Sunteți pe pagina 1din 3

ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT ,,B.P.HASDEU” DIN CAHUL, VOL.

III, 2007

METAFORA ŞI STRUCTURA EI SEMANTICĂ


Maria VERŞINA,
Catedra de Filologie Română
The expressive resources of a certain language depend on the metaphorical meanings of word, the
metaphor being regarded as a pragmatic realization of language.
Neutralization of oppositions within the pragmatic frame leads to the emergence of new
relationships within the context. This means that the process of metaphor creation has at the base the
breaking of semantics and sintagmatics relationships of involvement.
From the structural point of view the metaphor has two terms: the initial and the final one, its
complexity being determined within the context based on the signs of “iterative”. The presence and
absence of one of the terms determines the type of metaphor: implicit and explicit.
From the point of view of class to what it belongs the strongest implicit metaphors are verbal
metaphors followed by noun, adjectival metaphors, etc.

Limba română dispune de o adevărată comoară a cuvintelor metaforice, datorită cărora se


îmbogăţeşte şi primeşte o expresivitate deosebită. Utilizarea cuvintelor metaforice în vorbire, în operele
literare ilustrează inepuizabila bogăţie de resurse expresive ale limbajului uman.
În articolul de faţă voi încerca să lămuresc unele aspecte ale metaforei, aşa cum se manifestă ea în
limba curentă. Pentru aceasta au fost valorificate unele principii şi demersuri proprii stilisticii lingvistice,
elaborată încă la începutul secolului XX de Charles Bally şi dezvoltată ulterior în multe direcţii pentru
majoritatea limbilor mai cunoscute, inclusiv şi mai ales pentru limba română, cum o arată lucrarea acad.
Iorgu Iordan „ Stilistica limbii române”. Expresivitatea metaforei este concepută în asemenea cercetări mai
ales ca o marcă a afectivităţii, care caracterizează cu deosebire vorbirea spontană, familiară şi populară.
Cum se ştie stilistica lingvistică şi inclusiv teoria expresivităţii au revenit în actualitate, dar dintr-o
perspectivă nouă, aceea a pragmaticii lingvistice, care pune pe primul plan procesul de enunţare, de
comunicare.
De obicei, metafora este definită ca o schimbare de sens, care are la bază o comparaţie prescurtată.
Din punct de vedere structural, metafora presupune existenţa a două unităţi distincte pe plan paradigmatic,
care se găsesc în relaţie de opoziţie. În anumite condiţii, pe baza unor asimilări şi a unor asociaţii, această
relaţie de opoziţie se neutralizează [1], [2]. Astfel apar noi relaţii în planul conţinutului între termenul
propriu şi cel figurat: dacă un copil vorbeşte repede i se poate spune că ciripeşte, aici avem de a face cu
neutralizarea opoziţiei dintre a vorbi repede şi a ciripi, care de fapt sînt unităţi distincte. Aici apare
încălcarea raporturilor semantice şi sintagmatice. Pentru o explicaţie mai concretă, aduc alt exemplu: dacă
unui om care vorbeşte mult şi fără rost i se spune că latră, ne întîlnim cu neutralizarea opoziţiei dintre a
vorbi şi a lătra care , la fel ca şi exemplul dat mai sus, conţine unităţi distincte. Din cele spuse rezultă , că
procesul metaforic are la bază încălcarea raporturilor semantice şi sintagmatice de implicaţie ( a vorbi
repede – copil, a ciripi – pasăre; a lătra – cîine, a vorbi – om;). Aceste raporturi E. Coşeriu le numeşte
„solidarităţi lexicale” sau „solidarităţi semantice”[3]. Dacă însă în fonologie contextul în care apare
neutralizarea poate fi definit precis [4], în cazul neutralizării metaforice nu se poate stabili exact contextul
în care apare exprimarea cu sens figurat.
Este bine cunoscut modelul de analiză structurală a metaforei, în funcţie de principiile stabilite în
Rhétorique générale. Metafora comportă în acest caz doi termeni: ea reprezintă un metasemem ca termen
de plecare, căruia îi corespunde termenul de sosire; sau termenul figurat şi propriu. De exemplu: a vorbi
poate fi analizat în semele:
 „a emite sunete”,
 „ a articula cuvinte”
 „ a exprima gînduri şi sentimente umane”
La fel şi verbul a lătra este format din trăsături distinctive:
 „ a scoate sunete”;

63
ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT ,,B.P.HASDEU” DIN CAHUL, VOL.III, 2007

 „ a repeta sunete scurte, sacadate”;


 „ a reda stările caracteristice speciei cîinilor”.
Termenul de plecare metaforic este verbul a lătra, iar temenul de sosire este verbul a vorbi.
Mecanizmul metaforei se bazează pe faptul că semele denotative ale termenului figurat,existente în
structura sa semantică, nu dispar total, dimpotrivă, anume păstrarea lor este condiţia indispensabilă a
realizării abaterii metasememice (Rhétorique générale) [5], care face o analiză subtilă a acestui aspect,
precum şi a organizării semice a metaforelor. De aceea, în dicţionare, sensurile figurate ale unui lexem sînt
menţionate în general după sensurile proprii care le-au generat. De exemplu: cadru: tablou, fotografie;
fig., persoană foarte frumoasă. Desen care înconjoară un text, o hartă etc.; fig., mediu, ambianţă. Spaţiu în
limitele căruia este cuprinsă o imagine pe o peliculă cinematografică; fig.,limitele unei probleme, ale unui
subiect etc., cuprinsul dintre aceste limite. Un alt exemplu: A stinge (despre foc), a înceta de a arde; a se
distruge, a se consuma prin ardere; fig., a (se) potoli, a (se) linişti, a slăbi, (despre aştri) a-şi pierde lumina,
a se întuneca; fig., a întuneca ochii,vederea, a orbi. Sau: sprînceană: linie arcuită, păroasă, deasupra
orbitei ochiului; a alege pe sprînceană = a alege ce e mai bun; fig., muchie, culme creastă coamă de deal;
petic, bucată, parcelă de pămînt; fig., fîşie de pămînt / lat. * supercina/.
Există situaţii în care aceeaşi unitate metaforică poate avea mai multe lecturi: de pildă, despre cineva
se poate spune că este o păpuşă, însă, după cum e dominantă o trăsătură sau alta, comună celor doi termeni,
lexemul respectiv poate însemna „fată frumoasă” sau „om lipsit de personalitate[6]. Pentru Max Black
realizarea metaforei implică un efect de filtru, adică tocmai restructurarea semelor comune celor doi termeni.
Complexitatea structurii metaforice are la bază una din trăsăturile fundamentale ale limbajului –
redundanţa – fără de care nu ar fi posibilă nici un fel de deviere semantică. Posibilitatea de a alege între
mai multe unităţi este determinată de context, de aşa-numitele seme „iterative”, claseme. Puse în evidenţă
de componenta semantică a gramaticilor transformaţionale, clasemele reprezintă factorii de compatibilitate
dintre unităţile unui enunţ: a lătra e compatibil cu clasemul [-uman], a vorbi e compatibil cu clasemul
[+uman]. Încălcarea acestei compatibilităţi prin deviere semantică, creează structura metaforică în cadrul
termenului de plecare [7].
Metaforele de tipul celor de mai sus au fost discutate independent, ca unităţi consacrate de sistemul
limbii. Ele sînt aşa-numitele metafore implicite, în care se foloseşte doar termenul de plecare. Alte metafore
au însă o structură aparte, care rezultă din utilizarea simultană a ambilor termeni – cel de plecare şi cel de
sosire. Ele sînt numite metafore explicite: înger de copil, bujor de fată. În cazul acestor exemple sînt puşi
faţă în faţă termenul de plecare şi termenul de sosire: bujor „fată” şi „floare” se opune lui fată. Prin
organizarea sintagmatică a opoziţiei, termenul figurat bujor este mai puţin încărcat de sensurile opusului său
fată: prezenţa acestuia face ca termenul de plecare să conţină o mai puternică forţă de sugestie. Decordarea
metaforei explicite se face chiar prin structura ei sintagmatică şi de aceea distanţa dintre cei doi termeni
poate fi mare. Dar, pe de altă parte, tocmai această organizare sintagmatică face ca metaforele explicite să
pară discursive şi de aceea sînt mai puţin numeroase în limba comună decît metaforele implicite. Ele sînt
mereu schimbate şi ca atare dicţionarele le înregistrează rar ca unităţi consacrate în sistem.
Din punctul de vedere al claselor cărora la aparţin, tipurile de bază ale metaforelor implicite sînt cel
substantival şi cel verbal. Cercetarea lor în linba artistică a fost făcută pe larg de Christine Brooke-Rose.
Principiile stabilite de autoare pot servi şi la cercetarea metaforelor din limba comună, precum şi la
valorificarea acestora de către scriitori.
Autoarea cărţii subliniază că, de obicei, metafora verbală este mai puternică decît cea substantivală.
În timp ce metafora substantivală se reduce la o simplă înlocuire, metafora verbală este cu mult mai
complexă, pentru că verbul îndeplineşte o dublă funcţie de înlocuire. Acest lucru se poate observa în
următoarele versuri: săgeţile pornite căt ajung / Din munţi în munţi, croiesc hotarul lung ( Arghezi),
săgeţile sînt asociate cu un instrument de tăiat, iar hotarul cu o pînză, datorita metaforei verbale croiesc.
Metafora adjectivală se apropie ca structură de cea verbală, deoarece adjectivul nu trimite direct la
un referent, dar desemnează trăsături desprinse de obiecte.

Referinţe:

1. Pavel, T., 1962-Notes pour une description structurale de la métaphore poétique, în CLTA, 1.
2. Galisson, R., 1970-Analyse semique, în „Langue Française”, 8.
3. Coşeriu, E., 1982 –Les procédés semantiques dans la formation des mots, în „Cahiers Ferdinand
de Saussure”, 35.
4. Avram.A., 1967-Neutralizarea opoziţiilor lingvistice, în I. Coteanu (sub redacţia), Elemente de
lingvistică structurală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

64
ANALELE ŞTIINŢIFICE ALE UNIVERSITĂŢII DE STAT ,,B.P.HASDEU” DIN CAHUL, VOL.III, 2007

5. Bidu-Vrînceanu. A., 1986-Structura vocabularului limbii române contemporane, Editura


Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
6. Alinei, Mario, 1974-La struttura del lessico, Società Editrice, Bologna.
7. Tuţescu. M.,1979-Précis de sémantique française, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Recenzent: conf.univ., dr. A.Gherasim


Prezentat la 16.10.2007

UNELE OBSERVAŢII PRIVIND NEOLOGISMELE IN LIMBA


ROMÂNĂ ŞI ORTOGRAFIA LOR

Valeriana PETCU,
Catedra de Filologie Română

Neologisms are new word appeared in a language. In out days we can obsewe that are a lot of
words wich came from English language.Neological borrowings in many caser are necessary. Acquiescence
or forbidding for a new word canthe impose, because the useing will decide to vse or not to use it. The using
of neologisms med a good philological training, a every day attention, a good and exact intention.
Neologisms contribute at the language development, at the diversification of speach and writing, thats why
we dont have to abuse of neologisms and to write it correctly according to their origins.

Pe parcursul dezvoltării istorice, limba se îmbogăţeşte permanent cu unităţi lexicale care denumesc
noţiuni noi. În limba română se cunosc două căi de îmbogăţire a vocabularului:
a) calea internă, care constă în formarea de cuvinte în baza materialului de limbă existent;
b) calea externă, se referă la împrumuturile din alte limbi.
În prezent calea externă de îmbogăţire a vocabularului este foarte activă. Cele mai frecvente sunt cazurile
de introducere a denumirilor de obiecte sau noţiuni împreună cu obiectul propriu-zis.
Actualmente sintagma împrumut lexical este utilizat ca sinonim pentru noţiunea de neologism.
Neologisme sunt considerate cuvintele noi împrumutate din alte limbi.
Pe parcursul evoluţiei limbii literare, oamenii de cultură au avut diverse poziţii în raport cu problema
neologismelor. De exemplu, reprezentanţii Şcolii ardelene considerau că principala sursă de îmbogăţire a
vocabularului trebuie să fie limba latină şi limbile romanice. Respectînd principiul respectiv, ei au încercat
să scoată din limbă, în mod forţat, unele cuvinte de altă origine şi, în special, slavonismele. I.H.Rădulescu,
considerat de M.Eminescu „ părinte al limbii literare române,” susţinea că limba română dispune de
posibilităţi de modernizare a limbii în spirit italian, limba romanică cea mai apropiată ca structură cu
limba română. Din şirul de variante neologice care circulau în limba română, în perioada respectivă,
I.H.Rădulescu le preferă pe cele cu specific fonetic italienesc. De aici se observă şi exagerările italiezante
ale autorului. Cu toate acestea uzul a demonstrat că orice încercare exagerată de impunere sau respingere a
anumitor neologisme este sortită eşecului. Limba singură îşi selectează elementele cele mai expresive care
corespund spiritului ei. Sextil Puşcariu menţiona că “introducerea neologismului se face din comoditate
… el e absolute necesar în epocile de mari prefaceri, dar pentru ca acest împrumut să devină cu adevărat
folositor, el trebuie să fie întrebuinţat înainte de toate spre punerea în valoare a bogăţiei naţionale”[1].
Vocabularul este compartimentul limbii cel mai penetrabil şi cel mai deschis la influenţele
externe, deoarece toate schimbările care au loc în societate se reflectă, în primul rînd, în
limbă. Elementele străine care pătrund în limba română contribuie la îmbogăţirea şi la modernizarea
lexicului românesc. În prezent se observă o puternică influenţă a anglicismelor
în limba română actuală. În legătură cu acest fapt, M. Avram menţiona că „ influenţa engleză nu este un
fenonen lingvistic legat de anumite structuri politice, ci un fenomen internaţional cu multiple semnificaţii
– or e, tot atît de adevărat, că şi atitudinea de respingere a influenţei engleze este tot un fenomen
internaţional”[2].
O caracteristică ce ar justifica prezenţa anglicismelor în limba română ar fi caracterul lor univoc.
De cele mai multe ori noţiunile pe care ele le exprimă sunt redate printr-un lexem şi nu prin analitisme
lexicale. De exemplu, noţiunea de „ mijloace de comunicare în masă”este redată prin mass-media;
noţiunea de „ persoană care cumpără şi vinde în nume propriu” este redat prin dealer; „ curs de echilibrare
a unei monede naţionale” este redat prin fixing. Noţiunile respective au o frecvenţă deosebită, deoarece se
face o economie a mijloacelor de expresie.

65