Capitolul 2.

Valorificări ale stilului gnomic și aforistic în literatura română cultă

2.1. Abordări ale stilului gnomic și aforistic în operele lui Ion Creangă

Ion Creangă s-a născut la data de 1 martie 1837 în satul Humuleşti, judeţul Neamţ şi s-a
stins din viaţă la data de 31 decembrie 1889. Fiul lui Ştefan a Petrei Ciubotariul şi al Smarandei
Creangă, fiind fratele cel mai mare dintre cei 8 copii.1
Criticul George Călinescu afirma despre familia şi rădăcinile lui Creangă că„ Strămoşii dinspre
mamă ai lui Ion Creangă s-au tras pe partea moldovenească a munţilor prin Maramureş pe la
sârşitul veacului al XVIII-lea, cam între 1784-1788. Era după răscoalele moţilor, şi ei ziceau că fug
din pricina papistăşiei.”2
Creangă îşi începe studiile la şcoala din satul Humuleşti, unde îl are ca îndrumător pe preotul
Ion Humulescu, iar mai apoi pe dascălul Vasile, care după o perioadă este luat în armată, iar
activitatea didactică stagnează până la venirea unui nou dascăl. În acelaşi an, în care se instalează un
nou dascăl satul Humuleşti este lovit de o epidemie de holeră, iar aceasta aduce sfârşitul noului
dascăl, Iordache.
În anul 1853 îşi termină cursurile clasei a treia din ciclul primar la Şcoala Domnească din
Târgu Neamţ, apoi un an mai târziu, la insistenţele mamei urmează Şcoala de Cateheţi din Fălticeni.
După ce câţiva ani mai târziu se căsătoreşte şi îşi întemeiează propria familie, scriitorul Ion Creangă
se înscrie la cursurile Şcolii Normale „Trei Ierarhi” din Iaşi, din dorinţa de a deveni institutor. Îşi
începe cariera de institutor susţinut de Titu Maoirescu, după care devine preot paroh la Mănăstirea
Golia din Iaşi, iar atunci începe să scrie primele manuale şcolare.
În 1867 publică Metodă nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare alături de alţi
autori cu care colaborează. După câţiva ani, în 1871, continuă să publice un alt manual intitulat
Învăţătoriul copiilor, carte de cetit în clasele primarie de ambele sexe, cu litere, slove şi buchi,
cuprinzând învăţături morale şi instructive, iar în acest volum apar titluri celebre precum Acul şi
barosul, Inul şi cămeşa, Prostia omenească.3
În anul 1875 ajunge să-l cunoască pe poetul Mihai Eminescu, care rămâne surprins de
scrierile lui Ion Creangă şi îl susţine în a-şi continua cariera. La data de 1 octombrie se publică opera
Soacra cu trei nurori în Convorbiri literare, iar o lună mai târziu apare şi Capra cu trei iezi.

1
În elaborarea acestui subcapitol s-a folosit ca sursă principală Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Poveşti. Povestiri,
Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009, pp. 7-14;
2
Ibidem, p.8;
3
Ibidem, p. 11;
 Anii ce urmează anunţă pentru Ion Creangă o activitate continuă din care amintim că în anul
1876 apar opere precum Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleac şi Povestea porcului. În acelaşi an
împreună cu Gheorghe Ienăchescu publică volumul Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema
fonetică. Anul următor continuă să publice operele Moş Nechifor Coţcariul, Povestea lui Stan
Păţitul şi Fata babei şi fata moşneagului.
Scriitorul continuă să publice în Convorbiri literare povestea Ivan Turbincă urmată de
Povestea lui Harap-Alb, dar şi Povestea unui om leneş. Ion Creangă s-a făcut remarcat prin evoluţia
şi talentul său, dovadă fiind publicaţiile sale numeroase.Astfel că, îşi continuă activitatea prin
publicarea lucrării Geografia judeţului Iaşi alături de alţi doi scriitori cu care colaborează.
În anul 1880 apare revista Moş Ion Roată şi Unirea în Albumul macedo-român, iar în acelaşi
începe scrierea primelor părţi din cunoscutul volum Amintiri din copilărie. Odată cu publicarea a
numeroase opere, autorul începe să creeze şi în versuri, dovadă sunt scrierile Mieluşica şi Când
eram în floarea mea, urmate de poezia Lina Cătălina. Este cunoscut pentru scrierile sale în proză,
aşa că autorul continuă să publice scrieri precum povestirea Cinci pâni alături de povestirea Moş Ion
Roată şi Cuza Vodă. După moartea autorului apar volume închinate acestuia cu operele sale însoţite
de aprecieri ale marilor critici.
Putem observa în operele lui Ion Creangă prezenţa stilului gnomic şi aforistic prin abundenţa
proverbelor şi zicătorilor care marchează atât partea morală sau didactică, cât şi partea umoristică
realizată de aceste structuri populare. Autorul lucrează cu aceste stiluri prin intermediul personajelor
din operele sale încât fiecare personaj apare într-un cadru popular şi oferă învăţături sau morale prin
diverse proverbe şi zicători rostite.
Inserarea vorbelor cu tâlc, a proverbelor şi zicătorilor în operele lui Ion Creangă este anunţată prin
folosirea structurii „Vorba ceea” care anunţa prezenţa unui aforism. Vom oferi câteva exemple
concrete extrase din scrierile autorului.
În povestea Capra cu trei iezi, autorul prezintă la început cadrul şi personajele, iar pentru a
evidenţia diferenţele dintre personaje continuă cu un proverb care face referire la iezii din poveste
„ Sunt cinci degete la mână şi nu samănă toate unul cu altul.” 4 Prin acest proverb autorul subliniază
unicitatea fiecărui om şi a fiecărui personaj care participă la acţiune şi că toţi sunt diferiţi atât fizic
cât şi comportamental.
Tatăl feciorilor din Povestea lui Harap-Alb îşi caracterizează fiii ca neputincioşi care nu dau
dovadă de bărbăţie şi curaj, iar aici apare sintagma „La plăcinte, înainte şi la războiu, înapoi.” Care

4
Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Poveşti. Povestiri., Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009, p.108.
susţine caracterizarea fiilor.5 Prin folosirea acestei zicători autorul subliniază ideea că fiii
împăratului îşi fac apariţia doar la momentele plăcute şi paşnice, iar când este vorba de lucruri mai
puţin plăcute sau muncă fizică aceştia se retrag imediat.
Volumele operei Amintiri din copilărie aduc în prim-plan viaţa de la sat, vorbirea fiind
cufundată în limbajul popular care este îmbogăţit de zicători şi proverbe cu morală. Astfel că, în al
doilea volum în care se prezintă acţiunea din La scăldat, personajul principal foloseşte diverse vorbe
cu tâlc, zicători, fragmenete din cântece vechi sau chiar descântece precum „Auraş, păcuraş/ Scoate
apa din urechi,/ Că ţi-oiu da parale vechi;/ Şi ţi-oiu spăla cofele/ Şi ţi-oiu bate dobele!” care
reprezintă o invocare mitică folosită de copii pentru a scoate apa din urechi după scăldat. Următorul
cadru surprinde personajul principal în curtea casei când îşi roagă mama să îl ierte pentru că a plecat
şi nu a ajutat-o, iar aici apare integrat proverbul „Vorba dulce mult aduce!”. 6Acesta exprimă faptul
că vorbele blânde, calme sau chiar cu o uşoară tentă linguşitoare aduc câştiguri dacă se folosesc
când trebuie.
Scriitorul Creangă Ion îşi construieşte operele cu ajutorul unui vocabular ţărănesc în care
apar zicători şi proverbe din care rezultă aşa-zisele „ţărănii” prin care se face remarcat în literatura
folcloristică.7
În numeroasele povestiri care alcătuiesc volumele Amintiri din copilărie autorul povesteşte
copilăria copilului universal din satul natal, care trece prin diferite transformări, de la certurile
primite de la părinţi pentru fapte inadecvate făcute până la viaţa de elev prin care se
maturizează.Când se petrece mult timp alături de părinţi, copilul îşi formează un model şi preia mare
parte din comportamentul părinţilor atunci când el, la rândul lui intră în rolul de părinte.
Criticul George Călinescu afirmă despre scriitorul Ion Creangă în lucrarea sa, faptul că
„ Scriitori ca Creangă nu pot apărea decît acolo unde cuvîntul e bătrân şi echivoc şi unde
experienţa s-a condensat în formule nemişcătoare. Era mai firesc ca un astfel de prozator să răsară
peste cîteva veacuri, într-o epocă de umanisc românesc.”8
Putem observa în literatura română cultă numeroşi scriitori de o valoare eternă care
valorifică în operele sale un limbaj ţărănesc îmbogăţit de proverbe şi zicători, care au rol
moralizator. Odată începută lectura operelor lui Creangă totul se transformă şi cititorul intră în
acţiunea scrierii fiind cuprins de firul narativ, iar de aici putem întări faptul că în Ion Creangă trăiesc
credinţele, obiceiurile, limba strămoşească, filosofia poporului şi poezia.

5
Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Poveşti. Povestiri., Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009, p.172.
6
Ibidem, p.62;
7
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p.487;
8
Ibidem, p. 488;
2.2. Stilul gnomic şi aforistic abordat în operele lui Liviu Rebreanu
Rebreanu Liviu s-a născut la data de 27 noiembrie 1885 în Târlişua, judeţul Bistriţa-Năsăud
şi se stinge din viaţă la 1 septembrie 1944 în Valea Marea, unde a fost şi înmormântat. Este primul
copil din familie dintre cei paisprezece copii ai Ludovicăi şi al lui Vasile Rebreau.9
Acesta urmează clasele primare la Maieru apoi îşi continuă studiile la Gimnaziul Superior
Fundaţional din Năsăud. Între 1897 şi 1900 se transferă la Şcoala Civilă de Băieţi din Bistriţa cu
predare în limba maghiară. În acelaşi an tatăl scriitorului devin învăţător la Prislop, comună ce astăzi
se numeşte chiar Liviu Rebreanu, în judeţul Bistriţa-Năsăud. Câţiva ani mai târziu scriitorul
primeşte o bursă la Academia Militară „Ludoviceum” din Budapesta la finalul căreia obţine gradul
de locotenent, după care este repartizat la Regimentul 2 de honorezi regali din garnizoana Gyula.
În anul 1908 îşi dă demisia din armată din cauza acuzaţiilor care cu un an în urmă îi suspendă
activitatea de locotenent. Revine la satul natal, care pare să îl inspire la scrierile sale, drept urmare
chiar Liviu Rebreanu afirma după restabilirea în satul copilăriei că „ Aici am luat contact cu ţăranul
român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferinţele şi visurile lui – lucruri
care aveau să treacă mai târziu în literatura mea.” 10
Debutează în lumea literaturii la 1 noiembrie 1908 în revista Luceafărul din Sibiu cu nuvela
Codrea, care mai apoi este republicată sub titluri ca Lacrima, Dezertorul sau Glasul inimii. Un an
mai târziu traduce poemul Moartea şoimului din Maxim Gorki, apoi continuă să aducă scrieri noi la
revista Luceafărul, cum ar fi nuvela Răfuiala, intitulată iniţial O femeie şi doi bărbaţi, care prezintă
o scurtă prefiguraţie a romanului Ion. Scrie nuvela Volbura dragostei, care este reeditată cu titlurile
Cântec de dragoste, Răzbunarea şi Cântecul iubirii. În anul 1910 începe să schiţeze primele planuri
ale romanului Ion şi în acelaşi an publică în Convorbiri critice nuvelele Proştii, Culcuşul, Golanii,
care i-au adus inspiraţie autorului din lunile petrecute în detenţie.
Liviu Rebreanu păşeşte şi în lumea dramaticului când are ca proiect în 1913 drama în patru
acte intitulată Răscoala. Un an mai târziu publică în revista Universul literar studiul „Revoluţia lui
Horia, Cloşca şi Crişan”, după care scrie povestirea „Horia, Cloşca şi Crişan”, opera ce apare abia
după Marea Unire. În 1920 apare romanul Ion alcătuit din două părţi, Glasul pământului şi Glasul
iubirii. În următorii ani autorul continuă să publice romane precum Pădurea spânzuraţilor, Adam şi
Eva, Ciuleandra, Crăişorul, Jar sau Amândoi.

9
În elaborarea acestui subcapitol s-a folosit ca sursă principală Liviu Rebreanu, Ion, Editura Jurnalul Naţional,
Bucureşti, 2014;
10
Ibidem, p. 9;
 Iuliu A. Zanne, Proverbele românilor din România, Basarabia, Bucovina, Ungaria, Istria şi
Macedonia: proverbe, ziceri, poveţe, cuvinte adevărate, asemănări, idiotisme şi cimilituri, Ediţia a 2-a,
îngrijită de Roxana Vieru, Editura Vasiliana 98, Iași, 2019, pp.