Sunteți pe pagina 1din 2

ŞCOALA ACTIVĂ

ADOLPHE FERIERE

Lucrarea începe cu un “Cuvânt înainte la ediṭia a cincea”, semnat de autor, în care acesta
atenṭionează asupra faptului că sunt reluate părṭi din lucrările sale anterioare (”Şcoala activă”,
“Practica şcolii active” şi “Autonomia şcolarilor”), considerând că “va putea juca…un rol util”. Ea
este structurată în 8 capitole, iar ca încheiere autorul însuşi desprinde o “Concluzie” în ceea ce
priveşte orientarea actuală ( prima jumătate a secolului al XX-lea) “a spiritelor în materie de
pedagogie”

Ce este şcoala activă?


 “este înainte de orice şi în mod general aplicarea legilor psihologiei la educarea copiilor.
Sociologia pe de o parte şi pe de alta psihologia genetică, care studiază dezvoltarea
fiinṭelor umane, sunt ştiinṭele mame ale acestei ştiinṭe aplicatesau ale acestei arte care
este educaṭia.”
 este şcoala care “porneşte de la copil, aşa cum este el; ea îi adduce hrana spirituală de
care are nevoie pentru a-şi îmbogăṭi sau diferenṭia aptitudinile şi pentru a concentra şi
unifica aptitudinile noi pe care le câştigă…Ea caută să cunoască subconştientul:
instincte, tendinṭe, impulsuri, intuiṭii şi interese spontane, pentru a le folosi, a le
canalize şi a le face
 este şcoala care se bazează pe “activitatea spontană, personală şi creatoare” a copilului,
căutând “să realizeze înainte de orice înflorirea a ceea ce este mai bun în natura proprie
a copilului”.
 este şcoala în care “copiii să trăiască în sânul realităṭii vizibile şi palpabile, acṭiunea lor
să se exercite asupra acestei realităṭi, experienṭa lor să se hrănească din ea”
 este şcoala în care “munca individuală este pe primul plan, fiecare înaintând în
acelaşi nivel şi la acelaşi subiect, datorită progreselor pe care le-au făcut şi intereselor
pe care le au.”

În concepṭia lui Feriere, educaṭia trebuie să se bazeze pe cunoaşterea ştiinṭifică a copilului,


devenită posibilă în urma cercetărilor de psihologie experimentală.
La baza educaṭiei stau interesele. “ Interesul este piatra unghiulară a şcolii active; el susṭine
întregul edificiu. Nimic fără interes, nimic în afara lui.” El stă la baza efortului spontan al copilului,
elanului vital spiritual, fără de care triumfă mecanicismul.
Feriere stabileşte patru etape mari de dezvoltare, având fiecare din ele o caracteristică
dominantă, comparate cu stadiile de dezvoltare a umanităṭii

- prima copilărie (0-6 ani) → vânători şi păstori; caracteristica dominantă: senzorialitatea

- a doua copilărie (6–12 ani) → agricultori, meşteşugari şi comercianṭi;


caracteristica dominantă: imitaṭia (senzorială,
pură, intuitivă)
- adolescenṭa (12–18 ani) → evul mediu, renaşterea; caracteristica dominantă:
1
intuiṭia (imitativă, pură, raṭională)
- tinereṭea (18–22 ani) → solidarism; caracteristica dominantă: raṭiunea, care reia
şi reaşează la nivelul lor intuiṭia, convenṭia, senzaṭia
Punctul de plecare al educaṭiei în şcoala activă este activitatea manuală. Ea asigură un
progress al dezvoltării copilului din toate punctele de vedere: fizic, intelectual, socio-moral. Munca
trebuie să fie liberă, în sensul că fiecare îşi poate alege un domeniu sau altul de muncă.

Instrucṭia avea la bază tot activitatea practică, dar la alt nivel, dar şi printr-un larg contact
cu lumea. Elevii adunau datele documentare din natură, din fabrici, din muzee, din creşe , etc,
apoi le lărgeau prin lectură. Aceste date erau clasarea, ordonarea pe teme şi subteme. După
aceasta se trecea la elaborarea documentelor, adică ordonarea logică a acestora, completarea lor
prin consultarea unor noi lucrări. Profesorul făcea o prezentare sintetică a temei, răspundea
întrebărilor elevilor, lămurea lucrurile neînṭelese. Pe baza acestui complex de informaṭii, elevii
redactauo lucrare pe care o scriau în aşa numitul “caiet al vieṭii”. Cunoştinṭele deci erau însuşite
prin efort propriu, conform intereselor prin activităṭi libere, parcurgându-se toate conṭinuturile
prevăzute de programă.

În ceea ce priveşte educaṭia social-morală, Feriere porneşte de la următoarele idei: “Cercul


familiei nu mai are coeziunea şi calmul necesare pentru o operă răbdătoare şi continuă de
educaṭie. Răspândiṭi trei sferturi din zi, membrii familiei nu se mai întâlnesc decât la masă. Este
necesar decica şcoala să servească drept legătură între ce subsistă din viaṭa de familie la copilul
mic şi ceea ce va fi mâine câmpul de acṭiune colectivă a tânărului: societatea.
A grupa pe şcolari în comunităṭi, a face din clasă o societate în miniatură şi din şcoală o
federaṭie de mici republici mai mult sau mai puṭin autonome, după vârsta elevilor şi după gradul
de responsabilitate ce li se poate încredinṭa, aceasta este soluṭia…”
Astfel propunea o activitate socială, bazată pe întrajutorare: elevii mari confecṭionau
materiale pentru cei mai mici, îi protejau, îi ghidau şi lămureau asupra îndatoririlor lor. Ajutorarea
trecea de multe ori dincolo de porṭile şcolii. “ Nu e destul să poṭi să faci binele, ignorându-l; nu e
destul să ştii ce este binele, fără a avea prilejul să-l practice; trebuie să treci…de la idee la act”.
Fundamentându-se pe asfel de consideraṭii, şcoala activă se străduieşte să creeze un mediu social
care să înlesnească experienṭa nemijlocită a elevilor săi, ceea ce conduce spre creşterea autonomiei
şcolarilor. “Tutela prea mult prelungită a adultului riscă să devină la anumiṭi copii o pernă moale.
Cu vârsta, supleṭea caracterului scade. Sfârşeşti prin deprinderea de a nu mai reacṭiona în faṭa
experienṭei de viaṭă. Obişnuinṭa de a te bizui pe altul o distruge pe aceea de a te bizui pe tine
însuṭi.”