URBANISM

VIOLETA PUŞCAŞU
5
CAPITOLUL 1 Urbanism sau urbanizare – introducere Pentru funcţionarul public, fie că a
re atribuţii de decizie sau execuţie, ca şi pentru jurist, economist sau orice altă resp
onsabilitate care are legătură cu managementul colectivităţilor şi gestiunea teritoriului
acesteia, întâlnirea cu problemele legate de urbanism şi urbanizare devine o legitate
intrinsecă a profesiei. În acest context, este deosebit de important ca distincţia din
tre cele două concepte să fie clară. Urbanismul este o ştiinţă şi o tehnică. Urbanizarea es
proces spaţial complex, în care componenta teritorială vizibilă este marcată de urbanism.
Apariţia urbanismului ca ştiinţă Ceea ce separă urbanismul de o altă ştiinţă deosebit de a
productivă – geografia urbană – este voinţa de acţiune. A face urbanism înseamnă a decide
lea reglementării sau pe cale operaţională; a arbitra între interese în conflict. Primele
reflecţii asupra urbanismului, în sensul actual al termenului, apar în a doua jumătate a
sec.al XIX-lea. Ele au fost generate de constatarea că industrializarea oraşelor a
dus la aglomerarea indivizilor în cartiere sordide unde condiţiile de viaţă erau mizere.
Deopotrivă, oameni de ştiinţă şi politicieni încep să conştientizeze problema oraşului şi
luţii globale. Două mari curente de idei inspiră lucrările lor. Primul este igienismul1.
Este pusă în discuţie salubritatea oraşelor, căci ea joacă un rol important în răspândirea
pidemii iar reţeaua de distribuţie a apei, iluminatul şi aerisirea naturală, depozitarea
gunoaielor şi alte obiective determină revizuirea ţesăturii urbane. De la aceste reflecţi
i fondatoare până la preocupările ecologice cele mai actuale înlănţuirea este continuă şi t
igieniste rămân o constantă a urbanismului. Al doilea curent fondator este născut din i
deile socialiştilor utopici. Încercând să imagineze un mod de funcţionare a societăţii mai
isfăcător decât sistemul capitalist al epocii, aceştia caută să descopere cadrul fizic în c
sistemul lor ar putea să se realizeze mai
1
Disciplina ştiinţifică apărută în sec.al XIX-lea care urmăreşte prevenirea maladiilor şi a
ilor prin răspândirea normelor de igienă şi ameliorarea salubrităţii oraşelor
6
bine. Aşa, de pildă, Fourier propune modelul falansterului2, căruia unul din rivalii săi
, industriaşul Godan, îi va construi o variantă, familisterul, care se poate încă vizita în
micul orăşel Guise. În Anglia, un alt precursor, Ebenezer Howard va construi primele m
odele de oraşe grădină destinate muncitorilor. Aceste tentative interesante deschid ca
lea soluţiilor realiste la problemele locuinţei adaptate modului de viaţă specific masel
or muncitoreşti. Dar ele îşi găsesc limita într-o viziune prea statică a oraşului şi a soci
are nu ia în considerare transformarea permanentă a oraşului. În Europa şi în colonii, creş
ea economică şi demografică a sec. al XIX-lea obligă la organizarea noilor cartiere în jur
ul nucleelor urbane. Muncipalităţile şi statul se mulţumesc, în general, să traseze reţele
comunicaţii şi să adopte regulamente de construcţie pentru a încadra iniţiativele private.
lanurile în tablă de şah ale oraşelor americane sunt caracteristice acestei tradiţii liber
ale mereu actuale. La Barcelona, inginerul Ildefonso Cerda propune un vast plan
de dezvoltare a oraşului conceput pe mari insule pătrate şi expune ideile sale într-o lu
crare cu titlu semnificativ - Teoria generală a urbanizării. Acest plan ambiţios precu
m şi cel al lui Berlage pentru extinderea Amsterdamului rămân, alături de opera lui Haus
smann3, primele realizări de anvergură care dau conţinutul teoretic şi practic noţiunii de
urbanism. În domeniul ideilor, această perioadă a sfârşitului de secol XIX cunoaşte începu
unei largi dezbateri de ordin estetic asupra principiilor de organizare a spaţiul
ui urban şi anume cum să se definească regulile de compoziţie a acestui spaţiu în care se v
r instala ulterior arhitecturi variate. Pe de o parte, culturaliştii, precum Camil
le Sitte subliniază bogăţia de semnificaţii a realizărilor antice şi pledează pentru respec
ea tradiţiilor în realizările contemporane. Acest curent se sprijină pe un interes cresc
ut pentru monumentele străvechi şi pe primele legislaţii privind protecţia monumentelor
istorice şi a siturilor. De cealaltă parte, moderniştii polemizează contra arhitecturii
de imitaţie şi a academismului stilurilor supuse întotdeauna dictaturii a trei stiluri
(doric, ionic şi corintic). Ei pledează pentru o creativitate arhitecturală în armonie
cu tendinţele estetice contemporane, afirmând totodată că opera arhitecturală trebuie să pu
stăpânire pe situl în care se implantează fără să-şi facă griji pentru mediul înconjurător.
nu va fi niciodată închisă, căci urbanismul trebuie să facă loc ambelor curente şi unul şi
lt fiind purtătoarele unor valori recunoscute. Problema consistă în a şti mai degrabă unde
şi când
În sistemul lui Fourier, ansamblul de clădiri unde trăiesc şi lucrează o asociaţie permanen
de muncitori Opera baronului Haussmann se evidenţiază prin amploarea şi coerenţa sa, pri
n importanţa acordată echipamentelor publice şi spaţiilor verzi şi prin capacitatea sa de
a găsi soluţii elegante la toate scările, de la organizarea de ansamblu a oraşului prin
reţeaua faimoaselor bulevarde până la cel mai mic detaliu de mobilier urban. Parisul îi
datorează imaginea actuală, opera lui Haussmann fiind citată peste tot ca exemplu
3 2
7
trebuie să dai prioritate conservării ambianţei tradiţionale şi când să se apeleze la expre
arhitecturală net contemporană. Urbanismul ca tehnică Urbanismul, în sensul său concret,
tehnic şi material se sprijină pe suita de experienţe umane, încercări şi realizări care co
ituie patrimonial tehnic al umanităţii. Începuturile sale sunt aceleaşi cu cele ale locu
irii, în primele sale forme, aşa cum sunt evidenţiate de arheologie, istorie şi antropol
ogie. O mică incursiune în istoria urbanismului va evidenţia constante şi programe urban
istice de mare stabilitate dublate de noul timpului, de acumulările şi adaptările ceru
te de conjucturi şi de variabile necuantificabile care îi vor da personalitate. De l
a Preistorie la Evul Mediu La momentul actual al descoperirilor şi studiilor paleo
ntologice se pare că nu se poate vorbi de un veritabil urbanism al Preistoriei. To
tuşi, această perioadă a primei dezvoltări intelectuale şi tehnice a omului, care se întind
de la vârsta pietrei la cea a fierului, ne furnizează indicaţii despre elementele car
e au determinat orginea anumitor forme urbane şi despre căile care au fost urmate, d
e o manieră foare diversă, în toate epocile. În epoca Paleolitică apar formele sociale emb
rionare în cavernele naturale şi apoi în cele artificiale. Când trogloditismul nu mai es
te un fenomen limitat ci devine o aglomerare de caverne repartizate în funcţie de te
rasamentele suprapuse suntem în faţa satelor rupestre care nu mai au ca singur obiec
tiv adaptarea la natură. Epoca Neolitică ne este mai cunoscută căci s-au descoperit ruin
ele unor construcţii din care se pot deduce printre altele planurile de dispunere
a acestora - circulare sau ovale la anumite populaţii şi patrulatere la altele - con
secinţă a naturii locului sau a materialelor de construcţii. Dacă planurile şi formele loc
uinţelor dau o idee despre originile arhitecturii, dispunerea lor, aliniamentele s
unt elemente interesante ale istoriei urbanismului. În această epocă se dezvoltă, de ase
menea, numeroase situri lacustre, ale căror urme au fost descoperite în câteva lacuri
elveţiene, bavareze sau italiene. În epoca Bronzului, omul, dotat cu arme de metal şi
deci capabil să se apere se stabileşte pe uscat şi crează aşezări a căror organizare se înr
cu cea a siturilor lacustre, în sensul că locuinţele sunt situate pe o înălţime care variaz
e la 2 la 4 metri. Ceea ce este cel mai curios este similitudinea formelor acest
or aşezări umane, europene, cu cele descoperite în Asia Mică, Africa Occidentală şi în Amer
. Se pot deduce norme urbanistice şi constante
8
(de exemplu peretele de centură, element cu rol defensiv, dar şi urb-ul în sensul său pe
rimetral. Numeroasele descoperiri de la Marea Egee, din Bretania (Carnac), de la
Lan Gouh Melrand (Franţa), Biskupin (Polonia), Numanzia şi Termanzia (Peninsula Ibe
rică) etc. sunt importante pentru semnalarea originilor urbanismului european, pen
tru că prea des s-a considerat că oraşul s-a născut în Egipt sau Orientul Apropiat. Civili
zaţia urbană egipteană va lăsa moştenirii mediteraneene imaginea unei organizări urbane acc
ntuate, bazate pe valori spiri-tuale şi pe concepte religioase. Ea va fi sinonimă cu
monumentalitatea şi pitorescul împinse până la un punct ce nu va fi atins în nici o altă e
ocă şi în nici un alt loc. Influenţele egiptene şi babiloniene apar şi la oraşele hitite în
eul lor (1400-1300 Î.Ch.) dar civilizaţia lor este puţin cunoscută. Există însă, se pare, o
ternică opoziţie între rigiditatea ortogonală egipteană şi incintele circulare hitite căror
i s-au atribuit de asemenea fundamente religioase sau simbolice. Cu totul alta e
ste viziunea pe care ne-o oferă Mesopotamia, unde descoperirile dovedesc că oraşul era
supus unei legislaţii precise bazată pe religie şi drept. Există însă în acest spaţiu dife
arcante între civilizaţia asiriană şi cea babiloniană: la asirieni funcţia militară era pre
derentă în timp ce babilonienii sunt înainte de toate agricultori şi comercianţi conduşi de
o castă religioasă. Dacă se compară Dur Sharrukursabad şi Babylon se poate spune că primul
ste o fortăreaţă închisă între ziduri înalte construită pe un plan pătrat dominat de castel
ilea, din contră, vast, traversat de Eufrat şi de străzi largi care conduc la temple s
omptuoase este dotat cu o mulţime de cartiere dispuse după o singură orientare şi ridica
te după un plan prestabilit. Despre Ninive, Kalakh, Assur, ca alte reprezentante a
le urbanismului asirian se poate spune că au în comun o anume ortogonalitate şi orient
are a centrelor, datorate influenţei astrologiei despre care se ştie că regla viaţa publ
ică şi privată. Urbanismul Mesopotamiei nu apare ca purtător al conceptelor tehnice sau
religioase ci mai degrabă pare bazat pe criteriul esenţial al necesităţii de a trăi în comu
itate, într-un cadru fizic dat. Originalitatea oraşelor persane rezidă în talia grădinilor
şi în grandioasele proporţii ale monumentelor care ne dau indicii despre criteriile d
e compoziţie urbană în vigoare. Urbanismul grec este expresia unei unităţi în diversitate.
ontrastul între urbanizarea privată, neorganizată şi urbanismul public, riguros planific
at nu este una din caracteristicile esenţiale ale oraşului grec, căci el este întâlnit în t
t bazinul mediteranean. Originile sale trebuie căutate în regimurile politice absolu
tiste iar justificare sa în spiritul individualist al Polisului:
9
- acropole avea funcţii defensive şi sacre, menţinea tradiţiile istorice şi religioase; -
agora era centrul vieţii politice şi comerciale a oraşului. Între aceşti doi poli se dezvo
ltau superbe compoziţii arhitectonice care reflectau unitatea spirituală şi conştiinţa ori
ginii şi religiei comune. Acropole nu este numai un cartier particular ci este o c
ompoziţie care organizează, după o distribuţie elaborată, materializarea artistică a celor
ai înalte valori spirituale. În această compoziţie nu se regăsesc criterii de axă sau simet
ie, căci ochiul este atras de deschiderea peisajului care ajunge la o fuziune cu n
atura locurilor. Dar paradoxul îl constituie indiferenţa aparentă a grecilor pentru pr
oblemele practice de urbanism şi ameliorarea condiţiilor de habitat pe de o parte şi a
ceastă aparentă facilitate în a practica arta urbanului pe de altă parte. Regulile preci
se care se urmăreau erau: - plan regulat cu dominantă ortogonală; - agora închisă de porti
curi cu sau fără propilee; - coordonarea implantării edificiilor publice astfel încât să cr
eze o unitate dinamică şi armonioasă; - amenajarea în terase a terenurilor accidentate şi
legătura între diverse nivele cu ajutorul gradenelor sau a scărilor. Aceste principii
nu reprezintă propriu-zis o inovaţie în urbanism căci, dând terminologia la o parte, ele e
rau deja aplicate în Egipt şi Asiria. Hippodamos apare deci mai mult ca un aplicator
al conceptelor decât ca un inventator; principiile sale aplicate încă din anul 480 se
generalizează la Olynthe4, Alexandria5 sau Priene6 cu ceva variaţii. Cât despre urban
ismul etrusc pare, istoric, o manifestare nouă, complexă şi predeterminată, care are imp
ortanţă în ea însăşi, dar mai ales din raţiuni de consecinţe pe care le-a avut asupra lumii
ne care i-a adoptat principiile. Cel mai adesea situat pe o colină, situl etrusc s
e caracterizează printr-o acropolă, o reţea stradală ortogonală, un habitat grosolan, neşle
uit şi necropole implantate pe colinele vecine. Alegerea locului pentru fundaţii par
e să fie şi la romani la fel de instinctiv ca şi la greci, chiar dacă acest instinct era
mai degrabă practic decât cultural luând în considerare salubritatea, facilitatea de ap
rovizionare, direcţia vântului, strategia militara etc. Roma a avut teoreticianul său în
urbanism în persoana lui Vitruve care considera, între altele, că forma cea mai adapt
abilă caracteristicilor
4 5
Oraş grecesc din Calcidia, distrus de Filip de Macedonia în 348 Î.Ch. Oraş egiptean fond
at de Alexandru cel Mare (332 î.Ch) a fost în timpul lui Ptolemaeus centrul artistic
al Orientului şi unul din principalele focare de civilizaţie elenistică 6 Oraş din Ioni
a, astăzi Samsun Kalesi, având printre cele mai interesante vestigii (sfârşitul sec.4 î.Ch
) ale urbanismului elenistic pe plan ortogonal
10
sitului este cercul şi aceasta mai ales din raţiuni militare. Faptul se regăseşte în desen
ul oraşului ideal în care structura este radiarconcentrică sau, în orice caz, non-ortogo
nală cu drumuri curbe sau frânte - inovaţie revoluţionară pentru spiritul funcţionalist al
omanilor care aveau o concepţie foarte tradiţională despre rolul şi aşezarea edificiilor p
ublice în jurul forumului. Cu excepţia Romei care a avut propria sa istorie urbanist
ică, oraşele romane sunt adesea reluări ale oraşelor preexistente etrusce, greceşti sau al
e altora. Atestările istorice despre aşezările omeneşti din ţara noastră dovedesc existenţa
ui număr însemnat de davae (aşezări cu caracter urban) în secolele III-I î.Ch., când dacii
nseseră la o treaptă superioară de dezvoltare a societăţii, dovedită şi de realizările mate
din aşezări. Că aşezările dacice ajunseseră la o dezvoltare importantă, formând o adevărat
caracter urban pronunţat, ne-o arată şi faptul că, sub stăpânirea romană, în Dacia se organ
o reţea amplă de aşezări urbane, lucru care n-ar fi fost posibil dacă nu s-ar fi bazat pe
aşezările dacice preexistente, iar faptul că unele ajung în scurt timp la rangul de muni
cipium şi coloniae dovedeşte stadiul anterior înaintat de dezvoltare a acestora. Fosta
capitală a Daciei, Sarmizegetusa a fost primul oraş care a primit titlul de colonia
e, bucurându-se în acelaşi timp de dreptul italic (jus italicum), dealtfel ca şi Apulum,
Napoca şi Potaissa, în virtutea căruia locuitorii erau scutiţi de impozitul funciar. Or
aşul, construit în partea de vest a Depresiunii Haţeg, între anii 106-110, a fost înconjur
at cu ziduri şi alte sisteme de apărare, specifice timpului. Oraşul avea aproximativ 1
5.000-20.000 locuitori. Din punct de vedere urbanistic ajunsese la o dezvoltare
remarcabilă: s-au ridicat numeroase clădiri, temple, forul şi un amfiteatru. Aşezat pe d
rumul principal (denumit imperial) care lega podul de peste Dunăre (de la Drobeta)
cu oraşul Porolissum din centrul Transilvaniei, Sarmizegetusa avea ca funcţii predo
minante cele de conducere politică, religioasă şi culturală a întregii provincii. Tot în ac
astă vreme au fost ridicate la rangul de municipium oraşele Napoca, Drobeta, Apulum
etc.7. Evul Mediu Oraşul Evului Mediu este consecinţa combinării unor elemente determi
nante de ordin istoric, juridic, economic, religios, politic şi social într-o divers
itate de forme care îngreunează clasificarea tipologică strictă.
7
V.Cucu - Geografia populaţiei şi aşezărilor umane. Ed.Didactică şi Pedagogică, 1981, p.192
11
Decăderea oraşelor romane în Europa şi crearea micilor centre urbane cu rol de apărare într
o serie de zone rurale prin excelenţă par să aibă o influenţă mică asupra caracterizării fe
ului urban al epocii. Din contră, formarea unor centre în jurul mânăstirilor pare capita
lă căci ea este regizată de reguli sesizabile: mânăstirea are, pe lângă funcţia sa religioa
fondul unei creştinătăţi în plină expansiune) roluri juridice, culturale şi sociale. În plu
dezvoltă o agricultură organizată, un artizanat perfecţionat şi face deci loc apariţiei unu
mediu economic închis. În timpul invaziilor, mânăstirile erau locuri de refugiu şi cele m
ai multe dintre ele prezentau caracteristicile militare ale aşezărilor de apărare, dar
organizarea este interesantă prin articularea funcţiilor şi implantarea unor elemente
după rolul lor în colectivitate. Abaţiile benedictine dispuse pe o tramă ortogonală şi tra
ecte regulate, pe baze matematice, au avut o influenţă deosebită asupra structurilor aşe
zărilor urbane implantate în jurul mânăstirilor. În acelaşi mod, încă din timpurile goţilor
oţilor, seniorii aveau posibilitatea de a înălţa castele în jurul cărora s-au aglomerat loc
inţe formând astfel comunităţi autonome şi autosuficiente în care castelul era centrul poli
ic şi economic. După secolul al XI-lea se generalizează fenomenul de afirmare socială a
comerţului (dezvoltarea pieţelor, târgurilor), de creştere a funcţiilor autorităţilor civic
religioase sau laice care puteau să garanteze oraşului condiţiile bunăstării. De aici un p
roces de urbanizare mergând în pereche cu slăbirea sistemului feudal care se traduce p
rin extinderea oraşelor existente, a căror influenţă politică creşte şi prin crearea Oraşel
i. Se constată, în centre importante, de origine romană mai ales, o organizare origina
lă a locuinţelor publice, o expresie urbanisticoarhitecturală a noii edilităţi, o tehnică m
i specială a extensiilor, mai apropiată aglutinării decât ramificării. Micile centre dezvăl
ie o cantitate incredibilă de compoziţii urbane veritabile, într-o varietate considera
bilă de morfologii care uimeşte totodată prin coerenţă. Se pune însă vechea problemă a dist
între creaţia spontană şi creaţia după un plan predeterminat. Aşezările urbane în Evul Med
limitate în spaţiu. Formele sunt foarte diverse, mergând de la supravieţuirea sau reînnoi
rea oraşului roman - cu trasee liniare sau cu noduri rectangulare adaptate condiţiil
or noi de viaţă - până la radiarconcentrism, formă cu totul nouă pentru Europa şi interesan
numai din punct de vedere al viitoarelor teorii ale Renaşterii ci şi printr-un apor
t real de valori tehnice şi mai ales estetice. Trama în noduri este în general pătrată sau
rectangulară, perfect coordonată cu cea a străzilor şi se pare că adoptarea traseului urb
an este mai degrabă consecinţa comodităţii decât a grijii pentru securitate.
12
Dispunerea internă rigidă, în armonie cu formele exterioare, arcadele dispuse de-a lun
gul axelor principale deschise spre porţile oraşului, ubicuitatea pieţei (frecvent rec
tangulară şi în poziţie centra-lă în apropierea bisericii) stau mărturie pentru existenţa u
lan al oraşului conceput pentru a adăposti câteva mii de locuitori. Nu putem să vorbim d
e Evul Mediu fără a face o cât de mică referire la străzile cu traseul mai întâi sinuos, ap
din ce în ce mai drept, la lăţimea lor destul de redusă, la funcţiile lor precise şi specia
izate, la diferenţele dintre construcţii în raport cu aliniamentul. Străzile conturează mi
ci insule ale căror configuraţii variază de la ortogonalitate sau radiarconcentrism la
adaptarea la teren, fapt care include neregularităţi şi curbe. În acelaşi mod, piaţa march
ază fizionomia oraşelor prin propria sa prezenţă, generată de gustul şi nevoile populaţiei.
răspunde mai multor exigenţe de ordin practic: reuniuni, serbări, turniruri, procesiu
ni, spectacole, comerţ. Piaţa este concepută pe baza criteriilor compoziţiei închise şi int
me astfel încât debuşeele străzilor sunt ascunse prin arcade pentru a asigura continuita
tea construcţiei. Acest caracter închis al pieţei medievale nu trebuie să fie confundat
cu uniformitatea, căci jocul savant al maselor şi volumelor le face dinamice şi neregu
larităţile nu intervin decât pentru a furniza efecte estetice. În concluzie, oraşul Evului
Mediu se caracterizează prin modestie excepţie făcând castelele, bisericile şi edificiile
publice - prin expresia unei civilizaţii a colectivităţii, simbol al aspiraţiilor şi conc
eptelor politice şi sociale ale citadinilor, prin gustul timpului care se identifi
că cu un mod de viaţă. Urbanismul Renaşterii Debutând în Italia sec. al XV-lea, expresia ac
stui urbanism nu va fi vizibilă în celelalte ţări ale Europei decât un secol mai târziu men
du-se până în jurul anilor 1800. Fenomenul epocii rămâne cel al teoreticienilor preocupaţi
e o dublă problemă, aceea a unui aport clasic în noile compoziţii şi mai ales aceea a unei
ştiinţe urbanistice reinventate. Teoriile lor aveau ca obiect definirea limitelor j
ucându-se cu proporţiile şi corelarea tuturor regulilor geometrice, capabile să creeze e
chilibrul. Trebuie adăugat că o nouă manieră de a reprezenta spaţiul pentru a-i da adevara
tele sale dimensiuni intrase în obiceiuri graţie operelor pictorilor. Orice s-ar spu
ne urbanismul devine în timpul Renaşterii locul de convergenţă şi de contact a celor mai n
oi doctrine artistice. El exprimă trezirea speculaţiei ştiinţifice. Este motivul pentru
care expozeurile cele mai geniale ale teoriei urbanismului au fost făcute de cei c
are erau totodată oameni de ştiinţă şi artişti, de exemplu Leon Battista Alberti şi Leonard
a Vinci. În secolul al XV-lea ne găsim la o turnantă a urbanismului căci el este înţeles ca
o ştiinţă care intră în conştiinţa
13
timpului şi nu rămâne apanajul celor mai cultivaţi, dar a şi fost într-un fel garantat prin
largile schimburi culturale ale timpului şi prin mecenatul prinţilor. Problema oraşulu
i devine obiectul unui studiu ştiinţific conştient. Gustului colectiv al formelor soci
etăţii medievale şi intuiţiei artiştilor se substituie studiul sistema-tic al soluţiilor ur
ite pentru problemele urbane, după directive bazate pe raporturi euritmice şi geomet
rice de elemente constitutive răspunzând unei organizări raţionale. Nu trebuie să se creadă
că urbanismul Renaşterii a fost numai de esenţă teoretică, căci necesităţile de ordin pract
fost deopotrivă luate în considerare - oraşul se naşte pentru om şi reprezintă una din mul
iplele forme pe care le poate lua o colectivitate care-şi elaborează singură legile. U
rbanismul Renaşterii reflectă viaţa unei epoci în edificii (ale puterii sau religiei), în
habitat, viabilitatea şi organizarea apărării, constituientele urbane fiind înţelese ca o
expresie a spiritului şi a sensibilităţii unui mod de viaţă citadin nou. Chiar în cazurile
care oraşul era opera artiştilor sau inginerilor plătiţi de o persoană cu rang, el a fost î
totdeauna expresia unei societăţi. Să notăm, de asemenea, că dacă regimurile politice grec
roman impuseseră modele predefinite sub pretextul simplificării execuţiei, formele urb
ane ale Renaşterii s-au răspândit şi generalizat la nivel cultural prin voinţa unei elite
savante care impunea suveranului, în fapt statului, progresul său clar exprimat. Est
e obligatoriu să menţionăm câţiva teoreticieni pentru că ei au format imaginea unei şcoli s
au creat planuri de oraşe cu caracteristici particulare. Printre teoreticienii ita
lieni: Leon Battista Alberti (1404-1472), Francesco di Giorgio Martini (1432-150
2) căruia i se datorează conceptul de formă a oraşului determinată de o incintă, Leonardo d
Vinci (14521538) care ocupă o poziţie particulară prin aceea că oraşul ideal conceput de
el era irealizabil cu mijloacele timpului. În Germania principalii teoreticieni su
nt: Albert Durer (1471-1528), care integrează compoziţiei globale echilibrate o zona
re funcţională, Daniel Sperkle, Schickardt, în timp ce în Franţa teoreticienii cei mai cun
oscuţi sunt Jacques Perret de Chambery, Errard de Bar-Le -Duc, Antoine De Ville. F
landra, Ţările de Jos, Anglia, ţările scandinave sau slave au toate teoreticienii lor şi o
raşele lor din Renaştere influenţate mai mult sau mai puţin de Italia. Faptul remarcabil
este simbioza între o teorie care se exprimă printr-o geometrie sofisticată şi viaţa soci
ală a oraşului, organism viu căruia i se adaptează toate celelate structuri. Aşa cum în Evu
Mediu piaţa publică apare ca un element fundamental, care are propriile sale caract
eristici, tot aşa în Renaştere se disting două tipuri de pieţe: cele care sunt doar rezult
anta unor transformări datorate introducerii unui nou element arhitectural, care d
eplasează valorile spaţiale creând astfel o nouă ambianţă şi cele care au
14
fost create, devenind opere arhitecturale. În ambele cazuri, piaţa nu a fost concepu
tă ca un centru al oraşului ci ca o compoziţie monumentală răspunzând unor reguli de geomet
ie şi proporţii unde domină porticurile, statuile, fântânile: Verona (Piazza Delle Erbe, P
iazza Del Signori), Mantua (Piazza Sorbello), Pavia (Piazza Del Mercato), Bologn
ia (pieţele centrale), Veneţia (Piazza San Marco) şi bineînţeles Capitoliul la Roma, alătur
de multe alte exemple. Urbanismul secolelor XVII şi XVIII Este dificil de a organ
iza pe o bază cronologică precisă diversele manifestări ale urbanismului căci oraşul se dez
oltă şi atinge o expresie spaţială concretă ca urmare a unor procese complexe influenţate d
tendinţele estetice şi de formele de spirit. De asemenea, când oraşele nu se identifică c
u o civilizaţie, ele trebuie să fie considerate în concretizarea lor, consecinţă a ideilor
şi expresiilor formale ale timpului. Legături puternice nu există între urbanismul Renaşt
erii şi epoca barocă, cu toate că geometria şi proporţiile constituie un numitor comun, da
r aceste forme de urbanism sunt nu numai distincte dar şi contrastante. Urbanismul
baroc poate să ne apară revoluţionar căci totul este în raport cu privirea: iluzia spaţial
cromatismul umbrelor şi al luminii, ansamblul peisajului, sunt compoziţii create de
artişti ca Bernini, Borromini, Mansart, Le Notre ş.a. care pun în evidenţă opoziţia între o
presie dinamică şi originală a urbanismului şi recursul tradiţionalist la oraşul static al
enaşterii. Urbanismul baroc nu se distinge numai printr-o nouă înţelegere a spaţiului suge
rată de mişcare, clar-obscur, iluzie dată de expresiile arhitecturale, sau de spaţii dil
etante dincolo de limitele reale, dar şi printr-o tehnică a trasării drumurilor şi a pun
erii în valoare a decorurilor pe care le crează. La această concepţie originală a organizăr
i urbane bazate pe convergenţa privirilor şi perspective, trebuie să adăugăm căutarea (dori
) de a pune în valoare monumente, arhitectura fântânilor, dilatarea în semicerc sau elip
să a spaţiului, înţelese de o manieră dinamică, interpenetrarea spaţiilor interne şi extern
cul plastic al faţadelor, scenografia ambianţelor care crează iluzii reglate de un sis
tem de proporţii sofisticat, exaltarea formelor şi în sfârşit utilizarea intensivă a grădin
r care devin un element esenţial al decorului urban. Trebuie notată de asemenea impo
rtanţa pe care o ia apa în oraş nu ca element raţional aşa cum era el înţeles de Leonardo d
inci, ci ca element al peisajului urban. Fântânile baroce sau clasice intervin în crea
rea spaţiului şi îmbogăţesc ambianţa. Concepţiile sunt marcate de acea dorinţă de a înfrumu
inde sau iluziona, care constituie una din caracteristicile epocii şi care se trad
uce prin utilizarea spaţiului ca instrument al creaţiei
15
urbanistice în care nu se mai distinge limita între urbanism şi arhitec-tură care formau
atunci un tot. Bogăţia şi fastul realizărilor nu sunt singura caracteristică a evoluţiei u
bane a sec. XVII-XVIII care au cunoscut construirea de reşedinţe somptuoase, curţi şi pa
rcuri, dar şi colegii, muzee, universităţi, spitale. Oraşele au cunoscut o expansiune co
nsiderabilă şi planurile lor integrau noţiuni noi ca igienă sau condiţii de ocupare a tere
nului (ex. Tour-La-Ville, Torino, Amsterdam). Oraşul capătă o fizionomie particulară pri
n dezvoltarea micilor magazine cu vitrine, prin îmbunătăţirea securităţii personale, raţion
zarea aprovizionării, securitatea contra incendiilor şi salubritatea publi-că. Printre
manifestările anexe ale urbanismului sec.XVII-XVIII nu putem omite reşedinţele regale
, vilele şi grădinile. Pieţele epocii capătă o semnificaţie diferită de cea pe care o avuse
terior, pentru raţiuni militare sau economice. Cuplul urbanism÷arhitectură le-a confer
it o monumentalitate antinomică în raport cu funcţiunile anterioare. Dacă Parisul cu pieţe
le Vosges, Dauphine, Ludovic cel Mare, Concorde, Domul Invalizilor şi bineînţeles Vers
ailles şi Roma cu Piazza del Popolo, PIazza San Pietro, Navona sau Piazza Spaniei
sunt referinţe în acest sens, acest urbanism va atinge un număr mare de oraşe care se si
ngularizează fie prin planurile lor: Limoges, Bordeaux, Bruxelles, Amsterdam, Cope
nhaga, Christianstadt, Goteborg, Bamberg, Wurzburg, Salzburg, Berlin, Karlsruhe,
Edimburg, Bath, Sankt Petersburg, Viena etc fie prin pieţele lor: Nancy, Lyon, To
rino, fie prin reşedinţele regale: Versailles, Fontainebleau, Marly, Schwetzingen, C
aserte, Stupinigi (Torino), Monza, fie prin grădinile sau pieţele lor: Bergamo, Vero
na etc. În societatea românească din sec. XVIII oraşul nu dobândise întâietatea sau măcar o
ere apreciabilă, ca în spaţiul transilvănean, unde dezvoltarea sa dispunea de mai multă si
guranţă. Exceptând capitalele celor două Principate aşezările urbane mai închegate erau târ
e. Între diversele edificii, moştenite din vremurile trecute refăcute sau construite în
sec. XVIII, palatul este de departe cel mai important, dominând relieful urbanisti
c al formelor de arhitectură. El nu este însă o prezenţă prea obişnuită în spaţiul românesc
Transilvania, unde, alături de construcţiile ridicate în perioada precedentă, se înălţau c
siluete impunătoare: palatul guvernato-rului Transilvaniei, Samuel von Bruckentha
l (Sibiu), palatele conţilor Banffy (Cluj) şi Teleki (Tg.Mureş), etalând măreţia barocului.
Principate, palatul rămânea cu deosebire privilegiul domnilor. El nu poate fi socot
it o creaţie a epocii de care ne ocupăm. Până la sfârşitul sec. XVIII domnitorii au prefera
să locuiască în palatele construite de predecesorii lor, adaptându-le sau cel mult reno
vându-le. Exteriorul nu purta însemnele deosebite ale măreţiei decât în comparaţie cu celel
e construcţii ce le înconjurau. O distincţie aparte aveau palatele de la
16
Potlogi şi Mogoşoaia, amplasate însă în afara ambianţei urbane a capitalei. Asemenea moşten
ale domniei lui Brâncoveanu erau rare în peisajul formelor din aglomerările urbane. D
oar Curtea domnească din Bucureşti, extinsă în timpul aceluiaşi domn îşi etala dimensiunile
unul gust. Secolul al XIX-lea A spune că urbanismul sec. XIX este determinat de fa
ctorul economic pe care l-a constituit revoluţia industrială este un fapt obişnuit; ch
iar dacă sec XVIII a modificat deja puternic organizarea oraşului, ordinea sa rămânea st
atică de secole. Întronarea erei industriale, care se manifestă totuşi diferit de la o ţară
la alta, impune un oraş conceput după principii şi sisteme originale. Încă din primii ani
ai secolului, compoziţii de genul Crescents (Londra) sau Piazza del Popolo (Roma)
evoluează în sensul organizării progresive, apoi Haussmann impune o ordine riguroasă unu
i Paris totalmente dezorganizat, în timp ce se dezvoltă şi oraşele muncitoreşti. Simultan
se înregistrează o politică de modernizare a centrului marilor oraşe şi apar noile metode
sociologice şi bazele unei noi concepţii asupra urbanismului unde se confruntă tehnica
şi sociologia. Secolul XIX se concretizează esenţialmente prin opoziţia netă între planifi
area pe care o impune gravitatea şi urgenţa problemei şi o planificare voluntară, studia
tă, o practică de gestiune administrati-vă şi un urbanism ştiinţific şi estetic. Această si
a avut totuşi drept consecinţă o anume desconsiderare a acestui secol. Cu toate aceste
a nu există o ruptură reală între cele două jumătăţi de secol, chiar dacă reorganizarea dra
arisului marchează o dată şi serveşte drept model celorlalte oraşe ale Europei, căci proble
ele de urbanism ale timpului au două cauze esenţiale: industrializarea şi creşterea demo
grafică pe care aceasta a indus-o. Secolul XIX este în acelaşi timp secolul unei mari
creaţii urbane, consecinţă a politicilor de colonizare în Asia, Africa şi Australia şi a na
rii oraşului american contemporan. Tipologiile formelor urbane care îşi schimbă radical
scara, dar rezultă din radialitate şi mai ales din ortogonalitate, suferă câteodată influe
nţa romantică, cu sau fără punerea în valoare a grădinilor şi parcurilor şi nu variază decâ
de particularităţile topografiei sau a cretivităţii. Teoreticienii epocii abordează planur
ile directoare de urba-nism (Haussmann şi Berlage), studiul valorilor mediului urb
an (C.Sitte) sau aspecte vizionare verificate un secol mai târziu, cum au fost con
trolul mărimii oraşelor, descentralizarea, extinderea spaţiilor verzi (E.Howard). De a
ltfel asupra operei lui E.Howard, Garden Cities to Morrow - 1902, trebuie insist
at nu numai pentru că el a fost un
17
precursor, ci pentru că contribuţia sa fundamentală consistă în a fi trasat marile linii a
le unei comunităţi echilibrate şi de a fi sugerat măsurile ce trebuie luate într-o societa
te dezechilibrată şi dezorganizată pentru a putea depăşi momentul. El atacă problema dezvol
ii oraşului în varianta integrării urbanul ruralului, făcând posibilă interdependenţa funcţ
urbane în sânul comunităţii. Realizările noi pe care sec.XIX le-a adus se grupează în: a.
le noi: Adelaide 1837, Ottawa 1858, La Plata 1882, Singapore 1819, Melbourne 183
5, Port Said 1859, San Francisco 1849, Johannesbourg 1891, Vladivostok 1860, Okl
ahoma City 1890, Danly etc. b. Expoziţiile, care au poate importanţă marginală dar care
au influenţat întotdeauna forma urbană, prefigurând adesea formele urbane viitoare. Urba
nismul contemporan Definirea atributului “urban” Preocupări de interes comun - concept
e neunificate Din punctul de vedere al cadrului material, categoria urban trebui
e să corespundă unui atribut calitativ în măsură să oglindească un anumit nivel ridicat de
ipare complexă a formelor de aşezare şi în consecinţă un grad de confort superior de care b
neficiază populaţia urbană în comparaţie cu cea suburbană şi rurală. Ca o urmare directă de
sensul categoriei urbanizare, care ar trebui să exprime desfăşurarea acelui proces soc
ial - economic spaţial prin care un anumit mediu uman este propulsat de la o treap
tă neurbană la una urbană. Există însă o mare discrepanţă de scară între criteriile folosit
a defini atributul urban al cadrului material. Discipline, precum geografia aşezăril
or, sociologia urbană şi rurală, istoria, demografia etc. au elaborat şi au propus crite
rii de delimitare a aşezărilor urbane şi a celor rurale. Literatura consacrată acestor t
eme este foarte bogată. În practică însă fiecare ţară are sistemul său propriu pentru defin
populaţiei urbane şi a celei rurale deoarece nu există o definiţie unanim acceptată a oraşu
ui. Criterii unitare pentru toate ţările globului nu există, chiar dacă uneori s-a adopt
at caracteristica mărimea populaţiei (de exemplu cel puţin 5.000 locuitori), cum au re
comandat unele lucrări de sociologie urbană. În aceste condiţii ONU, prin organele sale
de specialitate (în primul rând Divizia de Populaţie) a adoptat în lucrările sale de anali
ză şi de prognoză aşa numita definiţie naţională, considerând că organele competente din fi
cunosc cel mai bine situaţia specifică în această problemă.
18
Desigur, adoptarea definiţiei naţionale crează dificultăţi pentru comparaţiile internaţiona
Vom da câteva exemple. În ţările nordice aşezările urbane sunt cele care au o populaţie de
l puţin 200 locuitori; 1.000 locuitori, în Australia, Canada, Senegal; 2.000 locuito
ri, în Franţa, Germania, Olanda, Israel, Cuba etc.; 2.500 locuitori, în SUA; 5.000 loc
uitori, în Austria, Coreea de Sud, Arabia Saudită etc.; 10.000 locuitori, în Grecia, I
talia, Spania, Elveţia, Malaezia; în alte ţări (Mauritius, Nigeria) cifra minimă este de 2
0.000 locuitori, iar în Japonia de minim 30.000 locuitori. Numeroase ţări stabilesc pe
cale legislativă noţiunea de urban şi rural, evident prin luarea în considerare a carac
teristicilor edilitare, economice etc. care stau la baza unor asemenea decizii a
dministrative8. Coexistenţa trăsăturilor urbane şi a celor neurbane Omogenizarea semanti
că a noţiunilor întâmpină dificultăţi dato-rită stadiilor diferite de dezvoltare social-eco
faptului că se persistă în a se acorda unui organism teritorial atributul urban doar în
mod convenţional, chiar dacă nu întruneşte pe întreaga lui arie toate caracteristicile de
conţinut şi de formă specifice mediului urban efectiv. Dificultăţile la care ne referim p
ot fi învinse prin definirea acelor trăsături ce deosebesc urbanul efectiv de urbanul
convenţional, trăsături ce se referă atât la conţinutul cât şi la forma fenomenului investi
S-a propus ca printre trăsăturile caracteristice conţinutului mediului urban efectiv să
fie cuprinse următoarele: - încadrarea populaţiei ocupate în ramuri economice şi sectoare
de activitate neagricole; - transferarea populaţiei ocupate, din sfere de muncă prod
uctivă în cele de muncă neproductivă, în aşa numitele sectoare terţiare şi cuaternare (cerc
ştiinţifică, învăţământ superior, proiectare şi programare, statistică şi administraţie, s
învăţământ, sănătate, cultură, comerţ, prestaţii, recreere, transport, gospodărie comunală
ificarea structurii şi vieţii sociale, a concepţiilor şi aspiraţiilor individului, ca urma
re a trăsăturilor mai sus enunţate, de exemplu: redimensionarea familiei, independenţa e
conomică a membrilor adulţi ai acesteia, tendinţa lor generalizată de a se încadra într-o a
tivitate socială, interesul crescând al întregii populaţii pentru cultură şi calificare sup
rioară, pentru specializare şi modernizare, dorinţa membrilor colectivităţii de a desfăşura
viaţă fizică, spirituală şi obştească completă şi de a-şi valorifica optim timpul liber;
8
V.Trebici, Populaţia Terei, Ed.Stiinţifică, Bucureşti, 1991, p.189
19
- intensificarea mobilităţii, sporirea contactelor sociale ca şi a deplasării resurselor
şi produselor, amplificarea furnizării bunurilor, energiei şi informaţiilor în interitoru
l localităţii cât şi în teritoriile periurbane şi interurbane ceea ce implică o reţea compl
mijloace de transport şi comunicaţie. Trăsăturile următoarele: specifice formei cadrului u
rban efectiv sunt
- întinderea relativ mare a ariei perimetrale precum şi densitatea ridicată a construcţi
ilor; - compartimentarea simultană a teritoriului aşezării în zone specializate ca profi
l funcţional - economic şi unităţi morfologice structurate pe trepte crescânde ca mărime şi
mplexitate; - înzestrarea social-culturală şi echiparea tehnico-edilitară; - existenţa şi d
mensiunile spaţiilor verzi plantate; - iluminarea artificială etc. În afara limitei ad
ministrative actuale a oraşului, dar într-o strânsă legătură cu acesta fiinţează adesea un
ariabil de alte aşezări urbane sau rurale, alcătuind o grupare asociativă extra-urbană sau
supra-urbană ce reprezintă o trăsătură particulară a mediului urban efectiv. Între element
limitative ale prezenţei caracteristicilor de mediu urban efectiv în toate oraşele me
nţionăm: - existenţa cartierelor cu trăsături neurbane rezultate din evoluţia aşezărilor pe
ele unor foste sate, a căror orăşenizare lentă sau bruscă nu a reuşit să elimine pe deplin
ectele rurale; - accentuatele polarizări demografice şi tendinţa de stabilire la perif
erie a populaţiei de provenienţă rurală, proliferând cartierele cărora convenţional li se a
buie o încadrare în mediul urban; - procesul continuu de extindere a unor oraşe în urma
căruia se produc interferenţe şi frecvente înglobări în perimetrul lor ale unor aşezări lim
e săteşti. Încadrarea convenţională în mediul urban a unei părţi a populaţiei, domiciliată
inistrativă dar neîncadrată în viaţa specifică orăşenească crează confuzii în cunoaşterea r
iile de definire a atributului urban efectiv ar trebui să abordeze 4 compartimente
ale fenomenului teritorial: 20
cadrul natural geoclimatic; mediul demografic şi social; mediul economic; mediul c
onstruit (artificial)
Datele cu privire la mediul natural permit cunoaşterea caracteristicilor geoclimat
ice ale amplasamentului aşezării, a modului în care teritoriul a fost remodelat în timp şi
a intervenit, la rândul lui, asupra profilului şi structurii aşezării, date privind pot
enţialul solului, apei, atmosferei şi plantaţiilor. Mediul demografic şi social se carac
terizează prin masa locuitorilor stabili, populaţia tranzitorie, evoluţia structurii s
ociale şi activitatea locuitorilor. Mediul economic exprimă profilul sintetic al ace
stui organism teritorial, resursele şi bunurile produse precum şi capacităţile de producţi
e şi transport, în timp ce mediul artificial consideră arii, limite, volume, densităţi şi d
viziuni zonale funcţionale specifice oraşului. Câteva aspecte jalonează analiza urbanizări
i contemporane: a. ierarhizarea fenomenului urban b. destinul metropolelor c. ba
lanţa urban-rural d. periurbanizarea a. Ierarhizarea fenomenului urban Diversitate
a de forme pe care le îmbracă oraşul contemporan face imposibilă ordonarea rigidă şi exactă
acestora într-un model unic, folosindu-se mai mult parametri generali repetabili şi
principii, decât tipare care să se verifice întrutotul. Din multitudinea de concepte c
are definesc un indicator agregat al fenomenul urban actual menţionăm: • oraşul propriu-
zis - desemnează un sistem bine conturat administrativ teritorial, în genere cu mai
puţin de 50.000 locuitori, fără localităţi componente şi în care se menţin frecvent aspecte
originii rurale. • aglomeraţia urbană (termenul este mai des folosit în Europa)9 se refe
ră la oraşe cu peste 100.000 locuitori, trecând adesea de 1 milion locuitori; aceasta
presupune o arie urbanizată formată dintrun oraş şi zona sa suburbană (hinterlandul depend
ent de el). Aria respectivă reprezintă o dezvoltare a vechiului oraş, având de obicei ur
mătoarea structură:
9
În ţările anglo-saxone se foloseşte de obicei termenul de arie metropolitană
21
- aria centrală, numit adesea city sau cité, corespunzătoare nucleului vechi; - cartie
re din prima centură, dezvoltate în perioada de expansiune industrială sau comercială a
localităţii; - cartiere suburbane din centura exterioară (banlieu) alipite treptat oraşu
lui; - localităţi exterioare (sate sau oraşe mici) încă independente din punct de vedere t
eritorial dar legate economic, administrativ şi ca populaţie de aglomeraţia în cauză. Între
acestea şi restul aglome-raţiei se află spaţii verzi, terenuri de culturi agricole, de a
grement etc. dar care au o funcţionalitate urbană prin destinaţia folosirii lor. • conur
baţia presupune existenţa a cel puţin două oraşe între care s-au stabilit interrelaţii de p
ucţie - consum soldate (sau nu) cu o fuziune teritorială a acestora. Deşi ele îşi pot păstr
individualitatea juridică, când se contopesc formând o arie continuă urbanizată10, cu legă
uri comune de transport, sisteme de alimentare cu apă, comunicaţii, salubritate etc.
formează un organism teritorial amplu, policentric şi cu arii specializate funcţional
. Exemplele Tokyo-Yokohoma, Osaka-Kobe, Ballungsgebiete (Halle-Leipzig), Randsta
d-Holland (cu Rotterdam, Amsterdam, Utrecht) pot fi exemple sugestive în acest sen
s. O conurbaţie poate fi formată deci din câteva aglomeraţii urbane. • metropola - semnifi
că marile oraşe, multimilionare sub aspectul numărului de locuitori, căpătând însă din ce î
i mult conotaţii multiple, între care cea de centru de maximă importanţă într-un domeniu oa
ecare. Dacă o conurbaţie este exclusiv o anumită treaptă ierarhică a spaţiului urban, o met
opolă poate reprezenta fie un oraş cu o importanţă regională (metropola de echilibru) fie
o aglomeraţie urbană de dimensiuni naţionale. Frecvent metropola este asimilată regiunii
urbane (Paris, Bruexelles, Moscova) ca o formă actuală sub care se dezvoltă fenomenul
urban contemporan. Se preferă însă folosirea denumirii de zonă urbană în loc de regiune. •
galopolisul (mega = mare, polis = oraş) este un termen vechi cu înţelesuri destul de v
ariate, fiind folosit astăzi pentru a desemna mari formaţiuni urbane - aglomerări de o
raşe - rezultate din fuziunea zonelor suburbane şi a hinterlandurilor. Există opinii c
onform cărora expansiunea continuă a megalo-polisurilor (verificată în cazul megalopolis
ului Boswash - SUA, dar şi în cazul
10
Când există o complementaritate netă a funcţiilor se utilizează şi noţiunea de interurbaţie
22
Europei occidentale sau Japoniei) ar putea genera oraşul mondial pe care arhitectu
l şi urbanistul grec C. Doxiadis l-a preconizat utilizând conceptul de ecumenopolis
(oicumena = suprafaţa locuită a planetei, polis = oraş). Această manifestare a fenomenul
ui urban contemporan începe deja să se contureze în diferite părţi ale globului, dar dacă n
se va interveni asupra procesului său de formare, va intra în agonie datorită enormei
presiuni care va apăsa asupra oraşelor existente. Un exemplu de astfel de oraş în curs
de formare ar fi ceea ce se numeşte europolis11, care ar lega Marea Britanie, Franţa
, Belgia, Olanda şi ar ajunge până în Germania. El ar cuprinde cca. 50 milioane locuitor
i, înglobând mari aglomeraţii urbane de sine stătătoare: Liverpool, Manchester, Leeds, Bir
mingham, Londra, Lille, Bruxelles, Amsterdam, Rotterdam, Utrecht, Rin, Ruhr, Fra
nkfurt pe Main, Stuttgart etc. Deocamdată însă acest uriaş al timpurilor noastre, care s
e întinde pe o suprafaţă de zeci de mii de km2, acoperă o arie urbanizată discontinuă, greu
de integrat într-un tot unitar. b. Destinul metropolelor Marea metropolă este simbol
ul epocii noastre. Acest gigant urban nu mai este însă rezultatul logic al unei îndelu
ngi dezvoltări şi a unei mari bogăţii, din contră, unele dintre metropole apar în ţări subd
tate, cu condiţii insalubre de viaţă. Adesea încercările de a găsi originea şi motivaţia ac
erupţii îşi pierd importanţa în faţa nevoii de a găsi o rezolvare raţională şi accesibilă
pe care le pune caracatiţa urbană. Oraşul nu creşte însă solitar, într-un spaţiu amorf şi
enţiat, el asociază indisolubil o dinamică internă unui răspuns extern şi o dinamică extern
i răspuns intern. Aceasta este proprie sistemului urban, tip aparţinând prin excelenţă com
plexului geografic, care culminează în metropole12. Oraşul creşte graţie muncii şi capacită
e organizare a locuitorilor săi; aceştia se înmulţesc şi au din ce în ce mai multe nevoi şi
tere. Relaţiile lor bilaterale se dezvoltă cu un mediu din ce în ce mai vast care cuno
aşte o nouă dinamică. Metropola modifică mediul în care evoluează şi se modifică pe sine. L
e interrelaţii reciproce nu se opreşte atât timp cât schema clasică este conservată. Dar ma
există un aspect particular care reţine mai mult atenţia economiştilor decât pe cea a geo
grafilor. Care este forţa care acţionează
11 12
Termenul este întâlnit în forme diferite de la un autor la altul: Euromegalopol (J.J.B
avoux & J.B. Charrier, 1994) -e Jacqueline Beaujeu Garnier, B.Dezert, La grande
ville enjeu du XXI siecle, PUF, Paris, 1991, p.605
23
asupra amenajării spaţiului urban, cum se exersează ea, ce riscuri pot exista asupra v
iitorului marilor metropole. Într-o primă fază, oraşul a cărui populaţie creşte trebuie să
locuinţe şi locuri de muncă la un număr crescut de indivizi, ceea ce pune problema util
izării spaţiului urban. Acesta este disponibil. Alegerea poate fi lăsată la liberul joc
al consecinţelor economice: este domeniul speculaţiei funciare cu tot ceea ce poate
să antreneze, probleme financiare şi sociale. Poate, de asemenea, să fie controlat şi im
pus de o putere administrativă municipală sau naţională dacă este vorba de o capitală polit
că. În fazele ulterioare, nu mai este vorba de ocuparea directă a pământului ci de înlocuir
a unei ocupări cu alta. Aceasta nu mai este o concurenţă simplă între valori localizate în
uncţie de elemente primare (raritate, localizare, transport, vecinătate) ci de rival
ităţi complexe între spaţii deja ocupate şi valorizate sau devalorizate de această ocupaţie
terioară. Spaţiul nu mai este materia cvasibrută, ci un produs şlefuit de generaţiile ante
rioare în condiţii tehnice şi politice diiferite. În cursul evoluţiei sale, Metropola ascu
ltă, în funcţie de regimul politic al ţării în care se află, de forţe succesive sau simulta
e scheme variabile. Se pot totuşi sesiza câteva reguli generale care par să se impună me
tropolei actuale şi viitoare: - în ceea ce priveşte spaţiul rezidenţial, oraşul creşte în d
ate şi întindere; rolul mijloacelor de transport este primordial şi structura radiară tr
aduce această formă de expansiune; - periferiile, devenite regulă în toate marile aglome
raţii îşi văd rolul întărit, cu atât mai mult cu cât recenta putere a computerelor şi comun
a dat mai multă libertate localizării; - se trece de la oraşul central la oraşul cadril
at (şi Los Angeles este până acum cazul cel mai tipic); - localizarea sociologică a cart
ierelor aglomeraţiei depinde mai mult de accesibilitate, de calitatea clădirilor sau
de un factor natural (privelişte, înălţime) decât de orice altă lege generală; - oraşul es
ligat să se diferenţieze, să se sectorizeze în funcţie de creşterea sa şi de nevoia crescut
spaţiu; - drama centrului se regăseşte la toate metropolele: centrul se îndeseşte în înălţi
e-norii) şi în profunzime (transporturi, reţele subterane); se întinde în suprafaţă transfo
peisajul, se insinuează în clădiri, se debarasează de tot ceea ce nu este funcţie superio
ară şi în final se sparge (ex. Parisul - centrul vechi şi La Defense, cele trei centre a
le oraşelor Sao Paolo sau ale Ciudad de Mexico, Tokyo şi Shinjuku). Sinteza acestor
tendinţe este noul oraş, căci principiul însuşi al urbanizării este concentrarea care furni
ează contacte fără a merge însă până la congestia paralizantă. Marele oraş este încet încet
de
24
mai multe din elementele centralităţii sale care se deplasează şi se transformă. c. Balaţa
rban-rural Secolul XX va rămâne în istorie ca perioadă a generalizării planetare a urbanul
ui în compensarea sfârşitului imperiilor rurale pe care Malraux o previzionase încă de pri
n anii '50-'60. Ajutorul cifrelor este incontestabil când se doreşte conturarea rapo
rtului urban-rural. În prezent 12 ţări europene au deja peste 73% din populaţie rezidentă î
tr-un oraş (vezi tabelul 1.1), în timp ce procentele cele mai scăzute de populaţie urbană
(sub 50%) se înregistrează într-un număr extrem de redus de ţări (vezi tabelul 1.2).
Cele mai urbanizate ţări europene (% din populaţia totală) - (după The Economist Pocket Wo
rld in Figures, 1997)
Tabelul 1.1
1980 Belgia Regatul Unit Olanda Danemarca R.F.Germani a Suedia Franta Spania Nor
vegia Estonia Rusia
% 95 89 88 84 83 83 73 73 71 70 70
1996 Belgia Olanda Regatul Unit Germania Danemarca Suedia Spania Estonia Franta
Lituania Norvegia Rusia
% 97 89 89 86 85 83 76 73 73 73 73 73 Tabelul 1.2
Poziţia 1. Portugalia 2. Moldova 3. Turcia 4. Slovenia 5. Romania 6. Croaţia
1980 29 40 44 48 49 50
Poziţia 1. 2. 3. 4. 5. 6.
Portugalia Moldova Austria Romania Azerbadjan Irlanda
1996 35 51 55 55 56 57
25
Dar o analiză care se sprijină doar pe limbajul cifrelor riscă să denatureze perceperea
fenomenului ca o oglindă neclară, de aceea unghiul complex al sociologicului şi econom
icului vin să uşureze înţelegerea balanţei urban-rural. Oraşul a fost multă vreme locul und
e trăia altfel decât la ţară. Chiar dacă, astăzi, modurile de viaţă sunt aproape total unif
ate în ţările dezvoltate, oraşul rămâne un spaţiu social privilegiat prin intensitatea rela
r pe care le facilitează. Societăţile rurale au fost şi rămân, acolo unde subzistă în forma
tradiţională, societăţi stabile, puţin evoluate, cu o ierarhie rigidă în care uzanţele trad
e sunt strict respectate. Oraşul, şi mai ales, marele oraş, dă în schimb posibilitatea de
a te bucura de o libertate individuală mult mai mare, oferind protecţia anonimatului
faţă de controlul social permanent care se întâlneşte la sat. Din punct de vedere al psih
ologiei individuale, această valoare a contat întotdeauna. d. Periurbanizarea Pentru
mulţi, periurbanizarea este mijlocul de a concilia reşedinţa de la ţară cu serviciul în or
Acest mod de viaţă, care implică o deplasare continuă, a putut să se dezvolte, încă din an
'70 în ţările dezvoltate, graţie răspândirii automobilului. Cauzele periurbanizării sunt mu
ple şi complementare. Este vorba mai întâi de dorinţa de a accede la proprietate, mai al
es sub forma unei case individuale, care se poate concretiza mai uşor în mediul rura
l din raţiuni de preţ al terenului. Trebuie apoi evocat rolul publicităţii negative: oraşu
l este locul aglomerat, poluat, zgomotos. În fine, profesioniştii din construcţii sunt
încurajaţi, aleşii locali se bucură de orice investiţie nouă în comuna lor, iar comercianţ
sizează avantajele viitoare ceea ce crează un mediu primitor pentru proaspătul reziden
t rural. În general, periorăşenii îşi păstrează locurile de muncă în oraşul în care au locu
. În plus, ei continuă adesea să utilizeze serviciile oraşului pentru cumpărături sau şcola
area copiilor lor. Sunt însă obligaţi să se deplaseze mult cu maşina, căci noua lor localit
te de reşedinţă este de regulă slab deservită de transportul în comun. Periurbanizarea este
deci un produs al civilizaţiei automobilului şi acest fenomen este, în general, mai vi
zibil în localităţile situate în vecinătatea autostrăzilor. Evident, ariile de periurbaniza
e a oraşelor apropiate sfârşesc prin a fuziona.
26
Grilă
de
a
27
Grilă de analiză a metodelor urbansimului
(după, J.P. Lacaze, Les methodes de l'urbanisme, Que sais-je?, no. 2524
Tipul de metodă Planificare strategică Compoziţie urbană Obiectivul principal Modificare
a structurilor spaţiului urban Crearea cartierelor noi Aspectul oraşului privilegiat
Pol economic Dimensiunea principală Timpul Valoarea de referinţă Eficacitate Randamen
t Estetică Valori culturale Profesioniştii Modul dominant de decizie Tehnocraţie
Ingineri Economişti Arhitecţiurbanişti Profesionişti în amenajare Sociologi Animatori Gest
ionari
Sit construit
Spaţiul
Autocraţie
Urbansim participativ Urbanism de gestiune
Ameliorarea vieţii cotidiene a locuitorilor Întărirea calităţii serviciilor exsitente Atra
gerea întreprinderilor
Spaţiul relaţiilor sociale Concentrarea reţelelor de servicii Imagine globală
Oamenii
Serviciile
Asumarea spaţiului Valoarea de întrebuinţare Adaptare la cerere Raport cost/ eficacita
te Notorietate
Democraţie
Management
Urbanism de comunicare
Aspectele simbolice
Arhitecţi Specialişti în comunicare
Personalizare
5
5
6
ACŢIUNEA DE AMENEJAREA LOCALITĂŢILOR
TERITORIULUI
ŞI
URBANISM
A
1.6.1. DELIMITAREA LOCALITĂŢILOR O folosire raţională a unui teritoriu presupune mai mul
te acţiuni complementare vizând delimitarea, zonarea şi dotarea cu linii de legătură cu ce
lelalte unităţi teritoriale. Dimensionarea corectă a localităţii în raport cu numărul de lo
tori şi determinarea perimetrului construibil este un prim pas în evitarea dezvoltării
haotice a unei localităţi. În acest fel se evită irosirea spaţiului prin amplasarea unor
construcţii în afara limitei stabilite şi se asigură eficienţa economică în exploatarea reţ
edilitare a străzilor, spaţiilor verzi, clădirilor. Perimetrul construibil este linia
convenţională de delimitare a teritoriului care grupează toate zonele funcţionale. Există
situaţii în care datorită unor condiţii obiective perimetrul construibil include teritor
ii izolate, în afara limitelor principale. Delimitarea unei localităţi are în vedere: -
caracteristicile cadrului natural (abrupturi, terenuri instabile sau inundabile,
altitudini crescute etc.); - forma şi organizarea localităţii (se urmăreşte păstrarea unei
forme cât mai compacte, inclusiv în perspectiva extinderii); - asigurarea unei densi
tăţi economice (utilizarea eficientă a teritoriului urban). Limitele localităţii pot fi na
turale (cursuri de apă, păduri, fronturi de terase, malul unui lac sau mare etc.) sa
u artificiale (drumuri, căi ferate, borne indicatoare etc.) 1.6.2. ZONAREA FUNCŢIONA
LĂ Zona funcţională este un teritoriu din cadrul unei localităţi în care se desfăşoară cu p
renţă aceeaşi funcţiune. Ea reflectă "specializarea" spaţiului în funcţie de vocaţia sa pen
numită folosinţă. Evoluţia zonelor funcţionale este în strânsă concordanţă şi cu factorii c
at în diferitele etape ale dezvoltării acestora. Zonele funcţionale care se pot identi
fica într-o localitate sunt: zona zona zona zona zona zona rezidenţială sau de locuit;
industrială; de dotări social-culturale; comercială; de circulaţie şi transport; recreati
vă şi a spaţiilor verzi.
7
Zona rezidenţială sau de locuit Spaţiul destinat locuinţelor ocupă cea mai mare întindere î
adrul unui oraş şi mai ales în cazul satelor. El poate să ocupe frecvent 4060% din supra
faţa localităţii dar putând să ajungă şi la aproape 80% din teritoriu. Funcţia zonei rezide
este de cazare şi asigurare a cadrului vieţii particulare şi sociale a populaţiei. Struc
tura zonei de locuit apare organizată în unităţi şi anume: grupa de locuinţe, complexul, ca
tierul şi sectorul orăşenesc. Grupa de locuinţe cuprinde un ansamblu de clădiri de locuit,
cu o populaţie între 400 şi 2500 locuitori şi o suprafaţă de 2-6 ha. Complexul de locuinţe
te format din mai multe grupe de locuinţe fiind considerat unitatea urbanistică comp
lexă de bază. Suprafaţa sa este de 10-20 ha (uneori până la 40 ha). Numărul de locuitori se
cifrează la 3500-16000 locuitori, aceştia având o viaţă socială proprie deoarece folosesc î
omun o serie de dotări de folosinţă zilnică (magazine alimentare, centre de servicii pen
tru populaţie, creşe, grădiniţe, şcoli, dispensar, terenuri de joacă, parcaje, garaje, spaţ
de circulaţie carosabilă interioară etc.) Raza teoretică de deservire a dotărilor social-c
ulturale este de ~ 500 m. Cartierul ("trupuri de sat" în aşezările rurale) cuprinde ma
i multe complexe grupate în jurul unui nucleu central. Suprafaţa minimă este de 60-80
ha, iar maximă de 150-200 ha. Populaţia numără între minim 15000-30000 şi maxim 50000-60000
locuitori. Sectorul orăşenesc (unitatea administrativă specifică marelui oraş) reuneşte mai
multe cartiere (500-800 ha şi 100000-200000 locuitori) precum şi dotări specializate d
e folosinţă ocazională (teatru, bibliotecă, şcoli superioare, spitale, dotări administrativ
etc.). Fiecare din aceste unităţi structurale au în componenţă clădiri cu diferite destina
între care locuinţele sunt preponderente. Aceste componente au mai puţină relevanţă urbani
tică şi mai ales una statistică evidenţiată cu ocazia recensămintelor. A. Noţiuni, definiţi
asificări13 aplicate în statisticile CEE (aplicabile şi în România) Noţiuni de bază Clădire
ficiu, construcţie)
13
Programme de statistiques courantes du logement et de la construction pour les p
ays de la region de la CEE/ONU, Normes et etudes statistiques no.43, NEW YORK, G
eneva, 1994
8
Se înţelege prin clădire o construcţie independentă care cuprinde una sau mai multe locuinţ
, camere sau alte spaţii, care este acoperită de un acoperiş şi limitată de pereţi exterior
sau de pereţi despărţitori mergând de la fundaţie până la acoperiş şi care este concepută
fi utilizată ca locuinţă sau pentru a servi unor scopuri comerciale, agricole, industr
iale sau culturale, precum şi pentru prestări de servicii. Imobil rezidenţial şi imobil
nonrezidenţial Se înţelege prin imobil rezidenţial un imobil a cărui cea mai mare parte (a
dică mai mult de jumătate din suprafaţa sa brută) serveşte pentru locuire, celelalte imobi
le trebuind să fie considerate nonrezidenţiale. Parc de locuinţe Prin parc de locuinţe s
e înţeleg exclusiv locuinţele clasice (permanente), de ex. casă, apartament, cameră sau an
samblu de camere, care sunt ocupate sau nu. Se utilizează în general termenul de "lo
cuinţă" pentru a desemna o locuinţă clasică. Parcul de locuinţe nu cuprinde unităţile rudim
e de locuire (semipermanente) sau improvizate (de ex. colibe, barăci, cabane mici)
, locuinţele mobile (caravane, rulote, vaporaşe, căruţe, corturi), unităţile de locuire ned
stinate a fi locuite dar utilizate temporar pentru aceasta (poduri, garaje, antr
epozite, mori, grajduri). Locuinţa clasică Se înţelege prin locuinţă clasică o cameră sau u
amblu de camere şi anexele lor (antreu, holuri etc.) într-un imobil permanent sau într
-o parte a unei clădiri distincte din punct de vedere arhitectural care, dată fiind
maniera în care a fost construit, reconstruit sau transformat, este destinat să serv
ească locuirii unui menaj privat pe parcursul întregului an şi nu este în întregime utiliz
at în scopuri rezidenţiale în momentul recensământului. El trebuie să aibă o intrare indepe
ntă de unde să existe acces fie direct, fie printr-o grădină sau un teren, la o stradă sau
un pasaj comun în clădire (scări, culoar, galerie etc.), dar nu este necesar să aibă o sa
lă de baie sau o toaletă rezervată folosinţei exclusive a ocupanţilor. Se înţelege prin "cl
permanentă" o clădire, care, din punct de vedere arhitectural, a fost construită pent
ru a rezista cel puţin 10 ani,(anumite ţări vor dori poate să ataşeze noţiunea de permanenţ
i metode de construcţie sau materialelor de construcţie folosite).
9
Camera Se înţelege prin cameră spaţiul, format într-o locuinţă, de pereţii despărţitori ce
a planşeu la plafon sau acoperiş, sau cel puţin până la înălţimea de 2 m deasupra solului,
l de mare pentru a amplasa un pat de adult (cel puţin 4 m.p.) şi având cel puţin 2 m sub
plafon pe cea mai mare parte din suprafaţa sa. Dormitoarele, sufrageriile, camere
le de zi, mansardele şi subsolurile locuibile, camerele personalului de serviciu,
bucătării şi alte spaţii separate care sunt utilizate sau destinate scopurilor rezidenţial
e, sunt considerate camere. Bucătăriile mici (adică bucătăriile a căror suprafaţă este mai
de 4 m.p. sau a cărei lărgime este mai mică de 2 m), coridoarele, verandele, spaţiile cu
destinaţie utilitară şi vestibulele nu sunt considerate camere ca şi sălile de baie şi toa
etă, chiar dacă suprafaţa lor este mai mare de 2 m.p. Suprafaţa unei locuinţe Se utilizează
două noţiuni privind suprafaţa locuinţelor: a. suprafaţă utilă - suprafaţa locuinţelor măsu
iorul pereţilor exteriori, fără subsoluri şi mansarde nelocuibile şi, în imobilele cu mai m
lte apartamente, toate spaţiile comune. b. suprafaţa locuibilă - suprafaţa totală a camere
lor care se încadrează definiţiilor date anterior. Tipuri de lucrări În construcţiile rezid
nţiale se pot distinge trei tipuri de lucrări: construcţia nouă, îmbunătăţirile, reparaţiil
erea. Se pot defini după cum urmează: a. construcţia nouă - presupune ridicarea unei con
strucţii în întregime nouă, situată sau nu pe un amplsament deja construit înainte b. îmbun
- presupun lucrări care măresc sau cel puţin reînnoiesc utilitatea clădirilor (adică prelu
gesc material durata de viaţă normală a acestor imobile) şi care cresc valoarea locuinţelo
r. Intră în această categorie lucrările de restaurare, extindere şi transformare: - prin r
estaurare se înţeleg reparaţiile care permit repunerea în stare de utilizare a unei locu
inţe sau a unui
10
element al construcţiei utilizând părţi susbtanţiale a construcţiei existente - prin extind
re se înţelege adăugarea de noi spaţii unei clădiri existente - prin transformare se înţele
chimbările de structură efectuate în interiorul unei construcţii. În statisticile privind
evoluţia parcului de locuinţe nu se ţine seama de extinderi şi transformări decât când în u
cestora rezultă o creştere sau o diminuare a numărului de locuinţe. c. reparaţiile şi între
ea - presupun lucrări care nu au, în principiu, drept consecinţă prelungirea duratei nor
male de viaţă a locuinţelor şi nu fac decât să prevină deteriorarea lor conservându-le stra
e funcţionare şi valoarea. Stadiul de avansare a lucrărilor de construcţii Se disting ur
mătoarele etape de construcţie: a. lucrări autorizate - proiecte de construcţie pentru c
are au fost eliberate autorizaţiile de construcţie. b. lucrări în stadiu de şantier - lucră
i începute, având primele operaţii materiale pe amplasamentul prevăzut al construcţiei; ac
este operaţii sunt :pregătirea amplasamentului, aducerea materialelor şi a echipamente
lor de construcţie, începerea lucrărilor de excavaţie şi a fundaţiilor c. lucrări în curs d
struire - lucrări începute dar neterminate d. lucrări terminate - lucrările care pot fi
ocupate sau utilizate material Locuinţe după regimul de proprietate Clasificarea loc
uinţelor după regimul de proprietate include: a. locuinţe ocupate (integral sau parţial)
de către proprietarul lor b. alte locuinţe: - proprietate privată - alte regimuri de
proprietate B. Parcul de locuinţe şi evoluţia sa
11
Creşterea parcului de locuinţe se compune din creşterea numărului de locuinţe ca urmare a
noilor construcţii şi creşterea datorată altor tipuri de lucrări de construcţie (restaurări
xtinderi, transformări). În principiu trebuie să se ţină seama de creşterea numărului de lo
nţe fără lucrări de construcţie dar această creştere nu are probabil nici o importanţă pe p
titativ. Diminuarea parcului de locuinţe se compune din următoarele elemente: a. loc
uinţe devenite definitiv vacante (de exemplu pentru că ele au fost declarate nelocui
bile sau pentru că este evident că nu vor mai fi ocupate permanent) ce urmează să fie de
molate sau nu. b. locuinţe care întrunesc condiţiile necesare pentru a fi locuite dar
demolate, pentru a permite construcţia sau extinderea unor obiective economice (într
eprinderi, căi de comunicaţie) c. locuinţe distruse de incendii, inundaţii, alunecări de t
eren sau alte catastrofe naturale. d. diminuarea numărului de locuinţe ca urmare a t
ransformării mai multor locuinţe într-una singură pentru scopuri nerezidenţiale. Dacă parcu
de locuinţe trebuie să fie evaluat nu numai pe baza numărului de locuinţe ci considerând ş
dimensiunea lor ar trebui să se considere, în principiu, extinderile şi transformările
care fac locuinţele mai spaţioase fără a le mări numărul. In ceea ce priveşte clasificarea
cului de locuinţe şi a evoluţiei sale în funcţie de dimensiunea locuinţelor (numărul de cam
), este recomandat să se stabilească, categorii separate pentru locuinţele de dimensiu
ni diferite. Fiecare ţară îşi poate stabili numărul de categorii utilizate dar este recoma
ndabil ca această clasificare să fie suficient de detaliată astfel încât categoria locuinţe
or cu cea mai mare dimensiune să nu reprezinte mai mult de 10% din parcul total de
locuinţe. Zona industrială Zona industrială din cadrul oraşelor cuprinde totalitatea sp
aţiilor şi amenajărilor destinate producţiei şi depozitării. Amplasarea zonei constituie o
roblemă fundamentală de amenajarea teritoriului, întâlnindu-se următoarele situaţii (vezi f
g.1.2):
12
a. zone industriale în prelungirea teritoriului de locuit în această situaţie cele două zo
ne se pot extinde în direcţii opuse, dificultatea rezultând din prelungirea excesivă a t
raseelor b. zone industriale situate în paralel cu zona de locuit mult mai favorab
ile atât extinderii celor două zone cât şi legăturilor de transport; c. zone industriale în
pană - presupun pătrunderea acestora în interiorul zonei rezidenţiale a oraşului; d. zone
industriale situate în balanţă - se dezvoltă în cazul oraşelor mari care nu permit concentr
rea industrială într-o singură zonă (ex.oraşele Bucureşti, Galaţi). e. zone industriale sit
e în alternanţă - sunt impuse de condiţiile specifice pe care le oferă cadrul natural. Ade
sea acest tip poate să evolueze din zonele industriale în prelungire prin apariţia uno
r noi grupări de locuinţe în extremitatea zonei industriale. f. zonele industriale dis
puse "în bandă" - presupun amplasarea lor în imediata apropiere a oraşelor sub forma une
i benzi care are tendinţa de a înconjura oraşul. Avantajul constă în posibilităţile multipl
e legătură între zona de locuit şi zona industrială, dar prezintă riscul limitării oraşului
spectivă. Zona dotărilor social-culturale Zona dotărilor social-culturale asimilată frec
vent centrului civic al oraşului cuprinde cele mai importante dotări orăşeneşti (sediile a
dministraţiei, poşta, unităţile bancare, sălile de spectacol, unităţile de cazare etc.). Ac
ei zone i se adaugă frecvent elemente ale zonei comerciale (magazine) rezultând o zo
nă eterogenă, deşi în multe localităţi urbane funcţia comercială a unor străzi sau părţi de
servat fără imixtiuni de alt ordin. Denumirile unor străzi relevă caracterul net comerci
al al acestora (Str.Negustori, Blănari, Şelari, Tăbăcarilor din Bucureşti sunt exemple con
cludente în acest sens). Zona de recreere şi a spaţiilor verzi Zona de recreere şi a spaţi
ilor verzi reuneşte adesea spaţii diseminate pe toată suprafaţa oraşului, chiar dacă unele
intre ele sunt mai extinse în anumite părţi. Această zonă are o importanţă deosebită în men
chilibrului ecologic urban, a sănătăţii publice şi în îmbunătăţirea microclimatului. Zona d
e şi transport Zona de circulaţie şi transport cuprinde terenurile destinate principal
elor artere de circulaţie, parcajele şi garajele publice, spaţiile
13
destinate transportului în comun, amenajărilor, construcţiilor şi instalaţiilor destinate
transportului exterior (gări, autogări, aeroporturi, porturi etc.) 1.6.3. PLANURI ŞI F
ORME Planul oraşului Chiar dacă un oraş ar fi produsul exclusiv, gândit şi realizat, al un
ui singur om, materializarea lui în teritoriu tot nu ar putea să păstreze în detaliu şi o
perioadă mai lungă de timp un plan prestabilit în toate detaliile sale, cu toate avant
ajele potenţiale pe care o asemenea consecvenţă ar avea-o. Cu atât mai mult în cazul real
al oraşelor-produs ale unei mixturi de condiţii şi interese, planul nu poate fi nici s
tatic şi nici impersonal, din punct de vedere al colectivităţii. Planul este văzut ca o
"structură de succesiune"14 care defineşte un proces de mişcare continuă, proprie fiecărui
oraş şi purtând marca sitului său, a populaţiei sale şi a conjuncturilor determinante. Pla
ul este aşadar un element semnificativ al oraşului şi în numeroase cazuri se constituie în
fişă de identitate a oraşului. Planul suferă adesea influenţa decisivă a factorilor natura
i, diversificând în acest mod tipologia planurilor existente şi adăugându-se celei impuse
de decizia exclusivă a omului. Factorul natural cel mai activ sub aspectul influenţe
i asupra planului este topografia. Ea poate să aibă o influenţă directă, ca în cazul văilor
ste care generează planuri liniare sau să favorizeze anumite tipuri de planuri şi impu
nându-se în morfostructura urbană prin oferirea cadrului adecvat de comandă pentru oraş as
upra regiunii înconjurătoare, ca în cazul majorităţii oraşelor de câmpie (Bucureşti în Câmp
ilor). Înălţimile au indus de asemenea planuri specifice, oferind exemple concrete ale
coroborării cu influenţa cadrului politic şi istoric: Grenada cu Alhambra, Naples, Al
icante şi castelul Santa Barbara, dar şi Quebec şi Halifax cu citadelele lor. Cursuril
e de apă deşi îşi manifestă adesea discret influenţa, sunt prezente practic în interiorul s
la marginea oricărei aşezări urbane, confluenţele lor în mod special, determinând planuri "
unghi" (Pittsburgh, la confluenţa lui Alleghany şi Monongahela) fără să mai detaliem aici
consecinţele apei asupra planurilor oraşelor situate la lagune, estuare sau pe penin
sule (Veneţia, Amsterdam, Malmö posedă şi o reţea de căi de comunicaţie mai importante decâ
alele care le structurează!). Peisajul sau vântul au orientat, la rândul lor, părţi ale or
aşului în sensul valorificării sau a protejării acesteia de acţiunea naturală.
14
Jean Pelletier şi Ch.Delfante - Ville et urbanisme dans le monde, Masson, Paris, 1
989, p.32
14
În majoritatea cazurilor, însă, acţiunea umană a impus planuri ce dovedesc mai puţin sponta
eitatea şi constrângerile naturale şi mai mult curente şi voinţă. Planurile cu dominantă re
ngulară, circulare, eliptice, radiar-concentrice sau mixte îşi au originile într-o sumă de
căutări şi încercări, eliminate succesiv până la alegerea variantei mulţumitoare. Tipurile
ostrcuturale în care se pot încadra majoritatea oraşelor după planurile lor sunt: a. tip
ul rectangular sau pătrat. S-ar părea că originile acestui tip se găsesc în campusurile şi
astrele militare romane aliniate după punctele cardinale, dar acelaşi plan se regăseşte şi
la oraşul antic chinez ale cărui orientări, mai complexe, sunt determinate de influenţe
le cosmogonice. Datorită avantajelor de ordin tehnic şi practic pe care le prezintă, t
rama stradală rectangulară a fost adoptată în diverse timpuri prin imitaţie, cea mai nouă a
licaţie regăsindu-se la generaţia oraşelor nord americane şi mai multe din oraşele colonial
din Africa, America de Sud sau Asia. Avantajele pentru circulaţia urbană, pentru ar
hitectură şi sistematizare sunt diminuate de dezavantajul monotoniei şi mai ales al mări
rii distenţelor (cu aproximativ 40%) prin folosirea traseelor în linii frânte. b. tipu
l radiar-concentric, circular sau eliptic îşi are originile în taberele nomazilor, und
e căruţele erau dispuse în cercuri sau ovale faţă de centru, dar a făcut carieră în epoca R
ii, chiar dacă şi Evul Mediu promovase elementul central (castelul, mânăstirea) dar cu a
spect mai degrabă labirintic. Avantajul acestei trame stradale constă în faptul că asigu
ră o bună accesibilitate spre zona centrală a oraşului şi dă în acelaşi timp posibilitatea
unei magistrale de centură. Este totodată adaptabilă unui contur neregulat impus uneo
ri de condiţiile geografice specifice. Probabil faptul că sistemul s-a dovedit cores
punzător condiţiilor moderne de convieţuire urbană (Moscova, Paris, Londra) a influenţat a
doptarea unui asemenea plan chiar în proiectarea unui oraş nou, Canberra (Australia)
la începutul acestui secol. Tipul, întâlnit frecvent în zonele de câmpie, se caracterizea
ză printr-un nucleu comercial, social şi politic spre care converg arterele de circu
laţie. În cazul acestei forme teritoriale se poate urmări cel mai bine evoluţia extinder
ii teritoriale a oraşului prin înglobarea sau alipirea unor cartiere şi suburbii dezvo
ltate de-a lungul arterelor ce penetrează către centru. Această situaţie explică totodată d
spunerea în benzi concentrice a spaţiului urban (ex.Londra, Paris, Bucureşti).
15
Supraaglomerarea centrului corelată cu limitarea expansiunii externe din motive na
turale (ca în cazul oraşelor de depresiune montană de exemplu) constituie unul dintre
dezavantajele majore, cu toate implicaţiile ecologice, sociale, comerciale ce decu
rg de aici. Cazul oraşului Ciudad de Mexico poate fi elocvent din acest punct de v
edere. Tipul polinuclear poate fi considerat o formă derivată a tipului radiar, în car
e migraţia, specializarea funcţională sau condiţiile istorice au adăugat noi "centre", nuc
lee de polarizare a unei părţi a oraşului, dând acestuia aspectul pluricelular, ca în cazu
l oraşelor Los Angeles, Chicago, San Francisco sau Timişoara, Galaţi, Sighişoara. c. pla
nurile cu geometrie complexă (sau mixtă) a urbaniştilor moderni, se regăsesc la nivelul
multor oraşe mari. Preocupările sunt mai ales către planurile cartierelor decât către plan
ul oraşului devenit prea întins, neregulat şi deci greu de menţinut în limitele unor coord
onate prestabilite. Din această diversitate de planuri (rectangulare, circulare, r
adiar-concentrice, orientate pe axe sau în stea) ce coexistă pe alocuri cu lipsa unu
i plan propriu-zis emerge complexitatea planurilor mixte. Există, pe lângă aceste form
e întâlnite în toate ţările şi continentele tipuri morfostructurale specifice unor ţări şi
anume. Diferenţierea şi menţinerea lor se explică prin particularitatea unor condiţii fiz
ico-geografice sau istorice. Pentru ţara noastră se pot menţiona două asemenea tipuri, b
ine răspândite, tipul liniar (sau biliniar) şi tipul "câmpulung". Planul liniar sau bili
niar ce dă aşezării caracteristica de "oraşstradă" este specific în principal oraşelor mici
ijlocii. Pentru acest tip urbanistic este specifică concentrarea întregii vieţi comerc
iale şi administrative de-a lungul unei străzi sau a mai multor străzi, în cadrul cărora s
e distinge "strada mare". Astfel de oraşe sunt în principal vechile târguri apărute la p
opasurile drumurilor comerciale sau la vaduri. Structura stradală este pusă atât pe mo
rfologia regiunii, cum este cazul unor oraşe, îndeosebi din zonele depresionare dren
ate de apă curgătoare (Gheorghieni, Petroşani, Tg.Jiu). cât şi pe prezenţa drumurilor comer
iale sau de legătură (Câmpia Turzii, Turda, Sânnicolau Mare, Dumbrăveni, Gherla ş.a.)15. "C
ulungurile" constituie, de asemenea, forme deosebit de interesante pentru ţara noa
stră. Conservarea unor trăsături ale satului case răsfirate înconjurate de curte şi grădină
generat un specific morfostructural aparte pe care îl denumim "oraşe-câmpulunguri". Atât
factorii naturali, specifici depresiunilor în care sunt localizate cu precădere, cât şi
cei politici şi istorici care le-au permis un anumit regim
15
V.Cucu - Geografia populaţiei şi aşezărilor umane, Bucureşti, 1981, p.227
16
administrativ şi fiscal, au generat structuri urbane care se menţin şi astăzi (Câmpulung M
uscel, Câmpulung Moldovenesc, Moldova Nouă etc.), chiar dacă sub aspect pur fizionomic
oraşele câmpulunguri se deosebesc puţin de oraşul-stradă. Revenind la relaţia plan-formă t
uie reafirmat şi concluzionat o dată în plus că planul - constituit dintr-o reţea de drumu
ri principale conturează o formă sau alta. Oraşul nu are însă numai o formă fizică exterioa
şi o formă interioară dată de tipurile de dispersie sau aşezare, de structură interioară,
compoziţie urbană. Această compoziţie urbană poate să admită juxtapunerea dacă nu există re
cţionale sau estetice între elemente - asamblarea - dacă elementele sunt complementare
şi dacă pot fi combinate astfel încât să formeze un tot, organizarea dacă legăturile relaţ
e sunt destul de evidente, dacă se poate stabili o ierarhie, dacă există dependenţă, compl
ementaritate. Rezultatul trebuie, în orice caz, să poată fi considerat un tot, dar un
tot capabil de evoluţie, căruia să i se poată adăuga, redispune sau scoată alte compoziţii,
re să poată ea însăşi să evolueze pentru a rămâne adaptate timpului. Acest aspect este fund
al căci este în contradicţie cu definiţia operei de artă despre care se ştie că "este final
tă când nimic nu se mai poate scoate din ea"(Saint-Exupery). Planurile ca arhitectură
urbană Dincolo de aspectul profil şi imagine de marcă, este important de semnalat valo
area raportului sit-tramă structurală a planurilor - forma edificiilor. Planul este
dat de traseul arterelor, de prezenţa pieţelor, spaţiilor deschise, care nu se întâlnesc d
ecât foarte rar în exterior. El nu mai este astăzi reprezentativ pentru oraş, dacă nu se r
egăseşte la al doilea nivel, al construcţiilor pe care le favorizează. Singură, noţiunea de
utilizarea terenurilor (land use) este insuficientă pentru a identifica oraşul aşa cum
este el şi cum evoluează. Arhitectura interioară a oraşului este dificil de definit căci
ea decurge din combinarea multiplelor componente arhitecturale, din asamblarea o
biectelor arhitecturale diverse şi mai mult decât atât, este consecinţa spaţială a unui tim
trăit care îi dă o anumită amprentă.
17
CAPITOLUL 2 AMENAJAREA TERITORIULUI Teritoriul – semnificaţii geografice şi/sau admini
strative Teritoriul este ceea ce, geografic vorbind, poate fi definit ca adminis
trare asumată. Fără a fi un simplu joc de cuvinte şi de înţelesuri, teritoriul a revenit în
ministraţie îmbogăţit de sensurile pe care geografia anilor '80, mai ales în Franţa, i le-a
conferit, într-o etapă de slăbire a centralismului şi puterii statului, respectiv la încep
uturile guvernanţei – creşterea puterii locale, a asumării deciziei, responsabilităţilor şi
zelor dezvoltării. Teritoriul semnifică un decupaj spaţial asumat, transformat, modela
t de o comunitate coezivă sociocultural, istoric şi politic. În acelaşi timp posesiune e
xclusivă a proprietarilor particulari şi patrimoniu comun al colectivităţii, teritoriul
este supus influenţelor umane (construcţie, recreere şi deplasare) şi naturale (alunecări
de teren, inundaţii, împăduriri naturale). Importanţa unei gestiuni eficiente a pământului
erivă din sensurile diferite ale fertilităţii populaţiei faţă de cea a pământului - prima c
au se menţine constantă, cealaltă scade. Dezvoltarea unei regiuni nu mai poate să fie lăsa
tă la libera alegere a unor indivizi sau a deciziilor oportuniste. Timpul când se pu
tea construi oriunde, oricum, orice şi oricând a trecut. O bună gestiune a terenului t
rebuie să se înscrie într-o politică coerentă susţinută de puterea publică şi acceptată de
aţie. Amenajarea teritoriului trebuie să anticipeze evoluţia modului de viaţă a societăţii
t industriale caracterizată printr-un individualism crescut, o creştere a timpului l
iber şi dezvoltarea uluitoare a telematicii. Aşa, spre exemplu, telecomerţului şi telese
rviciului la domiciliu vin să modifice profund nevoile de teren pentru marile supr
afeţe comerciale şi a infrastructurilor pentru traficul pendular. Succesul unui proi
ect depinde obligatoriu de luarea în considerare a diferitelor componente ale teri
toriului în care se înscrie, pentru că utilizarea pământului este multifuncţională iar amen
rea cere pluridisciplinaritate. Numeroasele controverse în materie de amenajarea t
eritoriului provin din această multifuncţionalitate: a fixa priorităţi este un act esenţia
lmente politic, a cărui orientare recentă este marcată de o întărire a dreptului de opinie
a interesului public. Odinioară liber să-şi amenajeze terenul cum credea de cuviinţă, deţi
orul a simţit în timp creşterea progresivă a rolului administraţiei.
18
Astăzi intervenţia terţilor utilizatori influenţează adesea succesul sau eşecul unui proiec
în mod determinant. România
16
Sistematizarea teritoriului versus amenajarea teritoriului în
Judecata că pământul este o bogăţie a deschis sau a concluzionat atâtea lucrări de referinţ
omeniul ştiinţelor agricole, economice, politice, juridice, geografice etc. încât reafir
marea ei ar periclita şansa unei noi abordări, fie ea şi particulară. Pe de altă parte num
eroase intervenţii transformatoare, în măsură să pună în concordanţă structura cadrului mat
u cerinţele şi capacităţile mereu amplificate ale societăţii nu constituie câtuşi de puţin
cularitate doar a zilelor noastre. Operaţii dirijate de acest fel s-au produs chia
r de la apariţia celor dintâi aşezări şi îndeosebi oraşe pe suprafaţa oicumenei. Ceea ce es
u desăvârşire nou în domeniul amenajării teritoriului, caracterizând etapa istorică pe care
parcurgem în prezent, se referă nu atât la desfăşurarea în sine a procesului remodelator al
organismelor teritoriale cât mai degrabă la scara nouă la care acesta se produce. Nece
sitatea unei bune administrări a pământului a fost redescoperită periodic de către indiviz
i, comunităţi şi sisteme care au adoptat ulterior o varietate de strategii pentru reme
dierea, refolosirea şi reconsiderarea valenţelor pământului. Sinonimia imperfectă care exi
stă între cele două concepte are în primul rând explicaţii politice. Până în 1989 sistemati
eritoriului şi a localităţilor era o sintagmă care neliniştea pe mulţi români ce locuiau în
le de câmpie şi deal ale României. Îmbrăcată în haina corelărilor cu documentele internaţio
e unor organisme de prestigiu, care se refereau la necesitatea remodelării cadrulu
i material după noile paradigme ale eticii ecologice internaţionale, sistematizarea
teri-toriului şi a localităţilor era în fapt o intervenţie brutală şi lipsită de profesiona
legităţile mediului natural şi uman, cu repercusiuni dintre cele mai grave asupra vieţi
i sociale. Aceasta contravenea flagrant unora dintre obiectivele principale sau
derivate ale sistematizării (de exemplu, îmbunătăţirea vieţii oamenilor şi a colectivităţil
e). În teorie, ca şi în practică de altfel, omul social - făuritorul şi beneficiarul mediul
i uman - tinde să îşi stabilească o politică de remodelare continuă a cadrului material de
iaţă, în concordanţă cu propriile lui interese şi capacităţi mereu amplificate. Unul dintre
cipalele instrumente de investigare şi cunoaştere, de previziune şi planificare, de ed
ificare şi continuă readaptare a cadrului material al societăţii îl reprezintă sistema-tiza
ea teritoriului şi
16
Violeta Puscasu, Land Systematisation versus Land Arrangement,Wuhan, China, 1998
19
a localităţilor, pârghie a politicii şi strategiei remodelatoare a mediului uman. Sistem
atizarea teritoriului a fost termenul convenţional folosit în nomenclatura ştiinţifică româ
ească şi care cuprinde sfera de activităţi teoretice şi practice aferente acestui domeniu.
După aprecierea multor specialişti, acest termen este chiar cel mai potrivit profil
ului unei astfel de discipline, în comparaţie cu titulaturi sinonime utilizate în lite
ratura de specialitate a altor ţări17. Pentru cei neiniţiaţi, o astfel de denumire ar păre
a că exprimă prea lapidar sau imprecis cuprinsul multilateral al acestui câmp de preoc
upări, fapt care este posibil a fi elucidat dacă se acceptă sensul bogat al celor două c
oncepte ce sunt folosite împreună: sistematizare şi teritoriu. Conceptul sistematizare
include înlănţuirea unor acţiuni succesive de cunoaştere şi îndrumare a evoluţiei organism
teritorial, cuprinzând procese de investigare şi diagnoză, de prognoză şi strategie, de fu
ndamentare a deciziilor tactice ce urmază a fi luate de forurile conducătoare, care
elaborează politica de remodelare planificată a cadrului material. Conceptul teritor
iu se referă, de asemenea, la o amplă şi variată gamă de componente înmănuncheate sintetic,
prinzând în întregime sfera mediului uman. Aici sunt cuprinse în egală măsură cadrul materi
cel artificial al omului, mediul social şi economic cu posibilităţile sale spaţiale şi te
mporale, resursele cunoscute şi prezumate: naturale şi umane, materiale şi energetice.
În aceeaşi noţiune sunt incluse nu numai diferitele părţi ale aceluiaşi teritoriu analizat
bazate pe variate criterii de clasificare (economice, geografice ori istorice)
dar şi unităţile teritoriului - aşezări şi platforme de producţie, arii de extracţie şi zon
creere, reţele de comunicaţii şi echipamentele tehnice. Toate sunt considerate în relaţie
sistemică. După 1990 schimbările politice au introdus practici şi termeni noi în concordanţ
u principiile economiei de piaţă, în care pămân-tul este reconsiderat şi valorizat, precum
noi termeni pentru activităţile care, cel puţin teoretic, vizau scopuri vechi, nobile
dar discreditate de forma de percepţie şi aplicare. Vorbim astăzi în România de amenajarea
teritoriului cvasisinonimă cu sistematizarea, ca un ansamblu de activităţi cu caracte
r interdisciplinar şi global a cărui principal obiectiv este reorganizarea şi planific
are fizică a spaţiului. Această activitate este de interes pentru întreaga societate şi se
caracterizează prin dezvoltarea pe întregul teritoriu naţional, în acord cu principiile
dezvoltării durabile.
17
Termenul românesc "sistematizare" explicitează întreaga multilateralitate a acestui pr
oces remodelator al cadrului material - investigare, analiză, propuneri selectate,
stabilirea obiectivelor strategice, programarea măsurilor tactice optime, control
ul activităţii de edificare. De asemenea se refera la totalitatea organisemlor terit
oriale, indiferent de marimea şi complexitatea profilului, considerate în relaţii sist
emice (G.Gusti, Forme noi de aşezare, Studiu prospectiv de sistematizare macroteri
torială, Bucureşti, 1974).
20
Obiectivele sale sunt: - dezvoltarea economică şi socială echilibrată prin respectarea s
pecificului fiecărei regiuni; - îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi a colectivităţi
gementul responsabil al resurselor naturale şi protecţia mediului; - utilizarea raţion
ală a pământului Deşi la un nivel de maximă generalitate sferele celor două noţiuni, sistem
zare şi amenajare par suprapuse, diferenţele specifice sunt numeroase şi reprezentate
prin câteva din principiile adoptate, prin modul şi obiectivele de realizare şi prin e
fectele obţinute. Activitatea de amenajarea teritoriului este coordonată de către Mini
sterul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului şi este parte a politicii de dezvol
tare în România. Amenajarea teritoriului la diferite nivele administrative (naţional,
judeţean, local) a demarat cu dificultate din lipsa unui suport legislativ. Cea ma
i importanta lege în domeniu a fost Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare adopt
ată abia în 1996, în acord cu care s-a creat Oficiul Naţional pentru Geodezie, Cadastru şi
Cartografie. Lipsită ani de-a rândul de un sistem unitar şi obligatoriu de evidenţă tehni
că, economică şi juridică prin care să se realizeze identificarea, înregistrarea, reprezent
rea, pe hărţi şi planuri cadastrale, a tuturor terenurilor precum şi a celorlalte bunuri
imobile de pe întreg teritoriul ţării, România risca eforturi inutile în domeniul amenajăr
i teritoriului cu toată înţelegerea şi buna intenţie ce exista pentru remedierea efectelor
sistematizării anterioare.
centralizată uniformizarea obligatorie Puncte comune : - obiective ale politicii d
e dezvoltare teritorială; - copiază un model politic consacrat; - majoritatea princi
piilor; - unităţile de bază sunt oraşul şi comuna; - lipseşte un GIS naţional; surse incomp
e de informaţie; - scara de desfăşurare: naţională
centralizată toate zonele industrial nu
organizarea scopul optiunea finantarea orientarea investiţilor sectoare favorizate
specialisti
Puncte diferite
Sistematizare
Amenajarea teritoriului
proces de formare toate sectoarele selectivă mixtă participare voluntară maximizarea f
olosirii resurselor locale descentralizată
Fig. 1.1. Punctele comune şi diferenţele specifice ale sistematizării şi amenajării terito
riului în România
21
2.2. POSESIUNEA TERITORIULUI ŞI ÎNREGISTRAREA
TERENURILOR
Majoritatea ţărilor cunosc regimul proprietăţii private în virtutea căruia orice persoană a
dreptul la respectul bunurilor sale, mai ales a terenurilor pe care le posedă. Măsur
ile de amenajarea teritoriului trebuie să ţină cont de drepturile de folosinţă privată a te
enului, drept considerat ca fiind unul dintre achiziţiile sociale majore ale istor
iei. «Proprietatea este un drept inviolabil şi sacru. Nimeni nu poate fi privat de a
ceasta decât dacă necesitatea publică legal constatată o impune în mod evident şi sub condi
unei juste şi prealabile despăgubiri» - Franţa. Dreptul de proprietate privată permite un
ei persoane sau comunităţi de persoane să-şi exerseze dreptul de posesiune exclusivă asupr
a unei părţi bine delimitate de teritoriu. Conform convenţiei drepturilor omului din 1
954: «orice persoa-nă fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimen
i nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în co
ndiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional». În Elveţia
onstituţia federală declară că «proprietatea este garantată [...] Confederaţia şi cantoanel
, pe cale legislativă şi pentru motive de interes public, să prevadă exproprierea şi restr
icţiile de proprietate [...] în caz de expropriere şi restricţie echivalentă exproprierii,
o despăgubire corectă este datorată». În Constituţia României, art.135 privitor la proprie
e, se afirmă că «statul ocroteşte proprietatea» dreptul de proprietate fiind garantat, con
form art.41. Proprietatea privată este ocrotită legal prin lege, indiferent de titul
ar. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită p
otrivit legii, şi cu prealabilă despăgubire. Pentru lucrări de interes general, autorita
tea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăg
bi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precu
m şi pentru alte daune imputabile autorităţii. Despăgubirile se stabilesc de comun acord
cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. Dreptul de proprietate obligă l
a respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum
şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin p
roprietarului. Înregistrarea terenurilor
22
Fiecare stat organizează înregistrarea titlurilor de proprietate. Unele folosesc un
cadastru fiscal. În acest caz, dovada unui titlu de proprietate rezultă din document
ele transferurilor sale succesive care atestă consimţământul părţilor. Statul este însărcin
publicitatea actelor a căror formă numai o controlează, fără a le garanta conţinutul. Alte
cunosc cadastrul juridic. Achiziţia unei proprietăţi rezultă atunci din înscrierea într-un
registru public, garantată de către stat. Proprietarul înscris deţine acest drept chiar în
absenţa unui act pe care să-l deţină. Proprietarul unei parcele poate să folosească, înstr
e şi transmite dreptul său de proprietate în limitele fixate de legislaţie. În România, Leg
a cadastrului şi a publicităţii imobiliare precizează regulile generale corelate proprie
tăţilor funciare. Potrivit acestei legi cadastrul general este sistemul unitar şi obli
gatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică prin care se realizează identificarea, î
strarea, reprezentarea pe hărţi şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a
celorlalte bunuri imobiliare de pe întreg teritoriul ţării, indiferent de destinaţia lo
r şi de proprietar. Funcţia tehnică a cadastrului general se realizează prin determinare
a, pe bază de măsurători, a poziţiei, configuraţiei şi mărimii suprafeţelor terenurilor pe
naţii, categorii de folosinţă şi pe proprietari, precum şi ale construcţiilor. În cadrul fu
i economice a cadastrului general se evidenţiază destinaţia, categoriile de folosinţă a pa
rcelelor, precum şi elementele necesare stabilirii valorii economice a bunurilor i
mobile. Funcţia juridică a cadastrului general se realizează prin identificarea propri
etarului pe baza actului de proprietate şi prin publicitatea imobiliara18. La nive
lul unităţilor administrativ-teritoriale - comună, oraş şi municipiu - lucrările tehnice de
cadastru constau în: a. stabilirea, potrivit legii, şi marcarea pe teren, prin borne
, a hotarelor unităţii administrativ-teritoriale respective; b. marcarea pe teren, p
rin borne, a limitei intravila-nului localităţilor, potrivit legii; c. identificarea
bunurilor imobile pe baza actelor de proprietate sau, în lipsa acestora, pe baza
posesiei exercitate sub nume de proprietar; măsurarea tuturor parcelelor de teren
din cuprinsul fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, specifi-cându-se destinaţia, cat
egoria de folosinţă şi proprieta-rul sau, după caz, posesorul acestora. Pentru terenuril
e ocupate de construcţii, curţi, precum şi pentru terenurile cu alte destina-ţii, situat
e în intravilan sau în extravilan, se vor specifica, pe baza datelor furnizate de ca
dastre de specialitate, categoriile de folosinţă a terenurilor, încadrarea acestora pe
zone în cadrul localităţii, respectiv pe clase de calitate;
18
Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996, art.10
23
d. înregistrarea litigiilor de hotare, în cazul neînţelege-rilor între proprietarii şi/sau
osesorii învecinaţi; e. măsurători pentru realizarea şi actualizarea planu-rilor cadastral
e. Delimitarea şi marcarea hotarelor administrative ale comunelor, oraşelor şi municip
iilor, precum şi limitele intravilanelor localităţilor se vor face, potrivit legii, de
către comisia stabilită în acest scop prin ordinul prefectului. Din comisie vor face
parte primarul, secretarul consiliului local, delegatul oficiului judeţean de cada
stru, geodezie şi cartografie şi după caz, delegatul direcţiei generale amenajarea terit
oriului şi urbanism. Documentele tehnice principale ale cadastrului general, care
se vor întocmi la nivelul comunelor, oraşelor şi municipiilor, sunt: a. registrul cada
stral al parcelelor; b. indexul alfabetic al proprietarilor şi domiciliul acestora
; c. registrul cadastral al proprietarilor; d. registrul corpurilor de proprieta
te; e. fişa centralizatoare, partida cadastrală pe proprietari şi pe categorii de folo
sinţă; f. planul cadastral. Deţinătorii de bunuri imobile sunt obligaţi să permită accesul
cialiştilor pentru executarea lucrărilor de cadastru, să admită, în condiţiile legii, ampla
area, pe sol sau pe construcţii, a semnelor şi semnalelor geodezice şi să asigure zonele
de protecţie a acestora. Baza de date poate fi redactată şi arhivată şi sub formă de înreg
rări, pe suporturi accesibile echipamentelor de prelucrare automată a datelor, cu ef
ect juridic echivalent. După finalizarea lucrărilor de teren, pentru fiecare unitate
administrativ-teritorială, datele obţinute se prelucrează, se înregistrează în documentele
tehnice ale cadastrului şi se introduc în baza de date cadastrale. Datele definitori
i ale fiecărei parcele se aduc la cunoştinţă proprietarilor. Planul cadastral conţine repr
ezentarea grafică a datelor din registrele cadastrale, referitoare la terenurile şi
construcţiile din cadrul unităţilor administrativ-teritoriale - comune, oraşe şi municipii
- şi se păstrează la oficiul judeţean de cadastru, geodezie şi cartografie. Registrele şi
lanurile cadastrale vor sta la baza completării sau, după caz, a întocmirii evidenţei pr
ivind publicitatea imobiliară. O copie a acestora se păstrează la biroul de carte func
iară. Planurile şi registrele cadastrale se ţin la zi, în concordanţă cu situaţia de pe ter
în baza cererilor şi comunicărilor făcute potrivit legii, precum şi prin întreţinerea lucr
r de cadastru, cu o periodicitate de cel mult 6 ani, când se va parcurge în mod obli
gatoriu întregul teritoriu administrativ şi se va confrunta conţinutul planurilor şi al
registrelor
24
cadastrale cu situaţia reală din teren şi se vor înregistra toate elementele modificatoa
re. Studiile pedologice necesare elaborării părţii economice a cadastrului de speciali
tate se actualizează cu o periodicitate de 10 ani, iar cele agrochimice cu o perio
dicitate de 4 ani. Pe parcelele de teren unde s-au executat lucrări de îmbunătăţiri funcia
re sau au avut loc procese de degradare ori de poluare a solului, actualizarea s
e poate face ori de câte ori este cazul. Actualizarea cadastrelor de specialitate
prevăzute în lege se face conform specificului fiecărui domeniu în parte. În cadrul funcţie
economice a cadastrului general se evidenţiază valoarea economică a bunurilor imobili
are potrivit legii. În lucrările de cadastru general terenurile se împart din punct de
vedere al destinaţiei şi al categoriei de folosinţă, conform prevederilor legale. Ofici
ul judeţean de cadastru, geodezie şi cartografie este împuternicit să execute, direct sa
u prin persoane autorizate, lucrări tehnice privind comasările, parcelările, schimburi
le de terenuri şi rectificările de hotar dintre unităţile administrativ-teritoriale, alt
ele decât cele stabilite în competenţa oficiilor de cadastru agricol şi organizarea teri
toriului agricol prin Legea fondului funciar nr.18/1991. Publicitatea imobiliară înt
emeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general are ca obiect înscrierea în cartea
funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi localitat
e. Ea se efectuează de către birourile de carte funciară ale judecătoriilor, pentru imob
ilele situate în raza teritorială de activitate a acestora. Unul sau mai multe imobi
le alipite, de pe teritoriul unei localităţi, aparţinând aceluiaşi proprietar, formează cor
ul de proprie-tate ce se înscrie în cartea funciară. Mai multe corpuri de proprietăţi, de
pe teritoriul aceleiaşi localităţi, aparţinând unui proprietar, formează partida sa cadastr
lă ce se înscrie în aceeaşi carte funciară. Cărţile funciare întocmite şi numerotate pe ter
admini-strativ al fiecărei localităţi alcătuiesc, împreună, registrul cadastral de publici
ate imobiliară al acestui teritoriu, ce se ţine de către biroul de carte funciară al jud
ecătoriei în a cărei rază teritorială de activitate este situat bunul respectiv. Acest reg
istru se întregeşte cu un registru special de intrare, cu planul de identificare a i
mobilelor, cu repertoriul imobilelor, indicând numărul cadastral al parcelelor şi număru
l de ordine al cărţilor funciare în care sunt înscrise, cu un index alfabetic al proprie
tarilor şi cu o mapă în care se vor păstra cererile de înscriere, împreună cu un exemplar a
crisurilor constatatoare ale actelor sau faptelor juridice supuse înscrierii. Cart
ea funciară este alcătuită din titlu, indicând numărul ei şi numele localităţii în care est
t imobilul, precum şi din trei părţi:
25
A. Partea I, referitoare la descrierea imobilelor, care va cuprinde: a. numărul de
ordine şi cel cadastral al fiecărui imobil; b. suprafaţa terenului, categoria de folo
sinţă şi, după caz, construcţiile; c. amplasamentul şi vecinătăţile; d. valoarea impozabilă
ea a II-a, referitoare la înscrierile privind dreptul de proprietate, care cuprind
e: a. numele proprietarului; b. actul sau faptul juridic care constituie titlul
dreptului de proprietate, precum şi menţionarea înscrisului pe care se întemeiază acest dr
ept; c. servituţile constituite în folosul imobilului; d. faptele juridice, drepturi
le personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la propriet
ate; e. orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu, în partea I sau a
-a a cărţii funciare, cu privire la înscrierile făcute. C. Partea a III-a, referitoare l
a înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate şi sarcini, care va cu
prinde: a. dreptul de superficie, uzufruct, uz folosinţă, abitaţie, servituţile în sarcina
fondului aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea
de venituri pe timp mai mare de 3 ani; b. faptele juridice, drepturile personale
sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare la drepturile reale înscr
ise în această parte; c. sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale; d. o
rice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în
tă parte. Cadastrul de specialitate în domeniul imobiliar-edilitar este un subsistem
de evidenţă şi de inventariere sistematică a tuturor bunuri-lor imobile din intravilanu
l localităţilor, sub aspect tehnic şi economic, cu respectarea normelor tehnice şi a dat
elor de bază din cadastrul general, privind suprafaţa, categoria de folosinţă şi proprieta
rul. Băncile de date urbane reprezintă sistemul informaţional care are la bază datele di
n cadastrul imobiliar-edilitar şi din alte sectoare de activitate, care servesc la
formularea strategiilor globale ale localităţilor,
26
în corelare cu programele de dezvoltare ale administra-ţiilor locale, la toate nivel
urile. Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, în colaborare cu autori
tăţile administraţiei publice locale, are obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru or
anizarea şi realizarea lucră-rilor de cadastru de specialitate imobiliar-edilitar şi d
e constituire a băncilor de date urbane, la nivelul intravilanelor localităţilor, cu r
espectarea măsurilor şi a procedurilor din normele metodo-logice în vigoare19. M.L.P.A
.T. colaborează cu consiliile judeţene şi cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti
şi asigură: - elaborarea de programe pentru realizarea lucrărilor de cadastru de spec
ialitate imobiliar-edilitar şi de constituire a băncilor de date urbane, stabilirea
priorităţilor, în funcţie de interesul unor localităţi şi evaluarea mijloacelor financiare
esare; - urmărirea execuţiei lucrărilor de cadastru de specialitate şi de constituire a
băncilor de date urbane, con-trolul şi avizarea acestora, pe faze şi categorii de lucrăr
i; - popularizarea lucrărilor specifice cadastrului de specialitate şi de constituir
e a băncilor de date urbane; accesul specialiştilor pentru executarea lucrărilor, ampl
asa-rea pe sol sau pe construcţii a semnelor şi semnalelor geodezice şi asigurarea zon
elor de protecţie a acestora; - afişarea rezultatelor măsurătorilor tehnice privind parc
ela şi/sau construcţia, spre luare la cunoştinţă de către proprietari. Coordonarea acestor
ucrări se realizează în colaborare cu Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografi
e. 2.3. TIPURI DE SPAŢII DUPĂ SPECIFICUL UTILIZĂRII TERENURILOR 2.3.1. SPAŢIUL RURAL ŞI AG
RICOL Noţiunea de spaţiu rural, în sensul art.2 al Chartei Europene a Spaţiului Rural, a
re în vedere o zonă interioară, inclusiv satele şi micile oraşe, în care marea parte a tere
urilor sunt utilizate pentru: - agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit; - act
ivităţile economice şi culturale ale locuitorilor acestor zone (artizanat, industrie,
servicii etc.); AMENAJĂRII ŞI
19
H.G. 521/1997, art.4
27
- zonele neurbane şi de distracţii amenajate (sau rezer-vaţii naturale); - alte utilizăr
i (în afara celor de locuit). Activitatăţile agricole (inclusiv silvicultura, acvacult
ura şi pescui-tul) şi neagricole ale unui spaţiu rural formează o entitate distinctă faţă d
paţiul urban, care este caracterizat printr-o puternică concentrare de locuitori şi de
structuri verticale şi orizontale. Amenajarea teritorială în zonele rurale trebuie să p
ermită o dezvoltare durabilă a întregului spaţiu, toate politicile de amenajare teritori
ală trebuind să se bazeze totodată pe principiul umanist, după care omul se află în centrul
proiectelor şi luării deciziilor. În aplicarea acestui principiu, politica de amenajar
e a spaţiului rural trebuie aplicată luându-se în considerare, cu prioritate, nevoile şi i
nteresele populaţiei în cauză. Principiul transparenţei este necesar să fie aplicat în toat
proiectele de echipare sau infrastructură de interes general, comunicând populaţiei în
cauză, toate informaţiile utile asupra implantării proiectelor şi consultând-o pe calea re
ferendumului. Conform Chartei Europene a Spaţiului Rural, între orientările şi măsurile pe
ntru o politică a spaţiului rural, vizând să orienteze părţile în sensul prevederilor artic
lui 820 din respectiva Chartă, orientarea 6 privind Agricultura şi politica agricolă p
revede că agricultura şi întreţinerea naturii sunt funcţii esenţiale ale spaţiului rural. U
ector agricol viabil, organizat în funcţie de particularităţile rurale (exploataţia famili
ală viabilă), apropiat de natură, durabil şi multifuncţional, poate să contribuie la prezer
area acestei funcţiuni esenţiale. Politica agricolă este deci chemată să joace în acest sen
un rol central. După cel de-al II-lea război mondial, rolul agriculturii în societate
a suferit în ţările europene o mutaţie profundă. Schimbările de valoare şi de condiţii gen
(creşterea beneficiilor, excedentele de producţie, revoluţia agrară, comerţul internaţiona
) au avut o influenţă directă asupra atitudinii populaţiei faţă de agricultură. Sarcina ini
radiţională a agriculturii, de a produce şi aproviziona cu produse alimentare, s-a pie
rdut ca importanţă, mai ales din cauza supraproducţiei, scăderii preţurilor agricole, libe
ralizării şi deschiderii mondiale a comerţului la produsele agricole. În acelaşi timp, alt
e prestaţii de interes general au căpătat o importanţă crescută. În acest context, politica
beneficiu agicol capătă o nouă dimensiune şi ar trebui reconsiderată ca atare. Orientarea
12, privitoare la Mediu, natură şi peisaj consideră că este important:
Art.8, Orientări şi măsuri în politica Spaţiului rural, prevede ca "fiecare Parte se angaj
ează să respecte în efectuarea politicilor sectoriale prevăzute la art.7 din Chartă, orien
tările şi măsurile prevăzute în politica spaţiului rural
20
28
- să se facă efort în direcţia exploatării raţionale şi durabile a resurselor naturale şi s
nserve biodiversitatea; - să se protejeze peisajul, inclusiv în cazul peisajelor sem
inaturale sau amenajate de om; - să se salveze particularităţile spaţiului rural renovând
satele şi construcţiile, remediind pe cât posibil degradările peisajului; - să se înregistr
ze locurile unde există specii vechi sau rare de animale de crescătorie, peisaje rur
ale tradiţionale, tehnici tradiţionale în agricultură; - să se protejeze şi exploateze raţi
l pădurile, în mod particular cele care au o funcţie protectivă; - să se supravegheze regi
mul deşeurilor, în sensul asumării responsabilităţii depozitării propriilor deşeuri atât în
oraşelor cât şi în cel al satelor etc. Habitatul rural reţine atenţia prin dispersia sa mai
mare sau mai mică, forma satelor, dispunerea gospodăriilor […]. Forma cea mai simplă şi ma
i frecventă în Europa Centrală este cea a satului adunat, cu case apropiate unele de c
elelalte, cu străzi înguste şi sinuoase. Această formă de sat economiseşte spaţiul agricol,
erind în acelaşi timp o formă primară de organizare defensivă - funcţie clar evidenţiată în
mari, abrupte şi fortificate de pe înălţimile mediteraneene. Aceste funcţii se regăsesc şi
satele rotunde sau aliniate, cu piaţă centrală, din Europa Centrală. Această formă de sat
ste în mod particular frecventă în regiunile unde opoziţia între coloniştii germanici şi lo
nicii slavi a fost intensă şi de durată. Satul-stradă, înşirat de-a lungul unui drum este d
asemenea o formă veche şi frecvent întâlnită. El nu trebuie confundat cu satul liniar, mu
lt mai întins, care corespunde aproape întotdeauna unei organizări coloniale în rang. Ea
caracterizează regiunile ocupate cândva de marile păduri ale Germaniei sau polderele
Mării Nordului (vezi fig.2.4). Morfologia agrară Morfologia agrară este reprezentată de
desenul, aspectul parcelelor, drumurilor de exploatare, dispunerii terenurilor,
pădurilor, păşunilor întrun anumit teritoriu. Morfologia agrară tratează astfel două chesti
principale: complementaritatea ogoarelor şi parcelarea. În cadrul spaţiului rural, ac
tivităţile agricole având adesea rol preponderent, este de înţeles de ce o serie de lucrări
specifice sau conexe agriculturii trebuie să ocupe o poziţie aparte în ansamblul activ
ităţilor de amenajarea teritoriului. Intră în această categorie lucrări de îmbunătăţiri fun
igaţii, desecări, îndiguiri, combaterea eroziunii solului ş.a.), organizarea spaţiului cul
tivat după caracteristici natura-le şi de proprietate, plantarea unor perdele vegeta
le etc.
29
Ameliorările funciare sunt operaţii întreprinse în scopul de a valorifica potenţialul agri
col al unor terenuri şi de a facilita exploata-rea lor de o manieră durabilă. Principa
lele operaţii de îmbunătăţiri funciare sunt: - amenajările parcelare: remanieri şi comasări
celă-ri agricole, viticole şi forestiere; - amenajări silvo-pastorale; - construcţii de
drumuri rurale; - echipări hidraulice aducţii de apă, desecări, drenaje şi irigaţii; - amen
jări de cursuri de apă: revitalizări, corecţii, îndiguiri şi întreţineri; - lucrări de prot
olului împotriva eroziunii, alunecărilor de teren, avalanşelor şi inundaţiilor; - instalaţi
rurale: teleferic, lucrări împotriva îngheţului; - construcţii rurale: ferme, antrepozite
, puţuri, staule etc.; - lucrări de întreţinere a patrimoniului construit (vile, ca-bane
etc.); O îmbunătăţire funciară integrală este o operaţie care constă în a realiza simultan
erea parcelară (reducerea fărâmiţării proprietăţii funciare cu simplificarea formei parcele
) şi echiparea terenurilor (crearea unei reţele raţionale de drumuri) cu construcţii şi lu
crări de protecţia solurilor. Îmbunătăţirile funciare moderne sunt concepute ca măsuri poli
ente de interes general care vizează să echipeze şi să pună în valoare mai bine spaţiul rur
Ele trebuie să creeze condiţii favorabile pentru o agricultură competitivă, protejând în a
elaşi timp natura (fauna, flora şi peisajul) în cadrul unei amenajări judicioase a terit
oriului. De aceea şi conform unei noi politici agricole, numai restructurările care
se integrează în peisaj sunt încurajate şi subvenţionate. Prin amenajări de îmbunătăţiri fu
România, conform Legii nr. 84/1996 privind îmbunătăţirile funciare, se înţeleg următoa-rele
i de construcţii, instalaţii şi dotări aferente: a. îndiguiri şi regularizări ale cursurilo
e apă prin care se asigură, în principal, protecţia terenurilor şi a drumurilor împotriva i
undaţiilor, surse locale de apă şi emisari pentru scurgerea apelor; b. amenajări de irig
aţii, orezării, prin care se asigură aprovizionarea controlată a solului şi a plantelor cu
cantităţi de apă necesare dezvoltării culturilor şi creşterii producţiei agricole; c. amen
de drenaj şi de desecare, care au drept scop prevenirea şi înlăturarea excesului de umi
ditate;
30
d. amenajări de combatere a eroziunii solului şi de ameliorare a terenurilor afectat
e de alunecări (regularizarea scurgerii apei pe versanţi, stingerea formaţiunilor tore
nţiale, stabilizarea nisipurilor etc.); e. amenajări pedoameliorative pe terenurile
sărăturate, acide şi pe nisipuri, pe terenurile poluate, inclusiv cu reziduri petrolie
re, cu halde de la exploatările miniere, pe alte terenuri neproductive, cuprinzând şi
lucrările de nivelare-modelare, scarificare, afânare adâncă, rigole şi şanţuri de scurgere,
uri în benzi cu coame, aplicarea de amendamente, îngră-şăminte; f. amenajări silvice de înf
re a perdelelor forestiere de protecţie a terenurilor agricole şi a plantaţiilor anti-
erozionale. Realizarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare la nivel naţional are loc pe b
za Programului naţional de amenajare a teritoriului, iar la nivel local, conform n
evoilor administraţiilor publice locale, a persoanelor juridice sau fizice interes
ate, pe baza programelor zonale şi locale de amenajare a teritoriului, în corelare c
u Programul naţional de amenajare a teritoriului. Rolul amenajărilor de îmbunătăţiri funcia
e este de a preveni, de a reduce şi de a înlătura procesele de deteriorare a fondului
funciar, cauzate de factorii naturali sau de activităţi antropice. Importanţa amenajăril
or de îmbunătăţiri funciare este definită de21: a. întinderea deosebit de mare a terenurilo
afectate de factori limitativi - peste 70% din suprafeţe cu destinaţie agricolă care
reclamă amenajări/lucrări de îmbunătăţiri funciare pentru ameliorare; b. caracterul de util
te publică de interes naţional şi după caz, local al acestor amenajări; c. contribuţia majo
pe care o au la protecţia, con-servarea şi utilizarea durabilă a solului, la asigurare
a securităţii alimentare şi la menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului. Particularităţ
ncipale ale amenajărilor de îmbunătăţiri funciare sunt: a. proiectarea, executarea şi explo
tarea, după caz: - pe genuri de lucrări sau în complex, pe aceeaşi suprafaţă, în funcţie de
sităţile de ameliorare a terenului;
21
H.G. nr.611/1996 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii îmbunătăţirilor fu
nciare nr.84/1996, art.2, alin.4
31
- într-o singură etapă sau în mai multe etape, în funcţie de necesitatea, oportunitatea, co
plexitatea şi efectul lucrărilor din etapele anterioare; - în corelare cu conţinutul pla
nurilor de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii; - în acord cu intere
sele proprietarilor de terenuri, potrivit prevederilor legale; - ţinând seama de cer
inţele economiei naţionale şi de măsurile de protecţie a mediului. b. ajustarea, periodic,
în acord cu cerinţele procesului de ameliorare la noile condiţii din teritoriu, impus
e de schimbările importante care pot avea loc pe suprafeţele amenajate, datorită oscil
aţiilor periodice ale factorilor de risc şi progresului social; ajustarea implică, după
caz, reabilitarea, modernizarea, completarea şi extinderea amenajărilor. Obiectivele
amenajarea: vizează deopotrivă agricultura, protecţia şi
• obiectivele legate de agricultură: - restructurarea exploataţiilor; - refacerea arii
lor rurale părăsite; - adoptarea regimului hidric la nevoi; - eficientizarea fermelo
r izolate; • obiectivele legate de protecţie: - regularizarea cursurilor cu acţiune pu
ternic erozivă; - delimitarea zonelor de protecţie a apelor; - construirea de lucrări
de protecţie; - protecţia biotopurilor; - crearea de reţele ecologice; - revitalizarea
elementelor peisagere; • obiectivele legate de amenajare: - gruparea terenurilor
după vocaţia lor; - achiziţionarea de terenuri pentru echipamente; - realizarea de ech
ipamente de infrastructură; - localizarea instalaţiilor de interes colectiv; 2.3.2.
SPAŢIUL URBAN Urmărindu-se evidenţierea rolului transporturilor în constituirea şi evoluţia
reţelelor urbane într-un articol vechi dar adesea citat (The Annals, New York 1949)
Harris şi Ullman disting trei familii de oraşe: - localităţile centrale, aşa cum au fost e
le inventariate de germanii Losch şi Christaller;
32
- oraşele specializate funcţional pe un zăcământ minier, sau favorizate de condiţii turisti
e remarcabile; - oraşele "situate strategic în puncte nodale de comunicaţii". Ori aces
te trei tipuri sunt în relaţie mai mult sau mai puţin directă cu căile de comunicaţie. Loca
ităţile centrale, care manifestă o tendinţă spre dispersie şi ierarhizare, a căror zone de
acţie sunt la început circulare, apoi prin decuparea cercurilor vecine, hexagonale,
datorează acest dispozitiv căilor de comunicaţie care fluidizează traficul rural. Oraşele
specializate, beneficiind de o facilitate de poziţie, au în mod firesc nevoie de mij
loace de transport pentru a se pune în valoare. Ultimul tip este direct legat de t
ransporturi şi întretăieri de căi terestre, cu observaţia că marile oraşe ajung să atragă e
în mod necesar şosele, autostrăzi, căi ferate şi aeroporturi. Decăderea, din varii motive,
a unui drum sau a unei funcţii de transport a antrenat inevitabil declinul oraşelor
care depindeau de acestea. Reţelele de transport se mulează pe reţelele urbane şi vice v
ersa. Ele dezvăluie fie modele centralizate, la nivel naţional sau regional22, fie m
odele lineare, multipolare şi complexe (vezi fig.2.5). Modelele lineare, bipolare
sau policentrice se explică prin configuraţia statelor când aceasta este îngustă sau alung
ită apar reţelele liniare ca în cazul Portugaliei (axa Porto-Lisabona), al Marii Brita
nii (de-a lungul litoralului vestic şi estic, între sudul englez şi Scoţia); Italia, de
asemenea de-a lungul litoralelor dar şi a unei axe interne Bologna - Roma - Napoli
, Grecia, unde axa majoră este de asemenea pe direcţie meridiană, legând Atena şi Salonic,
sunt exemple de reţele lineare. La nivel regional, axele lineare se oragnizează în fu
ncţie de aliniamente tectonice sau zone structurale: culoarul Sambre-Meuse (în Valon
ia), de la Mons-Charleroi la Liege via Namur, culoarul Lowlands, între Glasgow şi Ed
inburgh sau grabenul Rhinului. Alte reţele lineare, de oraşe şi linii de comunicaţii se
dezvoltă de-a lungul văilor şi a cursurilor de apă navigabile (Rhin, Sena Inferioară, Rhon
, Pad, Dunăre) sau de-a lungul litoralelor, fie ele cu caracter industrial sau tur
istic (Coasta de Azur, Rivierele ligurică şi adriatică, ţărmurile Mării Negre etc.); dar în
eeaşi măsură reţelele se dezvoltă de-a lungul liniilor de contact dintre două unităţi natu-
unde se combină favorabilităţi complementare (în Germania, aliniamentul Börde la poalele
masivelor hercinice Harz şi Weser, între Magdeburg, Brunswick şi Hanovra; în Italia, ali
niamentul care jalonează piemontul alpin prin Bergamo, Brescia şi Verona, din Câmpia P
adului; în România,
22
La nivel naţional reţelele centralizate privesc în principal Franţa, într-o măsură mai mică
ia, sau Marea Britanie; prin comparaţie reţelele descentralizate sunt specifice atât G
ermaniei, cât şi Italiei sau Elveţiei; la nivel regional, tipul centralizat, monopolar
, sau flancat de sateliţi se întâlneşte de asemenea frecvent, de la Ile de France la Baz
inul Londrei, de la Bavaria la Latium şi Lombardia, de la sudul Pirenean, centrat
pe Toulouse la regiunea Rhone - Alpi, cu poli multipli
33
aliniamentul de aşezări situate la contactul Subcarpaţilor cu unităţile vecine etc.). Sche
mele multipolare caracterizează regiuni ca Andaluzia (sudul Spaniei) a căror organiz
are pleacă de la oraşele Grenada, Cordoba, Sevilla sau într-un context mult mai indust
rializat Saxa, cu oraşele Dresda, Leipzig şi conurbaţia Chemnitz-Zwickau. Mai dens pop
ulată, aglomeraţia Randstad Holland se organizează de asemenea în jurul a trei oraşe major
e, Amsterdam, La Haye, Rotterdam, flancate de oraşe satelit Utrecht, Haarlem, Delf
t, Dordecht etc. (vezi fig.2.6). Alte regiuni sunt modelate diferit: Bourgogne p
rezintă o axă principala în Y, Toscana se organizează după o schemă care este cea a unui H
u bară dublă, în timp ce noua regiune de sud-este din ţara noastră se sprijină pe o reţea s
ată cu centrul pe bipolara aglomeraţie Galaţi-Brăila şi vârfurile spre Constanţa, Tulcea, B
Focşani, Tecuci. Astfel căile de comunicaţie nu numai că stimulează dezvoltarea economică,
dar şi structurează spaţiul pe care "noii geografi" îl gândesc din ce în ce mai mult în ter
i de poli şi flux. 2.3.3. SPAŢIUL INDUSTRIAL Industria ca ansamblu de activităţi amplasa
te într-un teritoriu bine delimitat generează peisaje specifice şi imprimă o anumită direcţ
e utilizării terenurilor din spaţiul respectiv şi uneori chiar din împrejurimi, pe o ari
e extinsă. Dacă fenomenul industrial are carater punctiform în repartiţia sa macroterito
rială, prin comparaţie cu agricultura (în areale sau benzi) şi transporturile (în reţea), î
chimb la nivel microteritorial industria trebuie privită şi ca o consumatoare de spaţi
u, care, în plus, impune planuri şi politici corelate nu atât pentru spaţiul ocupat efec
tiv de activităţi de producţie industrială cât pentru amenajarea teritoriilor limitrofe. S
e pot considera două forme de manifestare actuală teritorială a industriei, purtătoare a
le transformărilor structurale şi funcţionale petrecute în timp: districtul industrial şi
tehnopolii. Districtul industrial Când Alfred Marshall a folosit termenul de distr
ict industrial intrat în limbajul specializat ca district marshallian - la începutul
acestui secol, se referea la ceea ce el văzuse în Anglia. El numea această formaţiune c
a fiind "un număr de industrii care au fost grupate împreună beneficiind de avantajele
economiilor de scară, asociate în mod frecvent marilor firme". Definiţia intuitivă a un
ui district industrial trebuie să fie: "un grup de firme industriale independente
care şi-au dezvoltat relaţii puternice
34
între ele, care sprijină inovaţia şi contribuţia colectivă în scopul creşterii eficienţei".
ctul industrial se defineşte geografic ca: "un sistem productiv caracterizat print
r-un număr mare de firme care se află în stadii diferite de dezvoltare şi producţie a unui
produs omogen". O trăsătură specifică este aceea a unei foarte înalte proporţii a firmelor
mici şi foarte mici. La nivel microeconomic factorii determinanţi ai dinamicii distr
ictului industrial includ, printre altele şi un proces continuu de reorganizare sp
aţială. Cele mai multe firme au tins spre descentralizarea teritorială încă din anii '70 şi
'80. Procesul de reorganizare spaţială este influenţat de îmbunătăţirea infrastructurii şi
icaţiilor. Integrarea economică, creşterea aglomeraţiei şi poluării în anumite locuri au co
ibuit de asemenea la creşterea tendinţei spre descentralizare. Există însă uneori şi tendin
contradictorii. În mod previzibil, o mare importanţă a fost dată politicilor de dezvolta
re regională. Geografii tind să dea conceptului de district industrial o interpretar
e geografică, gândind în termeni ai proximităţii: distanţele, calitatea infrastructurii şi
nsporturile joacă un rol important în consideraţiile lor. Sociologii accentuează cadrul
familial al întreprinză-torului, spiritul antreprenorial şi legăturile etnice sau de altă
natură ce se stabilesc între antreprenori. Economiştii consideră costurile comunicaţiei şi
istribuţiei produsului ca fiind cele mai importante elemente. Când este vorba despre
o perspectivă mai cuprinzătoare cum este cea a amenajării teritoriului, o analiză conce
rtată se impune în faţa părerilor univoce. Tehnopolii Criza economică, restructurarea indu
striei, creşterea activităţilor de servicii şi mai ales expansiunea spectaculoasă a producţ
ei de înaltă tehnologie au bulversat organizarea teritorială a capitalismului contempo
ran. Noile structuri economice teritoriale din ţările dezvoltate se organizează după cri
terii calitative şi determină deplasarea centrelor de greutate în organizarea teritori
ului. Termenul de "tehnopol" începe să apară cu regularitate la sfârşitul anilor '70, gene
rând în literatura franceză dezbateri aprinse privitoare la conţinutul (şi deci chiar orto
grafia) acestuia, deşi fenomenul tehnopolitan a apărut mai întâi în SUA (Silicon Valley, 1
977). Primul sens al termenului indică un centru cu activităţi industriale de înaltă tehno
logie, amintind totodată de "polii de creştere" şi "polii de dezvoltare" din anii '50
- '60. Dar era dezvoltării polarizate a trecut, chiar şi noile economii de piaţă orientând
u-se spre "dezvoltarea locală". Tehnopolii sunt rezultatul strategiilor oraşelor uni
versitare pentru o dezvoltare economică care să valorifice potenţialul de cercetare an
trenând un nou tip de industrializare de înaltă tehnologie, a cărei
35
folosinţă se află la limita dintre secundar şi terţiar, ba chiar constituind, după unii, se
torul quaternar. Operaţional, acesta este o grupare de oragnizaţii de cercetare şi afa
ceri ataşată dezvoltării ştiinţifice, înglobând un proces de ansamblu, de la etapa de labor
r până la cea de fabricaţie şi comercializare a produsului. Fizic, tehnopolul este un an
samblu de întreprinderi (în majoritate mici şi mijlocii) structurat într-un mediu de cal
itate. Sub aspectul localizării el este amplasat într-un sistem relaţional închis cu uni
versităţi şi institute de cercetare tehnică, publice şi private. Astfel, tehnopolul contur
ează un spaţiu precis în care se concetrează activităţile economice corelate tehnicilor noi
Cel de-al doilea sens al termenului de tehnopol lărgeşte conceptul original şi se int
egrază într-o mişcare mai globală, cu proiecţie generală, influenţând condiţiile economice,
e şi politice ale proceselor de producţie-reproducţie: o versiune modernizată a "oraşului-
monopol" din timpul neoliberalismului şi a descentralizării. El este totodată pol tehn
ologic - sau multipol - şi oraş dotat cu funcţii de polarizare regională. Formă de urbaniz
are, tehnopolul pare să se constituie într-un proces complex de teritorializare - re
localizare în interiorul strategiilor firmelor dominante, făcând în acelaşi timp proba une
i voinţe de ancorare şi integrare a variabilei spaţiale în strategiile elaborate de cole
ctivităţile locale. Esenţa diferenţei între cele două sensuri este mai degrabă una de compl
tate diferenţiată pe scară temporală: de la "centrul polarizator tehnic" la "oraşul polari
zator cu aptitudini tehnologice înalte". În terminologia politică a amenajării teritoriu
lui, care presu-pune intervenţia statului, a fost propusă noţiunea de "pol tehnologic"
(regional). Contrar logicii lingvistice, aceşti poli nu sunt puncte de polarizare
ci organizaţii funcţionale de competenţe ştiinţifice existen-te în regiune. Polii tehnolog
ci sunt instrumente ale dezvoltării regio-nale şi desemnează filierele tehnico+industr
iale pe care statul doreşte să le întărească. Ei sunt organizaţi în reţele, vizând mai ales
erul de tehnologie spre industria regională, permiţând diferiţilor parteneri să lucreze împ
eună. Pentru a identifica un tehnopol există câţiva indicatori reprezentativi, cuantific
abili, care se analizează combinat: - proporţia angajaţilor ştiinţifici şi tehnici în număr
tal al angajaţilor; - volumul cheltuielilor pentru cercetare şi dezvoltare (aceste i
ndicaţii nu informează asupra nivelului tehnologic al produsului); - nivelul de perf
ecţionare al produsului fabricat în ramura industrială şi locul său în nomenclator; - rata
e creştere a angajărilor în interiorul sectorului.
36
Utilizând combinarea acestor date statistice variate, avem posibilitatea de a dist
inge conţinutul diferitelor zone de activitate şi să separăm "adevăratele" de "falsele" sp
aţii tehnopolitane, adesea prezentând aparenţe fizice similare. După expresia spaţială, imp
rtanţa şi tipul de activitate, se pot clasifica noile realizări industriale în mai multe
categorii: • Centre de inovaţie - în extindere în interiorul campusurilor universitare
- furnizează mici unităţi de cercetare sau expertiză pentru întreprinderi; • Parcurile ştii
ce - născute în ţările anglo-saxone, amenaja-te la iniţiativa universităţilor şi în apropie
pusurilor şi-au legat dezvoltarea de firmele care aveau un departament de «cercetare
şi dezvoltare» în creştere sau deja renumit, asociat cu laboratoare universitare şi alte
unităţi subordonate. Acest ansamblu se compune din birouri, laboratoare şi ateliere (E
xemplul clasic este cel al Cambridge Research Park în Marea Britanie). Tehnologii
franceze se inspiră adesea din acest model; • Tehnopolii (sau parcurile tehnologice)
- includ o propoziţie însemnată de cercetare aplicată, eventual (dar nu necesar) în legătu
cu universităţile. Activitatea esenţială este producţia de înaltă tehnologie şi servicii pe
treprinderi. Aceste spaţii sunt amenajate, în general, în mediul peri-urban, în proximit
atea marilor aglomeraţii urbane, într-un mediu fizic şi social agreabil, cu densitate
mică. Tehnopolii sunt adesea obiectul unei operaţii mixte, activitate economică pe de
o parte, habitat şi echipament pe de altă parte. (Exemplul clasic - Sophia Antipolis
în Franţa); • Parcurile de afaceri şi comerciale - se caracterizează printr-un mediu de în
ltă calitate cu o slabă densitate şi răspunzând tuturor exigenţelor întreprinderilor comerc
e având o imagi-ne de prestigiu şi prin activităţi înalt specializate. Funcţiile sunt tripl
: manufactură, comerţ şi servicii profesionale; • Zonele industriale superioare - adesea
influenţate de imagi-nea parcurilor ştiinţifice şi de tendinţele recente de construc-ţie,
u o legătură slabă cu înalta tehnologie. Dar prin calitatea "design-ului" şi a aparenţei lo
, au beneficiat graţie consecinţelor vizuale pozitive de o imagine autentică de înaltă teh
nologie în schema arhitecturală. La nivelul amenajării şi a peisajului, o concepţie stereo
tipă s-a născut în anii '50 - '60 şi s-a îmbogăţit în anii următori. Decizia de a crea un t
nu rezultă dintr-o politică naţio-nală de amenajare ci dintr-o iniţiativă regională sau lo
Astfel orice colectivitate teritorială precum şi orice organism public sau privat p
oate să creeze un tehnopol, ceea ce explică diversitatea operaţiilor.
37
DATAR23 a elaborat o tipologie bazată pe diversele funcţii îndeplinite de tehnopoli. Înt
re funcţiile considerate se menţionează: - găzduirea unei întreprinderi - transferul de te
hnologie - metropola Găzduirea unei întreprinderi poate fi considerată funcţia minimală a
unui tehnopol care este înainte de toate o zonă de amenajare ce induce strategii de
promovare (economică, industrială, imobiliară şi chiar socială) orientate spre implantarea
entităţilor tehnologice. Responsabilii politici locali, preocupaţi de bunăstarea şi prosp
eritatea electorilor lor, sunt în mod particular motivaţi de implementarea unui spaţiu
de calitate, localizând şi creând locuri de muncă calificate. În mod logic se pun totuşi c
va întrebări. Sunt tehnopolii instrumente ale unei politici teritoriale de dezvoltar
e care însumează mijloacele de acţiune existente sau sunt ei autonomi şi complementari p
rin rolul lor specific şi original în restructurarea activităţilor economice ale capital
ismului contemporan? Astăzi pare operaţional ca tehnopolii să prezinte o continuitate
cu conceptele şi instrumentele tradiţionale ale amenajării, aplicate într-un nou context
. Pe de altă parte originalitatea lor rezidă în discursul mitologic asupra viitorului.
Această imagine simplificată preocupă oamenii, întreţine speranţa de a găsi un nou model d
ndustrializare dar în acelaşi timp deturnează analize riguroase şi ştiinţifice ale fenomene
or socio-economice ale acestui sfârşit de secol, atât la nivel macrogeografic cât şi micro
economic. Elemente de localizare Problema localizării activităţilor este de primă import
anţă pentru un întreprinzător căci de ea depind costurile de producţie. Dar colectivităţile
toriale şi statul sunt de asemenea interesate pentru că au responsabilitatea repartiţi
ei armonioase a activităţilor în spaţiu. Marile "axe ale teoriilor localizării" care încear
să explice naşterea şi implantarea geografică a noilor spaţii industriale sunt: factorii d
e localizare exogenă (specifici industriilor de înaltă tehnologie), teoria ciclului de
viaţă a produsului şi mediul inovator (sau complexul teritorial de inovaţie). Factorii
de localizare pot fi rezumaţi în: - forţa de muncă (capitalul uman);
Direcţia de Amenajarea Teritoriului şi Acţiune Regională, este în Franţa un organism specia
izat subordonat primului ministru
23
38
-
prezenţa universităţilor şi institutelor de cercetare; favorabilitatea peisajului; infra
structura de transport; serviciile şi climatul politic şi al afacerilor; economiile
de aglomeraţie.
Este adevărat că aceste elemente sunt în majoritate prezente în spaţiile tehnopolitane, da
r nu sunt suficiente pentru a explica creşterea acestor zone. În teoria ciclului pro
dusului - care corelează localizarea cu producţia - se observă o mişcare care merge de l
a concentrare şi centralizare la descentralizare şi dispersia producţiei. În mod tradiţion
al noile ramuri de activitate se dezvoltă în polii urbani, pe de o parte din cauza mâi
nii de lucru înalt calificate şi pe de altă parte mărimii pieţii, apoi, în faza de standard
zare a produsului polii se deplasează spre spaţiile periferice. Această schemă este pusă în
discuţie şi trebuie revăzută din mai multe motive: se observă o tendinţă către descentraliz
funcţiilor de cercetare şi dezvoltare şi apariţia centrelor locale de sprijin a noii teh
nologii. Aceste mutaţii economice au impact spaţial. A III-a tendinţă teoretică în vogă est
orelată condiţiilor geografice (economice, sociale şi fizice) ale producţiei. Teoria med
iului inovator studiază probleme de inovaţie tehnologică în mediile regionale. Aceasta s
e poate rezuma astfel: - întreprinderea inovatoare nu preexistă în mediile locale ci e
ste "secretată" de acesta. Noţiunea de mediu inovator a fost definită de C.Perrin, în 19
89, ca fiind «un ansamblu teritorializat în care reţelele inovatoare se dezvoltă prin ex
ersarea tranzacţiilor generatoare de externalităţi specifice inovaţiei şi prin exersarea c
reaţiei tehnologice». Tehnopolii şi transporturile Aşa cum am mai arătat, deşi fenomenul te
nopolitan a apărut mai întâi în SUA, el s-a dezvoltat ulterior pe scară largă în Europa, în
arte şi în funcţie de vecinătatea marilor aglomeraţii şi a accesibilităţii generale. În Fra
tforma ştiinţifică sud" se întinde de la Orsay la Evry ("Arianespace") graţie aproprierii
de aeroportul Orly, de autostrăzile majore (ex. A6, Paris-Lyon), de linia B a RER,
totul întărit de interconexiunea TGV-ului la Massy. Sophia-Antipolis datorează mult a
eroportului Nice-Coasta de Azur şi vecinătăţii autostrăzii A8. Metz, Toulouse, Montpellier
, Renns şi Nantes sunt de asemenea bine deservite. În Marea Britanie principala axă te
hnopolitană este cea a autostrăzii M4 Londra-Bristol; acest "western-corridor" în care
electronica s-a dezvoltat începând încă din anii '50 beneficiază de asemenea de apropiere
a aeroportului Heathrow; Cambridge, foarte
39
accesibil de la Londra, a devenit de asemenea un tehnopol; în schimb, nici autostr
ada M3 spre Southampton, nici M40 spre Oxford nu au suscitat ample dezvoltări. Dar
în Scoţia, Glen Valley, între Edinbourgh şi Glasgow a devenit, graţie investiţiilor americ
ne, apoi japoneze, o altă vale a electronicii. Peste tot accesibilitatea este o co
ndiţie necesară, dacă nu chiar suficientă. În Germania, principalii tehnopoli sunt Berlin ş
axa renană (Heidelberg, pe Neckarul Inferior). În Elveţia, implantarea lui CERN la Ge
neva a fost facilitată de prezenţa aeroportului Cointrin. În Spania, Barcelona cu parc
ul său tehnologic Valles, învinge Madridul, mai periferic, în timp ce în Italia, aria pr
incipală a înaltei tehnologii se concentrează pe triunghiul Torino-Ivrée(Olivetti)-Milan
o cu alte par-curi la Bologna, Trieste şi chiar la Bari, periferie clară deschisă însă dru
murilor Greciei şi Orientului Apropiat. Într-o relaţie evidentă cu o axiomă care nu mai ne
cesită demonstraţie, transporturile şi organizarea spaţiului în general - a spaţiilor speci
lizate în special - oferă dovada şi mijlocul de înţele-gere pentru ţesătura de interrelaţii
se pot stabili între două sisteme complexe. Mediul sistemului de transport este deo
sebit de larg, varietatea "actorilor" care contribuie la complexitatea sa mergând
de la suportul fizic, material al teritoriului şi până la componenta psihosocială ce inf
luenţează transporturile. Ansamblul instalaţiilor fixe24 şi a infrastructurilor25 coresp
unde marcajului teritorial al siturilor şi itinerariilor: de la un loc la altul, t
recând printr-o succesiune de locuri. Dacă instalaţiile sunt concepu-te pentru a admin
istra intrarea şi ieşirea sitului, infrastructurile sunt dezvoltate pentru a fi supo
rtul relaţiei. Reţelele pe care transporturile le generează şi le presupun constituie un
marcaj preferenţial al spaţiului. Traseul drumurilor constituie suportul circulaţiei,
dar ele jalonează în acelaşi timp o succesiune de locuri a căror depărtare este măsurată p
distanţa care le separă şi oferă un caroiaj "sui-generis" cu o funcţie suplimentară, aceea
de reper pentru activităţile din interiorul decupa-jelor teritoriale.
24 25
Echipamentul de control şi gestiune a circulaţiei Echipamentul de suport al circulaţie
i
40
CAPITOLUL 3 LEGISLATIA SI DOCUMENTATIILE DE URBANISM SI AMENAJAREA TERITORIULUI
Deşi în România nu există o lege privitoare la urbanism şi amenajarea teritoriului funcţion
ază totuşi o serie de acte normative care constituie direct sau indirect cadrul legi
slativ al acestei activităţi complexe. Întrucât o clasificare a acestor acte după obiectul
reglementării este dificil de făcut pentru simplul fapt că unele nu au decât incidenţă red
să, uneori nici măcar directă am optat pentru o prezentare cronologică a câtorva dintre ce
le mai reprezentative: • Decretul nr.220/1990 privind organizarea şi funcţionarea Comi
siei Naţionale pentru Urbanism şi Amenajarea Teritoriului; • Legea nr.50/1991, republi
cată în 1997, privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizar
a locuinţelor. Legea regelementează autorizarea executării sau desfiinţării construcţiilor,
concesionarea terenurilor pentru construcţii, răspunderile şi sancţiunile în caz de neresp
ectare a reglementărilor precum şi tipurile şi responsabilităţile de aprobare şi avizare a
ocumentaţiilor de urbanims şi amena-jarea teritoriului; • H.G. nr.786/1993 pentru apro
barea Regulamentului privind stabilirea grupelor de terenuri care intră în perimetru
l de ameliorare, precum şi componenţa, funcţionarea şi atribuţiile comisiilor de specialişt
constituite pentru delimitarea perimetrelor de ameliorare; • Legea nr.33/1994 pri
vind exproprierea pentru cauză de utilitate publică; • H.G. nr. 456/1994 privind organ
izarea şi funcţionarea Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, republi
cată în 1997;
41
• Legea nr.10/1995 privind calitatea în construcţii, cu privire specială asupra secţiunii
9 - obligaţiile şi răspunderile Inspecţiei de Stat în construcţii, lucrări publice, urbanis
amenajarea teritoriului; • Legea nr. 7/1996 cu privire la cadastru şi publicitate im
obiliară; • Legea nr. 84/1996 privind îmbunătăţirile funciare şi H.G. nr.611/1997 pentru ap
area Regulamentului de aplicare a Legii îmbunătăţirilor funciare; • Legea nr.114/1996 - le
gea locuinţei, republicată în 1997; • H.G. nr. 31/1996 pentru aprobarea Metodologiei de
avizare a documentaţiilor de urbanism şi a staţiunilor turistice şi a documentaţiilor tehn
ice privind construcţiile din domeniul turismului; • H.G. nr.525/1996 pentru aprobar
ea Regulamentului General de Urbanism, în corelaţie cu Legea nr.50/1991. Documentaţiil
e de urbanism şi amenajarea teritoriului Activitatea de urbanism şi amenajarea terit
oriului în România foloseşte o documentaţie de specialitate în care sunt incluse: A. planu
rile de amenajare a teritoriului B. planurile de urbanism C. regulamentele de ur
banism care au la bază studii şi cercetări fundamentate. Documentaţia cuprinde prevederi
cu caracter director şi cu caracter de reglementare a căror respectare este obligat
orie pentru organele administraţiei publice centrale şi locale. A. Planurile de amen
ajarea teritoriului sunt: - planurile de amenajare a teritoriului naţional - planu
rile zonale de amenajare a teritoriului (inter-judeţean, judeţean, inter-orăşenesc, inte
r-comunal) - planurile de amenajare a teritoriului local (municipal, orăşenesc sau c
omunal) Primele două categorii de planuri urmăresc: - protejarea şi utilizarea resurse
lor naturale ale solului şi subsolului; - structura şi dinamica populaţiei şi a resursel
or de muncă; - dezvoltarea socio-economică; - dezvoltarea reţelei de localităţi; - echipar
ea tehnică a teritoriului, inclusiv pregătirea acestuia pentru apărarea naţională;
42
- protecţia sau reabilitarea mediului natural şi a celui construit; - stabilirea zon
elor în care se preconizează desfăşurarea operaţiunilor majore de amenajarea teritoriului.
Planurile zonale de amenajarea teritoriului, inter-comunal, interorăşenesc, precum şi
planurile de amenajarea teritoriului local, mai conţin şi prevederi referitoare la:
- direcţiile principale de dezvoltare în teritoriu a localităţilor; - împărţirea teritoriu
în zone funcţionale majore; - zonele pentru care se preconizează desfăşurarea operaţiilor
e amenajarea teritoriului şi urbanism; - zonele pentru care este necesară elaborarea
de planuri de urbanism. B. Planurile de urbanism reglementează utilizarea terenur
ilor şi condiţiile de ocupare a acestora cu construcţii şi sunt: - planul urbanistic gen
eral (la nivelul municipiilor, oraşelor, staţiunilor balneare şi satelor); - planul ur
banistic zonal (la nivelul diferitelor tipuri de zone); - planul de detaliu. C.
Regulamentele de urbanism (generale şi locale) sunt documentaţii cu caracter de regu
lamentare şi cuprind prevederi referitoare la modul de ocupare a terenurilor precu
m şi de amplasare, realizare şi utilizare a construcţiilor. Acestea sunt redactate sub
forma unor texte scrise însoţite, dacă este cazul, de scheme desenate explicative. Re
gulamentul general de urbanism26 ca sistem unitar de norme tehnice şi juridice ce
stă la baza elaborării planurilor urbanistice, precum şi a regulamentelor locale de ur
banism, se aplică în proiectarea şi realizarea tuturor construcţiilor şi amenajărilor ampla
ate pe orice categorie de terenuri, atât în intravilan cât şi în extravilan. Acesta includ
e reguli structurate pe secţiuni şi capitole cu privire la: - păstrarea integrităţii mediu
lui şi protejarea patrimoniului natural şi construit, vizându-se terenurile agricole,
suprafeţele împădurite, resursele subsolului, resursele de apă, zonele cu valoare peisag
istică şi naturale protejate, zonele construite protejate; - siguranţa construcţiilor şi l
a apărarea interesului public, urmărindu-se: expunerea la riscuri naturale, riscuri
tehnologice, asigurarea echipării edilitare, asigurarea compatibilităţii
26
HG nr.525-1996 privind aprobarea Regulamentului general de urbanism
43
funcţiunilor, procentul de ocupare a terenurilor, lucrări de utilitate publică; - ampl
asarea şi retragerile minime obligatorii, respectiv orientarea faţă de punctele cardin
ale, amplasarea faţă de: drumuri publice, căi navigabile şi cursuri de apă potenţial naviga
ile, căi ferate, aeroporturi, fâşia de protecţie a frontierei, aliniament şi în interiorul
arcelei; - asigurarea acceselor obligatorii, carosabile şi pietonale; - echiparea
tehnico-edilitară, respectiv, racordarea la reţelele publice de echipare edilitară exi
stente, realizarea de reţele edilitare, regimul proprietăţii asupra reţelei edilitare; -
forma şi dimensiunile terenului şi ale construcţiilor, care trebuie să ţină seama de parce
are, regimul de înălţime, aspectul exterior al construcţiei; - amplasarea de parcaje, sp
aţii verzi şi împrejurimi. Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism se întocme
c de către instituţiile publice şi societăţile comerciale care au înscrise aceste activităţ
atribuţiile stabilite prin actele normative sau statutul de organizare şi funcţionare
. Ele sunt confirmate prin tematica de către specialişti (urbanişti) atestaţi conform re
gulamentului elaborat de M.L.P.A.T. în colaborare cu asociaţiile profesionale de spe
cialitate. Documentaţiile de amenajarea teritoriului şi urbanism se avizează în termen d
e 30 de zile de la data depunerii spre avizare în vederea aprobării de către organisme
le competente, avizatorul putând face completări sau recomandări de care autorul, resp
ectiv autorităţile administrative vor ţine seama. Documentaţiile de amenajarea teritoriu
lui şi urbanism se aprobă de către autorităţile publice competente, prin lege sau hotărâre.
pă aprobare, aceste documentaţii devin acte de autoritate ale administraţiei publice,
ele putând fi consultate şi de către populaţie (cu excepţia celor care au caracter secret)
. După cum reiese şi din tipologia documentaţiilor elaborate şi utilizate, activitatea d
e amenajarea teritoriului şi urbanism se organizează pe trei nivele: naţional, judeţean şi
local; credem însă că noile condiţii macroeconomice şi politice în care evoluează România
tea duce la reconsiderarea acestor nivele, abordarea regională fiind o perspectivă p
osibilă pe fondul noilor mutaţii. La nivel naţional, activitatea de amenajarea teritor
iului şi urbanism este coordonată de Guvern, prin Ministerul Lucrărilor Publice şi Amena
jării Teritoriului, celelalte ministere colaborând în furnizarea informaţiilor şi aplicare
a deciziilor. M.L.P.A.T. în cooperare cu ministerele interesate, elaborează Regulame
ntul General de Urbanism care stabileşte regulile privind
44
modul de utilizare a terenurilor din punct de vedere al ocupării şi al regimului de
construire şi se aprobă prin Hotărâre de Guvern. La nivel judeţean, Consiliile judeţene sta
ilesc liniile generale de organizare a teritoriului şi al localităţilor, care sunt con
forme şi decurg din programul de dezvoltare a judeţului. În cadrul Consiliului judeţean
fiinţează un compartiment specializat însărcinat cu probleme de amenajarea teritoriului şi
urbanism condus de Arhitectul şef al judeţului, numit cu avizul MLPAT. Pe lângă Consili
ul judeţean funcţionează un organism cu rol de expertiză tehnică şi consultanţă, formată di
alişti din domeniul amenajării teritoriului şi urbanism şi din domenii conexe, reprezent
anţi ai unor instituţii publice, regii autonome din transpor-turi, cultură sau protecţia
mediului. Acest organism - Comisia tehnică judeţeană de amenajarea teritoriului şi urba
nism avizează din punct de vedere tehnic toate documentaţiile care urmează sa fie apro
bate de către Consiliul judeţean. Activitatea de urbanism şi amenajarea teritoriului l
a nivel local se desfăşoară în baza programului de amenajarea teritoriului local şi de dez
voltare urbanistică. Consiliul local trebuie să menţină coopera-rea cu toţi agenţii economi
i, instituţii, organe şi organizaţii nonguvernamentale care au propriile programe de d
ezvoltare pentru a le putea integra şi corela cu planul de dezvoltare locală. Respon
sabilitatea activităţii de urbanism şi amenajarea terito-riului la nivelul oraşelor, com
unelor cu peste 5.000 locuitori şi a staţiunilor balneo-climaterice revine Arhitectu
lui şef al Municipiului, Oraşului, Comunei. Datorită existenţei, sau pentru realizarea u
nor lucrări de interes general, autorităţile administraţiei publice locale pot institui
servituţi asupra bunurilor imobile, concretizate în restricţii privind modul de amenaj
area teritoriului şi realizarea construcţiilor. Aceste lucrări (servituţi de utilitate p
ublică) pot fi: - reţele de energie electrică, apă, canalizare, gaze, termo-ficare, tele
fonie, diverse categorii de transport prin conducte; - obiective sociale de învăţământ, ce
rcetare, sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă socială, administraţie publi-că,
monumente istorice sau ale naturii, zone protejate; - căi de comunicaţie; - lucrări d
e indiguire, regularizări de cursuri, lacuri de acumulare; - aeroporturi şi porturi;
- explorarea şi exploatarea resurselor solului şi sub-solului; - obiective pentru a
părarea ţării, ordine publică şi siguranţa naţională.
45
Activitatea de urbanism la nivel local are la bază Planul Urbanistic General, docu
ment corelat cu Planul de Amenajare a Teritoriului Local. În baza acestui plan se
stabilesc intravilanul localităţilor, limitele zonelor funcţionale, ale zonelor cu dif
erite restricţii şi ale celor afectate de servituţi de utilitate publică precum şi condiţii
e de construire. Acelaşi plan prevede distribuţia teritorială a căilor de comunicaţie şi de
imitarea zonelor în care se instituie dreptul de preemţiune asupra bunurilor imobile
precum şi cele în care se preconizează să se desfăşoare operaţiunea de urbanism. Planul Ur
istic General se însoţeşte de Regulamentul de Urbanism (regulament local) care explici
tează şi detaliază prevederile planului. Regimul terenurilor În vederea realizării unor op
eraţiuni de amenajare a teritoriului sau de urbanism autorităţile administraţiei publice
pot recurge la: - schimburi de terenuri aflate în proprietatea statului (judeţe, co
mune, oraşe) cu terenuri aflate în proprietatea unor persoane fizice sau juridice; -
concesionări de terenuri din domeniul public sau privat; - treceri din domeniul p
rivat al statului)judeţe, oraşe, comune) în domeniul public; - achiziţii de terenuri, di
rect sau prin exercitarea dreptului de preemţiune; - exproprieri de terenuri pentr
u cauza de utilitate publică. Comisiile locale pot institui interdicţii permanente s
au temporare de construire. Acestea sunt servituţi de utilitate publică, definite co
nform legii, continue şi neaparente. Interdicţia permanentă de construire se stabileşte
pentru unul din următoarele motive: - riscuri naturale previzibile: inundaţii, alune
cări de teren, instabilitate pentru fundaţii, prăbuşiri; - riscuri tehnologice grave: co
ntaminare radioactivă, chimică, pericol de explozie, incendiu, zgomot, poluare a ape
i, aerului sau solului; - apărarea ţării, ordinea publică, siguranţa naţională; - alte moti
stabilite prin lege. Interdicţia temporară se stabileşte pentru unul în următoarele motive
: - absenţa (temporară) a regulilor de construire aplicabile pentru zona respectivă; -
realizarea unor lucrări de utilitate publică;
46
- alte motive stabilite prin lege. Interdicţia temporară se instituie de către Consili
ul local, durata interdicţiei neputând fi mai mare de 2 ani în cazul elaborării document
aţiilor de urbanism, respectiv 3 ani în cazul lucrărilor de utilitate publică. Regimul c
onstrucţiilor Legea nr.50/1991 clasifică construcţiile astfel: a. definitive sau provi
zorii; b. subterane sau supraterane; c. clădiri, construcţii speciale sau amenajări. M
odul de realizare, modificare, utilizare şi desfiinţare a construcţiilor se stabilesc
prin documente de urbanism cu caracter de reglementare şi prin alte acte normative
Între documentele care definesc regimul construcţiilor menţionăm: certificatul de urban
ism, autorizaţia de construire, autorizaţia de funcţionare, autorizaţia de schimbare a d
estinaţiei. Certificatul de urbanism (CU) este actul de informare prin care se fac
cunoscute elementele privind regimul juridic, economic şi tehnic al bunurilor imo
bile. Aceste elemente se preiau din banca de date, din alte evidenţe existente şi di
n Planul Urbanistic General sau din Planul de Dezvoltare Locală. Certificatul de u
rbanism se emite de către primar, la cerere, pentru orice imobil pentru care se so
licită un astfel de act. Pentru imobilele situate în zone cu destinaţie specială nu se e
liberează certificatul de urbanism decât solicitanţilor care prezintă dovada titlului de
proprietate sau posesie asupra acelui imobil. Emitentul poate cere solicitantul
ui să ataşeze cererii piese desenate privind identificarea imobilului, dacă banca de d
ate existentă nu permite acest lucru. În certificatul de urbanism se regăsesc elemente
privitoare la regimul juridic al imobilului (dreptul de proprietate asupra imob
ilului şi servituţile de utilitate publică ce grevează asupra acestuia, regimul şi categor
ia terenului pe care se află, prevederi speciale privind imobilul), la regimul eco
nomic (folosinţa actuală şi destinaţia stabilită prin planul urbanistic general, specificăr
de ordin fiscal) şi la cel tehnic (caracteristicile construcţiei, echiparea cu util
ităţi, lucrări speciale de interes public). Certificatul de urbanism este necesar în sit
uaţii de înstrăinare sau partajare a bunurilor imobile şi vor cuprinde informaţii privind
consecinţele partajului din punct de vedere al reglementărilor de amenajarea a terit
oriului şi urbanism.
47
Autorizaţia de construire precede obţinerea autorizaţiei de funcţionare şi se întocmeşte fi
e către compartimentul local specializat pentru domeniul amenajării teritoriului şi ur
banism fie de către MLPAT împreună cu reprezentanţii altor ministere implicate, în cazul c
onstrucţiilor cu caracter militar. Autorizaţia de funcţionare dă dreptul la utilizarea c
onstrucţiei cu respectarea funcţiilor permise prin autorizaţie şi a condiţiilor de folosir
e a construcţiei. Documentul se poate elibera atât pentru construcţiile realizate pe b
aza autorizaţiei de construire cât şi pentru construcţiile a căror utilizare a fost fie înt
eruptă vremelnic din motive ulterior îndepărtate, fie modificată din punct de vedere al
activităţilor desfăşurate în interiorul lor. Autorizaţia de funcţionare se solicită de cătr
arul autorizaţiei de construire în termen de 30 de zile de la terminarea construcţiei.
Încetarea activităţii din cadrul construcţiilor incompatibile cu prevederile documentaţii
lor de urbanism, a celor care pun în pericol sănătatea publică, ordinea sau siguranţa cetăţ
lor este decisă de către Consiliile locale şi de către primar, situaţie în care decizia tre
uie confirmată prin hotărârea Consiliului local. O serie de activităţi economice şi sociale
cu impact asupra mediului se află sub incidenţa unor reglementări privitoare la regimu
l de amplasare şi funcţionare a acestora. În acest sens trebuie menţionată necesitatea obţi
erii acordului şi a autorizaţiei de mediu pentru investiţii noi sau existente, prevăzute
în Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului. Aceste documente sunt precedate de
realizarea unui studiu de impact asupra mediului. Activităţile care sunt supuse pro
cedurilor de evaluare a impactului asupra mediului pentru eliberarea acordului şi/
sau autorizaţiei de mediu aparţin următoarelor sectoare: a. transporturi (rutiere, fer
oviare, navale, aeriene); b. producerea, transportul şi stocarea de energie; c. co
nstrucţii hidrotehnice; d. eliminarea deşeurilor şi ambalajelor; e. apărare naţională; f. s
ort, turism, agrement; g. industrie; h. alte lucrări (îmbunătăţiri funciare, centre comerc
iale, amenajări piscicole, planuri de urbanism şi amenajare a teritoriului,ş.a) Prin i
mpact asupra mediului se înţelege orice efect direct sau indirect al unei activităţi uma
ne desfăşurate într-o anumită zonă, care produce o schimbare a sensului de evoluţie a calit
mediului şi a ecosistemelor, schimbare ce poate afecta sănătatea omului, integri-tatea
48
mediului (apă, aer, sol, subsol, aşezări umane, construcţii), a patrimoniului cultural s
au a condiţiilor socio-economice. Elaborarea studiilor de impact este obligatorie
pentru evaluarea corectă a consecinţelor pe termen lung şi scurt şi obţine-rea acordului d
e mediu în cazul planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului, pentru obiective
le de investiţii şi activităţi noi, precum şi pentru proiectele de dezvoltare sau moderniz
are al capacităţilor existente, susceptibile să afecteze mediul prin supra-exploatarea
resursei la nivel local, regional sau global. Evaluarea impactului se realizează,
după caz, în două etape. În prima etapă, cea a studiului preliminar de impact, se elabore
ază numai pentru obiective cu impact deosebit asupra mediului şi ecosistemelor, prec
um şi pentru obiective situate în zone de interes ştiinţific, turistic sau cultural ce t
rebuie protejate. Acest studiu stabileşte consecinţele asupra mediului care pot apar
e pe domeniile de activitate desfăşurate, restricţiile care se impun încă de la începerea e
ecuţiei lucrărilor şi condiţiile prin care se asigură protecţia mediului. El orientează pe
iectanţi în alegerea amplasamentelor şi a soluţiilor tehnico-economice cele mai convenab
ile, cu consecinţe minime asupra mediului şi se elaborează paralel cu prima fază de proi
ectare. A doua etapă cuprinde studiu de evaluare globală a impactului şi conduce la st
abilirea soluţiilor de protecţie a mediului prin evaluarea globală a implicaţiilor potenţi
ale a activităţilor propuse. Pe baza acestui studiu se fundamentează deciziile şi soluţiil
e în legătură cu protecţia mediului, care se stabilesc prin documentaţiile tehnico-economi
ce în faza studiului de fezabilitate. Studiile de evaluare globală a impactului însoţesc
documentaţiile tehnice de promovare a investiţiilor şi se avizează împreună cu acestea de
inisterul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului şi agenţiile teritoriale de mediu, prin
emiterea acordului de mediu. Studiile preliminare de impact se avizează potrivit
aceloraşi competenţe, prin emiterea acceptului studiului preliminar de impact, care
are caracter de consultaţie tehnică, neconstituind acord legal de mediu. Proiectele
de amenajare a teritoriului, a localităţilor şi de amplasare a obiectivelor potenţial ge
neratoare de impact negativ important asupra mediului sunt aduse la cunoştinţa publi
cului spre informare şi consultare în vederea formulării deciziilor asupra promovării lo
r, înainte de supunerea spre avizare. La construirea şi darea în funcţiune a obiectivelo
r economicosociale indiferent de mărimea investiţiei şi de titular, pentru lucrările de
amenajare a teritoriului şi de sistematizare a localităţilor rurale şi urbane, pentru co
nstrucţii edilitare de orice fel, pentru lucrări de hidroamelioraţii şi de îmbunătăţiri fun
, precum şi pentru stabili-rea şi schimbarea destinaţiei terenurilor din fondul funcia
r, înfiinţarea de plantaţii, explorarea şi exploatarea resurselor naturale, ca de altfel
şi pentru alte activităţi care presupun schimbări ale cadrului natural, este
49
obligatorie obţinerea acordului de mediu şi a autoriza-ţiei de mediu. Acordul de mediu
reprezintă reglementarea tehnico-juridică ce se emite în prima fază, de proiectare a ob
iectivelor de investiţii potrivit prevederilor legale privind protecţia factorilor d
e mediu şi se solicită obligatoriu pentru fiecare obiectiv de investiţii în parte. Proie
ctantul, beneficiarul şi constructorul au obligaţia respectării stricte a acordului de
mediu emis, precum şi a lucrărilor suplimentare, faţă de documentaţia de bază, înscrise în
tea. Acordul de mediu se solicită de proiectantul general al ansamblului investiţiei
, pe baza unei documentaţii tehnice, elaborată unitar, pentru toţi factorii de mediu şi
cu respectarea normativului de conţinut aprobat. Documentaţia tehnică prezentată va conţin
e în mod obligatoriu studiul de impact pentru sursele potenţiale de poluare, în specia
l pentru dispersia poluanţilor în atmosferă, precum şi pentru radioactivitatea factorilo
r de mediu. Documentaţia tehnică însoţită de studiul de impact şi de avizele şi acceptele p
entate se va transmite într-un singur exemplar la agenţia de supraveghere a mediului
pe teritoriul căreia se amplasează obiectivul de investiţii, indiferent de competenţa d
e emitere a acordului de mediu. Acordul de mediu constituie un act de reglementa
re care se emite numai pentru promovarea şi aprobarea investiţiei. Funcţionarea obiect
ivului în cauză este posibilă numai în condiţiile respectării stricte a prevederilor legale
privind protecţia factorilor de mediu şi în condiţiile eliberării autorizaţiei de mediu, de
către organul competent. Autorizaţia de mediu este obligatorie şi se emite pentru toat
e activităţile şi obiectivele expres prevăzute în Ordinul Ministrului Mediului nr.437/1991
, precum şi pentru alte activităţi ce vor apare în viitor, de către agenţiile de supraveghe
e şi protecţie a mediului judeţene şi a Municipiului Bucureşti. Autorizaţia de mediu este a
tul legal, tehnico-juridic care reglementează din punct de vedere al protecţiei medi
ului, funcţiona-rea tuturor obiectivelor şi desfăşurarea tuturor activităţilor. Autorizaţia
mediu îşi pierde valabilitatea în următoarele situaţii: a. modificarea, suspendarea sau r
etragerea actelor de reglementare care au stat la baza emiterii ei; b. modificar
ea condiţiilor de funcţionare a obiectivului sau de desfăşurare a activităţii, neanunţată î
abil organului de protecţie a mediului şi constatată de organul de control delegat de
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului sau agenţia de supraveghere cu prote
cţia mediului. Zonele protejate Sub această denumire se regăsesc ansambluri naturale s
au antropice de elemente cu valoare deosebită pentru vechimea, raritatea,
50
dimensiunea sau localizarea lor şi care capătă valoare de patrimoniu natural sau cultu
ral. Delimitarea zonelor protejate se stabileşte prin documentaţiile de urbanism car
e conţin şi reglementări specifice privind echilibrul între intervenţie şi conservare şi pu
ea în valoare a patrimoniului zonelor respective. În funcţie de importanţa valorii eleme
ntelor de patrimoniu natural sau cultural, zonele protejate de interes naţional su
nt stabilite de către MAPPM prin Comisiile de specialitate ale Academiei Române sau
de către Consiliile judeţene pe baza propunerilor fundamentate ale specialiştilor. Luc
rări publice În aceste categorii sunt incluse lucrări de construcţii, instalaţii, dotări, a
enajări de teren, prospecţiuni şi exploatări geologice destinate folosinţei publice. În cat
goria lucrărilor publice se înscriu: - prospecţiunile şi explorările geologice (delimitate
prin perimetre de prospecţiuni şi explorări); - extracţia şi prelucrarea substanţelor mine
ale utile (delimitate teritorial şi prin perimetre de exploatare), mine, cariere,
spaţii de depozitare, căi de transport; - instalaţiile pentru producerea energiei elec
trice (centrale electrice cu consum de resurse şi surse energetice diverse); - căile
de comunicaţii (toate tipurile şi cu întreaga infrastructură pe care o presupun); - reţel
ele de distribuţie (apă, energie, telecomunicaţii) şi de evacuare (canalizare, colectare
a deşeurilor); - instalaţii pentru protecţia mediului (tratarea apelor uzate, deşeuri et
c); - lucrări de îmbunătăţiri funciare (îndiguiri, regulari-zări, desecări, combaterea eroz
or, irigaţii etc.); - construcţiile / echipamentele de învăţământ, culturale, sanitare, de
reere, pentru servicii publice, protecţia civilă şi socială care constituie categoria ec
hipamentelor colective; - protejarea şi valorificarea patrimoniului natural şi cultu
ral; - apărarea şi siguranţa naţională (obiective militare, adăposturi civile, uzine, clădi
instalaţii cu destinaţii speciale, depozite de alimente etc.).
51
CAPITOLUL 4 POLITICI PRIVIND AŞEZĂRILE ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI 4.1. AMENAJAREA TERI
TORIULUI ŞI POLITICA REGIONALĂ Amenajarea teritoriului include noţiunea de politică regi
onală deoarece înglobează toate politicile care tratează organizarea spaţială (infrastructu
a, transporturile, urbanismul etc.). Practic, obiectivele planificării teritoriale
(land planning) se referă la ordonarea teritoriului, valorificarea raţională a spaţiulu
i, utilizarea optimă a resurselor naurale, realizarea unei creşteri economice armoni
oase şi îmbunătăţirea calităţii vieţii. În ultimă instanţă, nu poate fi vorba de un proiect
re teritorială atât timp cât nu există un sistem instituţional cu obiective concrete, nu e
xistă un sistem de opţiuni majore la nivel teritorial şi un suport financiar suficient
pentru realizarea obiectivelor propuse. În cadrul procesului de planificare, spaţiu
l constituie un element în care se întrepătrund diferite politici sectoriale şi un obiec
t al acţiunii diverselor nivele ale administraţiei. Organizarea teritoriului prezintă
două expresii formale: una ştiinţifică şi una conceptuală, care conţin două discipline dife
analiza spaţială (aspectul teoretico-pozitiv al organizării teritoriului) şi planificar
ea teritorială (aspectul teoretico-normativ al ordonării teritoriului). Această a doua
perspectivă este mult mai instrumentală şi constituie un proces tehnico-administrativ
dirijat, în vederea atingerii anumitor obiective. Realizarea diagnozei teritoriul
ui marchează iniţierea fazei de planificare teritorială, care se referă la formularea şi r
eformularea obiectivelor, ţinându-se cont de: - compatibilitatea obiectivelor fundam
entale; - viabilitatea economică şi fizică a planului; - definirea diferitelor scenari
i teritoriale;
52
- efectele prevăzute în funcţie de diferite acţiuni. Dar, explicarea procesului de plani
ficare teritorială nu se poate realiza fără o aprofundare a formulării obiectivelor, în fu
ncţie de tipul dominant de politică. În acest context, ordonarea teritoriului răspunde u
nei serii de principii globale care au o dublă finalitate: de optimizare a resurse
lor existente în spaţiu pe baza unei organizări logice şi coerente, şi de maximizare a bună
tării populaţiei din acel teritoriu, prin corectarea proceselor care tind să agraveze
disparităţile dintre regiuni. Literatura de specialitate consacră în continuare pagini înt
regi sintetizării şi analizei nuanţate a obiectivelor amenajării teritoriului, care în fap
t, pot fi concretizate astfel: a. dezvoltarea echilibrată a regiunilor; b. îmbunătăţirea c
alităţii vieţii; c. gestiunea responsabilă a resurselor naturale şi pro-tecţia mediului înc
urător; d. utilizarea raţională a teritoriului. Specificarea şi cuantificarea obiectivel
or reprezintă o problemă din cel puţin trei motive:27 ordonării teritoriului
- delimitarea adecvată a problematicii ariilor; - alegerea unui grup de instrument
e apropiate, în funcţie de priorităţile de acţiune; - evaluarea măsurilor adoptate şi a con
inţelor. Pe de altă parte, analiza instrumentelor utilizate de politica de ordonare
a teritoriului implică o recunoaştere imediată a multitudinii de probleme regionale, p
recum şi a diferitelor experienţe reale prac-ticate în diferite teritorii. Ca urmare,
posibilităţile de clasificare a instrumentelor de optimizare a teritoriului sunt şi el
e numeroase. Acestea pot ţine seama de: - subvenţionarea firmelor; - politica sector
ului public; - controlul direct; - mobilitatea medie a factorilor de producţie; -
politicile spaţiale impicite (monetară, fiscală, agrară, sectorială); - investiţiile în fav
ea regiunilor mai puţin dezvoltate; - modificări la nivelul infrastructurii; - utili
zarea proprietăţii firmelor şi controlul statului; - controlul aplicat regiunilor ca n
uclee congestionate.
27
Armstrong H., Taylor J. - "Regional Economics and Policy", Phillip Publishers, O
xford, 1985, p.180-181.
53
Noi reformulări ale politicii de amenajare a teritoriului Amenajarea teritoriului,
din perspectivă normativă, traversează în prezent o perioadă de criză care afectează exper
şi modul acesteia de justificare. Cauza acestei situaţii o constituie procesul de r
eevaluare a politicii regionale tradiţionale. În realitate, etapa creşterii economice
generale, din ultima decadă, a dus la constituirea unui tip de politică regională inst
rumentată de administraţia centrală şi a avut ca obiectiv general atenuarea diferenţelor r
egionale legate de nivelul rentei şi al factorului muncă. Această politică, bazată pe prom
ovarea mobilităţii bunurilor şi a factorilor de producţie, completată de analiza transport
urilor şi a căilor de comunicaţie, a transferurilor publice sau a modificării infrastruc
turii, are drept scop asigurarea dezvoltării economice. Pe de altă parte, criza econ
omică actuală alterează substanţial priorităţile politicii economice, concentrând eforturil
vederea ajustării şi stabilizării dezechilibrelor macroeconomice fundamentale, reorien
tării resurselor şi realizării echilibrului teritorial. Din aceste cauze rezultă: a. dis
parităţile regionale: conduc către o nouă imagine a spaţiului, chiar în condiţiile în care
măr mare de regiuni reuşesc să realizeze creşterea economică; b. formele de organizare a s
istemului productiv (vezi tehnopolii); c. modificările care apar în structura cereri
i şi, implicit, a consumului; d. dezvoltarea sistemelor de transport şi de comunicaţii
legate de noile activităţi industriale. Toate aceste patru elemente esenţiale stau la
baza orientării strategiilor de dezvoltare teritorială (vezi tabelul 4.1)28. Tabelu
l 4.1 Modificarea politicilor regionale Semnificaţii Problema regională Strategia pr
incipală
28
Strategii tradiţionale Dezvoltaresubdezvoltare Creşterea regională
Strategii moderne Diversitate (distincţia între structurile regionale) Inovaţia region
ală
Störh W. - "Regional Policy at the Crossroads: an overview", Jesica Kingley Publis
hers, London, 1989, p.192.
54
Forme de organizare
Centralizată (statul) Capitalinfrastructură Creşterea cantitativă Activităţi lucrative Proi
cte Întreprinderi Probleme regionale din punct de vedere geografic Conjugarea poli
ticilor de dezvoltare planificată
Descentalizată (comunitatea regională sau locală) Informaţii tehnologice Flexibilitate c
antitativă Servicii şi relaţii intersectoriale Programe Întreprinderi mici şi mijlocii
Orientările primordiale
Dinamica
Probleme regionale în continuă mişcare Mobilizarea resurselor locale spontane
Practic, definirea obiectivelor politicii de amenajare teritorială în contextul mai
larg al politicii regionale este supusă unui proces continuu de reformulare în conco
rdanţă cu schimbările rapide, de ordin politic şi economic care au afectat economia cont
emporană. 4.2. MODALITĂŢI DE INTERVENŢIE REGIONALĂ ÎN MARILE ARII URBANE Regiunile intervin
sub triplu aspect în guvernarea oraşelor: în organizarea teritoriului, în cooperarea între
colectivităţile locale şi în gestiunea propriu-zisă a ariei urbane. Regiunea îşi organizea
ritoriul Organizându-şi teritoriul, regiunea atinge direct marile oraşe punând problema
statutului lor în raport cu zonele rurale şi oraşele mai mici. Specificitatea marilor
oraşe, a regiunilor urbane, trebuie să se reflecte în planificarea lor şi în instituţiile l
r. Majoritatea regiunilor stabilesc planuri regionale generale sau sectoriale. A
ceste planuri acordă un statut aparte spaţiilor urbane, mai ales marilor oraşe. Făcând ace
asta, regiunile individualizează ariile urbane în planul teritorial; ele le individu
alizează de asemenea în planul politic şi instituţional acordându-le competenţe sau respons
bilităţi diferite de celelalte teritorii29.
29
Astfel, planul de transport al regiunii Lombardia decupează teritoriul lombard în ma
i multe bazine de transport din care unul corespunde ariei metropolitane Milano;
acest bazin de transport milanez reprezintă el însuşi o
55
Regiunea favorizează cooperarea între colectivităţi locale În acest registru, instituţia re
ională joacă un triplu rol: iniţiatoare a colaborării, mediatoare între actorii locali şi g
rantă a acţiunilor şi proceselor angajate. Prin competenţele sale şi mijloacele sale finan
ciare, regiunea poate, dacă doreşte, să favorizeze cooperarea între colectivităţile publice
dar şi între actorii privaţi30. În calitatea sa de mediatoare, regiunea vizează reducerea
sau evitarea conflictelor de interes, cu condiţia să fie puţin implicată (în mod direct) în
afacerile locale, astfel încât să conserve o legitimitate fondată pe un interes teritori
al superior şi acceptat ca atare de către celelalte nivele ale colectivităţilor locale. În
fine, regiunea joacă rol de garant al acţiunilor de cooperare angajate de colectivi
tăţile locale. Regiunea se implică direct în gestiunea ariilor urbane Această implicare in
tervine la mai multe nivele: regiunea furnizează ea însăşi un anumit număr de servicii, ea
finanţează, ea administrează. Ca administrator, ea acordă autorizaţii şi licenţe; ca furni
de finanţe, ea participă la realizarea infrastructurilor şi echipamentelor şi acordă subv
enţii. Exemplul transporturilor ne va permite să ilustrăm rolul de gestionar al regiun
ii. În Germania, totalitatea marilor aglomeraţii sunt administrate de comunităţi de tran
sport. Aceste comunităţi, Verkehrsverbund, sunt asociaţii ce grupează colectivităţi publice
întreprinderi. Landul este în general parte integrantă a acestor asociaţii. Mai întâi pent
u că el posedă întreprinderi de transport, apoi pentru că el eliberează autorizaţia de traf
c, apoi pentru că participă la finanţarea infrastructurii de transport şi a reţelei de com
unicaţii. Acest sistem se regăseşte în numeroase ţări europene şi în America de Nord [...]
e şi Pucher, 1996). În Italia, anumite regiuni (Lombardia, Piemont) au propriile lor
întreprinderi de transport. Astfel, Lombardia deserveşte o parte importantă a ariei m
ilaneze graţiei companiei sale, Ferovia Nord Milano; ca autoritate organizatoare în
afara marilor municipalităţi, ea eliberează autorităţi de trafic, fixează tarife şi plăteşt
itele de exploatare a întreprinderilor non-municipale; de altfel ea contribuie la
finanţarea
categorie în sine, categoria transportului metropolitan (în raport cu transportul re
gional sau urban) care se organizează pe baze politico-instituţionale diferite de ce
lelalte bazine de transport. 30 În S.U.A în anii '60 şi '70, în paralel cu statul federa
l, statele federate cele mai intervenţioniste au căutat să favorizeze punerea în funcţiune
a structurilor metro-politane de planificare (metropolitan planning organizatio
ns) şi de gestiune a anumitor servicii, ca transport public sau asanarea. Anumite
state (Oregon, Washington) au mers chiar mai departe, facând presiuni asupra colec
tivităţilor locale pentru a-şi dezvolta cooperarea în celelalte sectoare. Astfel, distri
ctul Portland (Oregon) sau Seattle (Washington) au obţinut progresiv competenţe noi în
cât astăzi ele reprezintă districtele speciale plurifuncţionale cele mai importante din
SUA (Lefèvre, 1992)
56
infrastructurii, a transportului public şi a reţelei de comunicaţii inclusiv în aglomeraţi
a urbană. În multe privinţe ea face politica de transport a metropolei milaneze. Regiu
nile europene în căutarea consolidării Dacă am arătat până acum câteva exemple de regiuni a
în guvernarea urbană, şi am subliniat că motivele invocate pentru intervenţia lor în terit
riile urbane lasă să se prevadă o creştere a rolului lor, rămân totuşi câteva obstacole. As
un anumit număr dintre ele se dovedesc puţin dispuse către favorizarea structurilor d
e putere la nivelul regiunilor urbane propriu-zise. Aceasta se poate explica pri
n teama de a vedea constituindu-se în aceste spaţii instituţii puternice putând să joace r
olul contra puterii faţă de însăşi regiunea-gazdă. În acest sens, aceste regiuni nu acţione
erit de statele centrale (Franţa de ex.), care au preferat să stabilească pe ariile me
tropolitane structuri slabe, sau chiar le-au desfiinţat (ex.Marea Britanie). Două el
emente ne pot ajuta să înţelegem această atitudine. Un element politic mai întâi: regiunile
sunt instituţii recente în marea majoritate a ţărilor şi, din această cauză, sunt încă în c
solidării puterii lor. (Dificultăţile delegaţiilor de competenţe a regiunilor italiene faţă
celelalte nivele ale colectivităţilor teritoriale sunt ilustrate pentru pertinenţa ac
estui argument). Urmează apoi elementul geopolitic. Această situaţie pare mai reală în reg
iunile puternic dominate de o metropolă (Barcelona, Milano etc) decât în regiunile und
e urbanizarea este mai difuză sau mai echilibrată (Emilie-Romagne, Ontario)31. În Români
a abordarea regională este practic la începuturile sale. Coexistă diferenţele de înţelegere
asupra acestei structuri-unele păreri asimilează formele regionale structurilor judeţe
ne, pe când cele mai avangardiste au cristalizat deja o nouă împărţire real regională a ter
toriului României32. În interiorul acestora oraşele mari joacă nu numai rolul unor nodur
i de convergenţă într-o reţea ierarhizată, ci repere de organiza-re şi structurare funcţion
spaţiului. Carta Verde include propunerile Grupului de Lucru Inter-ministerial, d
estinate implementării politicii de dezvoltare regională de către Guvernul României. Car
ta a discutat pe larg conceptul de dezvoltare regională fără ca să fie definite regiunil
e ca bază a politicii regionale. Unităţile de bază pentru politica regională sunt regiunil
e de dezvoltare şi ariile prioritare,
Ch.Lefèvre, Les modalites d'intervention regionale dans les grandes aires urbaines
, în Des Villes Architectes, Editions de l'Aube, 1997, p.143-150 32 Vezi CARTA VER
DE - Politica de dezvoltare regională în România, 1997, elaborată de Guvernul României şi C
misia Europeană, în cadrul programului PHARE
31
57
considerate ca elemente componente ale unui proces pe termen lung de specificare
şi testare. Subdivizarea unei ţări în regiuni se realizează, în mod normal, pentru scopuri
administrative sau de dezvoltare. Structurarea administrativă a unei ţări pe unul sau
mai multe niveluri este înfăpuită pentru a realiza o guvernare mai democratică şi, eventua
l, mai eficientă în legătură cu acele aspecte ale vieţii naţionale care pot fi descentraliz
te în mod substanţial. Împărţirea administrativă este, invariabil, un proces legal, care dă
teri şi responsabilităţi juridice subunităţilor administrative ale ţării. O arie prioritară
o grupare de oraşe, comune sau judeţe, continue sub aspect teritorial, caracterizat
e prin profiluri asemănătoare de probleme, rezolvabile prin politici regionale. Dive
rsitatea probleme-lor regionale impune o diversitate corespunzătoare a unităţilor de p
olitică regională (UPR). Din perspectiva dezvoltării, implicit a amenajării teritoriului
şi urbanismului ar fi mai eficient dacă ţara ar fi structurată într-un număr mai mic de re
iuni de dezvoltare, formate prin regruparea judeţelor. Aceasta ar conduce la scădere
a numărului de unităţi teritoriale de referinţă de la 42 (numărul de judeţe) la 8, ceea ce
simplifica procesul de implementare a unor politici de dezvoltare regională. 4.3.
INVENTARUL SISTEMELOR DE ADMINISTRARE TERENURILOR A
La Reuniunea Experţilor din Sistemele de Înregistrare a Terenului şi Cadastru ale UN/C
EE (Naţiunile Unite/Comisia Economică pentru Europa) găzduită la Geneva în februarie 1996
a fost agreată ideea unui inventar al sistemelor de administrare a terenurilor din
ţările Regiunii CEE. Sarcina grea a unui asemenea proiect îndrăzneţ a fost preluată de Mar
a Britanie. Prima ediţie a acestui inventar a fost publicată în februarie 1998, fără a reuş
însă să includă toate ţările Europei. A doua ediţie apărută în aprilie 1998, a fost produs
la HM Land Registry-London cu sprijinul şi interesul UN/ECE/MOLA (Reuniunea Oficia
lilor în Administrarea Terenurilor). Termenul de Administrarea Terenurilor (Land A
dministration) este definit în Ghidul Administrării Terenurilor al CEE ca: "procesul
de adunare şi diseminare a informaţiilor despre proprietate, valoare şi folosinţa (util
izarea) terenurilor şi resursele asociate acestora". Aceasta include cadastrul ter
enului, înregistrarea terenurilor, consoli-darea terenului, evaluarea şi sistemele d
e informare asupra terenu-rilor pentru o dezvoltare durabilă. Un asemenea proces i
nclude determinarea drepturilor şi ale altor atribute ale pământului, măsurarea şi descrie
rea acestora, documentaţia lor detaliată şi pregătirea informaţiilor relevante în sprijinul
pieţei terenurilor.
58
Inventarul intenţionează să constituie o lucrare autorizată a referirilor la caracterist
icile existente în sistemul de administrare al terenului (SAT) din fiecare ţară CEE (E
CE). SAT de pe tot cuprinsul ECE este variat şi divers în natura sa. Alcătuind un ches
tionar şi având în vedere definiţia anterioară a Administrării Terenurilor, s-au identifica
căile prin care se organizează şi conduc patru elemente principale: a. Registrul firm
elor legale şi proprietare; b. Informaţia asupra măsurătorilor topografice şi cadastrale;
c. Evaluarea terenurilor; d. Utilizarea terenurilor. În februarie 1997 prima ediţie
a Sistemului de Inventariere a Administrării Terenurilor în regiunea UN/ECE era publ
icată şi avea o largă circulaţie. Aceasta a fost primită ca o sursă de informare despre poz
a în cadrul organizaţiilor de administrare a terenurilor vizavi de ţările ECE. Publicaţia
reflectă una din scopurile generale ale MOLA (Reuniunea Oficialilor asupra Adminis
trării Terenurilor), care lucrea-ză sub auspiciile Comitetului pentru Aşezări Umane ale
UN/ECE, şi anume a produce împreună sistemele de administrare a terenurilor în Europa pe
ntru beneficiul tuturor celor angajaţi în stabilirea şi dezvoltarea unor sisteme simil
are. Inventarul, acum prezentând 40 ţări, a fost finanţat şi publicat de HM Land Registry î
Londra în interesul şi cu suportul ECE/MOLA. Scopul inventarului este de a furniza
o sursă autorizată de referinţă şi informare despre înregistrarea terenurilor, cadastru şi
ografie şi cartografie, evaluarea terenurilor şi utilizarea lor în regiunea ECE. Sumar
ul răspunsurilor la chestionarul elaborat este împărţit în cinci secţiuni: Secţiunea A cupr
e: numele şi adresa, telefonul şi fax-ul tuturor organizaţiilor responsabile cu: înregis
trarea titlurilor şi terenurilor măsurătorile topografice şi cadastrale şi cartografice ev
aluarea terenului folosinţa terenului
din ţările analizate. Responsabilitatea pentru administrarea terenurilor este uneori
sub un ministru guvernamental sau departament dar este adesea scindat între difer
ite organizaţii. În majoritatea cazurilor responsabili-tatea revine fie Ministerului
de Justiţie, Finanţe, Agricultură, fie Departamentului Terenurilor.
59
Completarea acestor chestionare a solicitat o mare problemă de coordonare în cadrul ţări
lor. Aceasta a II-a ediţie a inventarului conţine informaţii din 40 ţări membre ECE. Alban
ia Austria Azerbaidjan Belarus Bosnia si Herzegovina Bulgaria Canada(5 prov.) Cr
oaţia Cipru Finlanda Republica CehăDanemarca Franţa Germania Grecia Ungaria Islanda Ir
landa Italia Letonia Liechtenstein Lituania Luxembourg Macedonia Malta Olanda No
rvegia Polonia Portugalia Moldova România Federaţia Rusă San Marino Slovacia Slovenia
Spania Suedia Elveţia Turcia Marea Britanie Informaţiile venite, de asemenea, din Ar
menia, Georgia, Kirgistan, Turkmenistan, Belgia, Israel, Monaco, Ukraina, Estoni
a, Kazahstan, Tadjikistan şi Uzbekistan vor fi utile pentru o viitoare ediţie a inve
ntarului. Secţiunea B Înregistrarea proprietăţilor şi terenurilor Sistemul înregistrării te
urilor operează pe tot cuprinsul lumii ca bază legală de înregistrare, a proprietăţii şi a
or drepturi legale asupra pământului. Asemenea sisteme furnizează mecanismul pentru tr
ansferul confidenţial al proprietăţii, operarea unei piaţe sigure a ipotecii şi protecţia p
ntru cetăţean. Operaţiunea efectivă a sistemului de înregistrare a terenurilor şi proprietă
ste fundamentală pentru succesul economic de piaţă, furnizând confidenţa pe proprietatea p
articulară şi transferul proprietăţii şi, ca şi consecinţă, generând stabilitate socială. R
la chestionare indică modul în care elementele componente ale sistemului variază în dif
erite ţări. Unele, dar nu toate sistemele sunt bazate pe hărţi, unele sunt sprijinite de
stat prin garantarea titlului, altele indică existenţa şi prioritatea documentelor tr
ansferului şi ipotecii. Concluziile Inventarului arată că:
60
• toate ţările care au răspuns chestionarului operează cu un sistem de înregistrare a propr
etăţilor şi terenurilor; • toate ţările înregistrează drepturile legale asupra pământului î
e lor; • 85% înregistrează ipotecile sau creditele sigure privitoare la pământ; • 45% menţi
ază în registru ultimul preţ al proprietăţii; • 57% din registrele funciare sunt integral d
schise inspecţiei publice; • 40% sunt deschise tuturor dar cu restricţii; • 2% sunt desc
hise pentru anumite părţi dar cu acces restricţionat; • 69% din totalul registrelor sunt
integral sau parţial computerizate; • 56% din sisteme sunt administrate la nivel naţi
onal sau central - 44% la nivel regional; • 30% din sisteme sunt integral finanţate
de către utilizator, 25% sunt finanţate din fonduri guvernamentale şi 45% din combinaţia
surselor anterioare; • 85% din sistemele de înregistrare a terenurilor sunt sprijin
ite printr-o formă de garantare de către stat; • 75% din sisteme operează în scopul asigură
ii aplicaţiilor practi-ce. Secţiunea C Măsurarea topografică naţională a trăsăturilor fizic
terenului şi înregistrarea ariei parcelelor delimitate Unele sisteme de administrar
e a terenurilor utilizează harta topografică, indicând trăsăturile fizice ale terenului pe
ntru înregistra-rea graniţelor acestuia şi a formei de proprietate. Altele utilizează hărţi
e cadastrale care pot să înregistreze în mod special trăsăturile fizice ale terenului menţi
nând cu exactitate graniţele între proprietari prin referinţă la coordonate oferite de geo
dezi. Sistemul naţional de cartografie şi standarde topografice este baza pentru un
sistem efectiv de administrare a terenurilor. Conform inventarului: • 95% din ţările c
hestionate menţin o reţea geodezică completă ca suport pentru sistemul de administrare a
terenurilor; • 75% din ţări utilizează hărţi cadastrale ca suport pentru SAT; • 25% din ţă
sesc hărţi topografice ca suport pentru SAT; • In 80% din ţări SAT impune un tip de hartă;
n 75% din ţări terenurile au fost înregistrate pe hărţi în proporţie de 100%; • 23% din ţăr
istem complet de hărţi digitale; • 71% din ţări folosesc fotogrammetria ca suport pentru c
adastrul naţional din care 21% utilizează GPS;
61
• 28% din ţări folosesc companii exclusiv private de surveying, 15% folosesc sectorul
public şi 57% o combinaţie între serviciile publice şi private ale surveyorilor; • în 27% d
n ţări costul elaborării hărţilor la nivel naţional este integral finanţat de guvern. Secţi
D Evaluarea terenurilor Principalul scop al dezvoltării sistemelor de evaluare a t
erenului este de a permite guvernelor naţionale să stabilească o bază eficientă şi echitabi
pentru a aduna taxele de la toţi cei care deţin sau ocupă terenuri şi proprietăţi. Asemenea
sisteme sunt, în general, operate de către autorităţile publice naţionale, regionale şi loc
le. Răspunsurile la chestionar indică faptul că evaluarea terenurilor este bine stabil
ită în acele ţări unde proprietatea privată este un fapt obişnuit. În acele ţări în care ab
ezvoltarea unei economii de piaţă şi proprietatea privată asupra pământului, sistemele de e
aluare se dezvoltă în paralel. • 95% din ţările care au răspuns la chestionar operează cu s
eme de evaluare a terenurilor; • evaluarea este folosită pentru: - aprecierea taxelo
r pe teren; - achiziţionare obligatorie de terenuri; - planificare; - evaluarea co
mpensaţiilor. • 81% din ţări reevaluează periodic proprietatea • evaluarea se bazează pe: -
lorile actuale de vânzare; - rente; - capitalizarea venitului; - inspectarea teren
ului. • înregistrarea evaluării include informaţii despre următoarele atribute: - vârstă/ve
me; - construcţie; - tip de proprietate; - perimetru; - condiţii de reparaţii; - supra
faţa terenului; - rentă; - locaţie; - servicii.
62
• în 70% din ţări evaluările sunt făcute numai de către evaluatori guvernamentali, restul ţ
practicând evaluări elaborate inclusiv de către evaluatorii privaţi sau în colabora-re cu
guvernul • datele de evaluare sunt integral deschise publicului în 32% din ţări, şi parţial
deschise în alte 32% din ţările chestionate. Secţiunea E Înregistrarea şi determinarea util
zării terenului şi clasificarea atributelor Una din cele mai importante trăsături ale ad
ministrării efective a pământului este menţinerea informatiilor despre utilizarea terenu
-rilor, caracteristicile şi atributele pământului. Proporţiile în care sistemele se dezvol
tă şi acţionează în Europa variază. Această secţiune a inventarului indică variatele situaţ
din ţări utilizarea terenurilor este înregistrată şi clasificată • înregistrările privitoar
ilizarea terenurilor sunt menţinu-te de către Guvern în 69% din ţări, de către autorităţile
le or regionale în 22% din ţări şi de către Institutele de Cercetare în 9% din ţări • infor
unt adunate: - integral din sistemul de hărţi; - prin intermediul inspecţiei şi cadastru
lui; - prin cadastru fotografic; - integral prin alte sisteme administrative. • se
utilizează următoarea clasificare a utilizării terenurilor: - rezidenţială; - comercială;
industrială; - agricolă (arabil, pădure); - utilizarea publică; - teren nefolosit; - ia
zuri, heleşteie (pentru creşterea peştilor); - apă; - căi de comunicaţii; - altele. • în 74
tre ţările chestionate menţinerea sistemului de informaţii asupra utilizării terenurilor e
ste finanţat integral de către Guvern.
4.4. AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI DEZVOLTAREA
DURABILĂ
63
Conceptul de durabilitate cu referire la resurse şi mediu este utilizat frecvent d
e către o varietate de persoane şi organizaţii. Termenul se regăseşte în formulări de polit
uvernamentală, publicaţii ale agenţiilor internaţionale de asistenţă, literatura de special
tate şi mass-media. El a devenit parte integrantă a vocabularului dezvoltării, în parte şi
datorită Comisiei mondiale pentru mediu şi dezvoltare, Comisiei Brundtland, care a
folosit conceptul de dez-voltare durabilă ca termen organizatoric cheie. Termenul
de durabilitate este folosit invariabil pentru a descrie un scop care, cel puţin a
parent, este fără îndoială dezirabil. Cuvântul a dura (sustain, engl.) vine din latină (sus
enere) unde înseamnă a susţine sau a menţine sus. În contextul resurselor şi mediului încon
or, prin urmare, a dura ar însemna literal a menţine sau a prelungi folosirea produc
tivă a resurselor şi integrita-tea fondului de resurse. Prin expansiune conceptul se
aplică unui sistem mai larg de resurse. Ca rezultat al interacţiunilor din cadrul s
istemului, ceea ce s-ar putea considera management durabil al unei resurse unice
(ex. pământ) se poate dovedi nedurabil în contextul sistemului în ansamblu. Conceptul d
e dezvoltare durabilă nu implică limite - nu limite absolute - ci limitări impuse de căt
re starea actuală a tehnologiei şi organizării sociale asupra resurselor de mediu. În lu
mina acestor probleme şi a altora, se pare că, deşi conceptul de durabilitate cât şi exten
sia lui, dezvoltarea durabilă, sunt acceptate superficial în plan noţional, nu s-a aju
ns încă la un consens în privinţa semnificaţiei şi implicaţiilor acestora. De exemplu, dacă
definit îngust, la nivel fizic, el produce rezultate politice clare dar limitate.
Întrun nivel mai larg al dezvoltării durabilitatea se defineşte prin premisele analis
tului, mai ales sub forma echităţii inter şi intra generaţii. Gândirea mai largă generată d
iscuţiile despre durabilitate a produs şi unele rezultate pozitive, printre care: -
o mai bună conştientizare a necesităţii de a avea în vedere impactul pe termen mediu şi lun
în exploatare a deciziilor de management al resurselor şi implicit, de a folosi o r
ată de compensare socială mai mică; - mai multă atenţie pentru problemele inter- generaţii
impactele transnaţionale; - o şansă mai mare ca modalităţile de dezvoltare sau proiectele
cu adevărat nocive să poată fi evitate. Peisajul şi natura sunt o preocupare recentă a ame
najării teritoriului. Natura are astăzi drepturile sale recunoscute prin legi consac
rate sau cu rezonanţă indirectă asupra obiectivului. Impactul proiectelor de amenajare
a teritoriului asupra mediului se manifestă cu precădere asupra echilibrului biotopu
rilor şi asupra esteticii peisajului.
64
Corelaţia care se face între amenajarea teritoriului şi protecţia mediului în scopul reali
zării unei amenjări teritoriale durabile are la bază tocmai interrelaţiile sistemice ale
diverselor componente - antropice şi naturale - pe care acţiunea de amenajare le vi
zează. 4.5. POLITICA PRIVIND LOCUINŢELE AŞEZĂRILE AMENAJAREA TERITORIULUI 4.5.1. CADRUL
GENERAL AL POLITICII PRIVIND ŞI LOCUINŢELE
Deşi fiecare ţară are propriile sale raţiuni pentru urmărirea activă a unei anumite politic
a locuinţelor, există o justificare universală evidentă pentru implicarea guvernului în s
ectorul locuinţelor. În primul rând este vorba de importanţa satisfacerii nevoii de locu
ire în ansamblul general al nevoilor individului. Esenţial în noţiunea de bunăstare a indi
vidului - ca expresie a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului - este importa
nţa locuin-ţei pentru societate în general; consumul de locuinţe în general este considera
t aducător de mult mai multe beneficii decât consumul multor alte produse. Locuinţele
joacă un rol semnificativ în dezvoltarea oricărei societăţi, condiţionând de fapt progresul
cial, economic şi cultural. Experienţa ţărilor industrializate arată că este nevoie de o an
mită politică a locuinţelor şi o anumită intervenţie pe piaţă pentru a obţine un nivel sati
stocului de locuinţe. După al II-lea Război Mondial a fost o acută lipsă de locuinţe în Eu
a, de aceea era esenţial să se producă relansarea construcţiei de locuinţe. A fost introdu
s controlul chiriilor menit să frâneze creşte-rea acestora datorată lipsei de locuinţe. Pe
durata perioadei cantitative, politica locuinţelor a fost marcată de un înalt output.
În fapt, numărul apartamentelor con-struite în ţările Europei a atins un vârf în anii '70.
eastă tendinţă se estompează în momentul în care reparaţiile şi întreţinerea locuinţelor ex
prioritate şi volum în ansamblul lucrărilor de construcţii. Această a doua perioadă, calita
ivă a politicii postbelice privind locuinţele, reflectate şi în structura, design-ul, fu
ncţionalitatea şi durabilitatea construcţiilor ridicate în această perioadă este simultană
meroase ţări cu o a treia fază - centrată pe aspectele distribuţiei locuinţelor. Vorbind la
modul general, problema locuinţe-lor astăzi tinde să afecteze segmentul populaţiei tiner
e, care cheltuie o parte însemnată din veniturile lor pe locuinţă în comparaţie cu populaţi
ai vârstnică, precum şi grupurile cu venit scăzut. Chiar dacă standardul mediu al locuinţel
r este unul foarte înalt, există încă multe probleme la nivelul grupurilor mai sus amint
ite.
65
Împărţirea responsabilităţilor în sectorul locuinţelor Fiecare ţară are propria sa istorie,
le sale în materie de locuinţe şi scopuri policice, care conduc la o varietate de soluţi
i. În problemele specifice sectorului locuinţe se pot distinge oricum similarităţi evide
nte în distribuţia sarcinilor între sectoarele public şi privat. În completare, cele mai m
ulte ţări au şi un al treilea sector constituit din diferite organizaţii non-profit care
adesea joacă un important rol în sectorul locuinţelor sociale. Rolul statului În numero
ase ţări rolul şi responsabilităţile diferitelor nivele ale statului (guvern central, guve
rne regionale, autorităţi locale) sunt explicit formulate în Constituţie sau în alte instr
umente legale derivate din principiile generale constituţionale. În general, prima s
arcină a puterii centrale este să formuleze o politică a locuinţelor, cu obiective clare
şi să furnizeze instrumentele necesare pentru implementarea ei. Statul controlează in
strumentele legislative şi este responsabil pentru o legislaţie potrivită în toate domen
iile relevante, incluzând planificarea, finanţarea, construcţia, chiriile şi managemen-t
ul locuinţelor. În particular, statul poate să participe la finanţarea sau construirea a
partamentelor, fie direct, prin împrumuturi sau subsidii ori prin garanţii de stat.
Are, de asemenea, puterea să creeze stimulente pentru dezvoltarea unor instituţii gu
vernamentale sau non-guvernamentale pentru scopuri corelate. Susţinerea şi promova-r
ea cercetării şi diseminării informaţiilor sunt alte sarcini, mai ales de când acestea sun
t folosite în scopuri lucrative şi pentru schimbarea părerilor tradiţionale despre probl
ema locuirii. Responsabilităţile statului şi ale altor autorităţi publice în stabilirea sta
dardelor şi normelor de construire trebuie, de asemenea văzute în relaţie cu tendinţa cres
cândă de standardizare care se conturează la nivel internaţional. Tendinţa generală în Euro
vestică este de a armoniza normele în scopul promovării schimbului între ţări. Responsabili
atea statului include, de asemenea, investigarea proprietăţii terenurilor şi înregistrar
ea proprietarilor. Mai mult, statul este responsabil pentru reglarea legislativă a
relaţiilor dintre proprietarii pământului şi chiriaşi. Când se vorbeşte de rolul statului,
tdeauna trebuie însă luate în considerare diferenţele naţionale în organizarea activităţilo
tului. Rolul autorităţilor locale În principal există două forme de prezenţă a autorităţilo
e: guvernarea locală şi administraţia comunală. Guvernarea locală este o
66
extensie a puterii centrale a statului, pe când administraţia şi conducerea comunală îşi da
orează puterea şi legitimitatea acţiunii electoratului local. Rolul şi puterea autorităţilo
locale variază de la o ţară la alta. În unele ţări acestea au un rol minor, pe când în alt
acestea joacă un rol major în viaţa politică şi chiar au propriile surse de venituri, incl
uzând puterea de a impune taxe diverse locuitorilor. Indiferent de tipul de autori
tate locală, sarcinile lor sunt adesea similare. O primă sarcină este cea a planificării
fizice şi a investirii în infrastructură (reţele de canalizare, electricitate, drumuri
etc.). Uneori, autorităţile locale sunt active şi în promovarea locuinţelor, dacă politica
entrală guvernamentală oferă împrumuturi sau subsidii pentru achiziţionarea de terenuri sa
u dă autorităţilor locale puteri crescute. Responsabilitatea pentru planificarea fizică şi
crearea infrastructurii nu înseamnă că autorităţile sunt angajate în activităţi de constru
um ar fi construirea întreprinderilor), însă, presupune implicarea lor în rezolvarea cer
inţelor impuse de diverse construcţii, fie ele locuinţe, clădiri cu destinaţii speciale sa
u întreprinderi (sistemele de alimentare cu apă, canalizare, gaz etc.). În multe ţări auto
rităţile locale sunt responsabile pentru stocul de locuinţe publice (sociale), promova
rea, finanţarea şi managemen-tul lor. În toate cazurile, succesul implicării autorităţilor
ocale presupune: - o anumită mărime, minimă, a localităţilor şi astfel o mărime rezonabilă
inistraţiei; - resurse financiare adecvate; - condiţii şi instrumente legale potrivite
, în special cu privire la rente; - personal calificat. Rolul altor factori, inclu
siv sectorul terţiar Alături de stat şi autorităţile locale, mulţi alţii sunt implicaţi în
uinţelor, şi rolul lor nu poate fi definit doar în relaţie cu sectorul public. Aceştia au
obiective şi strategii proprii, din această cauză ei neputând fi plasaţi net în sistemul de
părţire a responsabilităţilor, nu lise poate repartiza o parte definită a acţiunilor, dar d
viziunea responsabilităţilor trebuie făcută în raport de obiective-le şi posibilităţile lor
st segment de activi include întreprinderile bancare, instituţiile financiare, întrepr
inderile de construcţii şi de management al proprietăţii, brokeri şi proprietari funciari.
Sunt incluse, de asemenea, organizaţiile non-profit cum sunt asociaţiile chiriaşilor,
ale proprietarilor şi chiar unele asociaţii comerciale. Termenul comun pentru acest
ea este sectorul terţiar.
67
4.5.2. ASPECTE ALE POLITICII PRIVIND LOCUINŢELE Politica privind locuinţele presupun
e abordarea mai multor aspecte pe care le vom încadra în următoarele secţiuni: • • • • • •
a construcţiei de locuinţe finanţarea locuinţelor; credite, subsidii şi taxe alocarea locu
inţelor renta imobiliară managementul locuinţelor: construcţii noi şi renovări monitoring-u
şi evaluarea politicii privind locuinţele implementarea politicii pentru locuinţă
şi
4.5.2.1. PROMOVAREA CONSTRUCŢIEI DE LOCUINŢE Evaluarea şi prevederea nevoilor şi cererii
de locuinţe Este un lucru obişnuit în implementarea unei politici efective a locuinţei
să se evalueze şi să previzioneze nevoile din fiecare ţară. Cu cât sunt mai ambiţioase poli
ile privind locuinţele, cu atât mai detaliate prevederile. Procesul de evaluare şi pre
vizionare privind locuinţele necesită o înregistrare adecvată şi detaliată a populaţiei, pr
m şi date privind familia şi migraţia. Standardul locuinţelor şi modificările cererii trebu
e de asemenea luate în considerare. Previziunea privind cererea de locuinţe trebuie
să recunoască cererea efectivă de cererea globală, aceasta reflectând capacitatea şi dispon
bilitatea populaţiei de a plăti pentru o casă adecvată. Informaţia despre venitul pe gospo
dărie (familie) este de aceea importantă. Trebuie, de asemenea, luată în considerare nev
oile sociale justificabile ale tuturor familiilor care nu îşi pot permite o casă adecv
ată şi asigurarea nevoilor lor de locuinţe vor fi satisfăcute integral prin măsuri politic
e şi sociale. Informaţia despre stocul existent, mărimea, posesiunea şi calitatea sa sun
t de asemenea necesare pentru o analiză completă. Guvernele previzionează adesea nevoi
le şi cererea de locuinţe pentru a fundamenta politicile privind locuinţele şi ca servic
iu al industriei construcţiilor [...] Analiza pieţii pe termen scurt este şi ea crucia
lă în implementarea politicii privind locuinţele şi planificarea noilor construcţii şi reco
strucţii. Planificarea utilizării terenului
68
Construcţia şi renovarea aşezărilor umane înseamnă şi adaptarea terenului sau aşezărilor um
schimbările impuse de societate, în care planificarea fizică (sau utilizarea terenuril
or) joacă un rol esenţial. Variate sectoare necesită coordonarea capabilă să asigure coere
nţa între funcţiunile majore ale aşezărilor (rezidenţă, lucru, transport, educaţie, agremen
tivităţi culturale). Planificarea utilizării terenurilor este de asemenea elementul ch
eie în realizarea dezvoltării durabile când aceasta conţine elementul pentru o infrastru
ctură publică de bază şi o utilizare raţională a terenului urban. Majoritatea ţărilor din r
ea ECE au stabilit metode şi proceduri pentru planificarea fizică şi au conceput instr
umente legale pentru stabilirea şi controlul planurilor de dezvoltare urbană. Acesta
este un prilej evident pentru îmbunătăţirea sectorului planificării fizice, nu atât în sis
ul planificării însuşi, cât în metodele şi procedeele folosite pentru a aplica conceptele l
dezvoltarea urbană şi operaţiile de reînnoire. Pe de altă parte, conceptul de dezvoltare
durabilă impune schimbări ale câtorva orientări importante din planificare, cum ar fi pr
eferinţa pentru facilităţile transportului public, design-ul reţelei de canalizare, dens
itatea locuinţelor, localizarea şi protecţia siturilor industriale şi a depozitelor de d
eşeuri etc. Planificarea fizică are loc pe diferite căi în funcţie de sistemul politic din
fiecare ţară şi de diviziunea responsabilităţilor între diferite nivele guvernamentale. În
joritatea ţărilor, planificarea este realizată în două trepte: a. planul general pentru or
aşe (master-plan); b. planul/planuri foarte detaliate pentru teritoriul în studiu. P
lanul general care este necesar pentru dezvoltare sau renovare este pregătit în comu
n de către planificatori urbanişti, experţi în transporturi şi utilităţi publice, sociologi
colaborare cu oficialii locali guvernamentali. Scopul lor este de a analiza şi evi
denţia larga dezvoltare a conceptelor relaţionate oraşului, şi, în particular, zonelor ind
ustriale, rezidenţiale, vecinătăţilor şi altor folosinţe ale terenului. Folosind master-pla
ul drept ghid se redactează planuri detaliate pentru districtele vizate. Este posi
bil ca procesul de dezvoltare sau modernizare să se bazeze pe un plan general mult
mai detaliat ţi să se transfere implementarea planului celor care se ocupă în mod direc
t de dezvoltare. Ca sistem acesta este perceput adesea ca fiind mai puţin birocrat
ic şi mai adaptabil nevoilor curente de dezvoltare. Oricum planificarea nu trebuie
să aibă loc numai prin mijloacele instrumentelor de planificare. Puterile investite
în autorită-ţile publice pot fi de asemenea utilizate în acest scop. S-ar putea spune că
există un adevărat monopol asupra planificării şi permi-selor de construcţie ale
69
autorităţilor publice care trebuie mai degrabă exersat pentru a crea o cale mai eficie
ntă, dreaptă din punct de vedere social şi mai puţin birocratică pentru implementarea plan
u-rilor. În ţările Europei Centrale şi de Est cele mai multe terenuri urbane sunt încă în p
rietatea statului; stabilirea unei pieţe a terenurilor trebuie, de aceea, să fie o p
rimă ţintă a politicii de lo-cuinţe. Un prim pas în această direcţie ar trebuie să fie clar
rea responsabilităţilor administrative şi financiare ale statului, autorităţilor locale şi
genţiilor de locuinţe cu privire la drepturile de proprietate. Politica privind dezv
oltarea terenurilor Politica pământului este un atribut esenţial al planurilor fizice,
deoarece pământul este suportul material al oricărei aşezări umane. În orice caz, pământul
uie să ofere o serie de facilităţi de echipare pentru a deveni un sit acceptabil pentr
u construcţie. Echiparea terenului pune o serie de probleme de tipul: cine decide
care terenuri vor fi echipate, unde şi de către cine, cine plăteşte pentru aceste facili
tăţi şi cine trebuie să se bucure de profiturile rezultate în urma creşterii valorii. Prin
eren echipat se înţelege în mod frecvent prezenţa unor utilităţi (apă, canalizare) şi acces
spunzător la reţeaua stradală. În orice caz, tipurile de clădiri autorizate trebuie să fie
concordanţă cu alocările de utilizare a terenurilor date prin master-plan. Când se formu
lează o politică prioritară la terenuri, autorităţile publice sunt în mod special interesat
să evite speculaţia pământului care poate duce la creşterea preţurilor şi face renovarea s
construirea mult mai costisitoare. În cele mai multe ţări vest-europene, responsabilit
atea politicii terenurilor rămâne la nivelul comunei ori un alt nivel intermediar su
bordonat guvernului, care poate sau nu să primească alocaţii speciale sau subsidii de
la stat. Planificarea, construirea şi finanţarea infrastructurii O raţiune fundamentală
a planificării este nevoia unei infrastructuri adecvate în ariile urbane. De asemene
a, din raţiuni practice, activitatea de construcţie trebuie să fie precedată de dezvolta
rea infrastructurii. Noua clădire trebuie imediat conectată la sisteme de apă-canaliza
re existente, trebuie să existe electricitate şi acces la reţeaua de comunicaţii, precum
şi un număr adecvat de servicii (magazine, şcoli, creşe, facilităţi medicale etc.). Întreb
a este cine garantează existenţa acestora şi cine trebuie să plătească pentru ele? O posibi
itate este ca sarcina construirii infrastructurii să fie asumată de autorităţile locale,
adesea în cooperare cu autorităţile naţionale sau agenţii (de exemplu, lucrările locale pe
tru extinderea reţelei de distribuţie a curentului electric). În numeroase cazuri,
70
cooperarea şi acţiunile concertate sunt cerute numai între câteva autorităţi locale (exempl
, câteva comune învecinate cooperează pentru crearea unui nou sistem de tratare a apei
). O altă posibilitate este să se impună susţinătorului (privat sau public), ca o condiţie
permisivităţii construcţiei, să preia construirea infrastructurii în sectorul aferent pro
priei clădiri. Aceasta poate fi o soluţie acceptabilă pentru lucrări ca: accesul la reţeau
a stradală, străzi în interiorul unor arii construite, conducte pentru canalizare, con
ectarea la apă şi la energie electrică şi chiar construirea unor magazine, şcoli sau alte
localuri de utilitate publică limitată. Alegerea soluţilor poate să depindă de volumul fin
anţării şi mai mult, de cine va achita nota de plată. A devenit o practică obişnuită ca sal
izarea terenurilor şi îmbunătăţirea diferitelor componente ale infrastructurii să fie împăr
e grupurile de clădiri în funcţie şi de spaţiul total ocupat şi aferent. Când aceste costur
unt prea ridicate pentru a putea fi suportate de proprietari, autorităţile publice îi
pot ajuta prin acordarea de subsidii. Infrastructura poate fi finanţată în acelaşi mod c
a şi locuinţele, din surse bugetare sau de pe piaţa de capital. Finanţarea de la buget s
e referă în mod obişnuit la faptul că plătitorii de taxe vor suporta, într-un mod sau altul
cheltuielile pentru infrastructură, aceştia fiind de fapt şi utilizatorii ei. Piaţa de
capital financiar tinde să impună în mod special utilizatorilor să plătească pentru infrast
uctură. Când se foloseşte calea pieţei de capital, se pune problema cine va fi creditoru
l. Aici, apar de regulă trei posibilităţi. În primul rând autorităţile locale pot fi ele în
creditori şi pot cere ca toate costurile să fie plătite direct din surse bugetare sau
de către utilizatori. În al doilea rând, realizatorul infrastructurii poate fi credito
r, încărcând preţul infrastructurii către cumpărătorul proprietăţii ca parte a preţului pen
ietatea funciară. În al treilea rând, o asociaţie sau o roganizaţie a utilizatorilor poate
fi creditor, cerând (recuperând cheltuielile) de la membrii săi (utilizatori). Asemen
ea asociaţii pot fi formate în mod voluntar sau obligatoriu ca parte a proiectului d
e dezvoltare. Industria construcţiilor de locuinţe Construcţia de noi locuinţe va rămâne su
sa principală pentru un fond de locuinţe adecvat. O politică serioasă a locuinţelor trebui
e întotdeauna să ia în considerare următorii factori: - structura şi forma de proprietate
a companiei de construcţii; - tehnologiile de construcţie; - producţia de materiale de
construcţie;
71
- mecanizarea, transportul şi comanda echipamentului în industria de construcţii; - pi
aţa muncii; - rolul autorităţilor centrale, regionale şi locale în privinţa locuinţelor. Pr
varea unei eficienţe maxime este primul scop al activităţii de construcţie şi al industrie
i materialelor de construcţie. Realizarea eficienţei depinde de situaţia din fiecare ţară.
În toate ţările trebuie să existe o competiţie efectivă între firme, un înalt grad de comp
nteriorul firmelor şi o îmbunătăţire constantă a tehnologiilor de construcţie la nivel cu d
oltarea internaţională. Firmele de construcţii trebuie, de asemenea, să aibă suficiente re
surse financiare astfel încât ele să fie capabile nu numai să-şi îndeplinească integral obl
ile, dar şi să investească în noi tehnologii şi să se adapteze la schimbările de pe piaţa c
ucţiilor. În fine, trebuie să existe o bună şi liberă informare printre toţi cei implicaţi
aţa locuinţelor. Dubla cerinţă a unei competiţii efective şi a unui înalt grad de competenţ
că existenţa unui număr suficient de mare de societăţi private de construcţii. Formele prop
ietăţii de stat în acest domeniu au fost în mare parte abandonate în Europa de Vest. Trebu
ie să existe, de asemenea, un număr mare de firme mici care să preia lucrările de constr
ucţii de mici dimensiuni precum şi activităţile de întreţinere şi renovare, a căror importa
evidentă, în mod particular în Europa Centrală şi de Est. Asemenea firme mici de construcţi
pot activa ca subantreprenori ai marilor întreprinderi. De asemenea, printre un n
umăr relativ mare de firme există tendinţa spre o anumită specializare. Aceasta este con
secinţa nevoii de specialişti care să asigure stabilitatea şi durabilitatea clădirilor. O
problemă serioasă în ţările Europei Centrale şi de Est în general şi în România în particul
ba calitate a clădirilor şi a materialelor de construcţii. Acest lucru are implicaţii as
upra timpului necesar pentru finalizarea construcţiilor. Definitivarea unui proiec
t poate să ia de trei ori mai mult timp în ţările vest-europene. Experienţa lor arată că o
ioadă lungă a construcţiilor are ca efect advers costuri mai mari, nu numai din cauza
plăţii salariilor dar şi din cauza costurilor suplimentare impuse de o finanţare prin cr
edite. Situaţia este exacerbată în ţările cu o inflaţie ridicată şi o rată înaltă a dobânzi
t important al industriei construcţiilor priveşte eforturile de stimulare a iniţiative
i şi de bizuire pe propriile forţe. Măsurile de promovare include: a. încurajarea tuturo
r formelor legale, organizaţionale şi economice a activităţii de construire de locuinţe;
72
b. încurajarea şi diseminarea informaţiilor despre toate modalităţile legale privind impli
carea personală în activitatea de construcţii (metode financiare, muncă, vehicule şi mater
iale de construcţii); c. suport financiar; d. stimulente pentru industria material
elor de construc-ţii, de a produce materiale şi echipamente destinate întreprinzătorilor
particulari. Forme de proprietate asupra locuinţelor O trăsătură fundamentală a politicii
locuinţelor este să asigure condiţiile unei reale alegeri între diferite tipuri de form
e de proprietate. În mod tradiţional, există diferite forme de proprietate care s-au d
ezvoltat în concordanţă cu nevoile de locuinţe ale consumatorilor existenţi la un moment d
at pe piaţă, forme care au fost testate şi dovedite viabile. Uneori iniţiativa de a crea
noi forme are numai o conotaţie politică. Formele frecvente de deţinere include: - pr
oprietatea individuală (asupra locuinţei şi terenului); - deţinerea pe termen lung a ter
enului, cu drept de construcţie; - proprietatea comună, în care deţinătorii împart dreptu-r
le asupra casei şi pământului; - proprietatea non-profit (proprietatea condominium) în c
are deţinătorii împart o locuinţă comună. Diferitele segmente ale populaţiei au nevoi difer
. Condominiumurile şi proprietatea în comun sunt forme atractive ale deţinerii, mai al
es în casele cu mai multe familii din zonele urbane. 4.5.2.2. SURSELE DE FINANŢARE În
Europa de vest se face distincţie între finanţarea primară şi cea secundară. Finanţarea pri
se referă la finanţarea primulu proprietar după ce lucrarea a fost finalizată. O asemene
a finanţare este adesea în legătură cu subsidiile sau cu alte aranjamente financiare, în s
copul de a diminua costurile capitalului. Finanţarea secundară se referă la nevoile de
finanţare pentru o vânzare ulterioară, când cumpărătorul nu trebuie să aibă întreaga sumă
plăti cash preţul proprietăţii, calculată ca preţ al proprietăţii minus creditele existente
73
4.5.2.3. ALOCAREA LOCUINŢELOR În această problemă, combinarea celor două scopuri - eficienţ
aximă şi justiţie socială - este evidentă. Este însă încă departe vremea când sistemul de p
ibuţiei va conduce la o corectă alocare a locuinţelor, astfel încât unii să nu deţină spaţi
entare în timp ce alţii sunt sub cerul liber. Persoanele singure tind să ocupe în contin
uare locuinţe cu mult mai mari decât necesarul de spaţiu. În numeroase cazuri costu-rile
reduse ale locuinţelor stimulează păstrarea unor apartamente mari pentru locuire. Jus
tiţia socială spune că toţi cetăţenii trebuie să se bucure de un stadard minim decent. Tot
cere ca o distribuţie echitabilă să nu fie realizată şi la toate costurile, chiar în sector
l locuinţelor. Asta implică acceptarea unui anume grad de excedent pentru un segment
care doreşte apartamente extrem de spaţioase. Inechităţile în distribuţia locuinţelor sunt
extensie a rezultatelor inechităţilor în distribuţia bogăţiei în general: casele sub-standa
aparţin cu precădere familiilor cu venituri mici. Cumpărarea de noi proprietăţi numai de că
re un anumit segment de populaţie întăreşte diferenţele sociale şi economice dintre grupuri
Alocarea lo-cuinţelor este influenţată de politicile guvernamentale orientate spre ta
xe, piaţa muncii, sănătate, alte probleme sociale şi economice. Există trei obstacole majo
re care acţionează în faţa unei mai echitabile distribuţii a locuinţelor, obstacole de ordi
internaţional, financiar şi politic. Obstacolul instituţional major îl reprezintă lipsa d
e mobilitate. Indisponibilitatea de a schimba vecinătăţile ori locul de muncă, sau din c
ontră, dificultăţile de pe piaţa locurilor de muncă care împiedică schimbările, dorite de a
, ale locului de muncă, precum şi dorinţa de a păstra privilegiul unui nivel relativ mic
al cheltuielilor de întreţinere sau chirie, toate reprezintă obstacole în faţa mobilităţii
ostul ridicat al mutării şi efortul economic necesar din partea proprietarilor şi chir
iaşilor îi determină pe aceştia să amâne schimbarea reşedinţei. Această lipsă de mobilitate
ază de asemenea orice effort politic de promovare a unei corecte distribuţii a locui
nţelor. În mod particular faptul că omul de rând priveşte dreptul de a rămâne în casa sa ca
n drept obţinut, face dificilă introducerea unor noi măsuri pentru orice partid politi
c sau Guvern. Mai mult, chiriaşii şi proprietarii de case reprezintă un segment larg a
l alegătorilor şi sunt adesea în stare să facă lobby-ul puterii sau să devină grup de presi
pentru a-şi promova interesele.
74
De aceea în economiile de piaţă deţinerea unui spaţiu excesiv de locuit (overhousing) nu d
evine o problemă decât când este nevoie să se găsească spaţiu pentru îmbunătăţirea condiţii
i aflaţi sub limita minimă a locuirii. Alcătuirea stocului de locuinţe însuşi poate constit
i un obsta-col instituţional, dacă există o neconcordanţă între cererea de locuinţe de un a
it standard şi mărimea stocului disponibil. Teritorial, oferta de locuinţe trebuie să fi
e adaptată calitativ cererii, cel puţin la nivel municipal. O altă piedică de natură insti
tuţională a mobilităţii o reprezintă excesiva protecţie a chiriaşului. În numeroase cazuri,
iaşii au un statut garantat al închirierii pe termen nelimitat. Acesta nu poate să sti
muleze o mişcare a chiriaşilor, chiar dacă şi alte persoane încep să aibă nevoi crescute pe
u un spaţiu mai mare. Printre obstacolele economice ale unei mai bune distribuţii tr
ebuie menţionată fluctuaţia redusă a chiriilor. Faptul că nu există o legătură semnificativ
hirii şi calitatea apartamentelor generea-ză de asemenea o mobilitate redusă a populaţie
i. Diferenţele între sistemele de impunere a chiriilor într-o anumită ţară poate agrava în
tor inegalităţile existente în distribuţia locuinţelor. Un alt obstacol economic se bazează
pe regulile de impozitare şi taxare ale proprietăţilor în unele ţări, unde o parte din fond
rile investite în cumpărare de case este deductibilă din venitul impozabil. Din moment
ul în care politicile fiscale sunt în mod normal administrate de către departamentele
ministeriale, altele decât cele responsabile pentru politicile de locuinţe, încep ades
ea conflicte de interese. 4.5.2.4. RENTA IMOBILIARĂ În cele mai multe ţăti vest-europene
, controlul chiriilor a fost discontinuu şi înlocuit prin politici de chirii, bazate
în mare parte pe trei principii: a. rente bazate pe costuri; b. rente bazate pe măr
imea şi calitatea locuinţei; c. piaţa rentelor. În primul caz, renta este bazată pe costur
ile de construcţie. În acord cu acest principiu, rentele nu sunt influenţate de cerere
sau ofertă şi investitorul se poate aştepta la un profit rezonabil. Sistemul rentelor
bazate pe mărimea şi calitatea locuinţei tinde să reflecte valoarea locuinţei văzută prin
sma consumatorului. În mod curent însă, în majoritatea ţărilor europene, rentele se stabile
c pe baza mixtă a celor trei principii. Rentei imobiliare i se asociază însă şi alte aspec
te
75
privitoare la securitatea proprietăţii şi protecţia chiriaşului, implicarea acestuia, rent
a locuinţelor din fondul public, care au cu deosebire conotaţii şi necesar de fundamen
t juridic. 4.5.2.5. MANAGEMENTUL LOCUINŢELOR Un management eficient impune atât o di
mensionare financiară cât şi elemente legate de aspectele fizice şi juridice ale locuinţel
or. Aceasta se produce la mai multe niveluri de decizie, de aceea organizarea şi c
ompetenţele întreprinderilor de construcţii de locuinţe sunt cruciale pentru succes. Spe
cificul muncii inginerilor, economiştilor, administratorilor, personalului de serv
iciu etc., ocupă un loc anume în sistemul obişnuit de educaţie al oricărui stat, dar conti
nuarea muncii lor şi dezvoltarea capacităţilor sunt responsabilitatea întreprinderilor d
e contrucţii de locuinţe. Un management de succes al locuinţelor şi clădirilor în general,
ste astfel bazat complet pe abilităţi. După construirea ori renovarea clădirii, atenţia ma
nagemen-tului se fixează pe lucrările de întreţinere pentru prevenirea degradării. În aceas
latură a managementului, autorităţile locale, cetăţenii, ca şi proprietarii trebuie să-şi j
propriile roluri. Se poate vorbi de management urban pentru a indica implicarea
structurilor publice în managementul locuinţelor; folosirea (destinaţia) la un moment
dat a clădirilor, posibila reconversie a unor spaţi comerciale se desfăşoară adesea în conc
rdanţă cu impunerile planului de dezvoltare şi planificarea fizică locală. Un management m
odern a locuinţelor implică adesea participarea chiriaşilor şi în orice caz, punerea probl
emei distribuţiei costurilor între prorietar şi chiriaş, chestiune care capătă însă de asem
valenţe juridice. 4.5.2.6. MONITORIZAREA ŞI EVALUAREA POLITICII LOCUINŢELOR ŞI IMPLEMENT
AREA POLITICII PRIVIND LOCUINŢELE O componentă importantă a procesului de derulare a p
oliticii locuinţelor este monitorizarea şi evaluarea programelor de implementare a p
oliticii locuinţelor. Monitorizarea locuinţelor se referă, în general, la evaluarea situ
aţiei locuinţelor, în timp ce evaluarea programelor şi a politicii locuinţelor se referă la
o evaluare periodică (la fiecare 3÷5 ani) a instrumentelor şi eficienţei acestor politic
i a locuinţelor. Monitorizarea în sectorul locuinţelor poate induce un număr de activităţi,
cum ar fi colectarea unei arii largi de informaţii despre:
76
-
caracteristicile apartamentului (aspect, mărime, tip); nevoia de renovare; caracte
risticile gospodăriei (venituri, cheltuieli); chirii (private, sociale, subsidii);
preţul casei; preţul pământului; preţul construcţiilor.
Monitorizarea poate include lucrări de evaluare şi analiză, dezvoltarea bazei de date
despre indicatori şi definirea normelor privind locuinţele etc.
77
CAPITOLUL 5 STRUCTURI, ORGANISME ŞI ORGANIZAŢII LA NIVEL NAŢIONAL, REGIONAL ŞI INTERNAŢION
AL SPECIALIZATE SAU CONEXE DOMENIULUI URBANISMULUI ŞI AMENAJĂRII TERITORIULUI
5.1. NIVEL NAŢIONAL • Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului Ministerul
Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului este organul administraţiei publice centra
le de specialitate care aplică strategia dezvoltării şi politica Guvernului în domeniile
amenajării teritoriului, urbanismului, lucrărilor publice şi construcţiilor, cu respec-
tarea autonomiei locale. Între atribuţiile MLPAT menţionăm: - fundamentează şi asigură apli
ea politicii Guvernului în domeniile sale de activitate; - elaborează şi implementează p
oliticile de aplicare a strategiei naţionale în domeniile sale de activitate; - prom
ovează sistemul instituţional pentru dezvoltarea pieţei libere a construcţiilor, asigură c
oncepţia unitară a aplicării politicii naţionale de amenajare şi echipare cu lucrări public
a teritoriului naţional; - analizează evoluţia fenomenelor specifice domeniilor sale
de activitate în corelare cu tendinţele pe plan mondial; - crează cadrul unitar pentru
desfăşurarea activităţii de management public în administraţia publică şi participă la pre
pecialiştilor din domeniile sale de activitate, inclusiv a celor din administraţia p
ublică locală; - asigură elaborarea Planului de amenajarea teritoriului naţional, ca sin
teză a politicilor şi planurilor sectoriale şi locale de amenajarea teritoriului, urmări
nd armonizarea lor; verifică respectarea prevederilor acestuia, după aprobare, potri
vit legii;
78
- stabileşte, împreună cu autorităţile administraţiei publice centrale şi locale care au at
uţii în domeniu, măsuri pentru protejarea zonelor cu valoare istorică, arhitecturală sau p
eisagistică, precum şi pentru integrarea acestora în acţiunile de modernizare a localităţil
r şi a zonelor aferente; - colaborează cu Consiliile judeţene şi locale la elaborarea st
udiilor şi programelor referitoare la dezvoltarea urbană şi rurală, la construcţia de locu
inţe şi lucrărilor tehnico-edilitare în vederea realizării politicilor sectoriale din aces
t domeniu; participă la susţinerea operaţiunilor urbanisti-ce şi de amenajarea teritoriu
lui cu caracter pilot; - sprijină şi îndrumă administraţia publică locală prin activităţi c
sc strategia, monitorizarea programelor de investiţii în infrastructura urbană, reglem
entări specifice şi politici sectoriale, în domeniul serviciilor de gospodărie comunală, c
are nu pot fi soluţionate la nivelurile de competen-ţă locală; - colaborează cu coordonato
rii cadastrului general stabilit prin lege, pentru organizarea şi realizarea cadas
trului imobiliar-edilitar; - asigură evidenţa terenurilor din domeniul privat a soci
etăţilor comerciale cu capital integral sau majoritar de stat şi eliberează certificatel
e de proprietate, conform legii; - asigură fundamentarea şi elaborarea programelor r
eferitoare la îmbunătăţirea şi dezvoltarea fondului de lucrări publice; - analizează studii
de fezabilitate pentru lucrările publice din competenţa de aprobare a Guvernului şi le
prezintă Consiliului interministerial de avizare lucrări publice de interes naţional şi
locuinţe sociale, susţinând necesitatea, oportunitatea şi eficienţa economică a acestora;
colaborează, prin serviciile publice descentralizate ale ministerului, cu autorităţil
e administraţiei publice locale în acţiunea de punere în siguranţă a fondului construit exi
tent; - organizează elaborarea, avizarea şi aprobarea reglementărilor tehnice şi economi
ce pentru domeniile sale de activitate, precum şi documentarea specialiştilor; asigu
ră directivarea şi asistenţa tehnică pentru implementarea calită-ţii în construcţii, prin r
entări tehnice şi economice, cu participarea specialiştilor şi execuţia lucrărilor din dome
iile sale de activitate; - exercită, potrivit legii, controlul de stat cu privire
la respectarea regimului de autorizare a construcţiilor şi la aplicarea unitară a prev
ederilor sistemului calităţii în construcţii, în toate etapele şi componentele acestuia; co
tro-lul de stat se exercită de către Inspecţia de stat în construcţii, lucrări publice, urb
nism şi amenajarea teritoriului, organiza-tă în cadrul ministerului, ca inspecţie centra
lă şi de către inspecţiile judeţene subordonate
79
acesteia, care funcţionează ca servicii publice descentralizate ale ministerului; -
emite avizele şi aprobările de specialitate prevăzute de lege, în domeniile sale de acti
vitate; - asigură secretariatul Consiliului interministerial de avizare lucrări publ
ice de interes naţional şi locuinţe sociale; - asigură secretariatul Centrul naţional pent
ru aşezări umane (habitat) etc. Unităţile care funcţionează în subordinea şi coordonarea ML
unt: 1. Inspecţiile în construcţii, lucrări publice, urbanism şi amenajarea teritoriului j
udeţene şi a municipiului Bucureşti. Acestea funcţionează ca servicii publice descrentrali
zate ale Ministerului şi în subordinea Inspecţiei de stat în construcţii, lucrări publice,
rbanism şi amenajarea teritoriului, organizată în cadrul MLPAT, ca inspecţie centrală 2. I
nstitutul de Statistica Construcţiilor şi Informare în Domeniile Amenajarea Teritoriul
ui, Urbanism, Lucrări Publice şi Construcţii INSEROM Bucureşti.Unităţi în coordonarea MLPAT
. Institutul Naţional de Cercetare - Dezvoltare în Construcţii şi Economia Construcţiilor
- INCERC 4. Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Urbanism şi Amenajare
a Teritoriului - URBANPROIECT • Comisia Naţională Teritoriului pentru Urbanism şi Amenaj
area
În conformitate cu Decretul nr.220/1990 Comisia Naţională pentru Urbanism şi Amenajarea
Teritoriului este organ central de specialitate al administraţiei de stat, care înde
plineşte rolul de serviciu public şi are funcţii de elaborare, sinteză, coordonare şi aviz
are la nivel naţional şi de orientare şi control la nivel local. CNUAT desfăşoară activităţ
concepere, organizare, proiectare, construire şi întreţinere a cadrului în care se desfăşoa
viaţa colectivităţilor umane, urmărind, pe baza soluţiilor ştiinţifice, tehnice, funcţional
tetice ale construcţiilor şi amenajărilor din localităţi, îmbunătăţirea calităţii vieţii po
cţia mediului, sporirea eficienţei economice şi sociale a localităţilor. Asigură, în domeni
său de activitate, aplicarea legilor şi decretelor, precum şi a hotărârilor guvernului, co
laborând cu ministerele şi celelalte organe centrale, precum şi cu organele locale în sc
opul îndeplinirii atribuţiilor ce-i revin. Pentru îndeplinirea acţiunilor specifice urba
nismului şi amenajării teritoriului, CNUAT colaborează cu Uniunea Arhitecţilor, Asociaţia
Profesională a Urbaniştilor, Uniunea Artiştilor Plastici şi cu alte organizaţii ştiinţifice
ofesionale şi de creaţie.
80
Atribuţiile CNUAT, conform art.6 din Decretul nr.220/1990 sunt: - organizează consul
tarea populaţiei, a reprezentanţilor acesteia şi specialiştilor în problemele de urbanism ş
amena-jarea teritoriului prin desfăşurarea de anchete, sondaje, concursuri şi alte fo
rme; promovează şi coordonează cercetarea ştiinţifică pluridisciplinară, inclusiv elaborare
e studii de prognoză în domeniul urbanismului şi amenajării teritoriului; - elaborează pro
iecte de acte normative, norme tehnice, studii, sinteze şi rapoarte privitoare la
urbanism şi amenaja-rea teritoriului, promovând concepţii ştiinţifice de conducere şi gesti
ne a localităţilor şi unităţilor teritoriale; - elaborează programe privind protecţia mediu
în localităţi şi acţionează pentru realizarea acestora; - elaborează proiecte de acte norm
ve, norme tehnice şi metodologii pentru proiectarea şi avizarea, realizarea şi funcţiona
rea elementelor componente ale localităţilor; - elaborează proiecte de acte normative,
norme tehnice şi metodologii de proiectare şi avizare a funcţionalităţii con-strucţiilor d
locuinţe şi a dotărilor pentru învăţământ, cultură, ocrotirea sănătăţii, comerţ, odihnă, r
ecum şi pentru utilizarea, întreţinerea şi renovarea acestora; - elaborează, în colaborare
u alte instituţii, norme tehnice privind proiectarea, amplasarea şi întreţinerea echipam
entelor tehnice din clădiri, localităţi şi teritoriul pentru alimentarea cu apă şi energie,
canalizare, salubritate, comunicaţii, transporturi şi reglementarea circulaţiei; - ori
entează, coordonează şi avizează documentaţiile, regulamentele privind protejarea şi integr
rea în localităţi a zonelor cu valoare istorică şi arhitecturală şi cu alte caracteristici
cifice; - avizează, potrivit prevederilor legale, documentaţiile pentru construcţii, u
rbanism şi amenajarea teritoriului, elabo-rate de ministere, institute de speciali
tate, unităţi organizate pe baza liberei iniţiative, urmărind o bună amplasare şi distribuţ
teritorială a tuturor activităţilor umane; - avizează proiecte de acte normative şi norme
tehnice elaborate de ministere şi instituţii centrale şi locale cu implicaţii în activitat
ea de urbanism şi amenajarea teritoriului; - elaborează proiecte de acte normative şi
norme tehnice privind controlul disciplinei în construcţii şi amenajări din localităţi şi t
toriu; - participă la pregătirea, în reţeaua învăţământului public, a specialiştilor şi teh
domeniul urbanismu-lui şi amenajării teritoriului;
81
- organizează perfecţionarea specialiştilor şi tehnicieni-lor în domeniul urbanismului şi a
enajării teritoriului prin cursuri, sesiuni ştiinţifice, seminarii, documentare, schim
buri de experienţă şi prin alte forme de activitate; - sprijină activitatea de informare
a opiniei publice în probleme de urbanism şi amenajarea teritoriului prin presă, radi
o, televiziune, activitate editorială; - asigură reprezentarea ţării noastre în activităţil
rganizaţiilor internaţionale de profil şi în relaţiile cu organisme guvernamentale din alt
e ţări; - elaborează programe anuale şi de perspectivă pentru desfăşurarea activităţii prop
unităţilor subordonate; - întocmeşte şi execută bugetul de venituri şi cheltuieli; - elabor
execută programul de cooperare şi relaţii internaţionale; - asigură finanţarea investiţiil
proprii şi urmăreşte realizarea lor; - analizează bilanţurile şi dările de seamă periodice
nităţilor subordonate şi întocmeşte bilanţul centralizat al Comisiei Naţionale pentru Urban
şi Amenajarea Teritoriului; - execută controlul gestionar de fond la unităţile econo-mi
ce şi bugetare subordonate. • Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie La d
ata intrării în vigoare a Legii nr.7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară s
e înfiinţează Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie (ONCGC), ca instituţie
ublică în subordinea Guvernului. În fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti se organizează of
i de cadastru, geodezie şi cartografie care funcţionează ca instituţii publice cu person
alitate juridică în subordinea ONCGC. În subordinea aceluiaşi organism se află şi Institutu
de Geodezie, Fotogrammetrie, Cartografie şi Cadastru. Între atribuţiile ONCGC menţionăm:
- organizarea, conducerea, îndrumarea şi controlul execuţiei lucrărilor de măsurare-evalua
te tehnică la nivelul întregii ţări; - elaborarea de norme, tehnici, procedee şi metodolog
ii de specialitate, corelate progresului ştiinţific şi tehnic din domeniu; - autorizar
ea persoanelor fizice şi juridice care pot executa lucrări tehnice de cadastru; - or
ganizarea băncii de date a cadastrului; - punerea la dispoziţia autorităţilor publice şi a
altor instituţii interesate, în condiţiile legii, situaţii statistice de sinteză privind
terenurile şi construcţiile.
82
5.2. NIVEL REGIONAL (EUROPEAN) • Comisia Economică pentru Europa Comitetul Aşezărilor Um
ane Comitetul Aşezărilor Umane este unul din organele subsidiare principale ale Comi
siei Economice pentru Europa a Naţiunilor Unite. Înfiinţată în 1947, acesta este un instru
ment al cooperării şi al schimbului de date şi experienţă la nivel interguvernamental în ce
a ce priveşte politicile şi problemele planificării şi dezvoltării aşezărilor umane. Comite
elaborează studii şi cercetări şi organizează consultări, reuniuni speciale şi seminarii,
care un mare număr privind statisticile locuinţelor şi aşezărilor umane sunt convocate su
b auspiciile reunite ale Comitetului şi Conferinţei statisticienilor europeni. Conştie
nt de neliniştea crescândă pe care o suscită deteriorarea mediului, în mod special în oraşe
principalele zone urbane, Comitetul promovează o dezvoltare ecologică viabilă a aşezărilor
umane. Ţinând seama de schimbările socio-economice importante care intervin în prezent în
ţările Europei centrale şi de est şi de problemele particulare cu care aceste ţări se conf
untă, Comitetul întreprinde activităţi menite să răspundă problemelor cheie în tranziţie. P
pune în practică programul său global de lucru, Comitetul a creat Grupul de lucru al
locuirii, modernizării şi gestiunii şi Grupul de lucru al planificării aşezărilor umane com
atibile cu o dezvoltare durabilă, precum şi un Grup al experţilor pe probleme de habit
at în Europa meridională. Comitetul face, de asemenea, oficiul de centru de coordona
re al acţiunii în regiunea CEE/ONU în scopul de a pune în practică recomandările adoptate d
pă Conferinţa Naţiunilor Unite asupra aşezărilor umane (Vancouver, 1976). Toate ţările din
iune iau parte în mod egal la lucrările Comitetului. Funcţionarii de rang înalt reprezen
tând ministerele responsabile cu locuinţele, construcţia şi planificarea regională partici
pă la lucrările Comitetului care se reuneşte o dată pe an. Unul din cele mai noi şi ample
programe iniţiate de Comitet este Programul de statistici curente ale locuinţelor şi c
onstrucţiei în ţările regiunii CEE, constituind un ansamblu de norme statistice elaborat
e la începutul anilor '90 şi adoptat în 1993. El înlocuieşte programul precedent din 1960.
Programul are un dublu obiectiv: să ajute la stabilirea statisticilor naţionale a l
ocuinţelor şi construcţiei şi să promoveze compatibilitatea internaţională în acest domeniu
A (Meeting Place for Officials on Land Administration)
83
MOLA a luat fiinţă în 1996, ca activitate sub egida Comitetului Aşezărilor Umane din cadru
l CEE/ONU, urmărind să se constituie într-un loc de întâlnire pentru oficialii din instituţ
ile publice însărcinaţi cu administrarea terenurilor. Scopul iniţial a fost să pregătească
dul Administrării Pământului prezentat la Conferinţa ONU asupra Aşezărilor (UN Habitat II)
e la Istanbul 1996. MOLA va iniţia activităţi de dezvoltare şi susţinere a sistemelor dura
bile de administrare a pământului în ţările membre CEE, dar va focaliza puternic şi pe prob
emele particulare ale ţărilor în tranziţie. La întâlnirea de la New Delhi, India, din 1996,
participanţii la Conferinţa Globală asupra Accesului la Pământ şi Securitatea Proprietăţii
Condiţie pentru Adăpost Durabil şi Dezvoltare Urbană a fost adoptată Declaraţia de la New D
lhi - o platformă asupra problemelor pământului - care urmăreşte 5 puncte majore: - Descen
tralizare şi guvernare locală; - Dezvoltarea informală a terenurilor; - Participarea c
omunităţii la reglementarea şi dezvoltarea posesiei pământului; - Participarea sectorului
privat include parteneriatul "publicprivat"; - Norme, standarde şi proceduri pentr
u facilitarea implementării şi finanţării. Fiecare din aceste puncte este însoţit de seturi
de principii şi recomandări. 5.3. NIVEL INTERNATIONAL • FIG - International Federation
of Surveyors - Federaţia Internaţională a Geometrilor FIG a fost fondată în 1878, fiind o
organizaţie internaţională nonguvernamentală a cărui obiective sunt, printre altele: - să
olaboreze cu Naţiunile Unite şi alte agenţii internaţionale sau regionale în formularea şi
mplementarea politicilor vizând utilizarea, dezvoltarea şi managementul pământului [...]
; - să promoveze discipline de "surveying" în mod special în ţările în curs de dezvoltare s
u cu economie în tranziţie; - să promoveze rolul "surveyor-ului" în managementul mediilo
r naturale şi antropice.
84
Deoarece în România termenul şi practica meseriei de "Surveyor" este extrem de recentă, în
cercându-se o asimilare cu activitatea specialistului din cadastru, o definire a t
ermenului poate fi binevenită33. Un surveyor este o persoană profesionistă cu o califi
care academică şi experienţă tehnică aptă să practice ştiinţa măsurării; să adune şi să eva
lative la pământ; să utilizeze această informaţie în scopul planificării şi implementării u
inistrări eficiente a pământului, mării şi structurilor terestre. Practica profesiei de su
rveyor poate să includă una sau mai multe din următoarele activităţi care se pot desfăşura
deasupra sau dedesubtul suprafeţei pământului sau mării şi pot fi finalizate în asociaţie
alţi profesionişti: 1. determinarea mărimii şi formei uscatului şi măsurarea tuturor datelo
necesare pentru definirea mărimii, poziţiei, formei şi conturului oricărei părţi din uscat
2. poziţionarea obiectelor în spaţiu şi poziţionarea şi monitorin-gul trăsăturilor fizice,
cturilor şi lucrărilor inginereşti situate pe, deasupra sau dedesubtul suprafeţei pământulu
; 3. determinarea poziţiei graniţelor terenurilor publice sau private, inclusiv a ce
lor naţionale şi internaţionale şi înregis-trarea lor; 4. configuraţia, localizarea şi admi
trarea sistemelor de informaţii geografice şi despre terenuri şi colectarea, stoca-rea
, analiza şi managementul datelor din aceste sisteme; 5. studiul mediului natural şi
social, măsurarea resurselor uscatului şi mării şi utilizarea datelor în planificarea dez
voltării în arealele urbane, rurale şi regionale; 6. planificarea, dezvoltarea şi relans
area proprietăţii, fie ea urbană sau rurală, a terenurilor sau clădirilor; 7. evaluarea va
lorii şi managementul proprietăţii rurale sau urbane, a pământului sau construcţiilor; 8. p
anificarea, măsurarea şi managementul lucrărilor de con-strucţii, inclusiv estimarea cos
turilor; 9. producerea de planuri, hărţi, colecţii, hărţi marine şi rapoarte În aplicarea a
vităţilor pomenite anterior, surveyorul ia în consideraţie aspectele economice, juridice
, sociale şi de mediu relevante care privesc fiecare proiect. Formarea surveyorulu
i este o activitate care angajează deopotrivă învăţământul, administraţia centrală şi local
l şi într-o anumită măsură chiar tradiţia. În România, după 1989, această activitate urmăre
paralele - reformarea vechilor profesionişti în cadastru şi formarea specialistului în
geomatics, coexistând un hibrid cu
33
Cf.FIG Draft Statutes and internal Rules - Exploratory Paper, Appendix 1, July 1
998
85
atribuţii complexe care suplineşte surveyorul în noua accepţiune a termenului34.
34
Puşcaşu V. - "The Surveyor - A Profession at the Biginning, 39 Australian Surveyors
Congress, Australia, 1998.
th
86
BIBLIOGRAFIE SELECTIVA
1. * * * - Pocket Europe in Figures, The Economist, London, 1997. 2. * * * - Hou
sing Policy Guidelines, CEE, United Nations, New York, 1993. 3. Baudelle G.(coor
d.) - De l'intercommunalité au pays, Editions de l'Aube, Paris, 1995, IAAT. 4. Bea
uchard J. (coord.) - La ville-pays vers une alternative à la metropolisation, Edit
ions de l'Aube, Paris, 1996, IAAT. 5. Beaujeu Garnier J., Dezert B. - La grande
ville enjeu du XXI-e siecle, PUF, Paris, 1991 6. CARTA VERDE - Politica de dezvo
ltare regională în România, 1997, elaborată de Guvernul României şi Comisia Europeană, în c
programului PHARE 7. Cucu V. - Geografia populaţiei şi aşezărilor umane, Ed. Didactică şi
edagogică, 1981 8. Erdeli G. - Mari concentrări urbane ale lumii, Ed. Ştiinţifică şi Encicl
pedică, Bucureşti, 1993. 9. Erdeli G. (coord.) - Dicţionar de geografie umană, Ed. Corin
t, Bucureşti, 1999. 10. FIG Draft Statutes and Internal Rules - Exploratory Paper,
Appendix 1, 1998 11. Gusti D. - Forme noi de aşezare. Studiu prospectiv de sistem
atizare macroteritorială, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1974. 12. Ianoş I. - Oraşele şi organizar
a spaţiului geografic, Ed. Academiei, Bucureşti, 1997. 13. Ianoş I., Tălângă C. - Oraşul şi
emul urban românesc în condiţiile economiei de piaţă, Institutul de Geografie, Bucureşti, 1
94. 14. Lacaze J.P. - La ville et l'urbanisme, Flammarion, Paris, 1995 15. Le Pe
tit Larousse, Paris, 1995 16. Pelletier J. şi Delfante Ch. - Ville et urbanisme da
ns le monde, Masson, Paris, 1989. 17. Programme de statistiques courantes du log
ement et de la construction pour les pays de la region de la CEE/ONU, Normes et
etudes statistiques no.43, NEW YORK, Geneva, 1994 18. Puşcaşu Violeta - Protecţia medi
ului înconjurător, Ed. Evrika, 1998. 19. Trebici V. - Populaţia Terei, Ed. Stiinţifică, Bu
cureşti, 1991 20. Wachter S. - Des villes architectes, Retrouver les voies de l'ur
banite, Editions de l'Aube, Paris, 1997, IAAT.
87
CUPRINS
CAPITOLUL 1 URBANISM ..........................................................
6 URBANISM, GEOGRAFIE URBANĂ ŞI ŞTIINŢĂ POLITICĂ Error! Bookmark not defined. 1.2. APARIŢIA
BANISMULUI CA ŞTIINŢĂ ........... 6 1.3. DEFINIREA ATRIBUTULUI ''URBAN''Error! Bookmar
k not defined. 1.4. MICĂ ISTORIE A URBANISMULUIError! Bookmark not defined. 1.5. M
ARILE NEVOI FIZICE ALE ORAŞULUIError! Bookmark not defined. 1.6. ACŢIUNEA DE AMENEJA
REA TERITORIULUI ŞI URBANISM A LOCALITĂŢILOR..........................................
...... 27 1.6.1. DELIMITAREA LOCALITĂŢILOR................. 7 1.6.2. ZONAREA FUNCŢIONA
LĂ......................... 7 1.6.3. PLANURI ŞI FORME ..............................
14 CAPITOLUL 2 AMENAJAREA TERITORIULUI ................................ 18 2.1.
FUNCŢIA TERITORIULUIError! Bookmark not defined. 2.2. POSESIUNEA TERITORIULUI ŞI ÎNRE
GISTRAREA TERENURILOR 22 2.3. TIPURI DE SPAŢII DUPĂ SPECIFICUL AMENAJĂRII ŞI UTILIZĂRII TE
RENURILOR ................................................. 27 2.3.1. SPAŢIUL RURA
L ŞI AGRICOL ................. 27 2.3.2. SPAŢIUL URBAN .............................
..... 32 2.3.3. SPAŢIUL INDUSTRIAL........................... 34 CAPITOLUL 3 LEGIS
LATIA SI DOCUMENTATIILE DE URBANISM SI AMENAJAREA TERITORIULUI .................
.................................. 41 CAPITOLUL 4 POLITICI PRIVIND AŞEZĂRILE ŞI AMENAJ
AREA TERITORIULUI 4.1. AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI POLITICA REGIONALĂ 52 52 1.1.
157
4.2. MODALITĂŢI DE INTERVENŢIE REGIONALĂ ÎN MARILE ARII URBANE 55 4.3. INVENTARUL SISTEMEL
OR DE ADMINISTRARE A TERENURILOR 58 4.4. AMENAJAREA TERITORIULUI ŞI DEZVOLTAREA DU
RABILĂ 63 4.5. POLITICA PRIVIND LOCUINŢELE AŞEZĂRILE ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI...........
....................................... 65 4.5.1. CADRUL GENERAL AL POLITICII PR
IVIND LOCUINŢELE ......................................................... 65 4.5.
2. ASPECTE ALE POLITICII PRIVIND LOCUINŢELE68 4.5.2.1. PROMOVAREA CONSTRUCŢIEI DE LO
CUINŢE 68 4.5.2.2. SURSELE DE FINANŢARE ................. 73 4.5.2.3. ALOCAREA LOCUI
NŢELOR................ 74 4.5.2.4. RENTA IMOBILIARĂ ........................ 75 4.5.
2.5. MANAGEMENTUL LOCUINŢELOR ....... 76 4.5.2.6. MONITORIZAREA ŞI EVALUAREA POLITIC
II LOCUINŢELOR ŞI IMPLEMENTAREA POLITICII PRIVIND LOCUINŢELE..........................
.................. . 76 CAPITOLUL 5 STRUCTURI, ORGANISME ŞI ORGANIZAŢII LA NIVEL NAŢIO
NAL, REGIONAL ŞI INTERNAŢIONAL SPECIALIZATE SAU CONEXE DOMENIULUI URBANISMULUI ŞI AMEN
AJĂRII TERITORIULUI.......... 78 5.1. NIVEL NAŢIONAL ...............................
...... 78 5.2. NIVEL REGIONAL (EUROPEAN) .................. 83 5.3. NIVEL INTERN
ATIONAL ............................ 84 BIBLIOGRAFIE SELECTIVA .................
.................. 87
158