klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqw

ertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklz
xcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert
yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwer
tyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj
klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqw
ertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq
wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdf
ghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwer
tyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj
klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqw
ertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg

UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ (UEM)
TRECEREA LA EURO
1. Preliminarii
Odată cu realizarea, la 1 iulie 1968, a Uniunii Vamale, Comunitatea
Economică Europeană a elaborat, în anii ’70, o politică monetară vizând două
obiective:
• Coordonarea politicilor economice ale statelor membre;
• Crearea unor mecanisme de natură să asigure stabilitatea monetară. În
acest scop, în 1972 a fost pus la punct aşa-numitul Şarpe Monetar
European, iar în 1979, Sistemul Monetar European (SME). Acesta din
urmă avea în vedere asigurarea stabilităţii ratelor de schimb prin obligaţia
de a menţine monedele în interiorul marjelor de fluctuaţie, instituirea unor
mecanisme de intervenţie şi crearea unei unităţi de cont, denumită ECU.
Evoluţiile negative petrecute la scara economiei mondiale în anii ’70, care au
avut serioase repercusiuni şi asupra economiilor vest-europene, au împiedicat realizarea
primelor planuri de creare a unei Uniuni Economice Monetare (UEM) între membrii
CE. Desfăşurarea cu succes, începând din a doua jumătate a deceniului trecut, a
proiectului de constituire a Pieţei Interne, a readus în actualitate crearea UEM.
Consiliul European de la Madrid, din iunie 1989, a subliniat necesitatea creării
unei asemenea Uniuni. Prin Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992), UEM a căpătat
consacrarea juridică conferind programului un caracter ireversibil.
2. Ce presupune UEM ?
În expresia sa cea mai sintetică, UEM se reduce la înfiinţarea şi utilizarea de
către membrii săi a unei monede unice, care să înlocuiască monedele naţionale. În
practică, atingerea acestui obiectiv final trebuia susţinută de un ansamblu mai vast de
măsuri:
- Promovarea unei politici monetare unice, prin intermediul unei singure
autorităţi monetare – Banca Centrală Europeană – dotată cu un grad
substanţial de independenţă;
- Urmărirea de către ţările participante, a unor linii directoare comune de
politică economică, pe baza recomandărilor Consiliului Uniunii Europene;
2
- Gestionarea, în fiecare ţară membră, a finanţelor publice de o manieră
compatibilă cu asigurarea stabilităţii macroeconomice.
3. Necesitatea UEM.
Realizarea Uniunii Economice şi Monetare nu a constituit un scop în sine, ci
doar mijlocul de a genera efecte benefice în plan economic şi financiar. Prin aceasta s-a
urmărit:
• Eliminarea fluctuaţiilor în evoluţia cursurilor de schimb.
Prin trecerea la o monedă unică, dispare definitiv incertitudinea legată de
evoluţiile cursurilor de schimb ale monedelor naţionale din interiorul UE. Această
incertitudine poate transmite semnale eronate în funcţie de care sunt orientate deciziile
investiţionale ale agenţilor economici. Un climat de siguranţă are, de asemenea, efecte
benefice în sensul reducerii costului capitalului (prin reducerea primelor de risc).
Chiar dacă o anumită stabilitate a cursurilor de schimb fusese obţinută prin
intermediul mecanismului de cursuri fluctuante în cadrul unor marje foarte înguste,
mecanism pus la punct în cadrul Sistemului Monetar European (SME), caracterul
irevocabil al unei monede unice conferă agenţilor economici o siguranţă incomparabil
superioară. Sunt astfel eliminate orice posibilităţi de manifestare a speculaţiilor
valutare, care pot determina devieri serioase ale cursurilor de schimb de la nivelurile
justificabile de fundamentele macroeconomice.
Trecerea la o monedă unică avea în vedere şi economisirea unor
importante sume plătite cu titlu de comisioane bancare pentru efectuarea
conversiei dintr-o monedă în alta.
Adoptarea unei singure monede este, totodată, opţiunea economică cea
mai raţională în contextul deja createi Piaţe Interne, care asigură deplina libertate
de mişcare în interiorul UE. Într-adevăr, stabilitatea cursurilor de schimb ale
monedelor naţionale nu poate fi apărată împotriva presiunilor speculative neîngrădire de
restricţii impuse transferurilor internaţionale de capital. De asemenea, posibilitatea
fluctuaţiilor cursurilor valutare într-o piaţă unică a bunurilor şi serviciilor ar putea
genera tentaţia recurgerii la deprecierea unor monede (prin politici monetare naţionale
relaxate) în scopul ameliorării competitivităţii propriilor produse, ceea ce poate
distorsiona concurenţa în spaţiul comunitar şi chiar determina apariţia riscului unor
măsuri protecţioniste de răspuns.
• Asigurarea stabilităţii preţurilor
Contractarea presiunilor inflaţioniste este mai lesnicioasă dacă formularea
politicii monetare este încredinţată unei bănci centrale, ale cărei obligaţii legate de
asigurarea stabilităţii preţurilor sunt consacrate printr-un tratat internaţional. Caracterul
multilateral al acestor obligaţii reduce riscul exercitării de presiuni asupra autorităţii
monetare în sensul relaxării măsurilor antiinflaţioniste.
 • Ameliorarea competitivităţii UE la scară mondială.
O monedă comună înlătură segmentarea naţională a pieţelor de capital,
încurajând dezvoltarea unei singure pieţe de capital, de vaste dimensiuni. Ţinând seama
de importanţa deosebită a UE în producţia şi comerţul mondial, o asemenea piaţă face
ca un mare volum de titluri de valoare, exprimate în alte monede (în principal, dolarul
SUA) să fie exprimate în moneda comunitară. O mai mare proporţie a portofoliului
mondial de active lichide exprimate în moneda comunitară se traduce într-un nivel mai
mic al dobânzilor în Europa, cu corolarul obţinerii unei dinamici economice superioare,
potenţial creatoare de locuri de muncă.
• Întărirea identităţii europene.
O singură monedă la scara Uniunii Europene dă cetăţenilor săi un sentiment
mai pronunţat al unei apartenenţe comune, în ciuda faptului că vorbesc limbi diferite şi
nu împărtăşesc aceeaşi memorie istorică.
4. Condiţiile edificării Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Criteriile de
convergenţă.
S-a apreciat că realizarea UEM este de natură să creeze un mediu economic
fără precedent în istorie. UE devine un spaţiu economic cu o singură monedă şi pieţe
interne – inclusiv pieţele de capital – absolut libere. Un asemenea grad de
interdependenţă între economiile naţionale coexistă însă cu menţinerea unei largi
independenţe în formularea politicii economice a fiecărei ţări membre, cu deosebire în
domeniul fiscal.
Această combinaţie reclamă atingerea prealabilă a unui grad ridicat de
convergenţă între economiile ce se integrează UEM, atât în ce priveşte situaţia
indicatorilor macroeconomici, cât şi sub aspectul promovării unor politici fiscal-
bugetare naţionale compatibile între ele şi supuse unor discipline comune.
Cu alte cuvine, înainte de a intra în UEM, economiile naţionale trebuie să fie
pregătite spre a face faţă tuturor exigenţelor sale. Această pregătire urmează să fie
apreciată în funcţie de o serie de criterii (numite „criterii de convergenţă”). Principala
raţiune de existenţă a acestor criterii o constituie evitarea posibilităţii ca Uniunea
Economică şi Monetară să fie destabilizată, ca urmare a admiterii premature a
unei ţări ale cărei fundamente economice nu sunt încă compatibile cu o monedă
stabilă.
Tratatul asupra Uniunii Europene a stabilit următoarele „criterii de
convergenţă”:
a. Deficitul bugetar să nu depăşească 3 % din Produsul Intern Brut (PIB);
b. Datoria publică să nu depăşească 60 % din PIB;
3
c. Rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 % media ratelor inflaţiei
a celor trei membri UE cu cele mai slabe preţuri;
d. Dobânda pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2 % media
dobânzilor corespunzătoare înregistrate în cele trei ţări cu cea mai redusă
rată;
e. Moneda naţională să fie integrată în Sistemul Monetar European şi să fi
rămas timp de cel puţin 2 ani în limitele marjelor de fluctuaţie ale
acestuia.
Toate aceste criterii urmăresc garantarea echilibrelor şi asigurarea stabilităţii
monedei unice, care reprezintă faza finală a Uniunii Economice şi Monetare. Pentru a le
respecta, statele membre sunt nevoite să procedeze la reduceri bugetare drastice şi
să promoveze o disciplină financiară fermă.
Consiliul European este instituţia îndreptăţită să judece gradul de îndeplinire a
acestor criterii şi stabileşte lista ţărilor capabile să treacă la moneda unică. Această
decizie ţine însă seama şi de situaţia altor indicatori, faţă de care nu există cerinţe
exprese (cum ar fi costul orar al mâinii de lucru sau situaţia contului curent din balanţa
de plăţi externe), ca şi de progresele făcute în punerea în aplicare a măsurilor legate de
desăvârşirea Pieţei Interne.
Consiliul acţionează în baza recomandărilor făcute de Comisia Europeană.
Evaluarea criteriilor de convergenţă nu este bazată pe un set rigid de condiţii.
De altfel, însăşi formularea acestor criterii este făcută de o asemenea manieră încât o
anumită flexibilitate este posibilă, atunci când credibilitatea măsurilor de convergenţă
întreprinse de ţara în cauză este apreciată pozitiv. Astfel, un deficit bugetar, chiar
excesiv în raport cu procentul de 3 % din PIB, poate fi acceptabil dacă el „s-a diminuat
în mod substanţial şi continuu şi a atins un nivel apropiat de cel de referinţă”. De
asemenea, o datorie publică echivalentă cu peste 60 % din PIB nu interzice accesul la
UEM dacă ea „se diminuează în mod suficient, apropiindu-se de nivelul de referinţă
într-un ritm satisfăcător”. Belgia şi Italia au avut o datorie publică echivalentă cu 129
% din PIB.
Consiliul miniştrilor economiei şi finanţelor (ECOFIN) este abilitat să
evalueze programele întocmite de fiecare ţară pentru a satisface criteriile de
convergenţă.
Perioada de stagnare economică şi şomaj în creştere, traversată de economiile
europene a afectat capacitatea lor de a menţine stricta disciplină bugetară pe care o
implică condiţiile stringente impuse situaţiei finanţelor publice. Trebuie însă menţionat
că un „derapaj” bugetar nu exclude automat ţara în cauză de la intrarea în UE;, cu
condiţia ca această evoluţie să fie strict temporară şi determinată de o conjunctură
nefavorabilă.
Mai importante decât „fotografierea” rezultatelor dintr-un singur an, sunt
tendinţele care pot fi depistate în evoluţia acestor indicatori şi credibilitatea programelor
de măsuri adoptate în ţările candidate în vederea respectării condiţiilor de admisibilitate.
Judecând lucrurile prin această prismă dinamică, Comisia Europeană considera,
în noiembrie 1985, că doar 8 ţări membre aveau perspectiva de a îndeplini criteriile de
convergenţă înaintea lansării fazei finale de construire a UEM.
Prima examinare oficială a măsurii în care membrii UE îndeplinesc criteriile
de convergenţă s-a făcut în 1996. Majoritatea ţărilor membre nu răspundeau în totalitate
acestor criterii, ceea ce a determinat amânarea intrării în ultima fază a UEM până la
începutul anului 1999. Pentru a determina care ţări satisfac condiţiile intrării în UEM, o
a doua evaluare formală a avut loc în 1998.
5. Principalele componente ale UEM
a) Autoritatea monetară unică.
Obiectivul principal al autorităţii monetare – Banca Centrală Europeană -,
stabilit prin Tratatul de la Maastricht, este asigurarea stabilităţii preţurilor. În acest scop,
este garantată deplina ei independenţă faţă de instituţiile şi organismele comunitare, ca
şi faţă de orice guvern sau altă instituţie naţională.
Politica monetară curentă este pusă în aplicare de un Consiliu Executiv
compus din 6 persoane independente, numite de Consiliul European pentru un mandat
(nereînnoibil) de 8 ani.
Strategia monetară de ansamblu este formulată de un Consiliu al
Guvernatorilor, compus din membrii Consiliului Executiv şi din guvernatorii băncilor
centrale din ţările participante la UEM. Mandatul membrilor Consiliului Guvernatorilor
este de minimum 5 ani, ceea ce presupune că, în ţările unde guvernatorul băncii centrale
este numit pentru o perioadă mai scurtă, reglementările respective trebuie modificate.
Deciziile Consiliului Guvernatorilor sunt luate, în majoritatea cazurilor, prin
majoritatea simplă a membrilor săi.
Banca Centrală Europeană împreună cu băncile centrale participante compun
„Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).
Banca Centrală Europeană nu are dreptul să crediteze autorităţile publice, fie
ele comunitare, naţionale sau regionale.
b. Politica cursului de schimb.
Aceasta este determinată de Consiliul UE, dar cu consultarea Băncii Centrale
Europene. Atribuţiile Consiliului în acest domeniu se referă, în principal, la încheierea
de acorduri privind eventualele sisteme ce leagă moneda comună de monedele terţe.
Încheierea unor asemenea acorduri necesită întrunirea votului unanim al Consiliului,
dar pentru modificarea ulterioară a parităţilor dintre moneda comună şi cele terţe este
suficientă majoritatea calificată.
c. Rolul de reglementare şi supraveghere a sistemului bancar. Atribuţiile
specifice în materie ale Băncii Centrale Europene sunt definite de Consiliul UE, prin
decizii unanime pe baza propunerilor formulate de Comisia Europeană. Băncile centrale
naţionale continuă să deţină prerogative importante în materie de reglementare şi de
aplicare a normelor prudenţiale.
Faptul că, în domeniile susmenţionate, BCE împarte responsabilităţile cu alte
entităţi are unele influenţe şi asupra politicii monetare promovate de aceasta. Astfel:
- Politica monetară promovată de BCE trebuie să fie compatibilă cu
menţinerea parităţii la care moneda unică este legată de monedele terţe;
- Atribuţiile legate de asigurarea sănătăţii sistemului bancar pot uneori să
slăbească caracterul antiinflaţionist al politicii monetare (de exemplu,
practicarea unor dobânzi înalte poate antrena, în anumite circumstanţe,
reducerea calităţii portofoliilor băncilor comerciale, în măsura în care
clienţii acestora întâmpină dificultăţi în rambursarea creditelor primite).
d. Moneda comună.
În urma deciziei Consiliului European întrunit la Madrid (decembrie 1995)
moneda unică a UEM urma să fie denumită „EURO”.
În expresia fizică, ea trebuia să-şi înceapă circulaţia la 1 ianuarie 2002 şi să
devină singurul mijloc legal de plată în ţările participante la UEM.
Introducerea monedei unice a însemnat o serie de operaţii pregătitoare legate
de soluţionarea unor probleme logistice şi de creşterea gradului său de utilizare din
momentul definirii sale ca monedă de sine stătătoare, substitut perfect al monedelor
naţionale pe teritoriul ţărilor participante la UE.
Problemele logistice au fost destul de complicate şi au necesitat o pregătire
timpurie şi amănunţită.
Ele se referă la:
- Tipărirea bancnotelor şi producerea monedei metalice divizionare în
cantităţi suficiente;
- Modificarea instrumentelor de plată (cecuri, cărţi de credit) şi a sistemelor
informatizate de plăţi;
- Desfăşurarea unor campanii vaste de informare şi conştientizare a
publicului larg.

4

4. Finanţe publice sănătoase şi disciplină bugetară strictă.
orientează în funcţie de activitatea regimurilor fiscale naţionale.
Deşi participarea la UEM antrenează automat dispariţia posibilităţii de a
monetiza deficienţele bugetare (finanţarea lor prin emisiunile de monedă de către banca
centrală, cu cert impact inflaţionist), instrumentele politicii fiscale vor rămâne aproape
prevăzut trei etape în care această uniune să se desăvârşească.
în întregime naţionale. Frontierele naţionale vor continua să determine limitele
geografice în care sunt percepute impozite diferite şi se produce cea mai mare parte a
cheltuielilor bugetare.
Din aceste motive, o uniune monetară stabilă reclamă o coordonare strânsă
între politicile fiscale naţionale şi o restrângere a deficitelor şi a datoriei sectorului
public.
Comprimarea, în limitele definite prin criteriile relevante de convergenţă, a
deficitelor bugetare şi a datoriei publice este absolut crucială în contextul unei UEM.
O reducere substanţială a deficitelor publice după intrarea în UEM devine
potenţial periculoasă deoarece diminuarea datoriei publice în termeni reali prin
creşterea inflaţiei nu mai este posibilă, lăsând ca singură alternativă sporirea impozitelor
aplicate asupra factorilor de producţie (munca şi capitalul) cu consecinţa migrării
acestora în alte ţări ale UE, cu regimuri fiscale mai atractive.
Deşi pieţele financiare impun o anumită disciplină asupra finanţelor publice
(prin adăugarea unor „prime de risc” dobânzilor la creditele acordate autorităţilor
publice care depăşesc un anumit grad, considerat suportabil, de îndatorare), ele tind să
reacţioneze prea târziu, şi atunci când o fac generează mişcări de panică. O eventuală
criză financiară de proporţii în care s-ar putea afla o ţară participantă la UEM ar antrena
aşadar un cost excesiv al capitalului pentru toate celelalte ţări membre, care s-ar găsi
astfel obligate să suporte o parte din costul unei politici fiscale imprudente a uneia
singure.
Pentru a preveni apariţia unor astfel de situaţii, îndeplinirea criteriilor de
convergenţă este necesară, dar nu şi suficientă. Disciplina fiscală trebuie menţinută şi
în perioada funcţionării UEM, atât prin coordonarea politicilor fiscale naţionale,
cât şi – dacă este cazul – prin penalizarea statelor care au tendinţa de a promova
politici fiscale prea expansioniste. Consiliul UE este împuternicit să avertizeze din
timp ţările care se îndepărtează de la disciplina bugetară şi să aplice sancţiuni, a căror
severitate este modulată în funcţie de gravitatea situaţiei:
- Interzicerea accesului la credite din partea Băncii Europene de Investiţii;
ianuarie 2002 şi au înlocuit monedele naţionale ale ţărilor respective.
- Instituirea unui depozit obligatoriu, nepurtător de dobândă, de către statul
în cauză, până la corectarea problemei;
- Aplicarea de amenzi.
Coordonarea politicilor fiscale naţionale nu este necesară doar în scopul de a
evita apariţia unor situaţii de criză. Ea este cel mai bun mijloc de a optimiza constituirea
statelor care nu respectă disciplina bugetară, adică au deficite publice excesive. În
şi utilizarea resurselor bugetare naţionale.
5
Într-adevăr, în contextul liberei circulaţii a factorilor de producţie, aceştia se
6. Calendarul constituirii UEM. Trecerea la moneda unică – EURO.
Trecerea la UEM nefiind o simplă formalitate, Tratatul de Maastricht a
- Prima a debutat în 1990 prin coordonarea politicilor economice ale
statelor membre şi asigurarea liberei circulaţii a capitalurilor;
- A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994, în care statele trebuiau să facă
eforturi pentru a îndeplini criteriile de convergenţă şi să ia măsuri
pentru asigurarea independenţei băncilor centrale naţionale. A fost
creat Institutul Monetar European (IME) cu misiunea de a pregăti trecerea
la cea de a treia etapă a constituirii UEM, de a asigura suprareglarea
Sistemului Monetar European şi coordonarea politicilor monetare ale
statelor.;
- Cea de a treia etapă a fost declanşată la 1 ianuarie 1999. Tratatul de la
Maastricht stabilise data de 1 ianuarie 1997 pentru trecerea la moneda
unică, dacă majoritatea statelor îndeplinesc criteriile de convergenţă. În
caz contrar aceasta urma să se petreacă, în mod automat, la 1 ianuarie
1999 doar pentru acele state care îndeplineau respectivele criterii.
Consiliul European extraordinar din 3 mai 1998 a stabilit lista ţărilor
admisibile în faza a III-a a UEM. Situaţia statelor membre era următoarea:
 11 state îndeplineau criteriile;
 Grecia, care, în 1998, nu îndeplinea condiţiile, a recuperat
întârzierea şi a prins din urmă grupul „celor 11” în 2001;
 Danemarca, Marea Britanie şi Suedia au refuzat să participe la
moneda unică.
Cea de a treia fază a UEM se defineşte prin două elemente:
 A instaurat o monedă unică: EURO. Aceasta devine moneda
statelor participante şi înlocuieşte ECU în cadrul comunitar. Un
EURO a devenit echivalentul a 6,55957 Franci francezi.
Bancnotele şi monedele, în EURO şi Cenţi au fost puse în circulaţie la 1
 A creat un Sistem European al Băncilor Centrale (SEBC) format
din Banca Centrală Europeană, care înlocuieşte Institutul
Monetar European, şi băncile centrale naţionale.
În vederea asigurării stabilităţii EURO, Consiliul poate să pronunţe amenzi
acelaşi timp, statele membre care întâmpină dificultăţi sau ameninţări grave în balanţa Comitetul Economic şi Financiar este compus din câte maximum două
de plăţi curente sau în mişcarea capitalurilor le pot fi acordate împrumuturi. persoane desemnate de statele membre, Comisia Europeană şi Banca Centrală
Europeană.
Are ca misiune să urmărească situaţia economică şi financiară a statelor
1. Instituţiile şi organismele Uniunii Economice şi Monetare
membre şi a Comunităţii Europene. Contribuie, totodată, la pregătirea lucrărilor
Consiliului de Miniştri prin elaborarea avizelor ce-i sunt cerute şi recomandările
furnizate în domeniul său de competenţă.
Instituţiile comunitare care au dreptul de a interveni în cadrul UEM sunt Consiliul
European şi Consiliul de Miniştri.
Consiliul European:
- Decide asupra listei ţărilor care îndeplinesc criteriile de convergenţă şi pot
trece la EURO;
- Fixează marile orientări ale UEM;
- Numeşte pe preşedintele şi directorul Băncii Centrale Europene.
Consiliul de Miniştri:
- Asigură coordonarea politicilor economice şi monetare ale statelor
participante;
- Fixează ratele de schimb definitive;
- Adresează recomandări statelor membre şi poate adopta amenzi în cazul
nerespectării disciplinei bugetare.
Tratatul de la Maastricht a statuat şi crearea unor instituţii proprii ale UEM şi
anume:
- Institutul Monetar European şi Comitetul Monetar (pentru etapa a II-a);
- Banca Centrală Europeană şi Comitetul Economic şi Financiar pentru faza
finală a UEM.
Banca Centrală Europeană are, începând cu 1 iunie 1998, sediul la
Frankfurt. Aceasta are misiunea de a defini şi pune în aplicare politica monetară a
Comunităţii, urmărind totodată la stabilitatea preţurilor.
BCE îndeplineşte următoarele atribuţii:
- Conduce operaţiunile de schimb şi gestionează rezervele de schimb,
autorizează emiterea biletelor la bancă şi a monedelor în EURO;
- Exercită puterea de control asupra băncilor centrale naţionale;
- Asigură colectarea de informaţii statistice;
- Are dreptul de a aplica sancţiuni întreprinderilor care nu-şi respectă
obligaţiile decurgând din reglementările şi hotărârile Băncii.