DISERTAȚIE

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZARE : TEORIA ȘI PRACTICA TEXTULUI
DISERTAȚIE
Coordonator ştiinţific, Masterand,

Prof. univ. dr. Alina Crihană Grigoroiu (Popa) Gianina-Cerasela
GALAŢI
-2015-
1
UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZARE : TEORIA ȘI PRACTICA TEXTULUI
OCTAVIAN PALER ÎNTRE PACTUL AUTOBIOGRAFIC ȘI

FASCINAŢIA FICŢIONALIZĂRII DE SINE
Coordonator ştiinţific, Masterand,

Prof. univ. dr. Alina Crihană Grigoroiu (Popa) Gianina-Cerasela
GALAŢI
-2015-
2
CUPRINS
ARGUMENT...............................................................................................................................4
CAPITOLUL I. INSTANȚELE TEXTULUI AUTOBIOGRAFIC.......................................7
CAPITOLUL II. OCTAVIAN PALER ÎNTRE SPAȚIUL AUTOBIOGRAFIC,

BIOGRAFIE ȘI OPERĂ………………………………………………………..……………17
2.1. O biografie a „omului de răspântie”................................................................................17
2.2. Aspecte ale eseului autobiografic în opera lui Octavian Paler.......................................20
2.3. Construcția unei mitologii personale…………………………………………………....24
CAPITOLUL III. APLICAȚII.................................................................................................28

3.1. Replica lui Sybaris: Deșertul pentru totdeauna................................................................28
3.2. Regulamentul Organic: Viața ca o coridă…….................................................................38
3.3. Jurnal și (contrajurnal) mexican: Caminante…………….….........................................48
CONCLUZII..............................................................................................................................54
BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................56
3
ARGUMENT
Octavian Paler este o personalitate marcantă în peisajul literar românesc, fiind

recunoscut drept un „moralist sever format la școala antichității” (Ion Simuț), un „om cu bunul
simț al realului” (Ioan Holban), „explorator prudent” dar și un „model al genului autobiografic”
(Marin Sorescu).
Debutul editorial al „moralistului stoic” (Radu Sorescu) a constat în publicarea unor
„definiții lirice” adunate în volumul de versuri Umbra cuvintelor (1970). Acest lucru nu i-a
călăuzit cariera scriitoricească pe de-a-ntregul, eseistul alegând, mai apoi, proza subiectivă.
Volumele sale de eseuri sunt variante ale unei confesiuni ample, fiind redactate sub diferite
specii și formule literare: Caminante și Drumuri prin memorie sunt jurnale de călătorie
„impregnate de livresc, împănate de citate și referințe calofile”1, Viața ca o coridă este un
memorial de călătorie, în care predomină notele de călătorie, e „un fel de marotă a unui om
sedentar”2, Deșertul pentru totdeauna este scrisă după anul 2000, când depășise un episod
neplăcut, provocat de un infarct. Cartea este pe alocuri sumbră din cauza temei morții ce se
regăsește aici, dar mai evocă și timpul și locurile copilăriei, fiind, poate, cea mai emoționantă
carte scrisă de Octavian Paler.
În vasta sa activitate literară Octavian Paler primește atât aprecieri, cât și păreri negative
din partea criticilor. Mulți au fost aceia au pus sub lupă opera eseistului, printre aceștia
enumerăm pe: Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Radu Sorescu, Marin Sorescu, Monica
Lovinescu, Gheorghe Grigurcu și alții.
În Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Nicolae Manolescu
declară, privind retrospectiv opera predominant confesivă a lui Octavian Paler că „Adevărul
despre Octavian Paler e undeva la mijloc între opinia foarte favorabilă, dar cumpănită, a lui
Eugen Simion din Dicționarul general al literaturii române și opinia negativă, pe alocuri
sarcastică, a lui Marian Popa din Istoria sa”3. Motivul pentru care proza sa atrage atât de multe
opinii pro și contra se datorează, după cum declară Nicolae Manolescu, naturii operei sale
subiective și moraliste, de natură eseistică, care „permite identificarea unor categorii de cititori
1
Radu Sorescu, Opera lui Octavian Paler, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2012, pag. 6.
2
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008,
pag. 1175.
3
Ibidem, pag. 1175.
4
cu ambalajul cultural accesibil al impresiilor de călătorie ori al considerațiilor filosofice și de
tot felul, creându-le o puternică iluzie de familiaritate cu lumea cutreierată de scriitor”4.
Gheorghe Grigurcu vorbește despre Octavian Paler despre opțiunea eseistului pentru
„valorile umanismului, pentru rațiune, stăpânire, simț de responsabilitate, urbanitate”5.
Conștiința reprezintă în accepțiunea lui Paler „instanța supremă a spiritului omenesc, capabilă a
desfide până și iluzia cea mai aleasă stirpe, încarnată în mitologia literaturii”6. Printre sarcinile
care i se cuvin conștiinței, în acest context impus de Paler figurează încercarea de a găsi
resortul „faptelor culturale ori istorice, în direcția unei interpretări cu o amplă rezonanță
actuală, cu o substanțializare general-umană, la nivele inclusiv afective și pragmatice. A aduce
mitul omului modern în situația ca, dezbărat de vanități, de emfază și de excesul de eufemisme,
să debușeze în explicații simple, directe, convingătoare. A enunța cu o voce naturală, clasică,
adevăruri incomode, care pun în chestiune nu numai vinovăția incontestabilă, ci lașitatea cea de
toate zilele, înțelepciunea struțului. A pleda pentru cultură, pentru un climat prielnic
acesteia...”7.
Receptarea favorabilă adusă autorului pe parcursul anilor ne acordă certificarea și
convingerea că opera sa este valoroasă, că trebuie adusă în fața marelui public spre o re(citire).
Lucrarea de față are ca obiectiv principal o analiză din perspectiva poeticii genului
biografic a operei lui Octavian Paler, cu atât mai mult cu cât interesul pentru opera acestuia este
de mare actualitate. Accentul cade pe importanța celor doi poli ai universului tematic și
ontologic al lui Octavian Paler, singurătatea și iubirea, poli care nu se resping, ci, dimpotrivă se
atrag: „...pentru a iubi, ai nevoie de singurătate”, susține exegetul. Singurătatea este marea
supratemă a lui Paler, „nevoia de solitudine este singura și cea mai sigură cale ce ne îndreaptă
spre înțelepciune. Ea se transformă într-un laitmotiv la prozator și formează, în același timp,
axul personalității sale”8. Singurătatea lui Octavian Paler este o singurătate „morală”, generată
de „adâncirea în propriul eu”, drama resimțită este cea a „autoexilului interior, deliberat, ca
4
Nicolae Manolescu, op. cit., pag. 1175.
5
Gheorghe Grigurcu, Peisaj Critic, vol I, Editura Cartea Românească, București, 1993, pag. 80.
6
Ibidem, pag. 81.
7
Ibidem, pag. 82.
8
Radu Sorescu, op. cit., pag. 7.
5
șansă a salvării individuale, a supraviețuirii și a apărării conștiinței în fața a ceea ce Mircea
Eliade a numit teroarea istoriei”9.
Primul capitol al lucrării, Instanțele textului autobiografic aduce în discuție modalitatea
în care pactul autobiografic influențează opera în general, precum și clasificările făcute de
academicianul Eugen Simion textelor de natură biografică, în cartea sa, Genurile biograficului.
Criticul a încercat în cartea sa definirea conceptelor prezente în literatura subiectivă. Naratologi
precum Philippe Lejeune sau Jaap Lintvelt au inclus memoriile în spațiul narațiunii la persoana
I, determinând specificitatea creației literare după relația autor-narator-personaj. Cele trei
instanțe narative coincid în genul biografic.
Capitolul al II-lea se axează pe prezentarea modului în care Octavian Paler s-a lăsat
condus de principiile, valorile morale, idealurile proprii, precum și felul în care este
determinată atât în operă, cât și în viața de zi cu zi, viziunea despre lume și operă. Am prezentat
fapte și întâmplări ce au contribuit la formarea portretului de „moralist stoic” a autorului. În
construcția unei mitologii personale, autorul respectă îndeaproape motivul preluat de la
Umberto Eco (Numele trandafirului), și anume motivul manuscrisului pierdut. Întâmplarea
evocată într-o librărie (pierderea manuscriselor) avea să-i schimbe percepția asupra activității
de scriitor, culminează cu depunerea unui jurământ, ce va fi încălcat în cele din urmă, la vârsta
de 44 de ani. Motivul încălcării jurământului a plecat de la necesitatea de a se confesa, de a se
elibera de toate frustrările acumulate.
În ultimul capitol sunt analizate trei dintre cărțile lui Octavian Paler, Deșertul pentru
totdeauna, Caminante și Viața ca o coridă. Cărțile au rolul de a evidenția nevoia resimțită de
autor de a adopta stilul confesiv, felul în care mărturisirile sale ating un anumit prag de
sinceritate în alcătuirea portretului autorului supus auditoriului.
Concluziile sintetizează miza cărților studiate și subliniază rolul și importanța lui
Octavian Paler în literatura română.
9
Radu Sorescu, op.cit., pag. 7.
6
Capitolul I. Instanțele textului autobiografic
Memoriile, jurnalul, unii critici adaugă și notele de călătorie și corespondența (Mircea

Zaciu), au fost considerate ca alcătuind literatura subiectivă (Tudor Vianu), literatura de
frontieră (Silvian Iosifescu), genurile biograficului (Eugen Simion). Există unele diferențe între
memorii și jurnele, corespondență, însă materia le este comună, de unde și clasificarea acestora
sub numele generic de memorialistică.
Noțiunea de autobiografie apare în Dicționarul explicativ al limbii române sub
conceptul de „operă literară aparținând genului epic, în care autorul își povestește viața”. Când
eul interior sau creator devine obiectul propriei sale contemplații, „je se autoreflectă în moi,
biografia se transformă în autobiografie, forma ultimă și cea mai pură a procesului biografic,
pe care-l închide, întorcându-l în el însuși. Biografia nu mai este scoasă din operă, ci se
confundă cu însăși opera. Actul creator și actul biografic se identifică, precum la Goethe, la
atâți alți autori, care se complac în rememorare și retrospecție. Motivările pot fi extreme de
variate. Existențială rămâne, în toate împrejurările, posibilitatea dedublării, distanțarea eului de
sine însuși, autoreflectarea ca gest creator primordial”10.
Prima autobiografie explicită a apărut în secolul al IV-lea: Confesiunile Sfântului
Augustin, reprezentând „o relatare personală intensă despre experiența spirituală și un exemplu
extraordinar de adâncă autoanaliză psihologică, într-o manieră devenită accesibilă de-abia în
epoca modernă”11.
Memorialistica face parte din literatura subiectivă sau literatura confesiunii. Philippe
Lejeune sau Jaap Lintvelt „includ memoriile în spațiul narațiunii la persoana I și-i determină
specificitatea literară în funcție de relația autor-narator-personaj (actor). Ca și în cazul
jurnalului intim sau al autobiografiei, cele trei instanțe narative coincid: autorul este tot una cu
cel care povestește și se identifică, în egală măsură, cu acela despre care se povestește”12.
Tudor Vianu face o clasificare a diferitelor tipuri de literatură subiectivă, tratând genul
într-un sens global ca pe o modalitate literară: „literatura subiectivă”. Criteriul de stabilire a
tipurilor îl constituie „deosebirea de finalitate, de motive. Vianu distinge astfel printre motivele
10
Adrian Marino, Dicționar de idei literare, vol I, Editura Eminescu, București, 1973, pag. 280.
11
Ion Manolescu, Literatura memorialistică, Editura Humanitas, București, 1996, pag. 11.
12
Eugen Simion, Genurile biograficului, Editura Univers enciclopedic, București, 2002, pag. 11.
7
care au generat memoriile conștiința istorică și observă că în stadiul de început, istoria a fost
frecvent consemnare memorialistică. Alt motiv este explicația cu epoca sa și resentimentul
împotriva ei”13. În autobiografia mai modernă există o dublă atitudine „a considera propria ta
viață ca istorie și istoria ca pe o forță activă ca istorie și istoria ca pe o forță activă a propriei
tale vieți”14. Motivele confesiunii sunt numeroase, mergând „de la spovedanie la retrăirea prin
narațiune a aventurilor. Numeroase sunt și motivele jurnalelor intime: perfecționarea,
revărsarea sentimentală, autoanaliza”15.
În viziunea criticului Eugen Simion, în autobiografie prevalează autoportretul, iar
„autobiograful sau autorul de jurnal intim se are în vedere în primul rând pe sine și istoria
reprezintă de cele mai multe ori rama acestor acte (evenimente) ale interiorității”16. În
narațiunea memorialistică autorul „încheie un pact autobiografic și un pact istoric; el își scrie
viața după ce o trăiește și, din această pricină, viziunea scriptorului poate schimba sensul
faptelor trăite”17. Gide e de părere că „memoriile nu sunt decât pe jumătate sincere, oricât de
mare ar fi grija pentru adevăr decât un memorial. Și Maurice e de aceeași părere (numai
ficțiunea nu minte – Ecrits intimes, 1953)”18.
După opinia lui Eugen Simion naratorul „operează cu date controlabile și povestește o
viață trăită, nu imaginată. Își ia, cu toate acestea, libertatea de a povesti istoria din punctul său
de vedere și face portretele pe care le crede de cuviință. Marii memorialiști prezintă totdeauna
indivizi cu o stare civilă precisă din unghiul umanului și fac adesea din ei personaje…
memorabile”19. Cititorul care este îndepărtat de faptele narate, are abilitatea de a judeca totul
„în funcție de ceea ce am putea numi imaginația adevărului”20.
Ion Manolescu afirmă că există autori „preocupați de spontaneitate și firesc, care își
consemnează existența în însemnări zilnice câteodată lipsite de strălucire intelectuală (cazul
13
Tudor Vianu, Figuri și forme literare (Din psihologia și estetica literaturii subiective), Editura Casa Școalelor,
București, 1946, pag. 198.
14
Ibidem, pag. 199.
15
Silvian Iosifescu, Literatura de frontieră, pag. 83.
16
Eugen Simion, Genurile biograficului, pag. 13.
17
Ibidem, pag. 15.
18
Ibidem, pag. 15.
19
20
Ibidem, pag. 16.
8
Paul Léautaud) și autori care percep intimitatea ca pe un prilej de etalare a propriilor virtuți
spirituale (cazul Ernst Jünger)”21.
Stăruind asupra dificultăților de a fi sincer în memorialistică, Vianu a analizat „cauzele
pentru care imaginea de sine a omului care se mărturisește e frecvent deformată” 22. În viziunea
esteticianului „împrejurarea provine mai întâi din faptul că atenția noastră este orientată mai
mult către cunoașterea altor cazuri decât către propria noastră persoană. Fiecare om este pentru
sine însuși ființa cea mai îndepărtată, spunea Nietzsche. Progresele autocunoașterii sunt cu mult
depășite de cele ale eterocunoașterii”23.
Literatura memorialistică satisface „interese publice din cele mai diverse, de la cel
documentar (informații despre închisoare, despre sistemul politic comunist sau din viața
diasporei) până la cel literar (portretistică, descripții, psihologie etc.). Într-un asemenea context,
orice speculație legată de motivația producerii literaturii de frontieră (…) devine inutilă, atît
timp cât jurnalul, memoriile sau confesiunea procură publicului acel substitut de istorie
universală și viață privată exemplară la care a râvnit preț de o jumătate de secol”24.
Din momentul în care s-a dezvoltat și până în zilele noastre, o bună parte din literatură
„s-a dovedit a îmbrăca haina discretă a autobiografiei, mai cu seamă în ultimii cincizeci de ani,
când s-a dezvoltat și a fost aplicată pe scară largă tehnica fluxului de conștiință. Începând cu
secolul al XIX-lea, s-au răspândit cele mai diverse tipuri de autobiografie: faptică, intimă, de
cercetare ca evoluție a sufletului”25.
Un rol important în literatura memorialistică îl joacă personajul ei, cel despre care se
vorbește. „O caracteristică a lui ar ține de faptul că el nu vine singur, cum s-a zis, în narațiune:
vine mereu însoțit de evenimente, de întâmplări din afara existenței lui, vine, pe scurt, însoțit de
istorie. De modul în care prezintă faptele istoriei depinde credibilitatea lui ca martor și
credibilitatea lui ca personaj într-o narațiune care vrea să pună istoria într-o poveste și, să
transforme o viață într-un destin”26.
21
Ion Manolescu, Literatura memorialistică, Editura Humanitas, București, 1996, pag. 6.
22
Silvian Iosifescu, op.cit., pag. 88.
23
Tudor Vianu, op.cit., pag. 214.
24
Ibidem, pag. 7.
25
Ibidem, pag. 11.
26
9
Eugen Simion consideră că într-o autobiografie „factorul subiectiv rămâne prioritar
numai că istoria din afară este aceea care jalonează cronologia destinului individual”27.
În ceea ce privește structura narațiunii confesive, autobiografia este „o narațiune lineară,
coerentă, cu un scenariu previzibil. Este istoria unei vieți (a unui suflet), de la începuturi până
în momentul scrierii. O istorie neterminată, dar o istorie ordonată (chiar dacă biografia ca atare
este haotică), o istorie semnificativă, menită să dovedească faptul că viața celui care o
povestește (și o scrie) merită să fie cunoscută”28. Eugen Simion crede că o autobiografie
„trebuie să sugereze o viață exemplară sau să arate cum o viață se transformă într-un destin.
Lineară, coerentă, revelatorie, o narațiune biografică nu evită salturile în timp, întoarcerile și
revenirile, parantezele, ocolurile… Istoria curge aici nu numai din trecut spre prezent, dar și
invers”29.
În cazul memoriilor distanța dintre prezentul scriiturii și subiectul (istoria) pe care îl
narează este mai mare, memorialistul notează întâmplări petrecute demult, se bazează pe ceea
ce își amintește sau pe documente. Astfel, narațiunea „se constituie în momentul în care este
scrisă, iar scriitura acumulează și exprimă direct sau indirect sensibilitatea, neliniștile,
interesele, obsesiile, fantasmele prezente ale scriptorului. Trecutul trece prin această grilă
încărcată de subiectivitățile prezentului”30.
Există în statutul memoriilor, clauza sincerității care se pune în discuție din două
considerente: „1) pentru că memorialistul (ca individ) este subiectiv, are antipatii și simpatii și,
deci, sinceritatea confesiunii este limitată și 2) între momentul trăirii și momentul scrierii este o
mai mare sau o mai mică distanță. Suficient timp pentru ca memoria să trădeze, să deformeze
faptele. Jurnalul este scris sub impresia evenimentului, memorialul este o istorie întâmplată cu
mult timp în urmă, notată în alt timp și cu altă stare de spirit”31.
Citim o carte de memorii ca să descoperim „o istorie văzută de un individ și o viață
reprezentată (închipuită) de cel care o trăiește și o scrie. Amândouă depind, în cele din urmă, de
puterea discursului de a le face verosimile. Iar puterea discursului depinde în mare parte de
coerența și expresivitatea povestirii din interiorul lui. O carte de memorii cuprinde, în fond,
27
28
Ibidem, pag. 23.
29
Ibidem, pag. 23.
30
Ibidem, pag. 23.
31
Ibidem, pag. 13.
10
povestea unei vieți și, direct sau indirect, povestea unei istorii”32. Ele tind să se condiționeze în
așa măsură încât individul pare „centrul istoriei”. Atunci când citim memoriile cuiva avem
sentimentul că „naratorul se află într-un loc privilegiat și că istoria există ca să-l justifice pe
el”33.
Eugen Simion amintește de un cercetător al temei biografice, Fréderic Briot (Usage du
monde, usage de soi; enquête sur les memorialists dʼAncien Régime, Editions Seuil, 1994) care
a declarat că memoriile „povestesc viitorul celui care narează trecutul său”. Despre această
afirmație a cercetătorului, criticul Eugen Simion admite că „cel care narează viața sa (oral sau
într-o confesiune scrisă de el însuși) încearcă să prevadă și să organizeze un destin care a fost
deja înfăptuit, trăit, împlinit sau ratat… În momentul în care el se apucă să pună pe hârtie viața
lui (în cazul memorialiștilor acest fapt se întâmplă, de regulă, la bătrânețe) viața este deja
scursă în mare parte; naratorul știe ce s-a întâmplat cu viitorul său, prin ce nenorociri a trecut și
cât de efemere au fost speranțele sale…”34.Așadar, memoriile și autobiografiile sunt genuri
scrise la bătrănețe.
Philippe Lejeune consideră autobiografia „un contract de identitate”, un contract care,
în viziunea lui Eugen Simion este al autorului cu sine, „este, în chip fatal, și un contract (un
pact) cu istoria care însoțește mereu sinele(…) Autobiografia reconstituie formarea unei
personalități într-o istorie (le dehors) care de cele mai multe ori este ostilă…”35 Lejeune oferă
în Pactul autobiografic o definiție a autobiografiei: „o povestire retrospectivă în proză pe care o
persoană reală o face propriei vieți, punând accentul pe viața individuală, în special pe istoria
personalității sale”36. Florina Pârjol consideră pactul autobiografic – sintagma care l-a consacrat
pe teoreticianul francez „un proiect de sinceritate”, „menit să distingă scriiturile personale de
cele ficționale. Schema este relativ simplă: autorul se angajează să spună adevărul, cititorul
să-l creadă, și tot ceea ce depășește această înțelegere amicală e cu totul secundar”37.
Primul aspect al autobiografiei, în viziunea lui Philippe Lejeune este „caracterul
retrospectiv, manifestat în narațiune. Cum memoria nu e infailibilă, ci selectivă, limitată, o
32
33
Ibidem, pag. 14.
34
Ibidem, pag. 24.
35
Ibidem, pag. 29.
36
Florina Pârjol, Carte de identități. Mutații ale autobiograficului în proza românească de după 1989, Editura
Cartea Românească, București, 2014, pag. 36.
37
Ibidem, pag. 37.
11
retrospectivă perfectă e un non-sens, textul autobiografic nefiind o stenogramă completă a
trăitului, ci o serie de extrase reorganizate, umplute de sens de eul actual. Retrospecția e
înșelătoare și pentru că între timpul scrierii și cel al povestirii distanța se modifică în
permanență”38.
A doua particularitate a autobiografiei este folosirea persoanei I. Deși persoana I a fost
mereu o prerogativă a textelor autobiografice, „au existat și excepții: Comentariile lui Cezar au
fost scrise la persoana a III-a, la fel, multe dintre autobiografiile spirituale ale Evului Mediu (o
dovadă de supunere a omului în fața divinității)”39.
Cea mai importantă condiție de existență a autobiografiei este „identitatea nominală”,
termen despre care Florina Pârjol consideră că este „important pentru că atestă existența unei
persoane-referent care, povestindu-și viața, se transformă în narator și personaj; Lejeune nu
face întâmplător această precizare- că e nevoie de sugestia unei persoane reale ca să ne aflăm
în spațiul referential al autobiografiei – adăugând că aceasta distinge romanul autobiografic de
autobiografie”40.
Georges Gusdorf, autorul a două volume, Lignes de vie – Les écritures du moi și Auto-
bio-graphie, propune o definiție a literaturii intime: „tot ce se bazează pe o utilizare privată a
scriiturii, regrupând toate cazurile în care subiectul uman se ia pe sine însuși ca obiect al
textului pe care-l scrie”41. Acest tip de literatură presupune, după părerea lui Gusdorf „prezența
unui eu, adeziunea, aderența ființei personale, reprezintă transcrierea coliziunii dintre două
concepte: auto (eul conștient de sine însuși) și bio (existența în desfășurarea ei), stabilind astfel
distanța dintre eul trăirii și eul scrierii, dintre viață și reprezentare (distanță care fundamentează
o relație critică)”42. După Gusforf, în scriitura autobiografică, „à lʼhistoire de la personnalité
sʼoppose (…) une myth-histoire, plus vraie que le réel (…) Lʼécart entre le moi remémorant et
le moi remémoré permet lʼinterventions de lʼinstance mythique, remaniant la réalité du vécu
pour le rendre plus semblable à lʼidentité que le sujet se reconnaît par-delà les déformations et
les malentendus de lʼévénement (…) La vérité du moi, la plus vraie vérité, est une mythologie
38
Florina Pârjol, op. cit., pag. 37.
39
Ibidem, pag. 39.
40
Ibidem, pag. 39.
41
Ibidem, pag. 40.
42
Ibidem, pag. 40.
12
du moi”43. În opinia Florinei Pârjol teoriile lui Gusdorf „riscă să fie destul de imprecise, dând
un sens prea general termenului de autobiografie și făcând practic inoperabile, în lipsa unor
rigori formale, orice distincții între textele din uriașa familie a scrierilor autobiografice”44.
Un alt nume important care a abordat genul autobiografic a fost Jean Starobinski, care a
publicat un eseu Le style de lʼautobiographie, în care a menționat care sunt criteriile obligatorii
de existență ale autobiografiei în viziunea teoreticianului francez, printre acestea se numără
„identitatea dintre narator și eroul povestirii, prezența narațiunii ca mod de expunere și nu a
descrierii și necesitatea ca povestirea să acopere o suită temporală destul de mare pentru a putea
deveni vizibil cursul unei vieți”45. Stilul lui Starobinski presupune ca naratorul să-și „ia ca temă
propriul său trecut, sigiliul individual al stilului capătă o importanță specială pentru că la
autoreferința explicită a narațiunii înseși, stilul adaugă valoarea autoreferinței implicite a unui
mod singular de elocuție”46. În opinia Florinei Pârjol, această chestiune a stilului și perfecțiunea
acestuia „face suspect conținutul povestirii, fiindcă există întotdeauna riscul permanent al
alunecării în ficțiune– aduce în prim-plan două distincții necesare: aceea dintre eul prezent și
eul revolut, al povestirii, dar și între stilul ca formă adăugată unui fond vs. stilul ca abatere”47.
Autobiografia este scrisă cu scopul de a fi publicată, nu are un destinatar precis.
Destinatarul este marele public. Așadar, autobiografia este „o scriere compactă, organizată, are
un scenariu și manifestă mai totdeauna preocuparea pentru calitatea stilului. Diaristul scrie
neglijent, sfidând regulile literaturii, lasă o greșeală de gramatică pentru a nu strica
autenticitatea stilului, diaristul reia, zilnic, ca Sisif, bolovanul scriiturii și-l cară mai departe”48.
Eseul biografic are un loc apare în literatura confesiunilor, „este practicat atât de cei
care scriu despre viața lor, cât și de criticii literari care analizează biografiile, autobiografiile,
memoriile (…) Așa procedează, de pildă, Malraux în Antimemorii, Les Chênes quʼon abat, Len
Miroirs des limbes și Lazar, confesiuni, scrieri morale și filosofice și, cu precădere, eseuri
autobiografice. O formula asemănătoare utilizează și Jean-Paul Sartre în Cuvintele, cartea care
43
Alina Crihană, Scriitorul postbelic și „teroarea istoriei”. Dileme și (re)construcții identitare în povestirile vieții,
Editura Muzeului Național al Literaturii Române, Colecția Aula Magna, Galați, 2013, pag. 172, apud George
Gusdorf, Auto-bio-graphie. Lignes de vie 2, Odile Jacob, Paris, 1991, pag. 480-481.
44
Florina Pârjol, op. cit., pag. 40.
45
Ibidem, pag. 42.
46
Ibidem, pag. 42.
47
Ibidem, pag. 42.
48
13
ar fi trebuit să consemneze despărțirea scriitorului de literatura de ficțiune”49. Prin
Antimemoriile sale, Malraux demonstrează că „nu trebuie să povestești nimicurile existenței
curente, ci să meditezi la experiențele capitale. Să-ți scrii, cu alte cuvinte, nu memoriile,
autobiografia, jurnalul intim, ci antimemoriile, acelea care pot arăta cititorului cum o experiență
devine un fapt de conștiință”50. Dintre români, cei care dau o mai mare importanță reflecției în
scrierile lor biografice sunt Petru Dumitriu și Octavian Paler. Autobiografiile sunt rare, în
cultura noastră, pentru că acestea cer „un grad mare de subiectivitate și o deschidere maximă a
spiritului, lucru pe care românii – crescuți într-o civilizație a prudenței și a pudorii – nu se
grăbesc să-l facă (…) De-abia în epoca modernității a apărut și ideea de criză spirituală,
esențială într-o biografie scrisă de cel care o trăiește”51.
Nevoia de a vorbi despre sine „se exercită în jurnal (Stendhal, Vigny), memorii, amintiri
(George Sand) sau roman la persoana I (Adolphe de Benjamin Constant sau Oberman de
Senancour). Autorii își relatează propria viață, dar într-o manieră deghizată, folosind artificii
care să trimită cititorii pe alte piste de lectură (motivul manuscrisului găsit, epistolarul etc.).
Majoritatea romanelor autobiografice sunt autobiografii nemărturisite”52.
Noțiunea de jurnal apare în DEX cu următoarele clarificări: „însemnări zilnice ale cuiva
despre anumite evenimente legate, de obicei, de viața sa; însemnări zilnice ale unor observații
științifice. Jurnal de călătorie = relatare în scris, zi de zi, a unei călătorii. Jurnal de bord =
registru în care se consemnează cronologic faptele survenite în timpul călătoriei unei nave.
Jurnalul acțiunilor de luptă = document militar în care sunt descrise zilnic pregătirea și
desfășurarea acțiunilor de luptă”.
În viziunea lui Ion Manolescu, jurnalul intim se diferențiază de celelalte însemnări
intime prin faptul că „nu se pleacă de la rememorarea în timp a unor incidente de viață, a unor
stări afective sau gânduri avute cândva, ci de la înregistrarea acestora în momentul producerii
lor. Jurnalele sunt scrise de obicei fie din nevoia unei clarificări interioare, fie pentru a purga
cine știe ce complex de inhibiții, fie ca încercare de sustragere din singurătate. Avem de-a face
cu un document confesiv fără finalitate literară, inițial nedestinat publicării. Astfel se și înțelege
49
50
Ibidem, pag. 34.
51
Ibidem, pag. 34.
52
Ion Manolescu, op. cit., pag. 13.
14
de ce, cu puține excepții, un jurnal intim, atunci când se întâmplă să vadă lumina tiparului,
ajunge să apară numai după moartea autorului său”53.
După opinia lui Silvian Iosifescu, jurnalul „e un solilocviu. Solicitările nenumărate ale
vieții, impresiile, faptele se unifică în raport cu omul care se caută pe sine și caută să-și
înțeleagă lumea. În multiplicitatea de împrejurări, preocupări și de tonuri a corespondenței,
putem recunoaște o individualitate stilistică, dar subiectul și obiectul sunt mai puțin unificate,
se ivesc prin străfulgerări”54.
În secolul al XX-lea, jurnalul intim „ajunge să fie cultivat mai mult decât oricând,
datorită unui gust tot mai accentuat pentru autenticitatea documentului psihic, pentru
comunicarea neliteraturizată a experiențelor subiective de cunoaștere. Suntem la epoca în care,
pentru o seamă de scriitori, viața în sine se relevă mai interesantă decât ficțiunea: Jules Renard,
André Gide, Charles du Bos, Katherine Mansfield, Julien Green, Virginia Woolf, Kafka, Ernst
Jünger și alții au o contribuție considerabilă, cu numeroasele lor pagini de jurnal, la îmbogățirea
materiei genului”55.
În literatura română, jurnalul intim „își găsește exponent în Titu Maiorescu, cu ale sale
Însemnări zilnice. Între cele două războaie mondiale, Camil Petrescu, Mircea Eliade și Mihail
Sebastian, autori ai unor proze de natură confesivă, bazată în exclusivitate pe autenticitatea
trăirilor personale, își țin fiecare un jurnal al existenței cotidiene”56.
Thibaudet face o distincție între memorii și jurnal: „Există o întreagă literatură
manuscrisă care a ajuns să fie imprimată doar accidental, prin ocolirea intenției și pe care o
tratăm ca și cum ar intra în dreptul comun al cuvântului public. Nu e vorba desigur de memorii,
făcute întotdeauna pentru a aranja o existență ad usum Delphini, respectiv pentru uzul
generației următoare, căreia urmează să i se dea socoteală. E mai curând vorba de scrisori și de
jurnale intime”57.
După cum declară Silvian Iosifescu, deosebirea dintre memorii și jurnal, „se
repercutează asupra modului de a răsfrânge lumea și de a înfățișa experiențele individuale.
Jurnalul are o explicabilă structură caleidoscopică, alternează faptul cu impresia fugară, cu nota
53
54
Silvian Iosifescu,op.cit., pag. 106.
55
56
Ibidem, pag. 15.
57
Silvian Iosifescu, op. cit., pag. 70.
15
de lectură. Aspectul caleidoscopic persistă chiar când memorialistul e un sedentar, când
străbate puține locuri și are raporturi umane relativ restrânse”58. În schimb, memoriile „sunt
mai organizate, structurate epic. Imaginea mediilor străbătute e și ea mai construită. Observația
e valabilă și pentru amintiri, care se centrează de obicei pe câteva momente și pe câteva
medii”59.
Toate scrierile memorialistice cunosc o perpetuă oscilare între subiectiv și obiectiv:
„Îndepărtarea totală de unul dintre cei doi poli e rară și-l duce pe memorialist spre altceva: îl
transformă în cronicar neutru sau îl impinge spre eseul atemporal. Memorialistica propriu-zisă
face prezenți omul și epoca, dar în dozaje foarte deosebite. Se exercită asupra acestor dozaje
influențele cele mai diverse: temperamentul, atmosfera estetică. Introvertiții se caută de-a
lungul paginilor chiar precis datate ale unor jurnale care construiesc în primul rând istoria unor
stări de spirit. Extravertiții notează faptele proprii și alcătuiesc din frânturi o panoramă”60.
În memorialistica zilelor noastre se diferențiază două tipuri noi de scrieri subiective:
memorialistica lagărelor și situațiilor limitrofe și memoriile revoluționarilor.
Memorialistica lagărelor de concentrare „are o sinistră concentrare. Implică sinteza
posibilă numai în zilele noastre între înalta tehnicitate și organizare și etica troglodiților”61.
Memorialistica revoluționară are câteva lucrări clasice, este vorba de „frontierele istorice
în care s-au mișcat gândirea lui Herzen, anarhismul lui Kropotkin, generat de iluzia stirneriană
a libertății absolute, sunt sensibile în Amintiri și cugetări, respectiv în autobiografia lui
Kropotkin. Atitudinea memorialistului, tipul de om pe care îl ilustrează au o noutate pe care o
vor accentua etapele ulterioare ale acțiunii revoluționare”62. Jurnalele intime, care presupun o
anumită doză de introspecție „sunt în acest domeniu foarte rare. Intervin și considerații
provocate de existența revoluționarilor supravegheați și urmăriți, pentru care orice însemnare
intimă poate fi material incriminator. Iar atenția extravertită se îndreaptă spre acțiune și spre
ceilalți, nu e interesată de solilocvii”63.
58
Silvian Iosifescu, op.cit., pag. 97.
59
Ibidem, pag. 97.
60
Ibidem, pag. 82.
61
Ibidem, pag. 159.
62
Ibidem, pag. 162.
63
Ibidem, pag. 163.
16
Capitolul II. Octavian Paler
între spațiul autobiografic, biografie și opera
2.1. O biografie a „omului de răspântie”
Octavian Paler a debutat la 44 de ani cu un volum de definiții lirice (Umbra cuvintelor,

1970) în maniera stilistică a lui Blaga, urmând mai apoi un alt traseu, „a trecut la eseistică și, în
zece ani, a publicat 7 cărți pe care este greu să le introduci într-un gen literar. Categoria lor
estetică se revendică dintr-un romanesc al ideilor (asociază speculației ficțiunea și pun ideile și
ficțiunea în parabolă), revendicat de eseiștii moderni și chiar de semioticieni (Barthes).
Modelele lui Octavian Paler sunt eseiștii spanioli (Unamuno, Ortega y Gasset) și, dintre
francezi, Camus, pe care îl citează mereu”64.
Eseistul a urmat cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București și, în paralel, a
frecventat Științele Juridice. A fost redactor la radio din 1949 până în 1964, după acel moment,
devenind corespondent de presă la Roma. Din anul 1970 până în 1983 a condus România
Liberă.
În viziunea lui Eugen Simion din cărțile publicate și din însemnările cu caracter direct
subiectiv „deducem că spiritul eseistului nu cunoaște foamea de real și că se simte mai bine în
parabole, mituri. Nu vrea și nu poate fi, din această pricină, un scriitor realist. Dacă se duce în
documentare se gândește la Don Quijote și la Sisif, dacă merge în călătorie peste ocean se caută
pe sine și își caută miturile obsedante. A călătorit mult, dar a văzut puțin, pentru că un ochi al
meu a fost întors mereu spre înlăuntrul meu. Nu-i disperat de existență, nu-i nici împăcat cu ea.
Are permanent sentimentul că trăiește la o răspântie. Nu acceptă turnul de fildeș pentru că nu
crede în evaziuni, tăceri inocente”65.
Miturile nu reprezintă doar o inserție livrescă a scriitorului, acestea îi sunt predestinate
și omului Octavian Paler, care „s-a născut și s-a format într-un mit. Despre copilăria lui în satul
din preajma Făgărașului, Lisa, Paler scrie: Am copilărit într-un mit. De unde inapetența sa de
64
Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol IV, București, Editura Litera,pag. 188.
65
Ibidem, pag. 189.
17
mai târziu pentru orice formă de filozofie a absurdului. A învățat că există un rost în acest
mediu unde viața se desfășura sub forma anui ritual”66.
Satul lui Octavian Paler „e mai puțin blagian decât ar părea, și aproape deloc
moromețian, deoarece autorul nu-l surprinde în învolburările istoriei. Fără să poată exista vreo
legătură conștientă între ele, câteva din amintirile copilăriei în Lisa ne duc cu gândul înspre
Calidorul lui Paul Goma, printre cele mai inspirate povestiri din copilărie”67.
Octavian Paler se autointitulează ca „un om de răspântie” datorită pregătirii sale inițiale,
din copilărie, care este „într-un fel, inițiatică – pentru întâlnirea-ciocnire dintre rost, dintre tot
ceea ce presupunea viața la țară în materie de civilitate ascunsă, discreție, capacitate de a
îndura, și întrebările născute din cultură înainte de a fi agravate de experiențele istorice.
Deoarece cultura – așa cum scrie autorul – extinde călcâiul lui Ahile pe tot corpul, facându-te
vulnerabil. Or, vulnerabilitatea este prima treaptă a conștiinței și –probabil- condiția ei
dintâi”68.
După părerea Alinei Crihană, prozele lui Octavian Paler pot fi citite ca „variante la un
autoportret, cioburi de oglindă pe care cititorul este chemat să le pună cap la cap, refăcând, în
planul lecturii, ceea ce autorul împrăștie, în procesul transpus scriptic, al (re)construcției
identitare, adică puzzle-ul fascinant al spațiului autobiografic”69.
În opinia Monicăi Lovinescu, Octavian Paler este original prin forma pe care o dă
eseurilor sale, însumând „dialoguri imaginare cu ideile și figurile din care s-a născut Elada, sau
revoltele intelectuale, dar și prin opoziția față de marea obsesie a scriitorului roman: opera”70.
Ion Simuț consideră că întreaga operă a lui Octavian Paler „tinde să se constituie într-o
confesiune indirectă la început, directă în cele din urmă, fluentă narativ sau alcătuită din
secvențe disparate, transpusă fictiv-epic sau verosimil-memorialistic”71. Această idee provine
din dorința de mărturisire a autorului prezentă în fiecare carte de-a sa, astfel regăsim în opera sa
„un eu reprimat, semn cert al unui introvertit, se manifestă cu distorsiuni – și tocmai aceste
distorsiuni fac farmecul mărturisirii și trezesc interesul lecturii. Scriitorul recunoaște de altfel
66
Monica Lovinescu, Est-Etice. Unde scurte, vol IV, Editura Humanitas, București, 199, pag. 39.
67
Ibidem, pag. 39.
68
Ibidem, pag. 39.
69
Alina Crihană, op. cit., pag. 79.
70
Monica Lovinescu, Est-Etice, vol IV, pag. 75.
71
Ion Simuț, Variante la un autoportret, Prefață la Autoportret într-o oglindă spartă, Editura Polirom, Iași, 2010,
pag. 7.
18
modul în care nu face decât să ilustreze paradoxul introvertitului, vorbind despre sine pe
măsură ce-și caută o strategie de a se evita”72.
În viziunea lui Ion Simuț, tendința de autoanaliză se intensifică în opera lui Octavian
Paler pe măsura apariției cărților, astfel „de la Viața ca o coridă, din 1987, timp de două
decenii, până în 2007, la sfârșitul vieții sale, Octavian Paler individualizează o etapă profund,
insistent și neliniștitor autobiografică. Don Quijote în Est, cartea din 1993, prima după
Revoluție, proiectează propriile iluzii ale autorului prin prisma personajului spaniol. Vremea
întrebărilor, din 1995, chiar dacă impregnate de reacții politice la prezentul imediat, rămâne
expresia aceleiași subiectivități exasperante de propriile incertitudini și de grave nemulțumiri.
Aventurile solitare din 1996 pun în pagină marea temă a solitudinii, a singurătății fără remediu
– deci tot o reflectare direct a sinelui”73. În 2001, Deșertul pentru totdeauna, prin tema
amărăciunii pare o etapă preliminară pentru Autoportret într-o oglindă spartă(2004).
Ileana Alexandrescu-Voicu consideră că prozatorul vorbește adesea despre remușcare,
percepută prin extensie ca sperjur, „eseistul îi atribuie mai degrabă conotațiile unei promisiuni
interioare, încălcate, de a nu mai scrie, ale unui hybris dictat de propria conștiință, care
interzicea actul scrierii, după ce pierduse cele trei manuscrise. De aici, itinerariul lui literar este
unul care se întoarce mereu spret recut, dar nu pentru a recupera o copilărie ratată sau
neîmplinită, ci pentru a reconstitui cele trei manuscrise pierdute”74.
După o lungă absență a cuvântului, Paler se descătușează în ipostaze inedite ale narării,
abordând diverse formule sau specii literare: jurnalul de călătorie în Drumuri prin memorie (2
volume), 1972, 1974, Caminante, 1980, dezbaterea, polemica, corespondența, memorialistica
în Mitologii subiective, 1976, Apărarea lui Galilei, 1978, Scrisori imaginare, 1979, Polemici
cordiale, 1983, Un muzeu în labirint. Istorie subiectivă a autoportretului, 1987, Viața ca o
coridă, 1987, opera de imaginație în Viața pe un peron, 1981, Un om norocos, 1984, toate
scrierile lui „au o constantă, insistă pe aceeași căutare a sinelui prin memoriile interioare, prin
confesiuni șimeditații. După 1989, accentul alunecă spre confesiunea politică în Don Quijote în
Est, 1990, tot ca o experiență asumată, definibilă într-o parafrază a Elogiului erasmic, urmând
72
Ion Simuț, art. cit., pag. 7-8.
73
Ibidem, pag. 9.
74
Ileana Alexandrescu-Voicu, Octavian Paler – Mitopoetica eseului, Editura Alfa, Iași, 2008, pag. 9.
19
apoi un ciclu de reeditări cuprinse în volumul din 1995, Rugați-vă să nu vă crească aripi și un
altul Vremea întrebărilor”75.
După anul 2000, dezvoltă tema morții în Deșertul pentru totdeauna, 2000. În 2005 a
lansat cartea Eul detestabil, „o analiză profundă a celor care nu se privesc în oglindă, decât
pentru a se detesta, admirându-i însă pe cei care se oglindesc în autoportrete”76. În anii următori
au mai apărut ediții noi ale vechilor sale cărți. În 2007 a apărut ultima sa carte, Calomnii
mitologice, care a fost scrisă sub forma unor „confesiuni nerostite” pe tema absenței miturilor
omului modern. Octavian Paler s-a stins din viață pe data de 7 mai 2007, în urma unui infarct.
2.2. Aspecte ale eseului autobiografic în opera lui Octavian Paler
Eseul este genul literar hibrid cel mai fascinant prin deschiderea pe care o propune, cu
generozitate cititorului. Intrarea în lumea eseului „induce aceeași senzație a contactului cu
tărâmul nisipurilor mișcătoare”77. Genul care se află la granița dintre literatură și filosofie
„ispitește prin deplina libertate a asociației de idei, prin subiectivitatea scriitorului, prin
paradoxul și originalitatea meditațiilor, prin absența unei stricte sistematizări și, prin faptul că
nu-și propune epuizarea temei în discuție, ci oferă în final închiderea unei metafore prin
deschiderea alteia”78.
Noțiunea de eseu implică și la Montaigne și la alții, „ideea de degustare, de gouster,
accepție care s-a păstrat în noțiunea italiană de saggio. Eseistul doar gustă subiectul, îl încearcă,
nu-l consumă în totalitate, nu-l epuizează. Eseul ar fi deci aperitivul spiritului, un hors dʼoeuvre
plăcut, savuros”79. Sfera de investigație a eseului este nelimitată, poate fi acoperită de toate
direcțiile posibile. Eseistul încearcă tratarea oricărei teme, eseul poate fi abordat pe orice obiect
din domeniul științelor morale, orice fel de problemă de istorie literară, de estetică, de
sociologie.
Dacă problema conținutului nu impune probleme, „punctul său de plecare se dovedește
capital, esențial. Impulsul de bază, tendința eseistică fundamental este în mod necesar
75
Ileana Alexandrescu-Voicu, op. cit., pag. 10-11.
76
Ibidem, pag. 11.
77
Ibidem, pag. 13.
78
Ibidem, pag. 13-14.
79
Adrian Marino, Dicționar de idei literare I, Editura Eminescu, București, 1973, pag. 605.
20
cunoașterea. Orice eseu constituie un act de cunoaștere, de un anume tip: orientat spre
universal, prin metode individuale. Poate mai bine spus: o aspirație spre general prin procedee
particulare. Atitudinea și altitudinea specific eseistică aceasta este: ridicare la universalitate prin
particularizare, dezbatere de probleme conceptuale, formulate și rezolvate în funcție de ocazii
și situații concrete”80.
Eseul autobiografic oferă „într-un mod mai accentuat decât autobiografia clasică, o
interpretare a istoriei personale și a marii istorii. Reunind meditația, critica și ficțiunea și
deschizându-se spre explorarea imaginarului, eseul autobiografic pune în evidență și mai mult
dedublarea eului biografic, ca auctor și persona, oscilația sa perpetuă între identitate și
alteritate”81.
După opinia Alinei Crihană, eseul reprezintă „una dintre formulele prezente masiv în
peisajul literar postbelic. Înscrise, adesea, în spațiul autobiografic, eseurile publicate, în acest
context, de scriitorii noștri postbelici travestesc uneori căutarea unei identități care întârzie să
se constituie, narațiunea identitară devenind, în aceste cazuri, o adițiune de fragmente, o
aproximare a inclasabilului, un efort, în fine de a introduce un sens acolo unde s-a instalat
ocriză teribilă a ființei (Simion, 1998: 289, 288). Este spațiul în care ficțiunea despre sine
întâlnește literatura”82.
Creatorul genului este scriitorul și filosoful francez Michel de Montaigne (Eseuri,
1580), urmat de mai mulți reprezentanți ai genului: Francis Bacon, John Locke, Thomas
Carlyle în literatura engleză, în cea germană Leibniz, Lessing, Schiller, Goethe, Schopenhauer,
Nietzsche, în cea americană Emerson. Eseul se extinde și „în alte zone de interes ale literaturii,
cum ar fi critica, istoria și teoria literară, cochetând chiar și cu romanul. Scriitori ca Marcel
Proust, Albert Camus, Thomas Mann au abordat romanul eseu, iar Paul Valéry și T.S. Eliot au
scris eseuri de teorie literară”83.
În literatura română, eseul apare în secolul al XIX-lea, când își impune „personalitatea”
prin poetul Lucian Blaga, prozatorii Camil Petrescu, Mihail Sebastian, filosofii Nae Ionescu,
Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica. În zilele noastre eseul își face simțită prezența
80
Adrian Marino, op. cit., pag. 608.
81
82
Ibidem, pag. 78.
83
Ileana Alexandrescu-Voicu, op. cit., pag. 14.
21
în opera unor scriitori precum N. Steinhardt, Andrei Pleșu, Al. Paleologu, Octavian Paler și
Gabriel Liiceanu.
Prin eseu, Paler „își asumă în locul lumii întregi miturile, dar și problemele ei esențiale,
alunecând și transformându-se el însuși în idee. El proiectează miturile în lumea lui interioară,
contaminându-le cu obsesiile lui existențiale prin care le conferă propriile judecăți de
valoare”84. Astfel, Sisif devine ascetul „care atinge cu mâinile destinului și nu se
înspăimântă”85, Don Quijote „este o himeră purtând masca lui Sisif, labirintul se identifică
memoriei, iar Narcis, lucidul, se oglindește în propria singurătate reprezentată prin simbolul
apei, devenind astfel un erou tragic universal și nu frivol”86.
În volumele lui, Memorii subiective, Caminante, Scrisori imaginare, Polemici cordiale,
Viața ca o coridă, Don Quijote în Est, calitățile de eseist ale lui Paler dezvăluie „o reală
capacitate de a teoretiza, de a depista problemele, de a le despica”87.
În general, incipiturile operelor sunt „șocante, prin intrarea obsesiv-confesională la
persoana întâi în text, dureroasă, tragică, anunță o tematică mitică ce se raportează la condiția
umană generic și la trăirea tensionată a existenței. Ieșirea din fiecare încercare în parte se
constituie în genere în finaluri lirice ca modalități de împăcare cu sine”88.
Abordarea modalităților formale ale eseului, ce „tind să devină specii ale genului
respective și anume scrisoarea, confesiunea în care abundă elemente autobiografice, jurnalul de
călătorie și memoriile, asistăm în cazul lui Paler la degradarea și conjugarea genurilor a căror
consecință este glisarea dintr-o structură în alta”89. În Drumuri prin memorie, este evidentă
„ezitarea între memorialul de călătorie, în stilul mai vechi al genului, reflecția morală și o
discretă poezie a timpului”90. Același lucru se distinge și în Scrisori imaginare, „fiecare eseu
având la final un text liric ce închide în el ideea esențială a fiecărei scrisori”91. Cartea este în
ansamblul ei, „un mic tratat de filosofie sceptică”92 .
84
85
Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol IV, pag. 192.
86
87
Marin Sorescu, Ușor cu pianul pe scări, pag.24.
88
89
Ibidem, pag. 17.
90
91
92
Marin Sorescu, op. cit., pag. 214.
22
Scrierile lui Paler se află „sub semnul ironiei, al scepticismului și al paradoxului,
anunțând adesea sentințe moralizatoare. Aparent personale, acestea sunt în ultimă instanță
transferate interlocutorului prin sugestii subtile, impersonale, dar și prin ambiguitatea
limbajului”93. Manierismul autorului vine din această ipostază moralizatoare „prin care apără
ambiguitatea”94, gândind manierismul „ca un exercițiu necesar de igienă artistică și
ambiguitatea ca o posibilitate a spiritului de a îmbogăți obiectul analizei”95.
Eseul lui Paler nu se supune „niciunei norme stricte în sensul clasic al cuvântului,
folosind modalități diverse de construcție a discursului, alternând, proza cu poemul liric sau
scrisoarea, dialogul cu monologul interior, într-un joc al destinului din care autorul pare să
dispară, deși e mereu prezent în text”96.
În viziunea Ilenei Alexandrescu prin această deschidere a formei, „este facilitată
alunecarea manierismului în baroc, deoarece se observă cu claritate opoziția spiritului dionisiac
(subiectiv) a lui Paler față de cel apolinic (obiectiv)”97. În locul visului, autorul preferă lecția ca
„delir extatic care rupe vălul aparenței (…) și determină identificarea omului cu realitatea în
esența ei numenală”98. Eseurile lui Paler „respiră acest aer dionisiac atât prin forma lor care
tinde să dezintegreze genurile, amestecând epicul cu liricul confesiv, cât și prin mesajul lor ce
sondează ontologicul prin experimentarea inefabilă a contrariilor. Din întâlnirea acestora, se
conturează, adesea, viziunea tragică a lumii văzută prin lentila miturilor personalizate care se
contaminează și se influențează reciproc. Numai în această viziune Narcis poate deveni un
personaj tragic și nu trivial, Theseu se poate identifica cu Oedip, iar Sisif poate purta masca
Sfinxului”99. Prin temele abordate și prin speculațiile pe marginea acestora, Paler reușește, „în
stil baroc, să creeze o lume ludică a iluziilor”100.
93
94
95
Ibidem, pag. 199.
96
97
Ibidem, pag. 45.
98
Dicționar de termeni literari, pag. 33.
99
Ileana Alexandrescu-Voicu, op.cit., pag. 46.
100
Ibidem, pag. 47.
23
2.3. Construcția unei mitologii personale
Mircea Eliade dă o definiție mitului: „mitul povestește o istorie sacră, el relatează un

eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor .(…) Personajele
miturilor sunt ființe supranaturale. Ele sunt cunoscute mai ales prin ceea ce au făcut în timpul
prestigios al începuturilor. Miturile revelează așadar activitatea lor creatoare și dezvăluie
sacralitatea operelor lor. În fond, miturile descriu diversele și uneori dramaticele izbucniri în
lume a sacrului. Tocmai această izbucnire a sacrului fundamentează cu adevărat lumea și o face
așa cum arată azi. Mai mult încă: tocmai în urma intervențiilor ființelor supranaturale este omul
ceeace e azi, o ființă muritoare, sexuată și culturală”101. Mitul e un „element esențial al
civilizației omenești; el nu numai că nu reprezintă o vană afabulație, ci este, dimpotrivă o
realitate vie, la care nu încetăm să recurgem; nu o teorie abstractă sau o desfășurare de imagini,
ci o adevărată codificare a religiei primitive și a înțelepciunii”102.
Omul modern, se adaptează mitului, „se consideră produsul desfășurării evenimentelor
universale, nu se crede dator s-o cunoască în totalitatea ei”103, în același timp, omul arhaic „e
nu numai obligat să-și rememoreze istoria mitică a tribului său, dar el reactualizează periodic o
parte destul de mare din ea. Aici sesizăm deosebirea cea mai importantă dintre omul societății
arhaice și omul modern: ireversibilitatea evenimentelor care, pentru acesta din urmă reprezintă
nota caracteristică a istoriei, nu constituie o evidență pentru cel dintâi”104.
A „trăi” miturile implică o experiență religioasă pentru că se deosebește de activitatea
vieții cotidiene, „religiozitatea acestei experiențe se datorează faptului că reactualizăm
evenimente fabuloase, exaltante, semnificative, asistăm la operele creatoare ale ființelor
supranaturale; încetăm de a mai exista în lumea de toate zilele și pătrundem într-o lume
transfigurată, aurorală, impregnată de prezența ființelor supranaturale. Nu e vorba de o
comemorare a evenimentelor mitice, ci de reiterarea lor. Personajele mitului redevin prezente,
devenim contemporanii lor. Aceasta mai implică de asemeni că nu mai trăim în timpul
101
Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978, pag.6.
102
Ibidem, pag., 20.
103
Ibidem, pag. 13.
104
Mircea Eliade, op. cit., pag. 13.
24
cronologic, ci în timpul primordial, timpul în care evenimentul a avut loc pentru prima
oară”105.
Mitul autorului, la Paler, „se construiește pe motivul întors al manuscrisului găsit,
invocat de Umberto Eco în Numele trandafirului, și anume cel al manuscrisului pierdut.
Întoarcerea mereu spre sine este de fapt nevoia de regăsire, de identificare cu sine și, prin
aceasta, de recuperare a tăcerii. E o permanentă cercetare și dialogare a celor două identități
intrinseci despre care vorbește Freud: cea manifestă, e Eului (Ich) echivalabilă cu conștientul
și cea latent (Es), indicând inconștientul, având ca finalitate re-crearea propriei identități”106.
Dacă mitul personal „se integrează împreună cu moștenirile culturale unuia primordial”107,
acesta ar fi, pentru Paler „nu o poveste frustrantă din copilărie, ci, după cum mărturisește în
Viața ca o coridă, tocmai acea întâmplare dramatică a existenței lui, când a uitat cele trei
manuscrise într-o librărie. Îl va urmări această poveste plină de amănunte (…) de-a lungul
gândurilor sale scrise, trădându-i disimularea și purtând adesea masca unui alt mit sau haina
unei alte povești”108.
Mitul, ca formă a culturii primordiale, „deschide drumul imaginarului, a unei călătorii
cu sine prin creațiile popoarelor. Eseurile lui Paler vizează nu numai o implementare a miturilor
dar și o suprapunere a lor: Theseu se identifică cu Oedip, iar Narcis cu Don Quijote, toți aceștia
întâlnindu-se în figura imuabilă a Sfinxului, din spatele căreia se ghicește surâsul sarcastic, dar
și plin de melancolie a lui Paler”109.
Încălcarea jurământului de a nu mai scrie „se decodează prin nevoia de defulare, de
eliberare a frustrărilor accumulate de-a lungul anilor. Deoarece obsesiile scriitorului nu se
raportează la copilărie, nu întâlnim în scrierile lui biografice imaginea satului ardelean Lisa,
decât sporadic și nu constant, neliniștile lui fiind legate de miturile fundamental-existențiale,
specifică unui eu-creator pierdut prin memorie și nu al unuia ce încearcă să recupereze vârsta
infantilă specific universului posibil”110.
105
Mircea Eliade, op. cit., pag. 19.
106
Ibidem, pag. 54.
107
Gilbert Durand, Figuri mitice și chipuri ale operei – de la mitocritică la mitanaliză, Editura Nemira, București,
1998, pag. 166.
108
109
Ibidem, pag. 55.
110
Ibidem, pag. 56.
25
În viziunea Ilenei Alexandrescu-Voicu, opera lui Paler „poartă în ea mitul oglinzii în
care se reflectă eul subiectiv, dar nu pentru a se admira pe sine, ci pentru a se interioriza”111.
Astfel, fiecare mit este personalizat „atribuindu-i-se trăsături specific echivalente structurii lui
ființiale”112. Prin mituri, autorul oferă o „compensare a frustrărilor și, implicit, manuscrisele
sale pierdute devin mituri”113. Astfel, poveștile ancestrale ale omenirii „revin dintr-o zonă a
tragicului încărcate de sensurile grandorii tragice. Și nu vin ca să se reveleze, ci ca să provoace
o revelație (o confesiune): aceea a eseistului condamnat să respire numai în preajma marilor
simboluri”114.
În Caminante, cartea de călătorie din Mexic, are intenția de a „redescoperi mituri și
simboluri: șarpele, piramidele, labirintul. Apariția obsesivă a acestora ne dezvăluie o nestăvilită
admirație în fața destinului și a misterului, dar și a tăcerii, pe care el a încălcat-o”115.
Ipostaza de a călători în lumea miturilor, îl face pe Paler „un permanent pelerin în lumea
ideilor, dorind astfel să-și construiască din istoria lumii mitul său personal”116. Călătoria sa este
făcută în secret, după cum apreciază Dumitru Micu, este „aproape întotdeauna o călătorie spre
adevărurile noastre și un prilej de clarificări”117. Astfel, conștiința lui se reconstituie din mituri,
fiecare eu semnificând o personalitate mitologică: „numele de zei și eroi sunt întrebuințate ca
pseudonime. În fond, de fiecare dată am vrut să zic eu însumi”118.
Miturile care îl urmăresc în permanență pe autor sunt două: „Oedip și Sisif folosite ca
măști auctoriale ce oferă în același timp satisfacția unei tăceri interioare”119. Prin Oedip, autorul
„ne oferă o lecție de permanentă înnoire a sinelui, piatra lui Sisif este motivația existențială a
umanității la care omul este obligat să se raporteze continuu. Vârful muntelui este acea axis
mundi, întrebarea care îl provoacă pe Sisif și al cărui răspuns nu e altul decât o nouă rostogolire
a pietrei”120. Fiecare mit constituie câte un ciob din întregirea oglinzii în care Paler își afișează
neliniștile, contribuind prin prezența lor în construirea mitologiei personale a autorului.
111
112
Ibidem, pag. 56.
113
Ibidem, pag. 57.
114
115
116
Ibidem, pag. 58.
117
Dumitru Micu, Istoria literaturii române – De la creația populară la postmodernism, București, Editura
Saeculum, 2000, pag. 571.
118
Ibidem, pag. 571.
119
120
Ibidem, pag. 59.
26
Toată creația lui Octavian Paler pare un jurnal „perpetuu”, în oglinda căruia se
oglindește personalitatea scriitorului, „nu spre a se admira narcisiac, ci spre a se cunoaște pe
sine în profunzime. Acuzația de narcisism – e drept, însoțit de autoflagerare – care i s-a adus
este contrazisă și de propria interpretare a mitului. Eseistul vede în Narcis nu eroul frivol și
iubitor de sine, ci personajul profund tragic, care a încercat să aplice dictonul elen Cunoaște-te
pe tine însuți fără să aibă vocația echilibrului din arta greacă. Fântâna în care se privește
Narcis este sinonimă cu singurătatea, conducându-l spre disperarea care crește pe măsură ce
descoperă neantul în ființă ființă”121. Consecvent în direcția autocunoașterii și a radicalității
gândirii, Paler se oglindește în opera nu spre a se admira, ci spre a se admira prin sine pe alții.
Folosindu-se de pretexte din mitologie, călătoriile întreprinse prin marile culturi, religie
și istorie, i-au permis lui Octavian Paler să se gliseze pe marile frământări ascunse și profunde
ale eului. Mitologia l-a ajutat ca suport în formarea unei alte dimensiuni mitologice, și anume
autobiografia. Scriitorul a adoptat stilul confesiv ca și o (re)construcție a unei mitologii
personale. Paler a dorit ca, prin intermediul operei să ofere o nouă (re)interpretare a miturilor,
să aducă o perspectivă proprie asupra vieții și a morții. Este un moralist convins în puterea de
transformare a cuvintelor, motiv pentru care scrisul său a căpătat valoare prin implementarea
noțiunilor de mitologie, etică, filosofie în literatură.
121
Irina Petraș, Literatura română contemporană, Editura Ideea Europeană, București, 2008, pag. 564.
27
CAPITOLUL III. APLICAȚII
3.1. Replica lui Sybaris: Deșertul pentru totdeauna
Această carte, reprezintă, după opinia lui Dan C. Mihăilescu o „încheiere a socotelilor
cu viața despre care ne povesteau străbunicii noștri de la țară. O carte de severă, adâncă,
exemplară aristocrație rurală, (…) Deșertul … lui Paler este aidoma acelor istorii cu bătrânul
țăran care-și presimte nesmintit sfârșitul, care își cheamă, deplin împăcat, familia la căpătâi,
cerându-și iertare de la fiecare, sau, dimpotrivă, mustrându-l pe unul, avertizându-l pe altul,
împăcându-i pe cei certați și împărtășindu-și atent moștenirea, indicându-i fiecăruia ce, cât și
cum să facă la înmormântare, totul într-o liniște suverană, pentru care moartea este singurul
lucru sigur în viață, iar fatalitatea nu există decât ca legitimare a normalității”122.
Deșertul pentru totdeauna este „mărturia tulburătoare a unei conștiințe ajunse la capătul
propriului pustiu lăuntric. O conștiință gata să-și etaleze triumfurile și ratarea, să-și decapiteze
utopiile, să-și exalte rădăcinile, să-și sondeze ADN-ul, să se lamenteze orgolios, să se
cauționeze cu îndemânare, sau să se condamne cu înduioșătoare inabilitate”123.
Cartea este proiectată sub forma unui jurnal, de-a lungul a câtorva luni și este construită
din trei lumi paralele: „cea a confesiunii autorului, trecut prin experiența unui infarct, cea de-a
doua, recuperate din memoriile tinereții și, mai ales, ale copilăriei, prin efectele onirice ale fricii
și ultima, lumea fictivă a Asybaris-ului”124.
Inițial, replica lui Sybaris trebuia să fie un roman, „dar infarctul (situația limită, reală,
asumată) a întors din drum ficțiunea, forțând confesiunea să irumpă”125 prin imaginile
recuperate ale conștiinței: „Înaintea recapitulărilor la care m-am văzut obligat, strângeam note
pentru un roman. Mă ispitea o replică a trândavului Sybaris din legendă, un Asybaris aproape
metafizic, cu praf adus de vânt într-un deșert misterios, și visând o mare unde ar fi fost aruncată

Expresia a fost preluată de la Ileana Alexandrescu- Voicu (Octavian Paler. Mitopoetica eseului, Editura Alfa,
Iași, 2008).
122
Dan C. Mihăilescu, „Dincolo de Lisa”, Prefață la Deșertul pentru totdeauna, Ediția a II-a, Editura Polirom, Iași,
2009, pag. 6.
123
Ibidem, pag. 7.
124
125
Ibidem, pag. 64.
28
– se zice – cenușa zeilor morți. Nu bănuiam, pe atunci, că, într-o zi, voi transforma această
ficțiune într-o realitate paralelă. Am renunțat la roman. Aveam acum alte griji”126.
Foarte multe dintre obsesiile lui Paler revin, adesea, prin vis („zidul”, „ușa”, „oglinda”,
„claustrofobia”), acestea „sunt redimensionate cu semnificații și conotații inedite, datorită
situației limită, poate ireversibile a celui care și le asumă. De aici și nevoia autorului de a
certifica veridicitatea mitului personal, de a-l defini chiar”127. Anterior scrierii acestei cărți cu
eseuri, convertirea „miturilor” într-o lume imaginară, personală „a însemnat o strategie
defensivă față de lumea din exterior, acum se deschide un alt univers, interior, acea viață
secretă, acel mit personal real, față de care nu putem fi niciodată nesinceri”128.
Concluzia la care ajunge Paler cu privire la destinul aflat în fața posibilei morți este cât
se poate de veridică: „omul are, de fapt, trei vieți relativ distincte. Una, publică. Alta, publică.
Și alta (…) secretă”129. Cea de-a treia, este definită ca „acea parte din noi asupra căreia nu avem
niciun control – cum ar fi obsesiile, fantasmele, visele, subconștientul – și unde nu ne putem
minți”130 ar constitui mitul personal al fiecăruia dintre noi. Maestrul confesiunilor ne vorbește
despre universul neliniștilor sale, „disputa interioară are ca miză un fapt real existențial, nu doar
o mitologie imaginară. Pentru a le împăca, Paler se așează între tragicul plasat într-un prezent
continuu și incert, în același timp, bucolicul – spațiul arhaic al Lisei și mitologia – subiectivă a
Asybaris-ului. De aceea timpul se casează. Se sparge de la o secvență a jurnalului la alta, fără o
coerență temporală, deși fiecare moment confesiv este numerotat cu cifre arabe”131.
Prezentul se îmbină cu amintirile copilăriei și imaginarul Asybaris. De cele mai multe
ori „este redat printr-un vis a cărui temă este, aproape invariabil, cea a claustrofobiei sau a unei
situații limită din care nu lipsesc ușa și zidul”132, dincolo de care nu se poate trece. Oglinda care
deține însemnătatea „spațiului universal al cunoașterii de sine”, are aici „conotația destinului
care se transformă ireversibil în zid”133: „Într-una din nopțile, mai degrabă albe, ale verii din
această carte, am avut un vis straniu. Mă aflam dinaintea unei oglinzi care se pietrifica sub
126
Octavian Paler, Deșertul pentru totdeauna, Editura Albatros, București, 2002, pag. 8.
127
128
Ibidem, pag. 65.
129
Octavian Paler, Deșertul pentru totdeauna, pag. 8.
130
Ibidem, pag. 8.
131
132
Ibidem, pag. 67.
133
Ibidem, pag. 67.
29
ochii mei. Uimit, am văzut-o transformându-se în zid”134. Zidul are semnificația destinului, de
care nu poți scăpa „nici măcar când o vrei cu tot dinadinsul. Sau mai ales atunci”135.
Soluția adoptată de eseist a uitării de sine este amintirea, fuga în trecut: „Ce vreau? Să-
mi povestesc viața? Nu. Categoric, nu. Pentru a te dedica amintirilor, îți trebuie mai mult decât
o vârstă înaintată, care să te îndemne la bilanțuri. (…) Or o poveste ca a mea ar putea fi
interesantă, cel mult, ca ilustrare a ideii că destinul este propriul nostru caracter”136. În paralel,
este adoptată și soluția refugiului „într-o lume amestecată cu praful uscat al Asybaris-ului. Este
doar un exercițiu de surmontare a zidului, a unei existențe aflate în impas”137: „dând din
întâmplare peste o descriere mai veche a luminii gălbui, ciudate, din Asybaris, m-am gândit că,
dacă m-aș putea concentra, ar fi o soluție, probabil să încerc să duc la bun sfârșit proiectul,
abandonat, de roman. Mi-ar prinde bine, presupun, să fug de temerile legate de boală într-o
lume, unde istoria e complet anulată”138.
Deșertul pentru totdeauna se distinge între celelalte scrieri paleriene prin faptul că
„meditațiile asupra temelor existențiale, tratate anterior, sunt dincolo de realitate și toate lecțiile
oferite de autorul Scrisorilor imaginare și Mitologiilor subiective, acum, se anulează”139. Nu
poți da lecții de viață și moarte când acestea „devin teme autoreflexive și experiențele propriei
tale existențe. Vorbim mereu despre moarte și despre catastrofe fără să ni le asumăm,
gândindu-ne la ele cu o permanentă amânare”140.
Se conturează o altă perspectivă a Lisei (folosirea persoanei I), în paralel cu lumea
Asybaris-ului (se folosește persoana a III-a). Lisa are „pe lângă semnificația spațiului pierdut,
arhaic, aflat sub legi divine și semnificația biologică a cotidianului”141. Satul natal reprezintă
pentru autor „temelia ființei”, iar copilăria „partea de paradis”, dar mai înseamnă în același
timp și „o lume (trăită schizoid) pe care grijile și existența dură o obligau să disprețuiască
slăbiciunile, să fie clar brutală când interesul material era în pericol”142. Lisa are noi conotații,
aproape instinctuale, care ține de „spațiul primordial al cunoașterii și mai puțin de faptic.
134
Octavian Paler, Deșertul pentru totdeauna, pag.125.
135
Ibidem, pag. 125.
136
Ibidem, pag. 22-23.
137
138
139
140
Ibidem, pag. 69.
141
Ibidem, pag. 70.
142
Octavian Paler, Deșertul pentru totdeauna,pag. 45-46.
30
Lecțiile din Deșertul pentru totdeauna sunt veritabile lecții de viață, iar ficțiunea se situează
doar în zona amintirilor, în special, a senzațiilor”143. Eseistul declară: „Cred că aș putea să înșir
câteva mii de mirosuri ale ierbii, în funcție de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de
pământ, de umbra, de vecinătatea unui râu, de înălțime, de gradul de umezeală ori de uscăciune.
Verile și toamnele petrecute pe Calea Secii m-au făcut expert în studiul luminii și al norilor
aducători de furtună și de grindină. (…) În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând
în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. (…) Memoria mea seamănă acum cu o
oglindă spartă care-mi restituie numai frânturi de viață”144. În viziunea Ilenei Alexandrescu-
Voicu oglinda, „cea în care Narcis s-a oglindit, și odată cu el, întreaga lume, ca act profund
universal al cunoașterii de sine, nu mai are conotații mitice. Ea devine un instrument al
fragmentării memoriei, un fel de voalare a existenței, o premoniție a unui implacabil final”145.
Toposul Lisei are reperele satului patriarhal: „casa părintească”, „biserica”, „școala”,
„cârciuma”. Dar, supraviețuirea „reprezenta un adevărat proces de selecție natural, fiindcă nu
exista dispensar, nu exista doctor, nu existau medicamente. Viața satului era una idealizată,
plasată în spațiul din Calea Secii, lipsit de umilința frustrărilor”146. Sărbătorile în Lisa nu
presupuneau împodobirea bradului, coacerea cozonacilor, aceste obiceiuri au fost descoperite în
București. Tot în spațiul citadin, spune Paler „am aflat că de ziua nașterii, părinții obișnuiesc să
organizeze mici sărbători copiilor sau că, de Crăciun, de Anul Nou, de Paști se fac daruri”147.
Cu toate acestea, lucrurile de care se bucurau copiii din lumea orașului nu reușesc să concureze
cu cele trăite în Lisa, „nu pot să mă gândesc la sărbătorile din Lisa altfel decât ca la o
poveste”148.
Mitologia copilăriei este legată de experiența astrală a autorului, ce fusese inițiat de tatăl
acestuia: „După ce tata mi-a deslușit harta cerului și mi-a vorbit despre planete, mă jucam în
nopțile de vară alegându-mi de pe bolta înstelată o stea care să-mi aparțină, în secret. Mă
trânteam în iarbă și populam arbitrar acea stea mică, scânteietoare, cât un bob de grâu”149.
143
144
145
146
Ibidem, pag. 73.
147
148
Ibidem, pag. 141.
149
Ibidem, pag.147.
31
De imaginarul simbolic al copilăriei sunt legate prevestirea ploii și a altor fenomene
meteorologice. Copilul era învățat cu ritualul forțelor cerului, căci „veneau dinspre Olt neguri
bolovănoase și amenințătoare de grindină”150. Copiii plecați de acasă cu vitele, trebuiau să-și
confecționeze adăposturi pentru a se feri de trăsnete și tunete.
Figura centrală a copilăriei este cea a tatălui. El este cel ce s-a ocupat de bagajul
intelectual al copilului, întrucât la patru ani l-a familiarizat cu literele prin rostirea bibliei. După
biblie au urmat rostirea Crezului, a neamurilor lui Adam din Geneză, lecturarea unui roman
polițist de Edgar Wallace, lecțiile de istorie despre Alexandru Macedon. Toate aceste lecturi
„făceau posibilă evadarea imaginară din spațiul închis al Lisei în Maroc sau în Asia, pentru că
evadarea reală, cel puțin în copilărie, nu a fost cu putință, nici măcar în Făgăraș, în lipsa cailor,
marea suferință a copilăriei”151 după cum își amintește Paler.
Paler își venerează tatăl ca pe un zeu atotputernic: „El a reușit să mă facă de mic să
doresc ce dorea el, fără să-mi dea nici un sfat”. Omul „care îmi ierta aproape orice”, „are
formidabila prezență de spirit de a-și convinge fiul să plece la învățătură, oferindu-i 44 de lei,
omul care avea să moară în iarna lui 1954 în cea mai cumplită pagină a acestei cărți: fiindcă nu
se înscrisese în gospodăria colectivă, nu avea dreptul să primească antibiotice!”152
Casa în care s-a născut Paler avea „o singură odaie, plus o tindă și un celar unde păstrau
proviziile. Fusese construit de bunicul (…) patern, pe la începutul secolului, din bârne, lutuite și
văruite în albastru-vinețiu, cum era obiceiul prin satele de la poalele Făgărașilor. (…) Era o
casă scundă, cu ferestre mici, ca să nu se piardă, iarna căldura și să nu năvălească, vara, soarele
prea agresiv”153.
Modelul patern a contat în educația și formarea omului ce avea să devină Octavian
Paler : „Am mărturisit altundeva că modelul după care m-am condus în viață a fost tatăl meu.
Am iubit-o mult și pe mama, dar am crescut de mic, în cultul tatălui. (…) Spre deosebire de
mine, era o natură fericită, plăcută și extrem de sociabilă, iar faptul că nici notarul nu se
descurca fără ajutorul lui în cartea funduară îi asigura un plus de respect în sat. Un singur cusur
îi găseam tatei. Nu-i displăcea băutura. Nu era ca alții, certăreț la beție. Dimpotrivă, devenea
excesiv de vesel și de vorbăreț. Căpăta atunci o mare dorință de a-și etala cunoștințele, în
150
151
152
Dan C. Mihăilescu, art. cit., pag. 15.
153
32
special cele legate de istorie, geografie și astronomie, și, în ciuda faptului că vocea îi era stinsă,
gâjâită, urmare a celor trei zile cât fusese îngropat de un obtuz în primul război mondial,
începea să cânte”154. Paler vorbește de trauma resimțită în copilărie, avându-l drept exponent
pe tatăl său, vorbește despre responsabilitatea copilului de atunci de a-și aduce tatăl din
cârciumă. Contactul cu atmosfera de atunci, cu rachiul ieftin îi producea „repulsie dar și o
suferință aproape fizică”155. Eseistul înțelege, mai târziu, că alcoolul era pentru bărbații din Lisa
„o compensație pentru munca lor dură (…) mai degrabă un viciu de duminică”156.
Momentul despărțirii de Lisa, plecarea cu o bursă la liceul Spiru Haret din București
„a fost înregistrat în memorie ca o despărțire bruscă nu numai de sat, dar și de vârsta copilăriei.
S-a petrecut într-o singură zi, când unchiul George, fratele dinspre mamă, a anunțat că va veni
să-l ia cu o mașină la București. Orice despărțire de satul copilăriei seamănă cu povestea lui
Creangă. Aceleași gânduri de a se eschiva, aceleași frământări”157. Când plecarea a devenit o
certitudine, autorul se gândea să facă într-un fel pentru a nu părăsi Lisa, astfel își făcu tot felul
de scenarii: „…culcat în iarbă îmi băteam capul cu alte griji. La început mi-a trecut prin cap
ideea năroadă de a-mi tăia un deget, pentru a fi dus, în Făgăraș la spital.(…) În disperare de
cauză, m-am hotărât să fug de acasă în dimineața când urma să plec în prima mea călătorie”158.
Dar întregul plan a fost zădărnicit, astfel Paler a părăsit Lisa copilăriei în toamna anului 1937.
Plecarea din Lisa a constituit pentru copil un caz de „dezrădăcinare” : „Eu am venit nu
doar dintr-un sat, ci și dintr-un alt timp. Dintr-un timp semipatriarhal, cu alte obiceiuri. Nu
cunoșteam nici un sfert din cuvintele limbii mele materne, româna, căci în Lisa nimeni nu
vorbea despre majordomi, aghiotanți, subrete, redingote, fracuri, chelneri, mobile-stil, veioze,
lifturi sau agenți de circulație”159. Totuși, traiul în spațiul citadin îi schimbă perspectivele
scriitorului, nu putea găsi o integrare a felului său de introvertit cu mentalitatea oamenilor de la
sat: „firea mea mi-ar fi creat serioase dificultăți în Lisa. Trebuia ori să-mi înăbuș sentimentele,
pentru a nu mă face de râs, ori să mă însingurez, ceea ce într-un sat e mult mai greu decât într-
un oraș. Pe de altă parte, afectiv, voi depinde mereu de acel sat. Și de modul lui de a pune în
154
Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă, Ediția a III-a, Editura Polirom, Iași, 2010, pag. 57.
155
156
Ibidem, pag. 167.
157
Ileana Alexandrescu-Voicu,op. cit., pag. 80.
158
Octavian Paler, Deșertul pentru totdeauna, pag. 174-175.
159
Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă, pag. 93.
33
centrul vieții niște valori nefacultative, altele decât clasicele dulcegării din poveștile cu țărani
idilici. Tot ce există în mine ca seriozitate provine din lumea copilăriei”160.
Amintirile din perioada liceului sunt frustrante, pornind din „incapacitatea copilului
creat în lumea închisă a Lisei de a se adapta universului citadin, ciudat, al Bucureștiului”161: „la
Spiru Haret am descoperit pentru prima data umilința și ranchiuna, ceea ce a avut, probabil,
consecințe dezastruoase asupra psihologiei mele. Îi invidiam pe colegii mei că erau bine
îmbrăcați, că știau să se poarte, și că nu aveau niciun fel de complexe. Pe lângă ei, eu eram un
necioplit. (…) M-am izolat,m-am retras deoparte, am refuzat cu încăpățânare toate punțile pe
care mi le întindeau colegii mei, și, ca dezastrul să fie total, aproape mă mândream cu modul
meu rudimentar de a fi”162.
Singurele amintiri plăcute din perioada liceului sunt legate de libertatea lecturii de care
a avut parte în casa unchiului George. Suplimentul de lectură și-l procura de la o bibliotecă pe
lângă strada Batiștei, care împrumuta cărți pe baza carnetului de elev: „am profitat, prompt, de
această libertate (…) amânând pentru orele târzii de noapte pregătirea lecțiilor de a doua zi,
citeam ca un apucat. Uneori, mă repezeam să fac însemnări, cum mă îndemnase unchiul
George. De regulă, înghițeam, însă pagină după pagină, pe nerăsuflate, fără să mă ridic din pat.
(…) Au fost niște ani la care nu mă pot gândi decât cu un amestec de melancolie, uimire și
recunoștință. Căci, fără ei, adolescența mea ar fi fost teribil de fadă”163.
Despre această perioadă a lecturilor în care au fost amestecați diferiți autori și multiple
domenii, Dostoievski și Stendhal cu DʼAnnuzio sau cu Pierre Loti, Caragiale, Damian Stănoiu,
studii despre artă și filosofie, eseistul consideră că: „a fost perioada cea mai sinceră din viața
mea după plecarea din Lisa. Poate singura. În rest, chiar nevoia de a simți mereu un zid în spate
m-a silit să fiu ca o cetate medievală cu podurile ridicate și cu lanțurile, de coborâre,
ruginite”164.
Intențiile unchiului George sunt puse la îndoială de multe ori, despre care Paler a aflat
abia în clasa a VI-a când tatăl îi arătase „chitanțele date de unchiul George, când îi ceream bani
160
Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă, pag. 50-51.
161
162
163
Ibidem, pag. 272-273.
164
34
să-mi cumpăr caiete, maculatoare sau alte rechizite”165. Bursa elevului îi revenea unchiului, iar
banii pentru rechizite erau plătiți tot de cei rămași în Lisa, și, în plus, trebuiau să îngrijească
gospodăria unchiului rămasă în Lisa. Ca urmare a acestor umilințe, tatăl a hotărât ca fiul să-și
finalizeze studiile la Radu Negru, în Făgăraș.
Nici în facultate nu a fost mai fericit, fiind găzduit de coana Veta, însă condițiile de trai
nu au fost cele mai darnice: „Mă revăd într-o odaie mica, sărăcăcioasă, cu lut pe jos, fără sobă,
cu o lampă de gaz pe o măsuță rotundă. Afară, noaptea căzută peste periferiile cartierului
Ferentari. Din când în când, loveam cu o lingură de lemn în pălăria metalică a unui ceas
deșteptător, pentru a-mi birui somnul, neavând un reșou la care să-mi fac o cafea. Așa mi-am
pregătit examenele, patru ani la Litere, la Drept și la Filosofie”166.
În această perioadă pierde eseistul, în 1948, manuscrisul istoriei de Reabilitare a Evului
Mediu. Tot în perioada studenției apela la diverse tertipuri pentru a obține cartele de masă
(arunca un cuțit în masa de lemn, la baluri spărgea pahare de sticlă în dinți, fuma și dansa step).
Recuperările din trecut sunt întrerupte de vise care de multe ori, devin coșmaruri: „În
multe nopți nu visez nimic sau poate uit ce am visat. Sunt dimineața pe o plajă pustie pe care au
spălat-o valurile. Când visez, însă, visez, de la o vreme, încăperi ale căror uși sunt încuiate. Și
interesant e că scenariul se repetă”167. Alteori recuperările sunt întrerupte de apăsări ale
prezentului: „fac o pauză pentru a lua o nitroglicerină. Am permanent pastilele la îndemână.
Presupun că în asemenea momente mă sperii mai mult decât ar fi cazul”168.
În paralel cu lumea amintirilor și a viselor este descrisă lumea fictivă a Asybaris-ului.
De altfel, toate aceste trei lumi paralele au ceva în comun. Amintirile „ajung să fie o capcană”,
adică un deșert din care nu se mai iese. Prezentul este un deșert continuu. Iar deșertul în sine
este un spațiu în care „vântul ți-a șters deja urmele”, este „un pustiu care nu e niciodată fals. El
te minte doar pentru a te încuraja să mergi mai departe, ceea ce face din amăgire ceva vital”169.
165
166
Ibidem, pag. 38-39.
167
Ibidem, pag. 270.
168
Ibidem, pag. 253.
169
Ibidem, pag. 313.
35
Parabola „Asybaris-ului aproape metafizic” este „o reinterpretare a legendei Sybarisului
– abandonată în favoarea proiectului reconstituirii vieții de dincolo de oglindă își face loc în
meditația-rememorare, ajungând să oculteze tradiționala povestire a vieții”170.
În viziunea Alinei Crihană, romanul despre Asybaris „este istoria căutării perpetue a
unei taine, a unui mereu reiterat drum la centru – în ciuda asumării eșecului -, care conferă sens
experienței existențiale”171.
Istoria Asybaris-ului, a „acestei lumi izolate, deșertice, ai căror locuitori își impart
existența între rutina zilnică și căutarea aproape ritualizată (și mereu eșuată), întreruptă doar de
sezonul ploilor, a sursei misterioase a vântului din sud, aducător al acestui praf ciudat, care dă
aproape tuturor lucrurilor o paloare bolnăvicioasă, nu este juxtapusă, pur și simplu,
fragmentelor de scriitură personală: ea ajunge să contamineze povestirea vieții (ca praful
galben-roșcat sau ca florile roșietice de rododendron ce reușesc să parfumeze și praful din
Asybaris), până în punctul în care naratorul și personajele primei devin indisociabili de rudele
lor din parabolă”172.
Asybarisul este pus în contradicție cu lumea bucolică a amintirilor copilăriei, dacă ce-a
de-a doua este „partea noastră de paradis. Asybaris e un nume posibil al reversului ei, al părții
noastre de infern. (…) Nu mai e nimic de sperat decât un deșert (fiindcă într-un deșert
amăgirile n-au capăt) și o mare care păstrează amintirea zeilor dispăruți”173.
Ileana Alexandrescu-Voicu vorbește despre Asybaris, considerând că acesta „ar fi
lumea aceea a subconștientului nostru descoperită târziu, poate prea târziu, datorită orgoliului,
încrâncenării noastre de a fi astfel”174. Lumea ficțională a Asybaris-ului „se construiește în jurul
personajului, in absentia, Monseniorul (o posibilă ipostază auctorială) care încearcă să-și fixeze
cele cincizeci de pendule în salonul pendulelor, astfel încât să sune în același timp”175. Această
trudă nu dă roade, „căci mereu se găsește câte o pendulă care o ia puțin înainte sau rămâne în
urmă”176. Acest personaj este foarte discret, apare o singură dată pe parcursul narațiunii:
„Seara, la șapte fix, intră pe ușă și, de fiecare dată, Julius îl aseamănă cu un strigoi. (…) nimic
170
171
Ibidem, pag. 86.
172
Ibidem, pag. 86.
173
174
175
Ibidem, pag. 90.
176
36
din înfățișarea sa ori din felul șovăitor în care se apropie de obiecte, de parcă nu mai e nimic
sigur de mișcările lui, nu ține de realitatea obișnuită”177.
În final, Monseniorul nu-și mai face apariția: „Monseniorul nu mai coborâse de trei zile,
la ora convenită, și nici mai târziu să ia cărți noi. (…) Julius se uitase, nedumerit, toată seara,
cum se scurgeau orele, fără ca Monseniorul să intre pe ușă și așteptase neîndrăznind să treacă
peste un ritual”178.
Povestea Monseniorului care se luptă cu cele cincizeci de pendule în fiecare dimineață
reprezintă „o tentativă de exorcizare a Timpului, reluare ale experiențelor eșuate ale eroilor din
romanele anterioare devine ilustrarea exemplară a mito-istoriei care conferă sens experienței
trăite transpuse în scriitură”179.
Întreruperea bruscă a timpului, „aproape contrapunctică, are o singură logică, disipată
de-a lungul întregii cărți, aceea a unui drum inițiatic, a marii călătorii, poate ultima, în lumea
aceasta” 180.
Eseistul se pregătește să plece în clinica San Donato din Milano, călătorie care întrerupe
firul cărții. Înaintea plecării revede anumite lucruri pline de însemnătate: tabloul tatălui „din
armată” și, în final, zidul: „E ultima imagine pe care o zăresc înainte de a deschide poarta, cu o
mică ezitare, exact cum se întâmplă în visele mele”181. Această situație marchează la Paler, o
întoarcere către sine, renunțarea lamituri, precum și asumarea destinului în fațaunei frici
iminente de moarte: „Probabil, mă tem, întâia oară, cu adevărat, de moarte și mă văd silit să
constat cât de puțin valorez”182.
Ipostaza divină este proiectată în memoria afectivă a lui Paler, încă din copilărie, de
figura maternă: „Probabil multe din problemele mele actuale n-ar fi existat, dacă eram, ca
mama, un om religios. Pe ea moartea n-a speriat-o niciodată. Era convinsă, că, dincolo de
moarte, curg apele limpezi ale Raiului, cu pietre strălucitoare în ele și cu ierburi parfumate de-a
lungul malurilor, ca la noi pe Seaca”183. Regretul de a părăsi această lume derivă din
convingerea că nu ne mai putem întoarce niciodată, că plecarea este definitivă, ireversibilă.
177
178
Ibidem, pag. 305.
179
180
181
182
Ibidem, pag. 58.
183
Ibidem, pag. 124.
37
Naratorul își pune o întrebare într-una dintre secvențele autoanalitice din Deșertul
pentru totdeauna: „De ce mă obsedează oare deșerturile? Doar fiindcă singurătatea a făcut
mereu parte din destinul meu? Nu cred că explicația e pe de-a întregul valabilă, de vreme ce nu-
mi sunt suficient mie însumi”. Spre sfârșitul cărții, tot naratorul este cel care „oferă lectorului
un posibil răspuns, care trasează o punte de legătură între existență, amintire și experiența,
deopotrivă reală și ficțională, a deșertului”184: „Mă întreb, totuși, de nu cumva amintirile ajung
să fie o capcană. Mai devreme sau mai târziu, am sfârși să descoperim mereu că nu mai suntem
ce am fost”185.
Cu imaginea tatălui se încheie mărturisirea fiului: „Văzând tabloul tatei din armată, mă
încearcă un regret: că nu m-am dus, într-o zi, la Lisa. Între vârsta tânărului artilerist cu tunică
vișinie și a mea e acum o diferență de cincizeci de ani, dar eu nu-l pot privi decât cu ochi de
copil. Aproape că-mi vine să-i cer binecuvântarea”186.
3.2. Regulamentul Organic: Viața ca o coridă
Viața ca o coridă este o confesiune și un șir de eseuri despre confesiune în care regăsim
temele cunoscute ale autorului: relația dintre literatură și adevăr, angajarea spiritului și
conformismului tăcerii, esteticul și morala esteticului. Se mai discută și despre labirint, de
Oedip, de Don Juan și Don Quijote, de felinarul lui Diogene, de Inchiziție și de Seneca.
Mihai Ene face o clasificare a tipurilor de memorii, există memorii care se ghidează
după „rațiunea internă (care nu se suprapune întotdeauna intenționalității auctoriale) care
coagulează textul. Sunt memorii care ne prezintă un narator-personaj de tip eroi, prin statura
aventurilor sale, indiferent de natura acestor aventuri (picarești, erotice, livrești); sunt memorii
în care personajul configurat este doar un personaj printre altele, memorii scrise pentru a
descrie și a analiza în deplin subiectivism un mediu privilegiat, de mare interes, în care a avut
privilegiul să se miște; sunt memorii în care accentul cade pe revelarea unui destin excepțional,
(…) și sunt memorii scrise pentru a se (re)cunoaște, pentru a-și înțelege viața, resorturile ei,
184
185
186
Ibidem, pag. 270.

Expresia îi aparține lui Cosmin Ciotloș („Regulamentul Organic”, Prefață la Viața ca o coridă, Ediția a II-a,
Editura Polirom, Iași, 2009)
38
ratările și realizările ei, dar mai ales pentru a descoperi acel punct central, acea rațiune, acel
nexus care o generează și o susține, îi dă sens și o face acceptabilă în propriii ochi”187.
Ioan Holban vorbește de încadrarea textului „în ceea ce se numește autobiografie
literară; fixarea în limitele acestei specii se cere făcută cu o anumită prudență, întrucât, dacă
structura internă a narațiunii se organizează în jurul pactului autobiografic, glazura sa este
aceea a confesiunilor, Rousseau fiind reperul nu o dată invocat”188.
În opinia unor criticilor, titlul pare a fi „polemic” cu Viața ca o pradă a lui Marin Preda
întrucât „aceste cărți își răspund, sunt într-un anume fel complementare, a creat confuzii în ceea
ce privește așa-zisa judecare de situare. Ca și Marin Preda în autobiografia sa, Octavian Paler
vizează etapele modelării spirituale, legăturile de cauzalitate între trecut și prezent, dintre datele
ereditare ori ale locului, ale matricei căreia îi aparține și noua structură (literară) în care s-a
integrat; pactul autobiografic înseamnă, în primul rând, dezvăluirea acestor trasee ale devenirii,
curajul de a (se) privi fără complezențe, respectarea rigorilor sincerității și exprimarea oricât de
aspră a conștiinței scriitorului”189. Diferențele de viziune dintre Viața ca o coridă și Viața ca o
pradă sunt de nuanță semnificativă: „Marin Preda realizează o analiză preponderent morală a
propriei vieți, pe când Octavian Paler întreprinde o viziune existențială. De aceea vrea să
înțeleagă, analizându-și biografia, cum s-a cristalizat destinul”190.
Viața ca o coridă se află în relație de sinonimie cu Viața ca o pradă: „Octavian Paler
completează profilul scriitorului generației ʼ60, fixat de Marin Preda: aceeași obsesie a
autenticității și aceeași ocolire a verosimilului pentru descifrarea adevărului (clauza esențială a
pactului autobiografic)”191. În fond, titlurile se aseamănă destul de mult prin semnificațiile pe
care le dă textului, în orice coridă se presupune că are loc o pradă, atât a taurului, cât și a
matadorului.
Textul lui Paler nu resimte nici „iuțeala pulsului de la Jean Jacques-Rousseau (Scriind
acestea, simt și astăzi cum mi se iuțește pulsul, acele momente nu le voi uita niciodată, chiar
de-ar fi să trăim o mie de ani), nici exultanța lui Ion Creangă (căruia îi saltă inima de bucurie),
187
Mihai Ene, „Viața ca o coridă”, Revista Ramuri, nr. 07-08, 2009.
188
Ioan Holban, Literatura română subiectivă de la origini până la 1990. Jurnalul intim. Autobiografia literară,
Editura Tipo Moldova, Iași, 2007, pag. 301.
189
Ibidem, pag. 302.
190
Ion Simuț, „Variante la un autoportret”, Prefață la Autoportret într-o oglindă spartă, Ediția a III-a, Editura
Polirom, Iași, 2010, pag. 10.
191
Ioan Holban, op. cit., pag. 302.
39
semănând, însă, izbitor cu lumina și neliniștea din Viața ca o pradă a lui Preda (Dar eu nu
vreau să povestesc nici amintiri ci, doar lucruri pe care le contemplu și azi cu un sentiment de
neliniște că s-ar fi putut totuși să nu aibă loc, și atunci nici lumina care le însoțește azi în
amintire să nu fi existat...)”192. Protagonistul din Viața ca o coridă pune aceeași „distanță
protectoare” față de cei din jur ca și adolescentul din Viața ca o pradă, e, „aceeași neîncredere
în puterea de semnificare a faptei față de cealaltă realitate a limbajului: viața este câtă vreme e
transformată în text. Și, în această ordine, ce altceva ar putea însemna numele interlocutorului
din Viața ca o coridă, Marcel”?193
Octavian Paler dovedește în această carte că „omul care se confesează, când se întâmplă
să fie scriitor, este supravegheat de mituri și caracterul său este, în fond, destinul său. Pactul
autobiografic, de care vorbesc naratologii, este dominat în confesiunea lui Paler de un pact
istoric, iar pactul istoric este, în esență, un pact moral. Confesiunea devine în acest fel o
meditație despre viață, înțeleasă ca o confruntare teribilă, și despre responsabilitatea celui care,
scriind despre sine, este obligat să propună un model de viață”194. Din autobiografia tradițională
din care se evidențiază precaritatea genului biografic, rămâne „încercarea unui spirit lucid de a-
și înțelege viața ca destin. Mai rămâne, în fine, sinceritatea confesiunii, aceea pe care o prețuia
enorm Baudelaire și o socotea indiciul unei posibile capodopere (Dacă am avea curajul să
scriem o carte cu viața noastră, cu condiția să fim absolut sinceri, am face o capodoperă).
Modelul Malraux este vizibil…”195
Paler își imaginează viața cu o coridă. Asta vrea să spună prin folosirea noțiunilor de
„fiesta, toreadorul, taurul furios, distanța mică dintre glorie și moarte și, mai ales, singurătatea
luptătorului. Dar o singurătate care se confesează nu mai este singură. Orice confesiune este,
din această cauză, o soluție de existență, o încercare de a învinge Răul, Iubirea și Moartea, cele
trei fire care intră în urzeala Coridei și despre care vorbește de mai multe ori eseistul”196.
Condiția toreadorului se aseamănă cu cea a scriitorului: „Pe lângă talent, vreau să spun ,
literatura îți pretinde multe: puterea de a o lua mereu de la capăt, de a te culca seara convins că
ai ratat totul și de a te îndrepta apoi spre masa de scris îndată ce te trezești, inteligența de a fi
192
Ioan Holban, op. cit., pag. 307-308.
193
Ibidem, pag. 308.
194
195
Ibidem, pag. 67.
196
Ibidem, pag. 67.
40
modest și nebunia de a fi orgolios (pentru a nu renunța), curajul de a te înspăimânta când te
simți victorios și insolența de a sfida înfrângerile, găsind în ele tăria, tenacitatea, încăpățânarea,
pe care ți le pot da victoriile. Pe scurt, trebuie să te înveți cu șocul de a trece, dintr-o clipă în
alta, de la fericire la suferință, de la euforie la deznădejde”197.
Cartea are un scenariu simplu: un narator (Octavian Paler, specialist în paradisuri
pierdute) „stă de vorbă cu prietenul Marcel, spirit aceptic, hotărât să rămână departe de rău și să
nu încerce puterea suferinței. Când se îndrăgostește, Marcel se îndrăgostește de Cecilia Metella,
frumusețea care se preface în pulbere, iar când scrie arde manuscrisele, căci, zice el, nimic nu
este atât de perfect și trainic încât să merite a fi propus eternității”198.
Scena-pivot care stabilește orientarea textului se realizează în clipa în care naratorul
destăinuie scena petrecută într-o librărie, prin 1948, când atenția i-a fost distrasă de lecturarea
unor cărți pe care nu și le putea achiziționa și pierde servieta în care își ținea manuscrisele:
„Momentul pierderii textelor semnifică continua căutare (și relevare) a cărții; marca ei
particulară în Viața ca o coridă este (re)constituirea manuscrisului pierdut: unde altundeva
decât într-o librărie, între cărți? În fapt, și pasiunea pentru tauromahie reprezintă aceeași
aventură a cărții, a acestei cărți: prim-planul narațiunii autobiografice se structurează în
perspectiva biografiei unui manuscris, deplasând centrul de focalizare de la eu la text și la
împrejurările făptuirii acestuia”199.
Întâmplarea care determină sensul și structura cărții este descoperirea unui regulament
comentat al coridelor, într-un anticariat bucureștean. Acesta devine „pretextul unei întregi
hermeneutici a tauromahiei, dezvoltată pe zeci de pagini și discutată în contradictoriu, atât din
perspectiva iubitorilor de coride (aficionados) și a iubitorilor de animale care luptă pentru
interzicerea acestora”200. Deși autorul își manifestă oroarea față de sânge și violența implicată
în actul sacrificării, devine pasionat de subiect, asemănarea coridei cu viața și existența sa în
particular îl face pe Octavian Paler să revină mereu pe parcursul celor aproximativ 500 de
pagini și să puncteze însemnătatea coridei cu o parabolă a vieții. Acest tratat de tauromahie
funcționează „ca un regulament organic” (Cosmin Ciotloș), „corida adună în sine și viața și
moartea, și eroismul și frica, și onoarea și cruzimea, latura mereu ambivalentă a sa fiind poate
197
Octavian Paler, Viața ca o coridă, Ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2009, pag. 64.
198
199
200
Mihai Ene, „Viața ca o coridă”, Revista Ramuri, nr. 07-08, 2009.
41
cea mai atractivă pentru autor, el însuși definindu-se, pe parcursul unuia dintre capitolele cărții
drept un om de răspântie, aflat mereu la intersecția mai multor tendințe și tentații, mai multor
determinări exterioare și necesități interne”201.
Monica Lovinescu crede că Viața ca o coridă este „parcursul dintre sabotarea istoriei și
o implicare pe care Octavian Paler ar vrea-o, cu ce e mai bun în el, de tip comunism” . Aici,
mitul este înlocuit cu o „coridă”. Odată cu descoperirea „tratatului despre coridă” a avut loc o
revelație: „nu știa că acest joc cu moartea (nu de-a moartea) e atât de riguros codificat. După
discuții cu sine însuși și cu alții, Octavian Paler sfârșește prin a-și înfrânge repulsia (se
împiedica mereu în cadavrul taurului) și a trece de partea toreadorului, care-și plătește gloria
prin riscul suprem și trebuie să repete un cod infailibil al onoarei”202 .
Matadorii lui Octavian Paler sunt obedienți, „dar iconoclaști în ipostaza lor de indivizi.
Timpul lor se măsoară, adeseori, în numărul de morți pe lângă care a trecut neatins. Ceasul lor
biologic, cu gradații fluctuante, e în permanență magnetizat”. Se zice că „toreadorii îmbătrânesc
brusc în clipa în care se apropie taurul. Trăsăturile lor se înăspresc. Ridurile se accentuează.
Buzele strânse și sprâncenele încruntate, privirea crispată îi dau unui toreador în luptă, ne
asigură cunoscătorii, cel puțin zece ani în plus. Bărbia se îngreunează și o gravitate neobișnuită
se întipărește pe figură, pentru ca după aceea, când taurul îngenunchează și tribunele izbucnesc
în ovații, toreadorul să întinerească din nou, ca prin farmec; trăsăturile i se destind și fața
strălucește, netedă”203 .
Secvența de deschidere a textului servește la conturarea profilului interior al
naratorului-personaj: „De dimineață, fiindcă a început iar să plouă, mi-am amintit de mare. M-
am revăzut la Costinești unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieșind din valuri, pe
nisipul cald. Abia depășisem treizeci de ani. Închiriam două camere, într-o casă țărănească,
foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la
prânz, iar după-amiaza jucam pinaple. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru
și-l mâncam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roșie picurată din feliile pe care le devoram
până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini și jucam mai departe. Din cei patru, doi
au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja a rămas aceeași, valurile se lovesc la fel de țărm, cerul e,
201
Mihai Ene, art. cit.
202
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Editura Humanitas, București, 1995, pag. 38-39.
203
Octavian Paler, Viața ca o coridă, pag. 281.
42
vara, la fel de strălucitor și intens, iar marea tot atât de îmbietoare cu apa ei verde-albastră. Și,
firește, vor rămâne tot așa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata și teribila ei
nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăța niciodată, natura uită tot, chiar și pe cei care au
iubit-o încercând, prin această dragoste, să se cramponeze de o vară pe care ar fi dorit-o
nesfârșită. Pe atunci, îmi respectam încă jurământul de a nu mai scrie. N-aveam nici măcar un
carnet cu mine, în care să-mi însemn gândurile. Mă trezeam dimineața devreme și, după ce
înfulecam ceva, mă duceam la plajă, unde mă trânteam pe nisip, decis să capăt culoarea iodului.
Trăiam într-un prezent orb și ars de soare, fără să privesc în urmă. Acum când cobor vara, de
pe faleză, una din scările de ciment care duc la Neptun pe plajă, simt că marea, cerul au o
cruzime pe care altădată n-o cunoșteam. Crede-mă, nu e deloc plăcut să fii un om cu experință.
Sufăr de un exces de memorie, cum suferă alții de un exces de acid gastric. Aud mereu pași în
urmă și nu mă pot stăpâni. Întorc capul. Brusc, ochii mei mi se umplu de ceva neclar, iar din
această nebuloasă reînvie un miros, un sunet sau un crâmpei de drum pe care-l credeam uitat și
pe care uneltirile misterioase ale subconștientului îl scot la suprafață”204.
În fragmentul de mai sus, naratorul afirmă „ideea evoluției, a drumului de la o etapă (a
viețuirii, când se respectă jurământul de a nu mai scrie) la alta (e excesului de memorie și a
descifrării uneltirilor misterioase ale subconștientului), de la o poziție la alta față de actul
scriptural, de la un loc chiar la altul: casa țărănească de la Costinești este trecutul, iar viața
inconștientă de dinainte de text, în vreme ce casa de la Neptun este a bibliografiei, a existenței
asumate de libertate. Aceste drumuri și aceste stări corespund traseelor interioare de la
certitudini (marea, plaja, soarele, zeama roșie a pepenilor și teribila nepăsare) la îndoială
(suferință, neclaritate, nebuloasă, senzația apăsătoare de a fi urmărit de trecut)”205.
Ploaia este o prezență obsesivă pe parcursul întregului text, are rolul de a determina
„refluxul vital pentru instalarea fluxului scriptural; madlena lui Proust este, la Octavian Paler,
picătura de ploaie, a acelor ploi care umplu zidurile de igrasie, ascunzând ritmurile vieții până
la o nouă vară și acționând, în schimb, mecanismul memoriei afective. Naratorul și instanța
acestuia circulă liber între reperele existenței și textului, jalonând tot ceea ce este distanță,
deosebire, destructurare, implicând ideea de evoluție: între casa de la Costinești și aceea de la
204
Octavian Paler, Viața ca o coridă, pag. 19-20.
205
43
Neptun este orizontul care separă inocența lecturii de sclavia scrisului, prea-plinul trăirii de
artificiul literar, nepăsarea de conștiința (tragică) a condiției celui ce creează”206.
Cel care se confesează are altă viziune despre viață și bagajul cultural și încearcă să le
explice. Viața oamenilor de la țară „au un cod de la care nu se abat. Copilul trăiește într-un mit,
apoi iese din el și, acum cînd se uită în urmă, vede că mitul i-a călăuzit viața”207.
Povestirile din copilărie și adolescență sunt dublate de întâmplări petrecute la
maturitate, „se concentrează asupra satului natal, Lisa, văzut ca o Arcadie mereu privită cu
nostalgie, spre deosebire de Arcadia reală, geografică, deșertică și lipsită de interes, despre
stupefacția autorului, care o descoperă într-una din călătoriile în Grecia. (...) Lisa este nu doar
un tărâm proiectat edenic, ci unul real, al primelor experiențe și al formării primare a
personalității scriitorului, care s-a îndepărtat mai apoi radical de modelul impus de spațiul
ancestral și cu reguli proprii care era Lisa copilăriei sale și, până la urmă, Lisa eternă, căci
timpul pare să fi stat în loc pe acele meleaguri evocate de Paler” 208. Plecarea la București a
schimbat radical destinul autorului, s-a produs o ruptură în existența sa.
Elementele epice sunt puține în Viața ca o coridă, „naratorul fuge mereu în eseu, așa
încât este mai ușor de reconstituit din cartea sa o viață a ideilor decât, propriu-zis, o biografie
memorabilă. Școlarul e studios și recalcitrant, studentul stă în Ferentari și urmează trei facultăți,
audiază cursurile lui George Călinescu și Tudor Vianu, scrie, noaptea, pe furiș, versuri, eseuri
și un roman, apoi le pierde... Hotărăște, atunci, să nu mai scrie literatură și se ține de cuvânt
până la 44 de ani...”209 Elementele realiste prezente în operă sunt următoarele: timpul-epocă
delimitat prin precizări de cronologie, itinerarii spirituale (Roma, Grecia, Renașterea), tipuri
individualizate (bătrânul Cicero), ele capătă însă altă semnificație datorită orientării textului
autobiografic.
Scrisorile amoroase reprezintă prima izbândă literară a viitoarei glorii a matadorului:
„Toate clișeele de rigoare bântuiau prin acele scrisori romanțioase și exaltate, pline de febra
unei pasiuni închipuite, pe care le redactam cu fervoare pentru iubitele altora și care au fost,
dincolo de încântarea mea, un lung efort de schizofrenie sentimentală, de simulare mulțumită
206
Ioan Holban, op.cit., pag. 303.
207
208
Mihai Ene, art. cit.
209
44
de sine, de înlocuire a realității printr-o suprarealitate a vorbelor, a limbajului”210. Prima vârstă
a scrisului e aceea a „unor descoperiri fundamentale în planul conștiinței: nu contează textele
cât ideea, modul existenței formulat în marginea lor, atunci, producând acele texte de sacrificiu,
naratorul descoperă faptul că scrisul e pentru mine modul cel mai liber de comunicare și,
totodată, refugiul admirabil pe care îl oferă literatura, unde puteam să-mi clocesc în voie
proiectele cețoase, nesigure de viitor”211.
În opinia lui Eugen Simion, Octavian Paler refuză „să-și povestească viața, vrea doar s-
o analizeze în lumina fantasmelor sale: fantasmele unui intelectual lucid, trecut prin multe,
nemulțumit de sine, decis să nu-și idealizeze viața. (...) un om de răspântie, adoră marea și
căldura, anotimpul lui e vara, este grav și dornic de tandrețe. I se pare a fi un sentimental care
se supraveghează, e suspicios și nu are nici o prețuire pentru zeflemea, viciul național. Este un
spirit sedentar și, imaginând viața ca o coridă, mărturisește că n-a văzut în realitate nici o
coridă”212.
Scriitorul este primul „guraliv” dintr-un neam de „tăcuți”: „Am de aceea sentimentul
ciudat că, mărturisindu-mă, sunt primul guraliv din neamul meu și că, prin tot ce scriu, nu fac
altceva decât să trădez continuu discreția arhaică a universului în care am copilărit (...) Nicăieri
ca în Lisa n-am suferit în sinea mea mai mult din pricina amestecului sentimentelor în
hotărârile și mai ales, în nehotărârile mele, după cum nicăieri, când am aflat de existența
filosofiei, n-am fost mai departe, mai străin de problemele ei. Acolo era de ajuns filosofia
învățată în copilărie de la pietre și de la ierburi. Cei cu care mă încrucișam pe uliță, pe care îi
vedeam venind din pădure cu securea pe umeri sau zdrobind paharele la petreceri când erau cu
chef, aveau o uscăciune admirabilă la lucru și un mod simplu, realist, de a lua viața în piept, de
natură să mă complexeze. Discutam puțin, strictul necesar, cu o neîncredere parcă instinctivă în
cuvinte”213.
După părerea criticului Ioan Holban, cartea reprezintă „expresia revoltei de acum pentru
tot ceea ce îngrădea atunci libertățile copilului, însă, într-un plan mai general, revolta împotriva
acelor fapte se declară și față de alte condiționări, aparținând prezentului; tot ce e fix,
schematic, fatal, predestinat, dogmatic, e contestat de narator în numele deschiderii pe care o
210
211
212
213
45
aduc scrisul și exprimarea liberă a conștiinței scriitorului: închistarea magică a copilăriei și
celelate îngrădiri, ale altor vârste, sunt denunțate prin deschiderea rațională spre viață și
text”214.
Octavian Paler se autodefinește prin sintagma „om de răspântie”, deși, inițial, doar cu
înțeles, strict biografic (geografic), definiția capătă semnificații mai profunde: „omul de
răspântie, dintr-o generație de răspântie (aceea a anilor ʼ60) a fost programat prin chiar datele
ereditare la o profesiune în care să se afle mereu între Scylla și Charybda, în care nu poate fi
sigur de nimic și în care țărmul se confundă adesea cu iluzia lui. Dar sintagma mai are și o altă
semnificație; omul caută răspântia ca pe un fel de refugiu: mă acomodasem, cum puteam –
spune naratorul referitor la anii ʼ50 – cu navigația între Scylla și Charybda ca să nu-mi sfărâm
corabia”215.
Există la Paler o nostalgie predominantă „a Antichității greco-latine, a zeilor umanizați
și a oamenilor născători de Idei și creatori de Cetate. Chiar și o Antichitate privită din
perspectiva dez-idealizării contemporane îl atrage infinit mai mult pe Paler decât lumea
modernă. Chiar din titlurile pe care le dă capitolelor se vede această influență: Și eu am fost în
Arcadia!, Butoiul lui Diogene, Per aspera ad astra, Dincolo de Rubicon”216.
Profesorul Cicero de limbi clasice îi va deveni atât prieten, cât și rezoner. Explicația
afecțiunii se leagă de complexitatea resimțită în adolescență față de lejeritatea multilingvă a
colegilor de clasă, motiv care l-a îndemnat pe Paler să învețe latina în contratimp. Astfel, la
secole distanță compară anxionismul artistic al capitalei Franței cu acela politic al vechii Rome:
„Roma a avut o caracteristică, surprinzătoare pentru un cuceritor, pentru un oraș care se socotea
caput mundi, dar extrem de prețioasă. Absorbea valorile altor popoare, dar nu le restituia lumii
ca valori romane. Trăsătura ei cea mai interesantă fiind, în ciuda expansiunilor militare, o mare
toleranță spirituală. Fenomen unic, după știința mea, în istorie, în loc să distrugă sanctuarele
învinșilor și să-și impună zeii proprii, Roma a adoptat zeii lor și i-a introdus în Olimp. Așa s-a
putut ajunge la o inflație mitologică fără precedent, la vreo 30000 de zei după informațiile
unora. Pe Aristotel și Platon nu i-a romanizat. Le-a pus la dispoziție șoselele romane și
escortele unor cohorte bine înarmate pentru a umbla prin lume ca filosofi greci. În timp ce
214
215
Ibidem, pag. 304.
216
Cosmin Ciotloș, „Regulamentul Organic”, Prefață la Viața ca o coridă, pag. 12.
46
Parisul i-a confiscat pe mulți dintre artiștii străini pe care i-a lansat, i-a naturalizat, i-a făcut
francezi” . Cu timpul însă, familiarizarea cu apreciata limbă clasică s-a pierdut. În jurul vârstei
de 38 de ani, aflat la Forul din Roma, a observat incapacitatea sa de a mai descifra inscripții
săpate în piatră.
Prozatorul vorbește convingător despre riscul și pariul fiecărei creații: „asemeni artei
din arenă, scrisul pune în cauză, și el, viața creatorului, conștiința sa, adică. Iar dacă în luptă
prada e cel mai adesea taurul, nu de puține ori, în fața mașinii de scris dar și în fața
spectatorilor, victima e matadorul: confesiunea e o confruntare cu șanse egale între combatanți
(narator și cititor), dar și o relație de geneză reciprocă, întrucât, iată, cel care mărturisește are
nevoie, nu se poate lipsi de confesor, cei doi existând după legile conviețuirii perlei cu
scoica”217.
Pe arena lui imaginară, Paler „înfruntă foarte realul taur al cotidianului: prostia,
înjosirea, umbrele inchizițiilor laice născute în secolul nostru din prea fanatice certitudini (...)
Reabilitarea moralei se lovește de obstacole paradoxale. De-a lungul obsedantelor decenii ale
dogmatismului, ficțiunea impusă ca model unic împletea minciuna cu lipsa de valoare, tocmai
sub pretextul politic și moral. Literatura noastră a reînvățat să respire revenind spre rigorile
uitate ale esteticului. Și memoria lor trebuie, natural, să rămână trează. Singurul criteriu de
judecare a unei opere de artă nu poate să nu fie cel estetic. Numai că, prin aceasta, opera de artă
nu se vede obligată să se rezume la estetism. Ea poate – Octavian Paler spune trebuie – să fie
solidară cu suferința semenului, fără a-și trăda misiunea”218.
Eseistul dorește să afle răspunsuri ale îndepărtării estetismului pe perioada realismului
socialist: „M-am lămurit o dată pentru totdeauna, în anii ʼ50 la ce consecințe dezastruoase duce
sfidarea legilor esteticii și am înțeles de ce în istoria culturii noastre postbelice a intervenit un
moment în care, scuturându-se de dogme, literatura a fugit de orice pedagogie și chiar de orice
morală. Dar (...) o literatură care și-ar refuza orice datorie în numele purității estetice, pe care n-
ar mai interesa-o pragul dintre adevăr și minciună, dintre dreptate și nedreptate, dintre victimă
și călău nu poate să nu-ți aducă aminte că talentul nu este decât unealta creatorului. El a servit
câteodată doar la săparea unui mormânt. După tot ce s-a întâmplat în acest secol, cu atâtea
217
218
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, pag.40-41.
47
crucificări și capcane, chestiunea eticii în artă nu mai poate fi redusă, după părerea mea, la
faimosul avertisment că sentimentele bune fac literatura proastă”219.
3.3. Jurnal și (contrajurnal) mexican: Caminante
Jurnalul de călătorie a parcurs un drum de câteva secole în literatura română. În secolul

al XIX-lea au consacrat genul: Dinicu Golescu, Bolintineanu, Filimon, I. Codru Drăgușanu.
Atitudinea autorului modern în expediția organizată în Mexic depășește „curiozitatea stârnită
de exotismul altor meleaguri. Călătoria nu mai este o rătăcire, ea devine, astfel, un mijloc de a
raporta o experiență livrescă la cotidianul altor orizonturi. Din aceste motive memorialul de
călătorie devine reflexiv și autoreflexiv”220.
Ca și călător pe aceleași meleaguri, Marin Sorescu prezintă elogios acest jurnal și
contra-jurnal mexican, laudă meritele de memorialist ale prozatorului, „Deopotrivă savant și
contemplativ, el e un model al genului, topind informațiile diverse, istoria, geografia, artele
plastice, mitologia, într-o viziune concentrată. (...) Paler este un maestru al notelor de călătorie,
gen la care s-a antrenat, e drept, îndelung și în locuri extrem de fotogenice – Egipt, Grecia,
Italia – dar fotogenia și bătătoria locurilor de pelerinaj puteau fi la fel de bine un handicap”221.
Caminante este structurat prin însemnări făcute „la fața locului, ce transcriu observații
înregistrate pe viu, reacțiuni afective și intelectuale, senzații și impresii, le-au fost adăugate
ulterior altele, distanța în timp care separă cele două demersuri favorizând apariția unor
deosebiri de atitudine. Contrajurnalul însoțește jurnalul ca o umbră, trăirii îi succede meditația.
Cartea lui Octavian Paler alătură cele două planuri, aproape fiecare capitol de jurnal fiind
urmat, în replică sau ca ecou necesar, de unul de contrajurnal”222. Jurnalul se evidențiază prin
reflecții și amintiri, iar contrajurnalul folosește deseori impresii privitoare la legende, mituri,
simboluri, locuri de vizitat, cartea are astfel „un caracter paradoxal, cele două registre își
schimbă între ele funcția și finalitatea”223.
219
220
Radu Sorescu, Opera lui Octavian Paler, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2012, pag. 88.
221
Marin Sorescu, Ușor cu pianul pe scări, Editura Cartea Românească, București, 1985, pag. 208.
222
Mircea Iorgulescu, Ceara și sigiliul, Editura Cartea Românească, București, 1982, pag. 211.
223
Ibidem, pag. 212.
48
Octavian Paler dezvăluie ce semnifică cartea de călătorie în viziunea sa: „De fapt, ce
este o carte de călătorie? Nu numai că nu-mi place această formulă, dar nici n-o cred potrivită.
Nu cred într-o literatură slujnică a lui Hermes. Există cărți care pot fi generate de o călătorie, ca
de orice altă experiență, dar asta e cu totul altceva. Ele n-au nimic în comun cu proza pliantelor
turistice, care trebuie să satisfacă alte rigori. Și dacă totuși vrem să folosim formula dându-i alt
înțeles, ar trebui să adăugăm că Odiseea este, poate, cea mai mare carte de călătorie din toate
timpurile. Ea nu povestește pur și simplu rătăcirile lui Ulise, cât vrea să ne sugereze că în ele
există o soluție”224.
Caminante reprezintă rodul a 13 zile petrecute în Mexic, întâlnirea cu fiesta mexicană a
reușit să „trezească bucuriile spiritului și să elibereze umorul. Eseistul caută, însă, în continuare
miturile (șarpele, piramidele, labirintul acvatic...) și n-are ochi decât pentru adevărurile lui.
Textul are, de altfel, două grafii. Una înfățișează realul (lumea mexicană), alta (în litere
cursive) o meditează. Iar a medita realul înseamnă a medita asupra subiectului care asumă
realul. A vorbi, cu alte cuvinte, de tine pe măsură ce te privești într-o oglindă exotică”225.
Eugen Simion consideră despre carte că are „prea multă erudiție și prea puțină notație epică,
hrănită de impresia directă”226. Scuza eseistului este simplă: „niciodată nu mi s-a întâmplat
ceva într-adevăr spectaculos în călătorii”.
Au loc aprecieri dar și critici la adresa civilizației mexicane. Vorbind despre relief,
climă, oameni și obiceiurile acestora, „autorul nu pierde prilejul să dialogheze cu propriul eu.
Octavian Paler se confesează pe orice meridian, indiferent dacă în fața sa se află Valea Regilor
ori vulcanul Potocatepetl”227. Acesta poate fi motivul pentru care se teme de zădărnicia unei
călătorii: „ ...după părerea mea, o carte de călătorie nu este decât frica nelegitimă a călătoriei.
Adevăratul ei obiect nu este călătoria, ci teama că o facem zadarnic. Și povestim călătoria
tocmai pentru a ne dovedi că nu este așa, că fără ea am fi fost mai săraci. Cărțile proaste de
călătorie rețin de la Homer numai modelul rătăcirii. Ele ignoră un adevăr elementar, că nu e
nevoie să colindăm lumea pentru a rătăci. Ne putem rătăci și într-un cuvânt. (...) Poate tocmai
melancoliile m-au învățat că nu descoperim nimic într-o călătorie, dacă nu descoperim nimic în
noi înșine. (...) La fel ca în Odiseea, o călătorie, e, în cele din urmă, în secret, aproape
224
Octavian Paler, Caminante, pag. 126.
225
226
Ibidem, pag. 197.
227
49
totdeauna o călătorie spre adevărurile noastre și un prilej de clarificări, când ea nu se oprește la
impresiile epidermice”228.
Descoperirea Mexicului este, pentru autor, echivalentă cu descoperirea unei scindări „a
sufletului mexican și a sufletului celui care se descoperă uimit în această scindare” 229. De la
Ciudad de Mexico până la Teotihuacan, apoi de la Veracruz la Palenque, prin Uxmal, spre
Valladolid, călătorului i se revelă „un dualism fundamental, perceptibil sub toate aspectele.
Fiesta, sărbătoare a dezlănțuirilor frenetice, se naște dintr-o singurătate nesfârșită, așa cum sub
zgârie-norii, betonul și asfaltul capitalei mexicane se simte izgonită în adâncuri, dar nu și
dispărută, respirația amplă a lagunei orașului lui Moctezuma”230. Contemplând cele două
„realități”, conviețuind laolaltă, „călătorul plonjează într-un fel de labirint fără centru, infinit
rotitor; iar singura posibilitate de a și-l asuma constă în a-l trăi; în a-l muta în sine. Labirintul
fără centru nu mai este doar o metaforă pentru călătoria într-o lume stranie; este, în aceeași
măsură, o călătorie în sine”231.
Din prima seară petrecută în Mexic, călătorul clandestin intră în contact cu civilizația
mexicană, nimerește în plină fiestă: „Peste tot se vând cornete cu confetti, măști și pălării de pai
multicolore. Se strigă, se cântă, se aruncă petarde. Sărbătoarea explodează și hohotește în jurul
nostru. Întreg orașul pare ieșit pe străzi. Sunetele unor instrumente necunoscute însoțesc
dansatori cu panașe viu colorate și măști de lemn sau de piele”232. Autorul consideră că fiesta
„nu e o mască veselă. E chiotul unui taciturn. Desfrânarea unui timid. Mexicanul iese atunci din
rezerva sa obișnuită. De obicei prea tăcut, îi e greu să vorbească normal în aceste împrejurări.
Se descarcă violent. Nimeni sau aproape nimeni nu mai este cel de toate zilele”233. Autorul în
contrajurnal aseamănă fiesta cu singurătatea: „...fiesta nu e străină, se pare, de singurătate.
Dimpotrivă, singurătatea ar fi, după Octavio Paz, motorul acestei explozii de vedelie. Altfel
spus, mexicanul are nevoie de sărbători pentru a-și combate tristețea, pentru a ieși din sine
însuși. Fără ele, fără zgomotul și strălucirea lor, nu s-ar putea elibera, periodic, de materiile
inflamabile pe care le poartă în sine”234.
228
Octavian Paler, Caminante, Ediția a III-a, Editura Polirom, Iași, 2010, pag.78.
229
Mircea Iorgulescu, op. cit., pag. 212.
230
Ibidem, pag. 212.
231
232
233
Ibidem, pag. 34.
234
Ibidem, pag. 32.
50
Cartea lui Paler „începe în Mexic și se sfârșește în labirintul interior, scindarea
exterioară va fi descoperită în sufletul celui care călătorește”235. Imaginile descrise devin
obsesii: „Fiesta și singurătate. Șarpele și aripa. Metafizică amestecată cu mâl. Tristețe
amestecată cu ironie. Ploile căzute din ceruri arse de febră. Ruinele vorbind numai despre ceea
ce ne interesează. Sfinți apreciați numai dacă și ei sunt serviabili. Orașe în care zgomotul e o
altfel de tăcere și câmpii în care liniștea e asurzitoare. Hieroglife nedescifrate și pictura adusă în
stradă. Melancolii tulburi și cântecul limpede al pasiunii. Piramida și jungla. Liane care spun că
în orice labirint mai există o soluție, să ne întoarcem acolo unde speranța și soarele strălucesc.
Moartea cu gust de pământ. Scindarea Mexicului a început să mă persecute și am început s-o
caut peste tot”236.
După părerea lui Marin Sorescu, Mexicul lui Paler „se autocontemplă, în lumina
soarelui tropical și-a civilizațiilor misterioase. Jurnalul are calitățile literare ale celorlalte cărți,
înscriindu-se în același triunghi al Bermudelor lui Paler, un loc unde până spre a se prăbuși
misterios, trebuie să ia altitudine”237.
Octavian Paler se dovedește a fi un bun psiholog, el analizează oamenii locului și
remarcă dualitatea ce domină comportamentul mexicanului: „sufletul mexican e un amestec de
pasiune și reticențe. Pasiunea îl târăște în afara sa, iar reticențele îl fac să se replieze. Mexicanul
dă astfel, impresia de nesiguranță când, de fapt, trăiește o permanentă luptă cu sine însuși,
scindându-se și refăcându-și unitatea sufletească în fiecare clipă. Totul în el este, ca în
Quatzalcoatl, solidaritate și impuls solitar; memorie și zbor. (...) În acest suflet contradicțiile nu
sunt decât o formă de unitate. Focul știe să fie rece și, ca la romantici, soarele strălucește negru.
(...) Ca să-și ascundă timiditatea, el devine bătăios. Ca să uite de singurătate, erupe ca un
vulcan. Conștient de slăbiciunile sale, riscă mai mult decât e necesar”238.
Zeii mexicanilor sunt prezentați prin cruzimea lor, care „dereglează ordinea cosmică, iar
mulțimea sacrificiilor umane nu poate aduce mântuirea popoarelor. Zeii aztecilor și mayașilor
au nevoie de moartea pământenilor pentru a-și putea menține propria viață. Egoismul lor
depășește mitul, transformându-se în teroare cotidiană”239. Zeii fac aceste acte de cruzime, sunt
235
236
237
Marin Sorescu, op.cit., pag. 208.
238
239
51
„maniaci ai sângelui”, „le plăcea să troneze peste altare de cranii și să asculte țipătul răgușit al
vulturilor veniți să devore viscerele celor sacrificați, așezate în vârful piramidei, pe Piatra
Inimilor. Preoții jupuiau cu propriile lor mâini pielea victimelor și le împroșcau cu sânge cald
imaginea zeului. Apoi, se îmbrăcau în piele însângerată și făceau un dans magic, terminat
adesea prin acte de antropofagie rituală”240.
Aztecii gândeau că trebuie să se sacrifice pentru a asigura ordinea stelelor pe cer:
„Omul n-a creat lumea, dar de el depindea ca ea să dureze sau nu. Ea exista câtă vreme oamenii
erau în stare să urce piatra sacrificiilor, căci totul se obținea prin durere, prin suferință. Și
numai moartea putea ține dreaptă balanța vieții și a lumii”241.
Dispariția lor este pusă pe seama spaimei de a se vedea obligați să renunțe la teamă,
„odată dispărut acest sentiment, oamenii s-au simțit frustrați, percepând ordinea creștină nu ca
pe o eliberare, ci ca un sfârșit implacabil ce trebuia să vină asupra lor. Dacă înainte de venirea
spaniolilor, filosofia maya se putea rezuma la un pesimism melancolic, după conquistă, putem
citi pe fețele supraviețuitorilor, un fatalism accentuat”242.
Scriitorul, fiind un împătimit al mitologiei grecești, își imaginează prezența
Minotaurului prin labirinturile din junglă: „În fond, de ce ne temem de junglă? Pădurea pe care
o socotim patologică e un triumf al vieții care gâlgâie fără limite. Pan, cântărețul din nai, ar
simți aici nevoia unei fanfare. Pericolele încep să seducă imaginația după ce au înfricoșat-o, la
fel ca plantele carnivore care atrag insectele prin strălucire și parfum, sau ca animalele cu ochi
primejdioși. Undeva trebuie să existe și Minotaurul în acest labirint vegetal ce se leagănă ușor
în lumină(...) Dintre liane, se aude parcă răsuflarea lui fierbinte și grețoasă. Dar zeii mayașilor
au suflat parcă și peste mine un abur”243. Paler face o analiză a junglei și o aseamănă cu
labirintul: „Jungla m-a atras prin ceea ce o apropie de un labirint. Mi-a dat același sentiment de
ușoară panică, de risc, învăluit în junglă de mirosuri grele, care te pot face, cred, să uiți de
primejdii. Dar lumea în care trăim nu este, oare, și ea o junglă? O junglă civilizată, e drept, în
care ipocrizia a pus o oarecare ordine, dar în care nu cel mai bine dotat are câștig de cauză. Și
240
241
Ibidem, pag.39.
242
243
52
nu știu ce e de preferat. O selecție naturală sinceră, ca în junglă, sau una cu instincte
derivate”244.
Din loc în loc sunt presărate unele reportaje, descrierea ia aici locul meditației grave,
făcând loc unor pasaje ce apar în complexitatea tulburătoare a naturii: „Căldura devine
cumplită, insuportabilă. Te înăbușă pur și simplu. Toate batistele sunt ude și renunți să-ți mai
ștergi transpirația care-ți intră în ochi și-ți sărează buzele. Treptele piramidei ard ca un cuptor
încins. Pietrele sacrificiilor s-au transformat în ruguri. Nu mai trebuie decât să te întinzi pe ele
ca să iei foc. Cauți o umbră, dar ea nu-ți oferă decât o răcoare iluzorie. Piatra dogorește și aici.
Numai șerpii dorm fără să se sinchisească de febra ruinelor”245.
În urcarea treptelor spre piramidelor mexicane, scriitorul a luat la cunoștință că orice
ascensiune, este o coborâre în sine, „Trebuie să mulțumesc acestei țări, acestor zile și acestor
nopți pentru tot ce m-au învățat treptele goale. La capătul lor e datoria mea să continui”246.
Prozatorul vorbește despre modul în care l-a influențat Mexicul, ce învățăminte a tras din
această țară: „Mexicul m-a făcut să reflectez la condiția mea de intelectual născut într-un sat din
care am plecat în plină copilărie. Atâtor rupturi care există înlăuntrul meu li s-a adăugat una
care le lămurește, poate, și le rezumă pe toate. Din ce în ce mai limpede am înțeles că tot ce e
conservator în mine mi-a complicat melancoliile și greșelile”247.
Mircea Iorgulescu consideră că această carte este „romanul unui voiaj interior.
Descoperirea Mexicului înseamnă descoperirea unei dimensiuni mexicane a sufletului celui
care călătorește. Pătrunderea într-o lume necunoscută duce la sondarea necunoscutului lăuntric.
La fel ca orice jurnal veritabil, Caminante devine și un roman al experienței confesiunii: eu n-
am fost în Mexic, ci într-o țară cu acest nume, subiectivitatea ca ficțiune”248.
244
245
Ibidem, pag. 125.
246
Ibidem, pag. 86.
247
Ibidem, pag. 58.
248
53
CONCLUZII
Octavian Paler este unul dintre cei mai populari scriitori ai momentului și aceasta în
condițiile în care „scrisul său este unul atemporal, pe alocuri chiar anacronic, fără concesii
stilistice sau tematice”249. Este fascinat de civilizațiile străvechi (Grecia antică, Roma antică,
Evul Mediu sau civilizațiile amerindiene), scriitorul reușește să utilizeze înțelepciunea anticilor
pentru a judeca faptele prezentului.
Primul capitol clarifică faptul că exegetul se încadrează cu greu unui gen literar sau
vreunei specii. Confesiunea reprezintă modalitatea de a se defini pe sine, de a percepe lumea
prin simțămintele proprii. Ideea care stă la baza interpretării propriului eu este deslușirea unei
dileme care îl frământă pe scriitor: existența sa de până acum îmbracă forma unui destin sau
este o simplă biografie?
Atenția sa este focalizată spre propriul eu, în cărțile sale, „exteriorul este prezent doar
prin reproducerea unor raționamente sau a unor senzații rămase în memorie (mirosuri, culori).
Rarisime sunt situațiile în care autorul descrie cadre generale sau discută specificitatea politică
a diverselor epoci prin care a trecut”250. Confesiunile lui Octavian Paler demonstrează că
alcătuirea unui destin al omului nu este format din fapte eroice sau exemplare, ci din amănunte
lipsite de importanță la prima vedere.
Biografie sau nu? Dilema existențială a autorului capătă răspuns în Autoportret într-o
oglindă spartă: „Ceea ce pot spune cu certitudine e că mereu am așteptat ceva. Când eram la
liceu am așteptat să mă întorc la Lisa. Mai târziu am așteptat să-mi găsesc o slujbă, să trăiesc
din banii câștigați de mine. Am așteptat să am o familie, să nu mai exist lângă un geamantan.
Am așteptat să pot ajunge într-o zi în Spania. După ʼ89, am colindat o vreme baricadele. Mă
mâna parcă o nevoie imperioasă de a acumula dezamăgiri și, uneori, mi-am primit plata în ură.
Acum, ce aș putea să aștept? Tot ceea ce ar putea urma mă sperie”251. Cartea este un document
de conștiință care trage o concluzie, menită să ne pună pe gânduri.
Fire pe alocuri orgolioasă și timidă, caută în mituri un remediu împotriva melancoliei și
singurătății, Octavian Paler este interesat de mitologie „ca fundament al omului modern, nu
249
Tudorel Urian, „Confesiuni revelatorii”, România literară, nr. 26, 2004.
250
Ibidem.
251
Octavian Paler, Autoportret într-o oglindă spartă, Ediția a III-a, Editura Polirom, Iași, 2010, pag. 297-298.
54
doar ca etapă din copilăria istoriei. Dar ca să fie altul față cu subiecte dezbătute, el apelează la
un aforim salvator: Dați-i omului o mască și vă va spune cine este. Cuvintele lui Oscar Wilde
devin profetice pentru un narator convins de succesul unei atare strategii”252.
Autorul „Călătoriilor prin memorie” este „un performer” al „călătoriilor interioare”, „un
sedentar” care introspectează timpul și spațiul lui în diferite țărmuri, cu toate că „într-un fel sau
altul toată viața ne aflăm în larg”. Călătoriile lui Paler, atât reale, cât și imaginare sunt
concepute ca niște dramatice confruntări cu sine. Astfel, notează el în Caminante. Jurnal (și
contrajurnal mexican): „în Mexic, ca și aiurea, nu vom găsi sub pietrele ruinelor decât
adevărurile pe care noi înșine le-am ascuns acolo. Sau de care aveam nevoie?”253
Viața ca o coridă conține pagini tulburătoare despre satul natal, despre obârșia
țărănească. Tudorel Urian face o scurtă caracterizare a autorului, ținând cont de modalitatea
acestuia de asumare a melancoliei: „Un moralist dublat, asemenea lui Cioran, de un foarte
subtil stilist. Multe dintre formulările memorabile ale lui Octavian Paler au devenit bunuri ale
limbajului comun, iar stilul său sentențios, ornat cu citate revelatorii și pilde ale anticilor, este
unul imediat recognoscibil. Dacă însă etica lui Cioran are nuanțe cinice și sarcastice, cea a lui
Paler este una dureroasă, adesea plină de melancolie”254.
Deșertul pentru totdeauna este unul dintre cele mai copleșitoare eseuri confesive ale lui
Octavian Paler. Cartea este scrisă sub forma unui jurnal, cu însemnări din luna mai până în luna
august. Eseistul își povestește viața sub formă de paralelă, descriind prezentul (bătrânețea) și
trecutul (copilăria și adolescența), insistând pe alocuri pe semnificația despărțirii de satul natal
și ce a însemnat acest lucru în configurarea maturității sale.
Cărțile sincerității „însumează un noian de impresii intime, interpretări subiective și
revelații ale spiritului însetat de cunoașterea prin proprie experiență. Transpare din pagină
neliniștea constructivă a subiectului, tentația aventurii și nevoia nereprimată de problematizare
a existenței”255.
252
Marius Miheț, „Savoarea observației ratate”, România literară, nr. 9, 2013.
253
Octavian Pale, Caminante, pag. 112.
254
Tudorel Urian, art. cit.
255
Irina Petraș, Literatura română contemporană, Editura Ideea Europeană, București, 2008, pag. 563.
55
BIBLIOGRAFIE
Opere analizate
Cristea-Enache, Daniel, Convorbiri cu Octavian Paler, Editura Corint, București, 2007.
Paler, Octavian, Autoportret într-o oglindă spartă, Ediția a III-a, Editura Polirom, Iași, 2010.
Paler, Octavian, Caminante, ediția a III-a, Editura Polirom, Iași, 2010.
Paler, Octavian, Deșertul pentru totdeauna, Ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2009.
Paler, Octavian, Viața ca o coridă, Ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2009.
Istorii literare, dicționare și enciclopedii

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela
45, Pitești, 2008.
Micu, Dumitru, Istoria literaturii române – De la creația populară la postmodernism, Editura
Saeculum, București, 2000.
Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, vol III, Editura Iriana, București, 1996.
Marino, Adrian, Dicționar de idei literare I, Editura Eminescu, București, 1973.
Petraș, Irina, Literatura română contemporană, Editura Ideea Europeană, București, 2008.
Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Aurel (coord.), Dicționarul esențial al scriitorilor
români, Editura Albatros, București, 2000.
Studii critice de interes metodologic

Crihană, Alina, Scriitorul postbelic și „teroarea istoriei”. Dileme și (re)construcții identitsre în
povestirile vieții, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, Colecția Aula Magna,
Galați, 2013.
Dimisianu, Gabriel, Fragmente contemporane, Editura Institutului Cultural Român, București,
2004.
Durand, Gilbert, Figuri mitice și chipuri ale operei – de la mitocritică la mitanaliză, Editura
Nemira, Bucutrești, 1998.
Glodeanu, Gheorghe, Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței, Editura Litera,
București, 1999.
Grigurcu, Gheorghe, Peisaj critic I, Editura Cartea Românească, București, 1993.
56
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Editura Univers, București, 1978.
Evseev, Ivan, Cuvânt – mit – simbol, Editura Facla, Timișoara, 1983.
Lovinescu, Monica, Est – Etice. Unde scurte IV, Editura Humanitas, București, 1994.
Lovinescu, Monica, Insula Șerpilor. Unde scurte VI, Editura Humanitas, București, 1996.
Lovinescu, Monica, Posteritatea contemporană. Unde scurte III, Editura Humanitas, București,
1994.
Lovinescu, Monica, Pragul. Unde scurte V, Editura Humanitas, București, 1995.
Mușina, Alexandru, Supraviețuirea prin ficțiune, Editura Aula, Brașov, 2005.
Pamfil, Alina, Eseul – o formă a neliniștii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001.
Spiridon, Monica, Lefter, Ion-Bogdan, Crăciun, Gheorghe, Experimentul literar românesc
postbelic, Colecția 80, seria Eseuri, Editura Parelela 45, Pitești, 1998.
Studii despre genurile biograficului

Cesereanu, Ruxandra, Gulagul în conștiința românească. Memorialistica și literatura
închisorilor și lagărelor comuniste, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași,
2005.
Ghiță, Smaranda, Lumi interioare. Jurnalul între document și ficțiune, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009.
Holban, Ioan, Literatura română subiectivă de la origini până la 1990. Jurnalul intim.
Autobiografia literară, Editura TipoMoldova, Iași, 2007.
Iosifescu, Silvian, Literatura de frontieră, Ediția a II-a revăzută, Editura enciclopedică română,
București, 1994.
Lejeune, Philippe, Pactul autobiografic, traducere Irina Margareta Nistor, Editura Univers,
București, 2000.
Manolescu, Ion, Literatura memorialistică, Editura Humanitas, București, 1996.
Mihăilescu, Dan C., Literatura română în postceaușism, Vol I Memorialistica sau trecutul ca
re-umanizare, Editura Polirom, Iași, 2004.
Pârjol, Florina, Carte de identități. Mutații ale autobiograficului în proza românească de după
1989, Cartea Românească, București, 2014.
Săndulescu, Al., Memorialiști români, Editura Universal Dalsi, București, 2003.
Simion, Eugen, Genurile biograficului, Editura Univers enciclopedic, București, 2002.
57
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Vol. IV, Cartea Românească, București, 1989.
Sorescu, Marin, Ușor cu pianul pe scări, Editura Cartea Românească, București, 1985.
Ticu, Contantin, Memoria autobiografică, Institutul European, Iași, 2005.
Zambrano, Maria, Confesiunea – gen literar, Traducere din limba spaniolă Mariana Sipoș,
Editura Amarcord, Timișoara, 2001.
Bibliografie aplicată
Alexandrescu-Voicu, Ileana, Octavian Paler – Mitopoetica eseului, Editura Alfa, Iași, 2008.
Alexandrescu, Ioana, „Eseistica lui Octavian Paler – ca structură a mitului personal”,
Convorbiri literare, iulie 2006.
Ciotloș, Cosmin, „Regulamentul Organic”, Prefață la Viața ca o coridă, Ediția a II-a, Editura
Polirom, Iași, 2009.
Coroiu, Constantin, „Corida ca metaforă a existenței”, Adevărul literar și artistic, nr. 324,
1996.
Coroiu, Constantin, „ Destinul într-o carte”, Revista Cultura literară, 11.07.2013.
Coroiu, Constantin, „Octavian Paler: viciul memoriei”, Revista Cultura literară, nr. 309,
30.06.2011.
Coroiu, Constantin, „Octavian Paler și tema Destinului”, Revista Cultura literară, 17.05.20007.
Coroiu, Constantin, „Literatura română subiectivă”, Revista Cultura literară, nr. 157,
24.01.2008.
Cristea-Enache, Daniel, „Convorbiri cu Octavian Paler”, România literară, nr. 19, 2007.
Cristea-Enache, Daniel, „O întâlnire fericită”, Adevărul literar și artistic, nr. 587, 2 oct. 2001.
Dercaci, Irina, „Tehnici discursive în textele metapolitice ale lui Octavian Paler”, Revista
Limba Română, nr. 10, 2006.
Glodeanu, Gheorghe, „Octavian Paler sau tentația romanului parabola”„, Revista Nord Literar,
nr. 5(48), mai 2007.
Grigurcu, Gheorghe, „Clasicism și angajare”, Steaua, nr. 5, 19 mai, 1988.
Grigurcu, Gheorghe, „Glose la Octavian Paler”, România literară, nr. 26, 3-9 iulie, 1996.
Iorgulescu, Mircea, „Cel mai liber dintre scriitori”, România literară, nr. 18, 11 mai, 2007.
Manolescu, Nicolae, „Drumuri prin Yucatan”, România literară, nr. 43, 23 oct. 1980.
58
Mariș, Ioan, „Octavian Paler – peregrinul transilvan în lumea ideilor”, Revista Transilvania,
nr. 6, 2005.
Mihăilescu, Dan C., „Dincolo de Lisa”, Prefață la Deșertul pentru totdeauna, Ediția a II-a,
Editura Polirom, Iași, 2009.
Miheț, Marius, „Savoarea observației ratate”, România literară, nr. 9, 2013.
Oprea, Nicolae, „Proza eseistică a lui Octavian Paler”, Apostrof, anul XI, nr. 10 (125), 2000.
Paler, Octavian, „Viață visată, viață trăită”, Luceafărul, nr. 32, 1996.
Pavel Gheo, Radu, „O săptămână aztecă”, Prefață la Caminante, Ediția a III-a, Editura Polirom,
Iași, 2010.
Săndulescu, Al., „Un comentator colocvial”, România literară, nr. 33, 2008.
Simuț, Ion, „Variante la un autoportret”, Prefață la Autoportret într-o oglindă spartă, Ediția a
III-a, Editura Polirom, Iași, 2010.
Sorescu, Radu, Opera lui Octavian Paler, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2012.
Ștefănescu, Alex, „A spune lucrurilor pe nume”, România literară, nr. 5, 15-21 febr., 1995.
Ștefănescu, Alex, „Interviu: Octavian Paler”, România literară, nr. 4, 2003.
Ștefănescu, Alex, „Portretul scriitorului la 70 ani”, România literară, nr. 26, 1996.
Urian, Tudorel, „Confesiuni revelatorii”, România literară, nr. 26, 2004.
Zaciu, Mircea, „Înțelesurile cordialității”, România literară, nr. 28, 14 iulie, 1983.
59

DISERTAȚIE

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DISERTAȚIE

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

Coordonator ştiinţific, Masterand,

OCTAVIAN PALER ÎNTRE PACTUL AUTOBIOGRAFIC ȘI

Coordonator ştiinţific, Masterand,

CAPITOLUL I. INSTANȚELE TEXTULUI AUTOBIOGRAFIC.......................................7

CAPITOLUL II. OCTAVIAN PALER ÎNTRE SPAȚIUL AUTOBIOGRAFIC,

CAPITOLUL III. APLICAȚII.................................................................................................28

Octavian Paler este o personalitate marcantă în peisajul literar românesc, fiind

Memoriile, jurnalul, unii critici adaugă și notele de călătorie și corespondența (Mircea

2.1. O biografie a „omului de răspântie”

Octavian Paler a debutat la 44 de ani cu un volum de definiții lirice (Umbra cuvintelor,

2.2. Aspecte ale eseului autobiografic în opera lui Octavian Paler

Mircea Eliade dă o definiție mitului: „mitul povestește o istorie sacră, el relatează un

3.1. Replica lui Sybaris: Deșertul pentru totdeauna

3.2. Regulamentul Organic: Viața ca o coridă

3.3. Jurnal și (contrajurnal) mexican: Caminante

Jurnalul de călătorie a parcurs un drum de câteva secole în literatura română. În secolul

Istorii literare, dicționare și enciclopedii

Studii critice de interes metodologic

Studii despre genurile biograficului

S-ar putea să vă placă și