UNIVERSITATEA "ALEXANDRU IONA CUZA" IAŞI

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei

Specializarea: Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR,
Conf. Univ. Dr. EMANUELA ILIE

ABSOLVENT,
Lăzărescu Andreea
 2022

STILUL GNOMIC ŞI AFORISTIC. POSIBILITĂŢI

DE VALORIFICARE ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL PRIMAR.
 CUPRINS
Argument..............................................................................................................pag. 4
Capitolul 1. Delimitări conceptuale
1.1. Stilul gnomic şi stilul aforistic.......................................................................
1.2. Proverbul.......................................................................................................
1.3. Ghicitoarea....................................................................................................
1.4. Zicătoarea.....................................................................................................

Capitolul 2. Valorificări ale stilului gnomic şi aforistic în literatura română cultă

2.1. Stilul gnomic şi aforistic abordat în operele lui Ion Creangă.......................pag.
2.2. Abordări ale stilului gnomic şi aforistic în operele lui Mihail Sadoveanu.......pag.

Capitolul 3. Posibilităţi de abordare a stilului gnomic şi aforistic în învăţământul primar

3.1. Tipuri de activităţi în care se abordează stilul gnomic şi aforistic......................
3.2. Secvenţe ale lecţiei în care se abordează stilul gnomic şi aforistic.....................
3.3. Activităţi extraşcolare în care se valorifică stilul gnomic şi aforistic.................

Concluzii........................................................................................................................
Bibliografie....................................................................................................................
Anexe.............................................................................................................................
 Capitolul 1. Delimitări conceptuale

1.1. Stilul gnomic şi stilul aforistic

Înainte de a descrie acest concept de "Stil gnomic" de la simplu la complex, vom începe cu definirea
sa conform dicţionarului. Astfel că, în Dicţionarul explicativ şcolar, termenul "gnomic" este definit
ca "sentinţe şi reflecţii morale, care conţine maxime". (Nicolescu, 2012, p.80)
Stilul gnomic poate fi identificat cu uşurinţă în componenţa limbajului popular, unde acesta
reprezintă un instrument principal din cultura populară. În general, în literatura de specialitate,
conceptul de "stil gnomic" poate fi înţeles ca o acţiune referitoare la practicile comune din viaţa de
zi cu zi a oamenilor, care pot presupune ce ar trebui făcut şi ce nu prin diferite reflecţii morale.

De asemenea, stilul gnomic poate fi întâlnit și în creațiile lirice în versuri, unde sunt înșiruite
afirmații scurte și memorabile cu o morală tradițională. Ca formă, specific pentru acest stil gnomic,
putem întâlni sub forma imperativă sau de ordin precum "Mai pune-ţi pofta în cui!" .( Grosu, Braga-
Şipitca, 2018, p.69)

O altă formă sub care poate fi întâlnit este cea indicativă care apare la diverse timpuri precum "Mai
bun este prietenul cel de aproape decât fratele de departe." (Grosu, Braga-Şipitca, 2018, p.69)
Pentru conceptul de "Stil aforistic" Dicţionarul de termeni literari aduce în prim-plan ideea că
acesta reprezintă "Punct de vedere exprimat într-o formă concisă, comunicând fulgurant un adevăr.
[...] condensează cu o pregnantă lapidaritate, adesea chiar paradoxal, observații cu o valoare
generalizatoare, fundamentate pe o experienţă a spiritului de moralist."(Academia de Ştiinţe
Sociale şi Politice a Republicii Socialiste România, 1976, p.15)
Criticul Lucian Blaga afirma în volumul Cultură şi cunoştinţă despre aforisme faptul că "Un aforism
trăieşte prin belşugul de clar-obscur de gândire pe care le implică fără a le exprima[...] Întocmai ca
o poezie, cu farmecul alungat printre rânduri, un aforism rezistă şi se recomandă mai mult prin
ceea ce ascunde decât prin ceea ce spune de-a dreptul."(Blaga, 1921)
De altfel, putem afirma că scopul unui aforism este acela de a transmite un mesaj care reprezintă un
adevăr universal sau o opinie din care reiese o morală. Aforismul apare ca o frază scurtă sau o
expresie din care reiese cu uşurinţă morala, de exemplu,"Bani au mulţi, dar cinste n-au toţi".
( Grosu, Braga-Şipitca, 2018, p.28)
Din acest aforism reiese că oameni cu o condiţie materială şi financiară bună se pot găsi, dar nu toţi
îşi pot demonstra onestitatea şi corectitudinea. Un alt aforism identificat în Dicţionarul de proverbe
şi zicători este "Rana de cuţit se vindecă, cea de cuvânt-niciodată."(Grosu, Braga-Şipitca, 2018,
p.87)Acesta scoate în evidenţă puterea cuvintelor şi impactul mai mare de acţiune asupra omului în
comparaţie cu leziunile fizice, care cu timpul se pot vindeca.
Cu privire la apariţia acestor aforisme putem spune că îşi au originea din experienţe proprii fiind
remarci şi învăţături din viaţa unui om care mai apoi s-au transmis în continuare prin comunicarea
orală de la o persoană la alta.
Temele pe baza cărora se pot construi aforisme sunt variate şi pe diferite categorii, în care cel mai
adesea sunt expuse vicii şi virtuţi care pot fi schimbate sau îmbunătăţite. Filosoful Sorin Cerin
abordează în lucrarea sa Culegere de Înţelepciune-Opere Complete de Aforisme o varietate de teme
pe care a creionat aforisme. Aforismele prezentate în această lucrare conturează teme precum
adevărul, amintirea, destinul, fericirea, viaţa şi moartea precum şi altele.
Pentru a susţine aceste teme cu exemple concrete vom prezenta câteva aforisme care creionează
tema vieţii şi anume "Viaţa este adevărul iubirii atunci când recunoaşte creaţia şi cunoaştere."
(Cerin, 2014, p.162) Prin acest exemplu înţelegem că, viaţa reprezintă o mărturie atunci când iubirea
împreună cu creaţia şi cunoaşterea formează un tot.
Un alt exemplu pentru creionarea acestei teme este redat de "Viaţa este una din limitele Destinului."
(Cerin, 2014, p.161) Prin această construcţie înţelegem că destinul omului nu poate fi cunoscut şi
este mereu schimbător, iar viaţa omului este limita de a afla tainele acestui necunoscut care ne
rezervă mereu surprize.
Pentru evidenţierea temei timpului vom oferi un exemplu de aforism prezentat în lucrarea filosofului
Sorin Cerin şi anume "Timpul este trezirea dintr-un vis unde eram eterni."(Cerin, 2014, p. 159) Din
această structură reiese faptul că, omul este preocupat mereu de situaţia materială pentru care
munceşte din greu şi uită să îşi îngrijească sufletul, iar când ajunge să se ocupe de suflet realizează
că timpul a trecut şi că nimic nu este pentru totdeauna.
Termenul de "aforism" este folosit adesea în formularea principiilor literare, morale, dar şi filosofice
cu scupul de a prezenta unui publica larg adevăruri şi morale pentru viaţă.

1.2. Proverbul
Scriitorul Mircea Eliade afirma despre proverb în lucrarea sa faptul că "Proverbul însuşi a fost la
început o expresie fericită, dar câtă experienţă colectivă înapoia lui, câtă precizie în imagini, cât
fantastic acumulat. Nimeni nu poate face un proverb din capul lui."(Constantinescu, 2008, p.232)
Ecaterina Nicolescu oferă o definiție în Dicționarul Explicativ Școlar în care proverbul este definit
astfel "Învăţătură morală populară născută din experienţă, exprimată printr-o formulă eliptică
sugestivă, de obicei metaforică, ritmică sau rimată." (Nicolescu, 2012, p.180)
Proverbele sunt cunoscute din cele mai vechi timpuri şi au devenit cunoscute în toate popoarele. În
Europa, proverbele sunt atestate pentru prima dată în secolul IX î.Hr.
De asemenea, proverbele au alcătuit un domeniu vast de preocupare pentru mulţi scriitori care au
folosit în operele lor numeroase proverbe. Numeroase proverbe îşi au originea în viaţa societăţii
tradiţionale cu trimiteri la familie, tipuri de comportament sau raporturi de rudenie.
Multe din proverbele poporului român au caracter limitativ, unele încercând să introducă un model
de comportament moral, dar care să nu depăşească limitele de convieţuire şi de respectare a
obligaţiilor şi îndatoririlor.
Literatura de specialitate subliniază faptul că un proverb reprezintă un enunţ scurt, care poate apărea
şi sub forma unor versuri din care reiese o învăţătură sau un îndemn. Acesta poate face trimiteri la
experienţe din viaţa proprie sau observaţii asupra vieţii şi concentrează adevăruri care de cele mai
multe ori nu pot fi contestate.
Un exemplu de proverb bine cunoscut şi reprezentativ pentru poporul român este "Cine s-a fript cu
borş suflă şi în iaurt."(Grosu, Braga-Şipitca, 2018, p.42) Făcând referire la structura acestui proverb
putem observa că ia forma unei propoziţii dezvoltate care conţine o concluzie sub formă de morală
sau învăţătură. Acest proverb scoate în evidenţă experienţele neplăcute prin care trece omul şi care
abia după ce trăieşte aceste încercări devine mai precaut.
În lucrarea sa, Limba şi literatura română- Folclor, Nicolae Constantinescu afirmă că studiile
realizate plasează proverbele în mai multe subcategorii, cum ar fi: proverbe imperative negative,
enunţiative afirmative şi negative. Proverbele imperative negative sunt alcătuite din verbe la modul
imperativ şi o negaţie, din care reiese întotdeauna o învăţătură, de exemplu, "La pomul lăudat să nu
mergi cu sacul." (Grosu, Braga-Şipitca, 2018, p.64)
Acest proverb scoate în evidenţă ideea că speranţa nu ar trebui pusă în tot ceea ce este apreciat şi
mărit prin vorbe, pentru că nu întotdeauna această preamărire este adevărată.
Proverbele enunţiative afirmative au formă simplă şi susţin cu putere cadrul şi situaţia pe care o
prezintă, din care reuzultă un sfat, o morală. De exemplu, "Buturuga mică răstoarnă carul
mare."(Crăciun, 2002, p.85) Acest proverb evidenţiază puterea unui om sau obiect care poate fi
destul de mic şi de subestimat, dar care poate crea obstacole şi situaţii dezastruase dacă nu i se oferă
atenţie.
Analizând proverbele enunţiative negative, ele prezintă diferite situaţii care neagă acţiunea
principală, din care ar trebui să desprindem învăţătura finală. Pentru a exemplica acest tip de proverb
am ales "Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg."(Crăciun, 2002, p.97) Acesta
înfăţişează situaţia în care gândurile şi aşteptările omului pe care şi le creează dinainte sunt
înlăturate de experienţe şi evenimente noi.
În literatura de specialitate s-a constatat că proverbul poate îndeplini mai multe funcţii. Nicolae
Constantinescu enumeră în lucrarea sa câteva funcţii pe care le îndeplineşte proverbul, precum
funcţia didactic-moralizatoare, funcţia de divertisment, funcţia socială, funcţia estetică, funcţia
etnografică şi funcţia ritual-iniţiatică. (Constantinescu, 2006, p. 104)
Toate aceste funcţii au rolul de a susţine folosirea proverbelor în activităţi educative şi de a uşura
procesul de înţelegere prin inserarea învăţăturilor şi a concluziilor moralizatoare.
În literatura folclorică proverbele pot fi categorisite pe diverse teme cum ar fi tema naturii,
libertatea, viaţa, moartea, munca, învăţare şi altele. Folcloristul Boris Crăciun apreciază în lucrarea
sa despre proverbe că "La români, scriitorii le-au folosite pe larg în operele lor. Cronicarii, mai
ales Ion Neculce, au mărit popularitatea proverbelor şi zicalelor din popor. Mihai Eminescu le-a
acordat o înaltă preţuire, strecurându-le în poeziile sale." (Crăciun, 2002, p.82)
Proverbe precum "Ochii sunt lumina trupului.", "Somnul e oglinda morţii.",sunt construcţii
neadevărate din perspectivă logică, dar adevărate din perspectiva consensului colectiv. Balazs Lajos
întăreşte această perspectivă prin "Conţinutul lor se caracterizează prin implicarea unei atitudini
subiective în raport cu obiectul." (Lajos, 2003, p.93)
În esenţa cercetărilor, proverbul iese la iveală ca fiind o expresie impersonală, încă din vechi
timpuri, înzestrată cu putere şi autoritate, dar şi cu urme de înţelepciune şi învăţare.
1.3. Ghicitoarea
Pentru a descoperi drumul ghicitorilor vom începe cu prezentarea definiţiei din Dicţionarul
Explicativ Şcolar care prezintă"specie a literaturii populare, de obicei în versuri, în care se prezintă
sub formă metaforică un obiect, o fiinţă sau un fenomen, cerându-se identificarea acestora prin
asocieri logice."(Nicolescu, 2012, p.70)
Cel mai des întâlnim ghicitori populare care circulă prin comunicare orală, la care nu se cunoaşte cu
exactitate autorul. Există însă şi autori cunoscuţi care au compus ghicitori, cum ar fi Otilia Cazimir,
pentru care vom oferi un exemplu " Din grădina lui Mihai/ De sub tufe de urzici/ A ieşit un ghem de
scai/ Ca să caute furnici:/ Uite-l colo, uite-l ici.../ Zi-i pe nume, cine-i? Ghici!" (Crăciun, 2002,
p.115)
Radu Niculescu remarcă prin scriera sa despre ghicitori faptul că " [...] ghicitoarea, ca o piatră de
încercare a nedomolitei vocaţii umane către plăsmuire spirituală înaltă, devine poezie în sine a
lucrurilor şi a conceptelor."(Niculescu, 1975, p.44)
În literatura enigmatică şi aforistică se includ atât proverbele cât şi ghicitorile şi zicătorile. Ca
perioadă istorică definită pentru apariţia ghicitorilor se presupune că originea lor se află în tipare
primitive care au format baza limbajului tabuistic. Făcând referire la primele apariţii ale acestor
specii scurte din literatura populară, menţionăm că acestea se numeau cimilituri. Nucleul de la care
se formează ghicitorile este redat de prezenţa metaforelor care uniformizează inteligenţa cu simţul
estetic. De asemenea, ghicitorile au la baza conceperii lor experienţe din viaţa unui om sau a
poporului sau doar pe baza unor observaţii.
Calitatea ghicitorilor consistă în valoarea şi folosirea adecvată a metaforei, dar şi gradul de
inteligenţă pe care îl presupune în rezolvarea sa. Ghicitorile pot fi asociate cu jocuri colective menite
să pună la încercare isteţimea, rapiditatea gândirii şi inteligenţa.
La fel ca în cazul proverbelor, ghicitorile pot fi formulate şi clasificate pe diverse teme, cu trimitere
la diferite acţiuni sau obiecte. Putem expune ghicitori despre şcoală, membrii familiei, animale,
plante, obiecte sau diverse acţiuni din viaţa omului.Vom oferi câteva exemple de ghicitori pentru
unele tematici enumerate.
Exemple de ghicitori pentru tematica şcolii ar putea fi:"Are foi şi nu e pom,/ Îmi vorbeşte ca un om,
Şi cu cât o îndrăgeşti,/ Tot mai mult o foloseşti."(Cartea)
"Covor negru pe perete,/ Are cretă şi burete." (Tabla) (Crăciun, 2002, p.116)
"Care floare are gheare,/ Şi parfumul cel mai tare?"(Trandafirul) (Crăciun, 2002, p.132)
"Am cămăşi nenumărate,/ Plângi de le dezbraci pe toate."(Ceapa) (Crăciun, 2002, p. 134)
"Ce trece prin casă/ Şi nu stă la masă?" (Şoarecele) ( Crăciun, 2002, p.142)
" Am un nepot,/ Ziua tace/ Şi noaptea cântă."(Greierele) (Niculescu, 1975, p.138)
Pentru o bună caracterizare a ghicitorilor vom face referire la structura şi conţinutul lor, astfel că, la
nivelul conţinutului ghicitoarea presupune o încifrare a realităţii pe plan uman şi al naturii, folosind
elemente reale şi fantastice în construcţia acesteia. În construcţia ghicitorilor se folosesc imagini
artistice, metofore, comparaţii, epitete care pot stimula plăcut procesul de gândire şi de rezolvare a
ghicitorilor.
La nivelul formei, ghicitorile se ramifica în mai multe feluri din care putem aminti despre ghicitorile
sintetizate într-un enunţ simplu, enumerativ, dialogat, onomatopeic sau opozitiv, iar acestea la
rândul lor pot fi afirmative sau negative. Forma unei ghicitori poate dezvălui, dar şi ascunde în
acelaşi timp răspunsul şi dezlegarea acesteia.
Ghicitorile sintetizate într-un enunţ enumerativ poate lua forma din exemplu "Mândru, înalt şi
frumos,/ La ochi e luminos,/ Urechi are, coarne n-are/ Şi te poartă în spinare."-(calul) (Crăciun,
2002, p.140)
Ghicitorile redate sub forma unui enunţ dialogat pot fi redate după forma din exemplul următor "-
Unde mergi tu,/ Cinstită?/ Ce mă-ntrebi tu/ Găurită/ C-a mea coadă-i aurită!"(hornul şi scânteia)
André Jolles afirmă în lucrarea sa, despre ghicitoare faptul că " Ghicitoarea este definită astfel din
două perspective: examinatorul trebuie să se îngrijească în formularea enigmei, în încifrare, ca
ghicitorul să-şi demonstreze, prin descifrare, demnitatea, egalitatea."(Jolles, 2012, p.173)
Funcţiile specifice pe care le îndeplineşte ghicitoarea fac referire la dezvoltarea procesului de
gândire şi inteligenţă prin rezolvarea rapidă şi corectă a acestora.
O primă funcţie pe care o îndeplinesc ghicitorile este funcţia didactic-moralizatoare, care dacă este
introdusă în procesul instructiv-educativ stimulează gândirea logică şi inteligenţa copilului.
O altă funcţie pe care o îndeplinesc ghicitorile este funcţia de divertisment care asigură un climat
potrivit unei bune dezvoltări. Funcţia socială are rolul de a întări identitatea individului la un grup
social. O altă funcţie importantă este cea estetică care presupune valorificarea ghicitorilor printr-o
abundenţă de figuri de stil şi imagini artistice.
Funcţia etnografică are la baza sa procesul de reflectare până la un anumit punct definit în expresii
proverbiale. Ultima funcţie la care vom face referire este cea ritual-iniţiatică, unde se pune accent pe
trecerea de la o funcţie veche, de ritual-iniţiatică, la una cu caracter ludic şi de divertisment.
Ghicitorile pot fi folosite cu încredere în cadrul lecţiilor pentru o bună dezvoltare psihică şi
cognitivă a copilului.

1.4. Zicătoarea
Pentru descrierea acestui concept de "zicătoare" de la simplu la complex vom începe cu definirea sa
conform Dicţionarului Explicativ Şcolar care susţine că este "frază scurtă, uneori ritmată,
asemănătoare maximei, prin care creatorul popular exprimă o constatare de ordin general,
filozofic, un principiu etic, o normă de conduită; vorbă bătrânească" (Nicolescu, 2012, p. 212)
De asemenea, putem adăuga despre zicătoare că reprezintă o expresie care de cele mai multe ori
redă o atitudine, exprimată indirect doar prin sugestii. Aceasta are rolul de a nuanţa mai intens o
idee sau constatare, dar nu are valoarea unui gând terminat din care reiese o morală sau învăţătură.
Zicătorile redau o imagine complexă a vieţii poporului, a tradiţiilor şi obiceiurilor sale. Unele şi-au
păstrat veche formă, iar altele şi-au modificat forma şi structura odată cu trecerea timpului.
Pentru a putea clasifica zicătorile, ele se pot identifica pe diferite tematici, cum ar fi familia, viaţa,
iertarea, dragostea şi multe aletele. Putem însă observa cu uşurinţă faptul că, prezenţa zicătorilor nu
prezintă în componenţa lor o învăţătură sau morală care poate fi identificată uşor.
Cu privire la structura şi componenţa zicătorilor, delimităm faptul că multe din acestea apar scrise la
moduri nepersonale, dar odată cu rostirea lor timpul verbului este adaptat la persoană şi la situaţie.
În Dicţionarul de proverbe şi zicători descoperim câteva exemple de zicători pe diferite tematici.
Pentru tematica lumii sau a omului vom oferi câteva exemple concrete, pe care mai apoi le vom
explica. Un prim exemplu ar fi " A fi în rând cu lumea." (Grosu, 2018, p.115) Această zicătoare
aduce în prim-plan ideea de a face aceleaşi lucruri şi obiceiuri ca toţi ceilalţi pentru a nu fi judecat şi
etichetat ca fiind altfel. Această structură se întâlneşte mai des în lumea rurală unde oamenii trebuie
să îşi dovedească puterea şi înţelepciunea, pentru a nu se face de ruşine în faţa celorlalţi săteni.
Pe tematica precauţiei sau a prudenţei vom oferi ca exemplu zicătoarea "A ajunge cuţitul la os."
(Grosu, 2018, p.220) Zicătoarea prezentată marchează faptul că resursele şi proviziile unui om sau a
unei familii se termină sau chiar se epuizează, aceasta subliniază ideea de lipsuri sau sărăcie.
Criticul O. Bîrlea susţine despre zicători faptul că "zicătorile, mai apropiate de limba comună prin
folosirea lor curentă în vorbire, se vădesc a fi tot aâtea metafore, întrucât, alături de sensul
exprimat direct, mai există un al doilea, subînţeles, dar care are pondere mult mai mare, fiindcă
zicătoarea citată de interlocutor se referă numai la acesta."(Pietreanu, 1985, p.231)