echipă cu o persoană care este profund antipatică , va determina
performanţe scăzute şi apariţia sentimentului de frustrare ;
- prea multe responsabilităţi, vor determina luarea cu dificultate a deciziilor şi scăderea
capacităţii de concentrare;
-prea multe de făcut şi prea puţin timp la dispoziţie, înseamnă fie că termenele – limită
au fost prost fixate, fie că nu se organizează cum trebuie sau că nu se stabilesc corect
priorităţile.

3. Evenimentele din viaţa personală.


Reţinem :
- evenimentele importante.
- micile necazuri de zi cu zi
- îmbătrânirea.

IV. Reacţia generală la stres

Cea mai vizibilă reacţie la stres este cea fizică.

De reţinut!
Problema este următoarea: creierul nu poate face diferenţa între o situaţie care efectiv îţi
periclitează viaţa (cum ar fi apariţia, la câţiva paşi de tine, noaptea, a unui individ înarmat )
şi o mică neplăcere cum ar fi un conflict cu colegul de birou
Din păcate, toate transformările fizice despre care am vorbit au un efect dezastruos asupra
procesului de gândire:
- scade considerabil capacitatea de a gândi clar
- apar foarte mari greutăţi de concentrare
- comportamentul uman devine radical.

V. Particularităţile stresului organizaţional

Indivizii reacţionează diferit în faţa aceloraşi stimuli stresanţi, datorită perceperii


diferite a naturii lor precum şi a capacităţii diferite de a le face faţă.
Gestionând stresul diferenţiat şi nuanţat, cu ajutorul unor strategii adecvate diferitelor
niveluri/forme de stres, liderul poate ajuta subordonaţii să-şi schimbe percepţia asupra
sarcinii şi să o adapteze conform capacităţilor lor.
Reţinem:
Abordarea evaluării se poate face în două moduri: fie prin înregistrarea relatărilor
subordonaţilor referitoare la acest aspect, fie prin observarea răspunsurilor, a realizărilor şi
rezultatelor .

Prevenirea consecinţelor nefaste ale stresului profesional se realizează, în primul rând,


printr-o cunoaştere reală, de către fiecare persoană , faţă de propria reacţie la stres.

Reţinem:
Latura pozitivă, în ceea ce priveşte stresul, este că se poate acţiona cu succes din orice
moment pentru a-l controla.

Dintre posibilele metode de eliminare a stresului profesional menţionăm:


- Mişcarea fizică
- Îmbunătăţirea condiţiilor de la locul de muncă .
- schimbarea atmosferei din jur
- ordinea de pe birou
- organizarea muncii

Prelegerea 11

Relaţiile publice – gestionarea imaginii organizaţiei

Obiective:
- explicarea semnificaţiei şi sensurilor relaţiilor publice
- prezentarea principalelor teorii privind relaţiile publice şi aplicabilitatea lor în spaţiul
organizaţional modern
- prezentarea conţinutului conceptului de relaţii publice

Deprinderi şi abilităţi:
- dezvoltarea de abilităţi privind gestionarea relaţiilor publice ca insturment de promovare a
imaginii unei organizaţii
- abilităţi de utilizare a tehnicilor de lucru specifice relaţiilor publice

Concepte cheie:
- relaţii publice
- responsabilitatea socială
- imagine socială

Bibliografie:
Viorel Stancu, Relaţii publice. Succes şi credibilitate, Editura Concept, Bucureşti, 1997
Roger Muchielli, Psihologia publicităţii şi a propagandei,Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1985
Moscovici Serge, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Ed. Universităţii
“A.I.Cuza”, 1994, Iaşi
Michele Jouve, Comunicarea, Publicitate şi relaţii publice, Ed. Polirom, 2005

Tematică:

I. Obiective organizaţionale şi necesitatea relaţiilor publice

Organizaţiile, dincolo de mărimea, finalitatea şi specificul lor îndeplinesc trei mari categorii
de obiective:
- atingerea obiectivelor, rezolvarea misiunilor şi sarcinilor

- crearea unui climat de muncă adecvat pentru membrii organizaţiei

- crearea unei imaginii, a unui prestigiu la nivelul societăţii sau în raport cu alte
organizaţii.

Reţinem:
Relaţiile publice gestionează imaginea organizaţiei.

II. Definirea relaţiilor publice

Unul dintre pionierii educaţiei în relaţii publice, Rex Harlow a strâns în jur de 500 de
definiţii de la cele mai simple până la cele mai complexe, îngreunează foarte mult acest
demers. Câteva exemple interesante ar fi:
- o filosofie şi o politică care ajută sistemul de management
- o funcţie a reconcilierii
- un agent catalizator
- un sistem de prevenire din mers
- un sistem de avertizare când organizaţia are probleme
- o funcţia a managementului care stabileşte relaţii între organizaţie şi public

Concepte cheie în relaţiile publice


Din definiţiile date relaţiilor publice se evidenţiază câteva concepte ce ne pot ajuta să
înţelegem mai bine relaţiile publice:
1 . Intenţionat - este o activitate făcută cu intenţia de a influenţa, a genera înţelegere,
informaţii, reacţii;
2. Planificat - sunt activităţi planificate ce se bazează pe o cercetare şi analiză
riguroasă;
3. lnteres reciproc - în mod ideal, rezultatul acţiunilor de relaţii publice trebuie să fie
mutual benefic atât pentru organizaţie cât şi pentru diversele categorii de public
cărora i se adresează;
4. Comunicare reciprocă - este esenţial ca procesul de comunicare să fie în ambele
direcţii şi activităţile de relaţii publice să nu se rezume doar la transmiterea de
informaţii către public ci şi la recepţionarea feedback-ului;
5. Funcţie a managementului - relaţiile publice sunt eficiente atunci când sunt parte
integrantă a sistemului de management şi mult mai puţin eficiente atunci când doar
difuzează anumite informaţii transmise de management.
6. Responsabilitatea – relaţiile publice sunt responsabile, ele trebuie să ţină cont de
aspectele obiective şi nu de ceea ce doreşte un sistem managerial sau altul, iar când
apar deosebiri de opinie, responsabilitatea acţiunilor trebuie să fie o cerinţă
obligatorie.

III. Ce conţin relaţiile publice?


Societatea relaţiilor publice din SUA a definit paisprezece activităţi, cele mai des întâlnite,
asociate cu relaţiile publice. Acestea sunt:
- informarea publică
- comunicarea
- afacerile publice
- managementul problemelor
- relaţiile
- relaţiile publice financiare
- relaţiile comunitare
- relaţiile cu industria
- relaţiile cu minorităţile
- publicitatea
- activităţile agentului de presă
- activităţile de promovare
- relaţiile cu presa

IV. Responsabilitatea socială a organizaţiei şi valorile relaţiilor publice

Problema protejării mediului înconjurător, discriminările etnice sau rasiale de pe


piaţa muncii, comunicarea organizaţie – comunitate, sunt aspecte care reclamă acţiuni
responsabile social.
Reţinem:
În spatele principiilor de bază, care călăuzesc activitatea practică a relaţiilor publice, stau
comandamente de ordin moral, printre care şi responsabilitatea socială şi profesionalismul
celui care lucrează în acest domeniu.

Responsabilitatea unor activităţi şi obţinerea profesionalismului depind şi de valorile


care sunt promovate prin aceste acţiuni. Astfel:
- relaţiile publice ajută la stabilirea unor legături mai bune între instituţii şi societate,
încurajând adaptări reciproce în interesul societăţii;
- relaţiile publice oferă modalităţi de depăşire prin cooperare a neînţelegerilor astfel
încât să nu fie nevoie de acţiuni coercitive sau arbitrare;
- relaţiile publice asigură informaţii pentru sistemele de comunicare, ajutând oamenii
să fie informaţi asupra diferitelor aspecte ale vieţii lor;
- specialiştii în relaţii publice ajută la stimularea conştiinţei sociale a unei instituţii;
- relaţiile publice se regăsesc în toate aspectele vieţii, pentru că principiile lor sunt
legate de impulsurile umane de bază, adică de nevoia de acceptare, de cooperare sau
de afecţiune din partea celorlalţi;
- relaţiile publice pot ajuta managementul să formuleze obiective mai bune, să le
susţină şi să le capaciteze;

V. Procesualitatea relaţiilor publice


În esenţă, relaţiile publice sunt un proces, adică o serie de acţiuni sau schimbări ce au un
anumit rezultat.

Schematic, relaţiile publice au patru elemente cheie:


 Cercetarea sau analiza situaţiei - care este problema? Cum radiografiem realitatea?
 Planificarea - ce vom face în acest sens? Cum vom implementa soluţiile ?
 Comunicarea - cum vom spune publicului aceste lucruri?
 Evaluarea - am atins publicul ţintă? Care a fost rezultatul?

VI. Teorii ale relaţiilor publice

Relaţiile publice se află însă la intersecţia mai multor domenii şi de aici şi teoriile
care le fundamentează îşi regăsesc uneori rădăcinile nu numai în zona comunicării dar
şi în cea a sociologiei opiniei publice, sociologiei organizaţiilor, politologiei, teoriei
sistemelor, psihologiei etc.
J. Johnston şi C. Zawawi (2000)
consideră că teoriile cu aplicabilitate în domeniul relaţiilor publice pot forma patru clase
distincte:
- teorii ale comunicării,
- teorii ale motivaţiei(interesului),
- teorii ale organizaţiilor
- teorii specifice relaţiilor publice.

VII. Tipurile de public:


- media
- instituţii financiare
- clienţi
- publicul general
- publicul intern
- publicul local
- grupurile de influenţă
- parteneri

Prelegerea 11
Relaţiile publice – modalitate de comunicare externă a organizaţiei

Obiective:
- explicarea sensului termenului de public prin raportare la înţelegerea relaţiilor publice ca
modalitate externă de comunicare a organizaţiei
- prezentarea campaniilor publice ca mijloace de comunicare externă a organizaţiei

Deprinderi şi abilităţi:
- folosirea tehnicilor de radiografiere a publicurilor
- definirea şi proiectarea unei campanii publice

Concepte cheie:
- public
- campanie publică

Bibliografie:
Fraser Seitel, Practice of Public Relations, Prentice Hall, 2003
Elisabeth Noelle-Neumann, Spirala tăcerii, Opinia publică – învelişul nostrum social, Ed.
Comunicare ro., 2004, Bucureşti
Bernard Dagenais, Campania de relatii publice, Editura Polirom, Iasi, 2003
Werner Severin, James Tankard, Perspective asupra teoriilor de masă, Ed. Polirom, 2004
Cristina Coman, Relaţiile publice: principii şi strategii, Ed. Polirom, 2000, Iaşi

Tematică:

I. Ce sunt publicurile. O perspectivă teoretică şi practică

Orice organizaţie, în funcţie de dimensiunea sa, domeniul în care îşi


desfăşoară activitatea, poziţionarea geografică, politicile pe care le promovează etc.
are un anumit public, înţelegând prin acest termen orice grup uman, format din
indivizi aflaţi la distanţă unii de alţii, care se caracterizează prin atitudini şi opinii
comune şi prin continuitatea ideilor şi valorilor sociale (G. Gurvich)

În opinia lui John Dewey (1927) structurarea unui anumit public are loc numai dacă sunt
îndeplinite trei condiţii:
1. indivizii care formează categoria de public se confruntă cu o situaţie similară, în
sensul că ei se raportează la o situaţie particulară, concretă, comună tuturor;
2. aceşti indivizi recunosc existenţa problemei, a unui interes sau măcar curiozitatea
care îi aproprie de o anumită organizaţie;
3. se declanşează procesul de soluţionare a acestei probleme, care poate îmbrăca
forme diferite, de la interes la curiozitat.

Tipuri de public:

Un prim element ce poate fi folosit în procesul de segmentare a publicului este


acela al poziţionării spaţiale a indivizilor în raport cu organizaţia. De aici şi distincţia
între:
• publicul intern
• publicul extern

Pentru Fraser P. Seitel (2003) identificarea publicurilor unei organizaţii se poate


face combinând simultan mai multe categorii:
1. Intern şi extern.
2. Primar, secundar şi marginal.
3. Tradiţional şi viitor.
4. Sprijinitori, oponenţi şi neutri

II. Procesul de cunoaştere a publicurilor


Două mari sarcini sunt implicate în cunoaşterea publicurilor-ţintă :
- Identificarea publicului prioritar pentru problema respectivă .
- Interpretarea comportamentelor publicului

Reţinem:
Comportamentele pot fi anticipate şi definite în funcţie de patru variabile :
- recunoaşterea problemei
- recunoaşterea constrângerilor
- criteriul referenţial
- nivelul perceptibil de implicare

III. Campania de relaţii publice

Campania de relaţii publice reprezintă totalitatea operaţiilor coordonate de


comunicare derulate într-o perioadă de timp determinată, într-un anumit areal,
pentru îndeplinirea unor scopuri şi obiective ale organizaţiilor în raport cu anumite
ţinte ale comunicării.

Campania de relaţii publice este un efort susţinut al unei organizaţii pentru a construi
relaţii sociale demne de încredere.

Tipuri de campanii publice

A. Campania de poziţionare.
„Poziţionarea reprezintă actul proiectării ofertei şi imaginii unei firme în aşa fel
încât consumatorii vizaţi să înţeleagă şi să aprecieze ceea ce reprezintă firma în raport cu
concurenţii săi

Reţinem:

O campanie de poziţionare este acel tip de campanie PR care comunică maniera în


care organizaţia se diferenţiază faţă de concurenţă şi, nu în ultimă instanţă, pe ce loc se
află pe piaţă:

B. Campania de conştientizare
Este acel tip de campanie prin care se urmăreşte să-i facem pe oameni
conştienţi de ceva.
C. Campania de informare publică..Transmiterea de date de interes public cu scop
informativ.

D. Campaniile de educare a publicului . Acest tip de campanie se referă la faptul că o


persoană( adult, copil) poate procesa suficiente cunoştinţe( informaţii, atitudini, opinii,
etc.), şi le încorporează în propriul sistem de referinţă( atitudinal şi emoţional), încât să-l
aplice zilnic sau ori de câte ori este nevoie.

E. Campaniile de întărire a atitudinilor şi comportamentelor. Aceste campanii sunt


destinate, în special, susţinătorilor organizaţiei şi de aceea modalitatea de acţiune PR va
viza doar reamintirea valorilor comune.

F. Campanii de modificare a comportamentului. Sunt campanii dificile, de tipul celor


prin care îi vom determina pe oameni să nu conducă sub influenţa alcoolului, să nu mai
fumeze sau să renunţe la agresivitate în relaţiile interumane..

G. Campanii de modificare sau consolidare a reprezentării ( imaginii ) ţintelor


comunicării faţă de organizaţia / instituţia / personalitatea / fenomenul de interes
imagologic.

Atenţie:
Campaniile de relaţii publice pot fi pro-active şi reactive .

Strategia pro-activă de relaţii publice promovează idea că în dezvoltarea proactivă a


campaniei de relaţii publice, o organizaţie conştientizează oportunităţile de a folosi efortul
de relaţii publice pentru a realiza „ceva” pozitiv.
În cealaltă variantă, reactivă, organizaţia reacţionează la o temă, o imagine indusă
în spaţiul opiniei publice care, într-un fel sau altul, o afectează.