INCLUZIUNEA EFICENTĂ A COPIILOR CU DIZABILITĂŢI-STRATEGII EFICIENTE

Ana GLAVAN , studentă , Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei, Psihologie şi Arte, Universitatea de
Stat ,,Alecu Russo” din Bălţi
Conducător ştiinţific: Veronica RUSOV, lect. univ.

Abstract:
Deficienţa fizică este o stare ce reprezintă un anumit grad de incapacitate a sistemului
scheletic şi a celui neuromuscular. Dizabilitatea fizică poate să nu afecteze capacităţile intelectuale
ale copilului. Dacă sunt afectate doar funcţiile fizice, problemele pot fi compensate.
Copii cu dizabilităţi fizice necesită o serie de adaptări ale mediului educațional. Ei au
nevoie de terapie continuă, tratament medical și cultură fizică medical, au nevoie de supraveghere
continuă.
Un elev cu dizabilitate fizică trebuie tratat ca o parte integrantă a clasei, nu doar ca o
persoană cu care restul copiilor se află în aceeaşi cameră.
Pentru a face posibilă integrarea educaţională de succes trebuie aplicate un şir de strategii
eficiente, printre care plasarea copilului în apropiere de professor şi tablă; amenajarea sălii în aşa
mod încît copii să se poată mişca liber; aranjarea băncilor în grupuri; afişarea schemelor,
posterelor la nivelul ochilor copiilor decît sus, pe perete, folosind caractere, imagini mari.
Este foarte important ca cei care lucrează cu acești copii să conștientizeze necesitatea unei
echități în realizarea dreptului la educație.

Introducere
Educaţia este unul din drepturile fundamentale ale omului; pornind de la acest drept
fundamental s-a consolidat şi educaţia incluzivă, care are ca principiu de bază - un învăţămînt
pentru toţi și împreună cu toţi. Bazată pe principiul educaţiei pentru toţi, educaţia incluzivă se
referă la faptul că toți copiii trebuie să aibă şanse egale de a frecventa şcoala şi de a învăţa,
indiferent de cultură, statut social, etnie, rasă, religie, capacităţi intelectuale sau fizice. Ea
reprezintă o provocare în vederea schimbării atitudinii și mentalității societății pentru a reduce
barierele și a exclude diferențele existente în sistemul de învățămînt din Republica Moldova.
Deşi se discută de mai mult de un deceniu despre principiile “educaţiei pentru toţi”, ultimii
ani – despre “şcoala prietenoasă copilului”, totuşi nu putem afirma ca azi şcoala este pregătită şi
deschisă pentru fiecare copil[17]
,,Şcoala de azi trebuie să îşi proiecteze cu claritate scopurile şi formele de sprijin adecvate
pentru a primi toţi copiii, a le asigura acoperirea nevoilor lor educaţionale şi a oferi astfel
posibilitatea germenilor unei societăţi bazată pe accesibilitate, participare socială responsabilă şi
colaborare.”[8,p.5]
 Problema şcolii actuale o vedem în faptul că mulți copii cu cerințe educaționale speciale și
anume cei cu deficiențe locomotorii întîmpină dificultăți în integrarea lor educaţională.
Soluționarea acestei probleme a constituit și actualitatea cercetării.

Sugestii și recomandări pentru incluziunea eficientă a copiilor cu dizabilități locomotorii

Instituţiile de învăţămînt preşcolar, primar, secundar, dar şi superior, trebuie să includă în
procesul de învăţămînt toţi copii, indiferent de condiţiile fizice, intelectuale, sociale, emoţionale,
lingvistice sau de altă natură. Acestea trebuie să includă în egală măsură copii cu handicap şi pe cei
superdotaţi, copii străzii şi pe cei încadraţi în muncă, copii aparţinînd populaţiei ce locuieşte în zone
greu accesibile sau ducînd o viaţă nomadă [7, p.1], condiţii care sînt stipulate şi în Declaraţia de la
Salamanca.

O școală incluzivă este o școală deschisă pentru toți, școala fără bariere în calea învățării
pentru toți tinerii, fără discriminări de orice natură, fără etichetări. ,,
Educația incluzivă este o orientare care presupune o schimbare a modalităților de tratare a
problemelor educaționale, bazată pe considerentul că modificările de metodologie și organizare,
aduse pentru a răspunde elevilor cu dificultăți de învățare, sunt benefice pentru toți copiii. Acest tip
de educație se adresează nevoilor de învățare ale tuturor copiilor și în special asupra nevoilor celor
vulnerabili la marginalizare și excludere, copii cu dizabilități sau talentați, copiii străzii și copii care
muncesc, copii din populații îndepărtate sau nomade, copii aparținînd minoritarilor lingvistice,
etnice sau culturale și copiilor din alte zone sau grupuri dezavantajate sau marginalizate.”[3, p.140]
Școala bazată pe principiile educației inclusive presupune că fiecare persoana umană este o
ființă originală, unică și irepetabilă, accentuează ideea ca în fiecare societate exista personalități,
grupuri și puncte de vedere diferite. Pentru ca educația copiilor cu dizabilități locomotorii să fie una
eficientă, lipsită de discriminare, acești copii trebuie să interacționeze cu semenii lor, cu
societatea,să nu fie izolați la domiciliu sau în instituții specializate.Totodată programul de studiu
trebuie să fie adaptat particularităților de vîrstă și intelectuale ale acestor copii.
,,Cadrele didactice trebuie să aibă o atitudine pozitivă față de copiii cu cerințe educative
speciale și trebuie să cunoască bine problemele particulare ale elevilor deficienți din clasă, să
mențină permanent legătura cu familia, pentru a cunoaște cît mai bine comportamentul și
dezvoltarea acestora și sa fie alături de familie”. [3, p.141]
Abordarea conceptului de dizabilitate a trezit de-a lungul timpului numeroase preocupări, de
aici și încercările de definire a ei.
 În accepțiunea cercetătorului Dorin Ioan Carantină dizabilitatea ,,este rezultatul sau efectul
unor relații complexe dintre starea de sănătate a individului,factorii personali și factorii externi care
reprezintă circumstanțele de viață a individului.” [1, p. 5] Pornind de la această afirmație putem
spune că datorită relațiilor stabilite, impactul diferitor medii asupra individului cu o astfel de
problemă poate fi extrem de diferită și dificilă.
Termenul dizabilitate este menit să îl înlocuiască pe cel de ,,handicap”, în pofida faptului că
societate tinde să utilizez frecvent acest termen.
Cercetătorul Gherguț Alois afirmă că,,Persoana cu handicap locomotor este persoana care,
datorită unei infirmităţi sau unei boli neurologice, se află în imposibilitatea de a se deplasa sau de a
efectua diferite mişcări (sau mişcările sale sunt limitate), având nevoie de ajutorul altei persoane sau
de mijloace speciale de deplasare şi de aparate speciale pentru suplinirea imputurilor”[2]
Aceste delimitări conceptuale ale noțiunii de dizabilitate și handicap ne trimit la concluzia că
termenul „dizabilitate”este preferat celui de „handicap” deoarece relația dintre acești doi termeni nu
este de sinonimie, ci de cauza-efect. Astfel, o persoană care prezintă o dizabilitate de orice tip se
poate confrunta cu un handicap în momentul în care societatea percepe situația sa. Deci, putem
spune că handicapul este un dezavantaj social care rezultă din incapacitatea sau limitarea care
împiedică individul să îndeplinească un anumit rol așteptat de societate.
Anume societatea accentuează handicapul prin barierele create de atitudinea descriminatorie.
Anumite persoane devin handicapaţi atunci cînd au în faţă scări care trebuie urcate, trotuare lipsite
de rampe pentru scaunele cu rotile.
Cercetările în psihopedagogia specială definesc integrarea școlară ca ,,proces de adaptare a
copilului la cerinţele şcolii pe care o urmează, de stabilire a unor raporturi afective pozitive cu
membrii grupului şcolar (clasă) şi de desfăşurare cu succes a prestaţiilor şcolare”[1, p.17]
Drept urmare este extrem de important să înțelegem că integrarea și incluziunea persoanelor
cu deficiențe fizice se poate face doar cu și prin intermediul nostru, prin crearea de programe și
servicii necesare persoanelor cu dizabilități fizice.,,Acest lucru s-ar realiza mult mai ușor dacă am
putea intervene în schimbarea mentalității sociale, dacă am accepta ca persoanele cu dizabilități
locomotorii să participle la toate activitățile.” [4]
Sunt considerate persoane cu cerințe educaționale speciale persoanele care prezintă
deficienţe fizice suficient de grave pentru a împiedica sau a face dificilă decurgerea normală a vieţii
cotidiene. În general, cînd se vorbeşte de deficienţe fizice, se au în vedere infirmităţile motorii, dar
pot fi incluse în această categorie şi deficienţele funcţiei cardiorespiratorii, care influenţează negativ
capacitatea fizică.
 Dizabilitatea fizică poate afecta doar o singură parte a corpului (picioarele sau mâinile) sau tot
poate afecta întreg corpul. Bineînţeles aici apar și dificultăţile de mişcare şi fixare a poziţiei corpului
ducînd la probleme în autodeservire.
Copilul cu dizabilităţi trebuie consiu;’derat ca făcînd parte din societate. Nu putem să-l
ascundem, nu are nevoie de mila noastră, dar din contra de sprijinul nostrum.Trebuie să-I permitem
să trăiască alături de ceilalţi copii, ca fiind parte integrantă a comunităţii.
Comenius afirma,,…în livadă ne place să avem copaci care rodesc mai devreme sau mai tîrziu,
[...]toate aceste roade sînt bune,nici unul nu este de aruncat.De ce să nu acceptăm în școli minți mai
agere sau mai încete?De ce nu le-am ajuta?Pierdem timp,dar cîștigăm satisfacție și respect”
Clopoțelul trebuie să sune pentru toți! Școala este un mediu important de socializare a
copiilor. Formele de integrare a copiilor cu CES în mediul educational pot fi următoarele:,,
 clase diferențiate, integrate în structurile școlii obișnuite,
 grupuri de câte doi-trei copii deficienți incluși în clasele obișnuite,
 integrarea individuală a acestor copii în aceleași clase obișnuite. ” .[9, p.25]
În mediul școlar copilul cu dizabilități locomotorii aparține, de obicei, grupului de elevi slabi
sau indisciplinați. Din acest motiv, copilul cu dizabilităși locomotorii se simte respins de către
colegi, profesori, persoanele pe care le întîlnește zi de zi în drum spre școală.,, Aceste persoane sunt
puse în situația de a renunța la ajutorul societății cu instituțiile sale, trăind în familii problemă, care
nu se preocupă de bunăstarea copilului.”[9, p. 25]
Cadrul didactic este cel care are rolul de a crea acel mediu în care copilul să îşi diferenţieze
trăirile şi să se structureze ca personalitate.,,Performanţele, capacităţile şi incapacităţile sale trebuie
privite în corelaţie cu felul în care îşi percepe propria personalitate.”[1, p. 218]
Acceptînd că diferenţele dintre oameni sînt normale, învăţămîntul trebuie adaptat la cerinţele
copilului şi nu invers.,, Pentru a avea succes în activitatea cu aceşti copii este nevoie, ca şi pentru
toţi ceilalţi copii cu cerinţe educative speciale, de colaborarea familiei, de atitudinea înţelegătoare a
tuturor celor care intră în contact cu ei, astfel încât să atingă un nivel de dezvoltare cât mai ridicat
posibil, să-şi accepte handicapul şi să-şi dobîndească acele capacităţi ce sunt necesare pentru a
depăși obstacolele cărora trebuie să le facă faţă şi să fie pregătiţi pentru o viaţă autonomă.”[1,p.219]
Problemele principale privind incluziunea în mediul şcolar a copilului cu dizabilități fizice
privesc:,,deplasarea acestuia la şcoală,folosirea instrumentului pentru facilitarea scrierii,alegerea
accesoriilor pentru a putea să execute activitatea într-o postură care favorizează normalitatea
tonusului muscular, pentru cei cu afecţiuni motorii cerebrale. La această din urmă categorie de copii,
 dificultăţile sunt accentuate de faptul că urmările acestor afecţiuni nu vizează numai motricitatea ci
şi alte tipuri de tulburări: - tulburări senzoriale: vizual, auditive, tactile; - tulburări de vorbire, ce pot
cuprinde peste jumătate din numărul lor; - deficienţe intelectuale [1,p.220]
Şcoala poate facilita participarea acestor copii la activităţi comune cu ceilalţi copii din
şcoală. Părinţi, de asemenea, trebuie să fie încurajaţi și implicați să participe la activităţile educative
din şcoală, de unde pot să îşi însuşească tehnici eficiente şi să înveţe cum să organizeze activitatea
extraşcolară.
Analizînd literatura de specialitate putem evidenția cîteva recomandări pentru incluziunea
eficientă a copiilor cu dizabilități locomotorii:
 alegerea temelor, jocurilor didactice, manipulativelor, care generează un interes ridicat,
 acordarea permisiunii de a se deplasa mai puţin şi de a-şi lua pauze după necesitate.
 acordarea indicaţiilor verbale, a sugestiilor auxiliare.
 pregătirea din timp a materialelor didactice necesare.
 încurajarea copilulului în ceea ce face, accentuînd încrederea în forţele proprii
 acordarea timpului pentru odihnă şi joacă
 acceptarea oricărei poziţii pe care o ia subiectul, dacă aceasta nu este contraindicată din punct de
vedere medical.
 Folosirea scaunelor, meselor şi a pernuţelor speciale pentru asigurarea poziţiei corecte a corpului şi a
capului
 Încurajarea colegilor care interacţionează cu copilul deficient
 Asigurarea că copilul poate ajunge toate materialele necesare[1,p.12]
Analizînd ghidul metodologic pentru instituțiile de învățămînt primar și secundar general
puctăm cîteva ,,reguli de aur”în crearea mediului educațional incluziv:,,
 Copilul cu dizabilităși locomotorii trebuie să stea aproape de profesor și de tablă
 Sala trebuie să fie aranjată în așa fel încît copiii să se poată mișca liber.
 Băncile pot fi aranjate în grupuri,astfel ca ei să poată lucra cu ușurință împreună și să se poată ajuta
reciproc
 Dacă dispuneți de spațiu,încercați să delimitați o zonă în sala de clasă unde să lucrați cu anumiți
copii individual în intervale de timp scurte
 Este indicat să afișați schemele și posterele mai curînd la nivelul ochilor copiilor decît sus, pe
perete,folosind caractere,imagini mari.
 Unele lecții ar fi bine să se țină în afara sălii de clasă”[6, p.168]
La cele menționate mai sus pot adăuga necesitate dotării școlilor cu pante pentru acces, iar sălile de
clasă în care studiază copii cu dizabilități locomotorii ar fi propice să se regăsească la primul etaj al
școlii.
În concluzie putem spune că realizarea legilor și actelor normative pot fi foarte bune, pot să
arate foarte bine pe hârtie, dar dacă cei care lucrează cu acești copii nu vor conștientiza necesitatea
unei echități în realizarea dreptului la educație, atunci celelalte componenete nu au nici un rost .
Putem să dotăm școlile cu pante de acces, echipament și materiale didactice de ultimă oră, însă nu
trebuie să uităm că toate acestea trebuie să fie axate și orientate spre necesitatea copilului.

Referinţe bibliografice:
1. CARANTINĂ, Dorin Ioan, TOTOLAN, Damian Mircea , Psihopedagogie specială,
Constanța : Ovidius University Press, 2007. 289 p. ISBN 978– 973– 614– 377- 9
2. GHERGUȚ, Alois. Pihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Iaşi: Editura Polirom,
2001. 182p.ISBN 973-683-819-6
3. GHERGUȚ, Alois. Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale: strategii diferențiate și
inclusive în educație, Iași :Polirom ,2006. 254p. ISBN 973-46-0397-3
4. PONEA ,Simona. O lume diferită,o lume la fel :Integrarea social a persoanelor cu
dizabilități locomotorii. Iași: Lumen, 2009. 186p. ISBN 978-973-166-181-0
5. ROTARU , Liliana. Experiențe practice în incluziunea educațională a copiilor
dezinstituționalizați:studiu de caz, Chișinău:Policolor,2013. 45p. ISBN 978-9975-4362-2-9
6. SOLOVEI, Rodica. Educație incluzivă:ghid metodologic pentru instituțiile de învățămînt
primar și secundar general, Chișinău:ELAN POLIGRAF,2013. 172 p. ISBN:978-9975-66-
343-4
7. ȘTEFAN, Mircea. Lexicon Pedagogic. București: Aramis Print, 2006, 383 p.
ISBN (10) 973-679-303-6
8. VRASMAȘ, Ecaterina. Educația incluzivă în grădiniță:dimensiuni,provocări și
soluții,Buzău: Alpha MDN , 2012. 132p. ISBN 978-973-139-237-0
9. ,,Copii cu cerințe educative speciale:aspecte teoretico-practice de integrare în societate”,27
p. ISBN 978-9975-80-521-6 Disponibil:
https://ccasviitorul.files.wordpress.com/2013/01/copii-cu-cerinc89be-educac89bionale-
speciale-revista-nr-4.pdf