Sunteți pe pagina 1din 6

ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT „B. P. HASDEU” DIN CAHUL, VOL.

VII, 2011

CONCEPTUL DE SEMN LINGVISTIC

Elena ZGÂRCIBABĂ,
Catedra de Filologie Română

The given article has the intention to facilitate the assimilation of some important
concepts from the framework of the “General Linguistics” course by philologist students that
have to realize the leap from the pre-university education to the university one. The synthesis
referring to the concept of linguistic sign is called to contribute to the elucidation of the
essence and importance of this concept for human language.

Ideea elaborării prezentului articol a venit, pe de o parte, în urma reflecţiilor, provenite


din lectura studiului „Semn, simbol, cuvânt„ al renumitului lingvist E. Coşeriu [1], iar pe de
alta, se datorează intenţiei de a contribui la o cât mai facilă receptare a principalelor concepte
din lingvistica generală de către studenţii de la facultăţile de filologie, deoarece pentru aceştia
cursul de lingvistică prezintă un adevărat obstacol în saltul de la învăţământul liceal spre cel
universitar. Este indiscutabil faptul că lingvistul cu renume mondial, E. Coşeriu, este cel care
a sintetizat şi a propus cea mai reuşită definiţie şi esenţă a conceptului de semn lingvistic,
contribuind la elaborarea şi elucidarea unui suport epistemologic valoros, al celui mai
important şi complex concept din cadrul studiilor referitoare la lingvistica generală.
1.1. Semnul (lat. signum - „indice, marcă distinctivă") este un element concret ce ţine
locul (în mentalitatea unui individ sau a unei colectivităţi umane) unui obiect şi care
simbolizează, aminteşte, comunică ceva. Semnul lingvistic reprezintă una din cele mai dificile
noţiuni de definit. În accepţie largă, prin semn se înţelege orice element perceptibil prin
simţuri şi care reprezintă, indică sau exprima ceva diferit de sine însăşi : culoarea albă
semnifică puritate, inocenţă, corabia lui Noe simbolizează salvarea prin credinţă, un buchet de
trandafiri roşii înseamnă dragoste eternă etc.
Conceptul de semn a fost utilizat în descrierea şi înţelegerea fenomenelor legate de
limbajul uman încă de către gânditorii antichităţii. Prin cercetările lui Charles Sanders Peirce
(1839-1914) şi ale lui Ferdinand de Saussure, savanţi care vor privi semnele lingvistice ca
valori în sine, s-a făcut referinţă la caracteristicile, tipologia şi funcţiile semnului lingvistic
spre deosebire de semnele altor sisteme de comunicare, astfel contribuind la naşterea
semiologiei moderne.
Ferdinand de Saussure a interpretat cuvintele ca semne în Cursul de lingvistică
generală. Cunoscutul lingvist elveţian a promovat ideea de a fi constituită o ştiinţă generală
a semnelor - semiologia - care să cuprindă şi lingvistica [2].
„Semn lingvistic", în concepţia lui E. Coşeriu, este în primul rând ceea ce numim în
mod obişnuit cuvânt [1].
Spre deosebire de alte sisteme semiotice, limba este cel mai complex sistem. Semnele
folosite în domeniul matematicii, al fizicii sau chimiei sunt noţiuni abstracte, logice, reci,
impersonale, incapabile să emoţioneze, să transmită sentimente; muzica, dansul, pictura redau
emoţii, sentimente, fără a le putea numi, limbajul lor nefiind, uneori, la îndemâna tuturor, ci
numai a celor iniţiaţi în domeniul respectiv. Strâns legată de gândire, profund implicată în
viaţa societăţii, limba reprezintă cel mai important sistem de semne [3].
Filosoful american Charles Sanders Peirce a propus o teorie generală a semnelor de diferite
tipuri - semiotica (engl. semiotics), clasificând semnele extralingvistice în trei clase mari:
1) indicii (singular: indiciu), fenomene naturale cărora societatea le dă interpretare ca
semne (de ex.: freamătul frunzelor unui arbore - semn că „bate vântul");
2) iconuri (singular: icon), semne instituite de oameni, printr-o similitudine structurală cu
obiectele reprezentate prin astfel de semne (de ex.: o hartă în raport cu teritoriul cartografiat);
3) simboluri, semne de asemenea instituite de oameni, dar fără o legătură de determinare a
acestora prin obiectele reprezentate de ele (de ex.: o stemă sau un drapel în raport cu un stat) [3].

40
ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT „B. P. HASDEU” DIN CAHUL, VOL. VII, 2011

Dacă am raporta cuvintele, ca semne verbale complexe, la această clasificare, ar trebui


să încadrăm cuvintele noţionale printre simboluri, interjecţiile având un oarecare caracter
indicial, iar onomatopeele - un oarecare caracter iconic. Saussure clasifica totalitatea semnelor
posibile în două clase:
1. simboluri, în cazul cărora el vedea „un rudiment de legătură naturală" cu obiectul
simbolizat (de ex.: balanţa - ca simbol al justiţiei),
2. semne propriu-zise, fără legătură de determinare între acestea şi ceea ce ele semnifică,
aici încadrându-se cuvintele ca semne [3].
Ştiinţa semnelor este o ştiinţă destul de veche. Cea mai răspândită şi, în ordine
cronologică, prima percepere a conceptului de semn este cea „substituţionalistă", cuprinsă în
expresia aliquid pro aliquo: semnul este ceva care „stă" în loc de altceva, adică un obiect
material care substituie în mod simbolic altceva. La majoritatea gânditorilor din Antichitatea
greco-romană care s-au exprimat cu privire la problemele limbajului întâlnim, sub o formă
sau alta, această concepţie este identic formulată. Pentru Aristotel, de exemplu, cuvintele
sunt simboluri ale reprezentărilor mentale. Mai clar au formulat această idee gânditorii stoici,
a căror concepţie a fost rezumată în mod creator de Sf. Augustin. Acest nucleu conceptual
„semiologic" al tradiţiei occidentale se va menţine şi se va situa chiar în centrul modelului
limbajului şi mai târziu.
O definiţie flexibilă şi cuprinzătoare a semnului lingvistic ar fi următoarea: Prin semn
lingvistic înţelegem instrumentul central al actului comunicării verbale şi deopotrivă un
fenomen de natură socială, deţinând valoarea de element al unui cod specific, structurat în
cadrul unui sistem şi prezentându-se ca o unitate funcţională între o formă de natură sonoră
şi un conţinut de natură conceptuală.
Funcţia primară a semnului lingvistic este cea comunicativă, dar această funcţie se
defineşte în mod relaţional, aşa încât orice semn este instituit ca o relaţie între cei care îl
utilizează şi fragmente definibile ale realităţii extra-lingvistice şi extra-semiotice. Semnul
lingvistic ne apare ca un fenomen extrem de complex, care implică dimensiunile
fundamentale ale umanului, de la structurile neuro-fiziologice şi până la nivelul superior al
faptelor de conştiinţă, în calitatea sa de structură binară elementară (formă/conţinut,
„semnificant"/„semnificat"), orice semn lingvistic se încadrează într-un ansamblu structurat
pe care îl numim sistem lingvistic, în cadrul unui sistem lingvistic particular, fiecare semn
este cuprins într-un lanţ de ierarhii organizate după principii intrinsece. Unităţile lingvistice
(foneme, morfeme, semanteme, lexeme, sintagme, enunţuri etc.) prezintă grade diferite de
complexitate, dar au în comun faptul că nu pot fi înţelese decât în perspectivă funcţională şi
relaţională, adică prin funcţiile pe care le realizează fiecare în cadrul comunicării verbale (în
calitate de semnale) şi prin relaţiile pe care le contractează în cadrul unei structuri
comunicative (în calitate de simboluri). Chiar şi cele mai simple enunţuri, precum Da! sau Eu
citesc, prezintă, la o analiză atentă, o remarcabilă complexitate structurală şi relaţională.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, semioticienii au reprezentat actul de semnificare
sub forma unui triunghi devenit celebru, cunoscut ca „triunghiul semiotic" ce reprezintă, reduse la
o schemă foarte elementară, raporturile dintre realitate (referent) - gândire (concept) - limbă
(simbol fonic).
Semnul lingvistic, în concepţia lui Saussure, este „o entitate psihică cu două feţe", o
„combinare între concept şi imaginea acustică". Conţinutul, conceptul este numit de Saussure
signifie („semnificat"), iar latura acustică - signifiant („semnificant"). Semnul este reprezentat de
reunirea acestor două laturi: cuvântul copac are o latură de expresie reprezentată de complexul
sonor copac şi una de conţinut - „plantă perenă lemnoasă, formată din rădăcină, tulpină şi o
coroană ramificată" [2]. Aceasta este accepţia bilaterală (biplană) a semnului lingvistic.
1.2. Caracteristicile semnului limgvistic
1.2.1.Caracterul arbitrar al semnului lingvistic
Antichitatea greacă ne-a lăsat opinii diferite referitoare la limbajul uman în ceea ce
priveşte existenţa sau inexistenţa unei legături între complexul sonor şi conceptul pe care

41
ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT „B. P. HASDEU” DIN CAHUL, VOL. VII, 2011

acesta îl reprezintă. Adepţii teoriei physei erau părtaşii existenţei unei legături naturale între
cuvânt şi obiectul la care acesta se referă (Heraclit, de pildă), iar ai teoriei thesei (Democrit,
Aristotel) neagau o astfel de legătură [4].
Mult mai târziu, către sfârşitul primului mileniu, aceeaşi dispută se ducea între şcolile
eline reprezentate de anomalişti (care afirmau că există o legătură naturală cuvânt-obiect) şi
analogişti (care infirmau o asemenea legătură) [4].
Argumente puternice şi numeroase vin, în lingvistica actuală, să pledeze în favoarea
celei de-a doua orientări: nimic din conţinutul noţiunii nu impune ca ea să fie exprimată
printr-un anumit complex sonor şi nu prin altul. Ideea era limpede formulată de Saussure:
„Legătura ce uneşte semnificantul de semnificat este arbitrară sau, pentru că înţelegem prin
semn întregul ce rezultă din asocierea unui semnificant cu un semnificat, putem spune, mai
simplu, că semnul lingvistic este arbitrar" [2].
Nu există, deci, o legătură naturală între secvenţa de sunete ce denumeşte un obiect şi
obiectul respectiv, nu există o determinare, o cauzalitate între conţinut şi expresie (şi nici invers).
Demonstrarea acestei afirmaţii rezidă în asimetria celor două laturi ale semnului lingvistic.
Un argument invocat în acest sens este semnificantul: acelaşi obiect este altfel denumit în
limbi diferite (uneori chiar înrudite): rom. apă, fr. eau, rus. voda, engl. water; rom. casă, fr.
maison, rus. dom, engl. house. Dacă între obiect şi semn ar fi o legătură „naturală", ar trebui ca
aceluiaşi obiect să-i corespundă, în toate limbile, acelaşi semn, ceea ce e clar că nu se întâmplă.
Un alt argument în favoarea inexistenţei vreunei legături naturale între semnificant şi
semnificat îl constituie existenţa sinonimelor: aceluiaşi conţinut îi corespund expresii diferite:
rom. oculist şi oftalmolog, epic şi narativ, fr. bois şi foret - „pădure", rus. termometr şi
gradusnik - „termometru".
Aceleaşi complexe sonore intră, pe de altă parte, în relaţie cu sensuri diferite,
constituind semne diferite: cuvântul pion, în română nume al unei piese de şah, este, în rusă,
nume al unei flori, al bujorului; pir - în română „plantă erbacee perenă din familia
gramineelor", în rusă - „ospăţ", „chef;
Caracterul arbitrar este argumentat şi de existenţa omonimelor: aceluiaşi semnificant îi
corespund semnificate diferite: rom. vin - substantiv şi verb, corn -„excrescenţă osoasă la
rumegătoare", „instrument muzical de suflat", „produs de panificaţie", „arbust" ş.a.;
Semnele lingvistice nu sunt, deci, determinate de „esenţa" lucrurilor - unui sunet sau
grup de sunete le pot corespunde orice sensuri. Semnificantul este nemotivat, arbitrar în raport
cu semnificatul cu care nu are nici o legătură naturală [3].
1.2.2. Caracterul liniar al semnului lingvistic
Această trăsătură a fost pusă în evidenţă de către Saussure şi are în vedere
unidimensionalitatea semnelor lingvistice, înscriindu-se pe axa timpului, semnele limbii se
desfăşoară succesiv, într-o singură direcţie, fiind percepute vizual (dacă limbajul este transpus
în scris) sau auditiv (dacă semnele sunt rostite). Semnul masă, de pildă, se realizează prin
succesiunea fonemelor m-a-s-ă.
„Fiind de natură auditivă, semnificantul se desfăşoară numai în timp şi are
caracteristicile pe care le împrumută de la acesta:
a) el reprezintă o întindere
b) această întindere este măsurabilă într-o singură dimensiune: este o linie" " [2].
Prin transpunerea cuvintelor unei limbi în codul grafic al acesteia, caracterul liniar
capătă aspect concret: şiruri de litere, cuvinte, ideograme.
Liniaritatea semnului vizează numai latura semnificantului [3].
1.2.3. Trăsătura informaţională a semnului lingvistic
Cuvintele sunt semne ce servesc la comunicarea unor mesaje, la transmiterea de
informaţii prin intermediul unor semnale acustice sau grafice. Procesul informaţional
presupune codarea, de către un emiţător, a semnelor înzestrate cu conţinut şi expresie în
semnale scrise sau orale, unilaterale şi liniare, care, la rândul lor, sunt decodate de către un
receptor în semnele corespunzătoare [3].

42
ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT „B. P. HASDEU” DIN CAHUL, VOL. VII, 2011

1.2.4. Imutabilitatea şi mutabilitatea semnului lingvistic


Semnul lingvistic nu poate fi schimbat de vorbitorii unei limbi conform propriei lor
dorinţe, cu toate că el este convenţional. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, complexele sonore n-ar
mai putea să funcţioneze, într-o colectivitate, ca semne ale obiectelor pe care le denumesc.
Vorbitorii sunt obligaţi - pentru a se face înţeleşi şi pentru a înţelege ce spun alţii - să
folosească aceleaşi semne, cu aceleaşi înţelesuri. Semnificantul este imutabil în raport cu voinţa
individului, adică acesta nu are libertatea de a interveni şi a-1 schimba când şi cum doreşte.
„Nu numai că individul, chiar dacă ar vrea, ar fi incapabil să modifice în vreun fel
alegerea făcută, dar nici măcar grupul social nu şi-ar putea exercita suveranitatea asupra
vreunui cuvânt; colectivitatea este legată de limba ca atare". Oamenii nu-şi pot alege semnele
prin care să denumească obiectele, căci limba este o moştenire de la generaţiile precedente.
„Stadiul limbii la un moment dat este întotdeauna produsul factorilor istorici, care explică de
ce semnul este imuabil, adică, de ce el rezistă oricărei înlocuiri arbitrare" [2].
Tradiţia constrânge vorbitorii să numească lucrurile într-un fel anumit, să se supună
unor norme, unor reguli ale limbii respective, încălcarea acestora ar face imposibil procesul de
comunicare care este finalitatea limbajului.
În opinia lui Saussure semnele rezistă în timp şi sunt relativ stabile, datorită mai multor
factori. Unul dintre aceştia este caracterul arbitrar al semnului: nu există nici un motiv să
înlocuim un complex sonor cu un altul (bun cu nub, de pildă), să preferăm soră lui soeur sau
lui sister. Un alt factor este reprezentat de faptul că sistemul lingvistic este un mecanism
deosebit de complex, încercările specialiştilor de a reforma acest sistem în ansamblu sunt
sortite eşecului.
Imutabilitatea semnelor este dată şi de faptul că ele sunt în număr deosebit de mare.
Dacă un sistem de scriere (format dintr-un număr limitat de litere) se poate înlocui cu un
altul, nu acelaşi lucru se poate întâmpla cu limba, ale cărei elemente sunt nenumărate.
Semnele rezistă în timp şi datorită faptului că limba este o instituţie cu totul aparte, care îi
implică, permanent, pe toţi vorbitorii şi care suferă, continuu, influenţa tuturor. De aceea,
această instituţie „se pretează cel mai puţin la iniţiative" şi o revoluţie în interiorul ei este,
practic, imposibilă [2].
Cu toate acestea, în actele lingvistice individuale îşi poate face simţită prezenţa „o
porţiune de invenţie personală, dar invenţia nu poate depăşi anumite limite şi trebuie să fie
acceptată de mediul în care se produce". Pentru ca inovaţiile - abaterile de la normă, iniţial - să
se răspândească şi să fie, cu timpul, incluse în sistemul limbii, trebuie ca ele să respecte normele
sistemului şi să fie acceptate de către ceilalţi vorbitori. Astfel, ceea ce la un moment dat este
considerat o abatere în folosirea unui cuvânt poate să devină, peste un anumit timp, printr-o
frecventă întrebuinţare şi o largă răspândire, normă. Semnificantul devine, astfel, mutabil [5].
Prin mutabilitatea semnului lingvistic Saussure înţelege schimbarea, în timp, a raportului
dintre semnificant şi semnificat. Verbul necare, exemplifică lingvistul genevez, însemna, în
latină, „a omorî", în franceză cuvântul a devenit noyer - „a îneca". S-au schimbat, după cum se
vede, atât complexul sonor, cât şi conceptul; legătura dintre idee şi semn a slăbit şi a avut loc o
deplasare în raportul lor [2].
Saussure arată că fenomenul mutabilităţii este inevitabil deoarece, în timp, semnele sunt
supuse unui proces mai rapid sau mai lent de alterare [2].
1.3. Dintre funcţiile semnului lingvistic se enumără următoarele:
1.3.1. Funcţia de cunoaştere. Procesul de cunoaştere a realităţii se poate realiza pe cale
senzorială (prin intermediul celor cinci simţuri) şi pe care logică, raţională (în afara
contactului fizic, material, cu realitatea de cunoscut).
Semnul lingvistic face posibil saltul de la cunoaşterea senzorială la cea raţională, de la
primul la cel de-al doilea sistem de semnalizare.
Reflexul condiţionat, în cadrul căruia unele obiecte sunt semnale pentru altele,
constituie mecanismul primului sistem de semnalizare, întâlnit atât la om, cât şi la animale.
Acest sistem nu are, în limbă, o formă proprie de expresie. De la el, prin generalizare şi

43
ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT „B. P. HASDEU” DIN CAHUL, VOL. VII, 2011

abstractizare, se ajunge la noţiune, care nu trimite doar la un obiect concret, ci la o clasă


întreagă de obiecte. Noţiunea se leagă de un semnal diferit de ea însăşi şi de obiectele
reflectate şi reprezentat de complexul sonor, împreună cu care formează cel de-al doilea
sistem de semnalizare, a cărui unitate fundamentală o constituie cuvântul [3].
„Limbajul poate fi considerat ca formă fundamentală a activităţii noastre cognitive,
deoarece experienţa noastră în ceea ce priveşte realitatea se elaborează prin mijlocirea
activităţilor raţionale de a cunoaşte şi de a discerne, iar aceasta se manifestă în semnele
lingvistice, cu ajutorul cărora ne referim la realitatea extralingvistică” [5].
Semnele lingvistice, afirmă E. Coşeriu, „organizează formal cunoaşterea noastră asupra
realităţii”, deoarece „ele nu sunt elemente pur «mostrative» [designative], ci simbolice şi
generalizatoare, adică nu desemnează indivizi, experienţe izolate, ci semnifică genuri, clase, ori
concepte generale elaborate de raţiune. Este un fapt incontestabil că până şi unităţile particulare
sunt desemnate în limbi cu ajutorul „universaliilor" (adică numele cu care ne referim la indivizi
sunt nume de clase: numim un obiect particular casă, cu un nume care este cel al clasei
respective), fapt pentru care, în actele concrete de vorbire, efectuăm în mod constant o operaţie
logică, aceea de a afirma implicit includerea unui individ în genul său" [6].
1.3.2. Funcţia de diferenţiere în cadrul sistemului se realizează prin fonemele şi
morfemele din care este alcătuit semnul. De exemplu, fonemul l din lac deosebeşte acest cuvânt
de cuvinte cum sunt: rac, sac, dac, bac, fac, tac, oac ş.a.
Unităţile semnificative minimale dotate cu înţeles - morfemele -au, şi ele, funcţie
diferenţiatoare. Morfemul -se din cuvântul supravieţuise stabileşte, de pildă, diferenţe faţă de alte
forme gramaticale ale cuvântului: supravieţui-a, supravieţuise-râ, supravieţui-O, supravieţui-eşte,
faţă de alte cuvinte din aceeaşi familie: supravieţui-re, supravieţui-tor. Prefixul supra-
diferenţiază cuvântul vieţuise de con-vieţuise.
Funcţia de diferenţiere a semnului lingvistic se realizează pe plan sintagmatic, pe axa
orizontală, a combinaţiilor, pe care cuvintele sunt în relaţii contrastive (în exemplul citesc
revista cele două cuvinte nu se identifică, între ele fiind în relaţii de contrast), în plan
paradigmatic, pe axa verticală, a asociaţiilor mentale, dacă încercăm să înlocuim, în exemplul
dat, revista cu ziarul sau cartea se constată că fiecare dintre aceste unităţi - ce aparţin
aceluiaşi câmp semantic - sunt unităţi distincte, care se opun una alteia [3].
1.3.3. Funcţia de transmitere a informaţiei. Dacă n-ar fi existat cuvintele, semnele
lingvistice, care să transmită prin viu grai sau în scris, de la o generaţie la alta, de la un individ
la altul, idei, informaţii, obţinute de omenire pe multiple planuri, n-ar fi fost posibilă prezenţa
arsenalului informaţional de care dispune astăzi omenirea.
Pentru ca o informaţie (mesaj) să poată fi transmisă, ea trebuie să fie codificată. Acest
proces se realizează prin intermediul limbii, care este un cod, un ansamblu de semne cu o
organizare proprie, ce funcţionează după anumite reguli. Persoana care codifică informaţia şi
transmite mesajul are rol de emiţător, iar cea care primeşte semnalele şi le decodifică are rol
de receptor. Aceste roluri se pot schimba în procesul comunicării, emiţătorul devenind
receptor şi invers. Semnele utilizate în transmiterea informaţiei trebuie să fie cunoscute atât
emiţătorului, cât şi receptorului.
Factorilor constitutivi ai actelor de vorbire sus-menţionaţi (emiţător, receptor, mesaj,
cod), Roman Jakobson le adaugă şi contextul („referentul"), pe care destinatarul să-1 poată
pricepe şi care să fie verbal sau să poată fi verbalizat şi contactul-legătura dintre cei doi, care
le dă posibilitatea să stabilească şi să menţină comunicarea [3].
În concluzie, semnul - reprezintă una dintre categoriile de bază ale interpretării
limbajului uman, în limbă semnul este mai mult decât cuvânt, în filozofie semnul este mai
mult decât idee, în ştiinţele naturii semnul este mai mult decât obiect. Cuvintele sunt semne
naturale şi convenţionale care au o funcţie de semnificare şi se deosebesc de semnele naturale,
de semnale, în general. Semnele naturale indică existenţa unei surse („Unde iese fum, este şi
foc” scria Saussure ), semnele comunicării (cărora le aparţin şi semnele lingvistice) sunt
indicii referitioare la existenţa şi însuşirile emiţătorului.

44
ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT „B. P. HASDEU” DIN CAHUL, VOL. VII, 2011

Dacă în sincronie, semnul lingvistic este imutabil, semnele non-lingvistice nu sunt atât
de refractare la intervenţia voluntară a subiectului vorbitor. Semnele non-lingvistice trimit la
un referent in praesentia şi rămân în afara relaţiei de semnificare, în timp ce semnele
lingvistice marchează absenţa obiectului pe care îl înlocuiesc şi trimit spre un referent in
absentia. Dacă semnul este unilateral, având o realitate materială, trăsătura definitorie a
cuvântului, in general, (nu întotdeauna semnul lingvistic se suprapune cuvântului) este
puterea lui de a semnifica prin desfăşurarea unei relaţii dialectice între un semnificat şi un
semnificant, aspect aprofundat de F. de Saussure. Semnele lingvistice se manifestă în
adevăratul înţeles al cuvântului numai când semnificatul intră în relaţie cu semnificantul (în
cadrul sistemului semiotic) spre a asigura semnificaţia, în procesul comunicării [2].
Semnificantul dobândeşte identitate proprie numai în cazul în care conştiinţa
vorbitorilor aparţinând unei comunităţi lingvistice îl corelează unui concept, asigurându-i
semnificaţia (signifiè). Dacă această corelare nu se produce, semnificantul rămâne un „obiect
sonor”. Simbolul actualizează o relaţie între conţinuturi purtătoare de atribute cvasi-comune,
fiind lipsit de cea de-a doua articulaţie, în timp ce semnul înzestrat cu dubla articulaţie are
rolul de a „fixa” conceptele. Semnul denumeşte, simbolul exprimă.
Există cuvinte care au valoare de simbol, însă nu toate simbolurile se exprimă prin
cuvinte. Acestea pot fi, de exemplu, vizuale, cu valoare socială ori socioculturală. Trăsătura
comună simbolului şi semnului lingvistic este că ambele sunt semne substitutive, înlocuiesc
ceva, o noţiune abstractă (justiţia de pildă), printr-o reprezentare concretă, (balanţa) accesibilă
cunoaşterii imediate. În 1933 psihologul german-austriac Karl Bühler configura un Organon
Model al funcţiilor limbajului. Celor trei accepţiuni ale semnului lingvistic: simptom (pentru
„cineva / unul, una”), semnal (pentru „altul”), simbol (pentru „lucru, obiect”) le corespund
trei funcţii: expresivă (numită mai târziu şi interjectională), apelativă (conativă, persuasivă,
retorică), reprezentativă (referentială, denotativă, informativă) [7].

Referinţe:
1. Coşeriu E. Omul şi limbajul său. Iaşi: Editura Universităţii “ Alexandru Ioan
Cuza”, 2009, pag. 112-134.
2. F. de Saussure. Curs de lingvistică generală. Bucureşti, 1998, pag. 41-178.
3. Dominte C., Mihail Z.., Osiac M. Lingvistica generală. Bucureşti, 2000, pag. 122-130.
4. Graur A., Wald Lucia. Scurtă istorie a lingvisticii. Bucureşti, 1977, pag. 11-19.
5. Coşeriu E. Introducere în lingvistică. Cluj, 1999, pag. 50-66.
6. Munteanu E. Introducere în lingvistică. Bucureşti, 2002, pag 51.
7. Miclău P. Semoitică lingvistică. Timişoara: Editura Făclia, 1977, pag.36.

Recenzent: dr., conf. univ. Axentii V.


Data prezentării: 11 octombrie 2011

45