Universitatea Petrol si Gaze,Ploiesti

Facultatea de Litere si Stiinte

Specialitatea: Pedagogie

Anul II, Grupa 40607

Student : Nicolescu Carmen Beatrice

Coordonator: Prof. Univ. dr. Suditu Mihaela

1
 MODALITATI DE ADAPTARE A COPIILOR
CU CES IN MEDIUL PRESCOLAR

INTRODUCERE

Fiecare copil este diferit şi special şi are propriile nevoi, fie că este
sau nu un copil cu dizabilităţi. Toţi copiii au dreptul la educaţie în funcţie de
nevoile lor. Educaţia incluzivă are ca principiu fundamental un învăţământ pentru
toţi, împreună cu toţi, care constituie un deziderat şi o realitate ce câștigă adepți și
se concretizează în experiențe și bune practici de integrare/ incluziune.
În realitatea din România, se încearcă integrarea sau incluziunea la
momentul actual, dar cu impedimente destul de mari, ținând cont că societatea
română și școala de masă sunt mai de grabă exclusive decât inclusive. De cele
mai multe ori, părinţii copiilor normali din clasa unde va urma să fie integrat un
copil cu CES, au reticenţe în ceea ce priveşte acest lucru, iar unii profesori nu
răspund mereu pozitiv provocării de a avea un copil cu CES în clasă, deoarece nu
ştiu cum ar trebui să lucreze cu acesta sau pur şi simplu ar implica un efort mai
mare din partea lor.

În România, integrarea copiilor cu cerințe educaționale speciale, reprezintă

”un proces de adaptare a persoanei cu CES la normele și cerințele școlii pe care o
urmează, de stabilire a unor relații afective pozitive cu membrii grupului școlar și
de desfășurare cu succes a activităților școlare”. Prin mai multe cercetări, s-a
demonstrat faptul că, copiii cu dizabiliăți incluși în învățământul de masă, își
dezvoltă și consolidează latura cognitivă, motorie, de limbaj, socială şi emoţională
prin socializare, dezvoltând și deprinderi mai bune de comunicare, pot lega
prietenii cu copiii tipici și învăța prin intermediul modelelor servite de aceștia, pot
afla despre diferențele dintre oameni și își pot lărgi orizontul preferințelor, pot
căpăta mai multă încredere în sine și un simț al valorii personale datorat
achizitiilor dobândite în școală, își pot dezvolta inteligența emoțională, pot
învăța cum să reacționeze pozitiv la schimbări, își construiesc interdependența și
dezvoltă capacitatea de a depăsi obstacole, pe lângă învățarea a noi cunoștințe si
abilități. Este deosebit de important ca procesul educațional să corespundă

2
capacităților și nevoilor de dezvoltare ale copilului, astfel încât respectivul copil
să își dezvolte potențialul cât mai aproape de dezvoltarea normală și să devină o
persoană relativ autonomă și integrată din punct de vedere social și profesional
atunci când va ajunge la vârsta adultă.
Fiecare copil prezinta particularitati individuale si de relatie cu mediul,
trasaturi care necesita o evaluare si o abordare personalizata. Copiii cu deficiente
au si ei aceleasi trebuinte in crestere si dezvoltare. Acesti copii au in aceleasi timp
si anumite necesitati, particulare, specifice, individualizate.Ei sunt diferiti din
punct de vedere al temperamentului, motivatiilor, capacitatii, chiar daca prezinta
acelasi tip de deficienta.

Conceptul de cerinte educative speciale aspira la depasirea traditionala a

separarii copiilor pe diferite categorii de deficiente, printr-o abordare
noncategoriala a tuturor copiilor.

Educatia sau scoala inclusiva implica cu necesitate pregatirea de ansamblu a

scolii si societatii, pentru a primi si satisface participarea persoanelor cu handicap
la medii scolare si sociale obisnuite, ca elemente componente naturale ale
diversitatii umane, cu diferentele ei specifice.

Educatia sau scoala inclusiva implica ideea de schimbare, a scolii si societatii

in ansamblu, cu scopul de a raspunde dezideratului societatii viitorului - „o
societetate pentru toti” comprehensiva si integratoare prin insasi natura ei, care sa
raspunda mai bine prin co-educatie nevoilor, potentialului si aspiratiilor tuturor
copiilor, inclusiv ale celor deosebit de dotati sau talentati, ale celor care nu fac
fata in prezent in scoala obisnuita, ale celor cuprinsi in scolile speciale separate.

Integrarea scolara este un proces de includere in scolile de masa/clase

obisnuite la activitatile educative formale si nonformale, a copiilor considerati ca
avand cerinte educative speciale.

Integrarea scolara reprezinta o particularizare a procesului de integrare

sociala a acestei categorii de copii, proces care are o importanta fundamentala in
facilitatea integrarii ulterioare in viata comunitara prin formarea unor conduite si
atitudini, a unor aptitudini si capacitati favorabile acestui proces. Integrarea
copiilor cu CES permite, sub indrumarea atenta a cadrelor didactice, perceperea si
intelegerea corecta de catre elevii normali a problematicii si potentialului de
relationare si participarea lor la serviciile oferite in cadrul comunitatii.

3
 Educatia speciala se refera la adoptarea, completarea si flexibilitatea
educatiei pentru anumiti copii in vederea egalizarii sanselor de participare la
educatie in medii de invatare obisnuite.

FUNDAMENTARE TEORETICA

Centrele educative speciale se axeaza pe particularitatile individuale

de dezvoltare, de invatare, de relatie cu mediul si necesita o evaluare si o abordare
personalizata a necesitatilor copilului.

Cerintele educative speciale sunt interpretate ca unitate in dezvoltarea

copilului, stilul unic de adoptare, de invatare, de integrare, in nivelul individual de
dezvoltare fizica si psihica cu caracteristici biologice, fizice, psihice si sociale.

Educatia integrata se refera la integrarea in structurile invatamantului

general cu CES pentru a oferi un climat favorabil dezvoltarii armonioase si cat
mai echilibrate acestor categorii de copii.

Educatia integrata a copiilor cu CES urmareste:

 dezvoltarea capacitatilor fizice si psihice a acestora care sa-i

apropie cat mai mult de copii normali, a implementarii unor
programe cu caracter corectiv-recuperator;
 stimularea potentialului restant, ce permite dezvoltarea
compensatorie a unor functii menite sa le suplineasca pe cele
deficitare; crearea climatului afectiv in vederea formarii motivatiei
pentru activitate, in general si pentru invatare, in
special asigurarea unui progres continuu in achizitia comunicarii;
formarea unor abilitati de socializare si relationare cu cei din jur;
 formarea de deprinderi cu caracter profesional si de exercitare a
unor activitati cotidiene;
 dezvoltarea comportamentelor adaptative si a insusirilor pozitive
ale personalitatii, care sa faciliteze normalizarea deplina.

4
 Fiecare copil cu CES trebuie sa beneficieze de un program adecvat si
adaptat de recuperare, care sa dezvolte maximal potentialul fizic si psihic pe care
il are. Integrarea urmareste valorificarea la maximum a disponibilitatilor
subiectului deficient si antrenarea in mod compensatoriu a palierelor psiho-fizice
care nu sunt afectate in asa fel incat sa preia activitatea functiilor deficitare si
sa permita insusirea de abilitati care sa inlesneasca integrarea eficienta in
comunitatea normala. Prin integrare, se realizeaza si o pregatire psihologica a
copilului, care sa contribuie la crearea unor stari efectiv emotionale
corespunzatoare, in care confortul psihic este mentinut de satisfactiile in raport cu
activitatile desfasurate.

Raportul relatiei socializare, integrare, incluziune, are in vedere

implicatiile practice si teoretice ce privesc evolutia sistemului de organizare a
educatiei speciale si a pregatirii copiilor pentru integrarea si incluziunea in
activitatile profesionale si in colectivitatile sociale.Dezvoltarea modernă a
educaţiei şi învăţământului înregistrează eforturi semnificative pentru a depăşi
distanţa care separă învăţământul de masă faţă de copiii care învaţă mai greu,
copii consideraţi a fi „incapabili”, „needucabili”, „inadaptaţi”, „cu probleme” etc.

Copiii care nu pot face faţă cerinţelor educative, cei care prezintă diverse
forme şi niveluri de eşec în formarea şi consolidarea unor deprinderi, în
acumularea cunoştinţelor necesare, sunt încă prea puţin cunoscuţi, acceptaţi şi
abordaţi din punct de vedere psihopedagogic. Atitudinea cea mai frecvent
manifestată faţă de aceştia din partea societăţii, în general, este de subvalorizare –
bazată în mare măsură pe lipsa de reuşită şi de competenţă educaţională.

CONCEPTE
Cerințele educative speciale constituie un concept apărut recent care defineşte
cerinţele specifice faţă de educaţie ale copilului derivate sau nu dintr-o deficienţă.
Cerinţele educative speciale reies din particularităţile individuale de dezvoltare,
învăţare, relaţionare cu mediul, din experienţele anterioare ale copilului, din
problemele sociale.
Copiii care întâmpină greutăţi la învăţătură, cei cu tulburări de conduită
şcolară sau care au dificultăţi de adaptare au cerinţe educative speciale.
Identificarea cerintelor educative speciale se face urmărind diferite
aspecte ale problematicii handicapului.

5
 Sub aspect medical, deficienţa este un termen care semnifică absenţa,
pierderea sau alterarea unei structuri, ori a unei funcţii (anatomice, fiziologice sau
psihologice). Deficienţa poate fi rezultatul unei maladii, a unui accident, dar şi a
unor condiţii negative din mediul de dezvoltare a copilului, cu deosebire carenţe
afective.
Deficienţa afectează capacitatea de muncă,dereglând procesul de
adaptare şi integrare în mediul şcolar, la locul de muncă sau
comunitatea din care face parte persoana în cauza.
Familia este una dintre cele mai vechi forme de comunitate umană ce
asigură menținerea continuității biologice, culturale a societății, satisfacerea
nevoilor personale, asigurând sentimentul siguranței, dezvoltării și menținerii
personalității. Familia este un “grup social relativ permanent de indivizi legaţi
între ei prin origine, căsătorie sau adopţiune”. Familia oferă copilului primele
informaţii despre tot ceea ce-l înconjoară, primele norme, dar şi reguli de
conduită, dar şi un climat socio-afectiv necesar satisfacerii trebuinţelor şi
dorinţelor sale.
Grădinița primește pe toți copiii de la trei la șase ani, în limita
locurilor disponibile, fără deosebire de clasă socială. Majoritatea copiilor de trei-
patru ani merg la grădiniță, ceea ce înseamnă că frecventarea acestei „mici școli
”este consecventă, chiar dacă nu este obligatorie”.
Pentru majoritatea părinților care lucrează, ducerea copilului la grădiniță este
o necesitate. În același timp, părinții văd în grădiniță instituția în care copiii lor
primesc educația socială, motrică, de limbaj, de care au nevoie, instituția care face
preșcolarizarea, îi pregătește pe copii pentru școala elementară. În aceste ultime
două roluri, grădinița dă dovadă, încă de la crearea sa, de un dinamism pedagogic
sprijinindu-se cel mai des de un personal de bună calitate.(Anne Bacus , pag.15 )
Integrarea constă în a-l lăsa pe elevul cu dificultăţi de învăţare sau cu
nevoi speciale (CES) să evolueze şi să progreseze în clasa de vârstă obişnuită, cu
sprijin corespunzător, în cazul în care aptitudinile sale îi permit acest lucru în
interesul dezvoltării sale personale. Trebuie cu prioritate ca orice integrare să fie
în profitul elevilor respectivi şi nu doar din punct de vedere al unei stimulări
sociale. În principiu, trebuie să existe o reală participare a elevilor cu dificultăţi şi
a elevilor CES la activităţile de clasă şi cel puţin o participare minimă garantată la
activităţile cognitive. O integrare reală presupune o pedagogie de incluziune în
toate activitaţile în măsura posibilului în funcţie de aptitudinile acestor elevi.
O parte prea mare de învăţământ individual constituie iarăşi o excludere
care singularizează şi stigmatizează elevii în chestiune. Acesta este motivul pentru
care este de dorit în măsura posibilului ca profesorii să îi ajute pe elevi în clasa în
care aceştia sunt integraţi.

6
OBIECTIVELE CERCETĂRII

I. Identificarea principalelor dificultăți ale copiilor legate de adaptarea la

grădiniță
2. Dificultățile de adaptare ale copiilor corelează semnificativ cu anumite
caracteristici ale părinților (nivelul de studii, stilul parental)
3. Propunerea unui set de măsuri de ameliorare a colaborării cadre didactice –
părinți în vederea facilitării adaptării copiilor la grădiniță

INTEGRAREA COPIILOR CU CES IN GRADINITA

Educația integrată - presupune că relațiile dintre indivizi să se bazaze pe

o recunoaștere a integrității lor, a valorilor și drepturilor comune pe care le
posedă. Are drept obiective, următoarele:

 a educa acei copii cu cerințe speciale în școli obișnuite alături de

ceilalți copii normali;
 a asigura servicii de specialitate (recuperare, terapie educațională,
consiliere școlară, asistența medicală și socială) în școala
respectivă;
 a acorda sprijin personalului didactic a1 managerilor școlii în
procesul de proiectare și aplicare a programelor de integrare ;
 a permite accesul efectiv al copiilor cu cerințe speciale la
programul și resursele școlii obișnuite (săli de clasă, cabinete,
laboratoare, bibliotecă, terenuri de sport etc.);
 a incuraja relațiile de prietenie și comunicarea între toți copiii din
clasă/școală;
 a educa și ajuta toți copiii pentru înțelegerea și acceptarea
diferențelor dintre ei;
 a ține cont de problemele și opiniile părinților, încurajându-i să se
implice în viața școlii;
 a asigura programe de sprijin individualizate pentru copiii cu
cerințe speciale;
 a accepta schimbări radicale în organizarea și dezvoltarea
activităților instructiv-educative din școală.

7
 CONDITIILE DE CARE ARE NEVOIE COPILUL CU CES SUNT:

 Conditii de stimulare si sprijin a dezvoltarii din cele mai timpurii

perioade;
 Flexibilitate didactica;
 Adaptarea curriculumului la posibilitatile individuale;
 Individualizarea educatiei;
 Protectie sociala;
 Programe individualizate de interventie;
 Integrare scolara si sociala.

Copiii cu probleme sunt percepuţi de cele mai multe ori negativ şi chiar
marginalizaţi. Afirmaţii precum:

- „Nu face faţă programei”,

-„Nu este pentru această grădiniţă”,

-„Trebuie trimis la o grădiniţă specială”, sunt doar câteva dintre

argumentele prin care unele cadre didactice justifică neacceptarea ori eşecul unor
copii de a învăţa alături de ceilalţi copii, de aceeaşi vârstă.

Argumente asemănătoare se întâlnesc uneori şi în învăţământul special,

faţă de copiii cu probleme mai grave, care lansează provocări mai complexe faţă
de actul educativ-recuperativ.

Cerinţele educative speciale (CES) desemnează necesităţile

educaţionale complementare obiectivelor generale ale procesului instructiv-
educativ, necesităţi care solicită o educaţie adaptată particularităţilor individuale
şi/sau caracteristice unei deficienţe (ori tulburări de învăţare), precum şi o
intervenţie specifică, prin reabilitare/ recuperare corespunzătoare. CES exprimă o
necesitate evidentă de a se acorda anumitor copii o atenţie şi o asistenţă
educaţională suplimentară (un anumit fel de discriminare pozitivă), fără de care
nu se poate vorbi efectiv de egalizare. În cadrul grădiniţei, integrarea se poate
realiza la nivel individual, adică integrarea unui copil într-o grupă obişnuită, sau
la nivel de grupă. Modelul integrării are la bază o filosofie bazată pe încrederea în
copil şi în capacităţile sale.

8
 Nu numai copiii trebuie să se adapteze ritmurilor şi cerinţelor grădiniţei.
La rândul ei, grădiniţa trebuie să se adapteze individualităţilor copiilor. Aceste
cerinţe se manifestă la nivelul unităţii prin înţelegerea transformării şi adaptării la
ritmurile şi tipologiile diferite ale dezvoltării şi educării copiilor. Experienţa a
demonstrat faptul că, atunci când sunt implicaţi în viaţa şi în activităţile
semenilor, aceşti copii devin extrem de fericiţi şi progresează în mod decisiv.
Integrarea, dacă este elaborată şi condusă pornind de la o pedagogie specifică,
este cel mai puternic mod de ameliorare a prognosticului pentru copiii cu cerinţe
educative speciale.

Educaţia integrată a copiilor cu CES, cu asigurarea unor resurse şi

modalităţi de intervenţie şi de sprijin, constituie o provocare autentică pentru
activitatea de până acum a cadrelor didactice, atât a celor din învăţământul
general, cât şi a celor din învăţământul special a şanselor, de aceaşi participare
educaţională şi socială. În grădiniţă, ca şi în familie, copilul învaţă cum trebuie să
se poarte cu adulţii, cum trebuie să vorbească, ce atitudine trebuie să aibă în
anumite împrejurări, ce are voie să facă sau ce îi este interzis. Educatoarea
introduce pe rând diferite reguli de comportare care-l ajută pe copil să se integreze
mai uşor în mediul social apropiat. Posibilitatea copilului de a aprecia propriile
sale acţiuni şi pe ale celor din jur în raport cu anumite norme, reguli stabilite de
educatoare, se formează treptat în cadrul relaţiilor multiple ce se stabilesc în
familie şi în grădiniţă.

Socializarea nu este un proces mărginit şi temporar, pentru că orice individ

participă vrând-nevrând la viaţa socială şi trebuie să se adapteze permanent
schimbărilor care apar în societate, fiind tot timpul supus unor cerinţe şi provocări
sociale.Copilul cu dizabilităţi trebuie considerat ca făcând parte din societate. Nu
putem să-l ascundem, nu are nevoie de mila noastră, ci de sprijinul nostru,
permiţându-i să trăiască alături de ceilalţi copii, ca parte integrantă a comunităţii.
Pentru a socializa, o persoană cu dizabilităţi este important să beneficieze
de intervenţie individuală,să participe la activităţile de grup.Educaţia trebuie
făcută posibilă pentru orice copil, pentru orice persoană cu dizabilităţi, atât în
familie cât şi în grădiniţă, în şcoală, în grupuri sociale, în comunitatea
locală.Teoretic, fiecare copil trebuie să aibă şanse egale la educaţie. Practic,
rămâne în afara şcolilor, a grădiniţelor un număr semnificativ de copii. Aceştia, cu
timpul, vor fi marginalizaţi de către societate, nemaiputând fi nicicând socializaţi.
Solicitarea copilului cu dizabilităţi să rezolve sarcini diferite, astfel încât să
aibă timp să le încheie, reuşita în aceste activităţi va depinde de motivaţia lui
pentru învăţare şi progresele înregistrate.

9
 Chiar dacă la început timpul necesar este mai lung pentru a finaliza o
activitate, rezolvând singur sarcina, elevul este capabil de anumite perfomanţe
şi astfel îşi îmbunătăţeşte imaginea de sine.
Educatoarea trebuie să păstreze faţă de copii aceeaşi atitudine, cu
toţii trebuie să stabilească reguli de comportare în grup , cu toţii trebuie să le
respecte păstrarea legăturii cu părinţii, informându-i despre progresele copilului şi
despre modul în care îşi pot ajuta copilul acasă. Competentele utile profesorului
din școala integrativă sunt:
 Să realizeze că răspunde de fiecare copil din clasă.
 Să cunoască diferite strategii de instruire şi să ştie să le folosească
eficient.
 Să lucreze în echipă cu părinţii şi cu alti profesionisti care se ocupa de
copil
 Să perceapă lucrul cu fiecare membru al clasei ca pe o oportunitate de
perfecţionare profesională şi nu ca problemă pe care el sau alţii o au de rezolvat.
 Să fie flexibil şi să demonstreze un grad ridicat de toleranţă
Cadrele didactice trebuie să lucreze cu familiile în scopul organizării activităţilor
zilnice, asigurării educaţiei şi întâmpinării nevoilor sale. În acelaşi timp, cadrul
didactic nu trebuie să uite că familiile învaţă împreună cu copiii. Copilul este un
membru nou şi unic al familiei care trebuie să înveţe să-l cunoască cu tot ce ţine de
personalitatea, temperamentul şi stilul său.

Unitatea de acţiune a celor doi factori (grădiniţă şi familie) în vederea formării

copiilor este condiţionată de un mod comun de lucru şi de o bună cunoaştere
reciprocă, iar începutul este dat de cunoaşterea familiei de către educatoare, a
caracteristicilor şi potenţialului ei educativ. Familia este o sursă principală de
informaţii privind relaţiile interpersonale dintre membrii acesteia, aşteptările privind
educaţia copilului, stilul educaţional, autoritatea părinţilor şi metodele educative
folosite, valorile promovate, climatul educaţional, responsabilităţile pe care copilul le
îndeplineşte.

Relatia dintre parinti, cadre didactice si copii cu CES trebuie privita

pozitiv, iar pentru acest lucru este nevoie de respectarea urmatorelor reguli:

 Părinții și copiii trebuie să fie realiști în așteptări. Copilul trebuie

implicat în luarea deciziilor și trebuie alese situațiile la care poate să
participe. Trebuie oferite copilului o alegere de 2 opțiuni, pe care cei mai
mari le acceptă. Problemele trebuie discutate până când se ajunge la o
concluzie acceptabilă, chiar dacă nu se ia o hoăarâre;

10
  Trebuie să existe un parteneriat cât mai strans între părinții copiilor cu
CES și cadrele didactice bine pregătite și informate în legătură cu felul în
care pot interveni pentru consilierea acestora. Trebuie redusă izolarea
părinților punându-i în legătură cu alți părinți aflați în situații similare,
promovând o abordare pozitivă a creșterii și disciplinării copiilor;

 Trebuie susținut că nu există un singur model de părinte și numai prin

unirea forțelor părinților, cadrelor didactice și a școlii se poate face o mai
bună integrare a copiilor cu CES.

Aşadar, în activitatea de colaborare cu familia trebuie să ţinem seama de faptul

că unitatea dintre familie şi grădiniţă trebuie să se manifeste în permanenţă pe toate
planurile şi în toate domeniile educaţiei, folosindu-se sistematic diferite forme de
colaborare între cei doi factori, asigurând ridicarea nivelului pedagogic al părinţilor
şi înarmarea lor cu metode eficiente de educare a copiilor.

IMPLICAREA ACTIVĂ A FAMILIILOR ÎN EDUCAŢIE ŞI ÎN

PROMOVAREA PARTICIPĂRII LOR
Proiectele care vizează implicarea părinţilor din medii defavorizate în
educaţia propriilor copii sunt numeroase şi variate. În prezent, în cercetare lipsesc
argumente solide în sprijinul implicării parentale şi pentru definirea unor metode
de acţiune eficientă. Se pare doar că un tip instrumental de intervenţie vizând
echiparea părinţilor cu un set de activităţi specifice care să fie realizate acasă este
mai relevant pentru copiii cu nevoi speciale decât pentru copiii din medii
defavorizate, în special atunci când aceştia din urmă beneficiază de un învăţământ
preşcolar bun.

Alte forme de implicare parentală par să fie benefice pentru copiii

defavorizaţi, incluzând sprijinul emoţional, dezvoltarea unei relaţii
părinte/copil satisfăcătoare, ajutor în utilizarea serviciilor disponibile la nivel
local (de exemplu serviciile sociale, cele de consiliere familială şi cele de
nutriţie) în relaţie cu influenţele educaţionale infuzate pe parcurs.
La o vârstă timpurie, (până la 3 ani), tipurile de îngrijire oferite copiilor
influenţează dezvoltarea lor.

11
 De aceea, este foarte important să se definească şi să se promoveze
calitatea în educaţie la aceste niveluri. Pe de altă parte, cercetările în domeniu
arată că cel mai mare beneficiu al educaţiei timpurii apare în planul non-cognitiv.
Au fost identificate multe relaţii pozitive şi semnificative între frecventarea
grădiniţei şi comportamentele centrate pe sarcină, dezvoltarea socio-emoţională,
motivaţia şi atitudinile pozitive faţă de învăţare.

Educaţia timpurie trebuie abordată nu numai din perspectiva şcolii ca

agent al educaţiei şi principalul factor care iniţiază programe, strategii pentru
dezvoltare, ci şi din perspectiva relaţiei dintre profesionişti – pe de o parte, şi
copii şi părinţi – ca beneficiari direcţi, respectiv indirecţi ai educaţiei.
 Foarte puţini părinţi sunt preocupaţi cu adevărat de a se instrui în
domeniul îngrijirii, creşterii, educaţiei, sănătăţii şi protecţiei copilului,
dovadă că sub 1% din eşantion au declarat ca au citit cărţi referitoare la
educaţia copilului şi destul de puţini (cca 25%) urmăresc emisiuni TV pe
aceste teme.
 Metodele traumatizante care reprezintă abuz fizic sau psihic asupra
copilului nu sunt conştientizate de către părinţi, aceştia considerându-le
atitudini normale.
 O cotă apreciabilă din familii înţeleg şi apreciază importanţa jocului în
dezvoltarea copilului şi îi acordă, în majoritatea cazurilor, o atenţie
deosebită (părinţii dau dovada de implicare în jocul copilului, în funcţie de
vârsta acestuia, fapt care confirmă şi o oarecare cunoaştere a nivelului de
dezvoltare a copilului în raport cu vârsta, dar şi o flexibilitate a părinţilor
faţă de nevoile şi solicitările exprimate de copil în acest sens.

12
 CONCEPTELE DE DEFICIENTA, INCAPACITATE, HANDICAP

a) Termenul de "deficienta" semnifica absenta, pierderea sau alterarea unei

structuri a unei functii ( anatomice, fiziologice sau psihologice). Deficienta poate
fi rezultatul unei maladii, a unui accident, dar si a unor conditii negative din
mediul de dezvoltare a unui copil, cu deosebite carente afective.

Termenul de " deficienta" include si o serie de alti termeni cu o semnificatie si o

sfera semantica mai ingusta cum ar fi:

 "deficit"- desemneaza intelesul cantitativ al deficientei, adica ceea ce

lipseste pentru a completa o anumita cantitate sau intregul;
 "defectuozitate"- se refera la ceea ce determina un deficit;
 "infirmitate"- diminuarea sau absenta uneia sau mai multor functiuni
importante care poate fi reeducata, compensata, sau supracompensata.
Dupa datele UNESCO infirmitatea se limiteaza numai la deficienta
motorie.
 "invaliditatea"- implica pierderea sau diminuarea temporara sau
permanenta a capacitatii de munca;
 "perturbarea"- se refera la abaterile de la norma;

b) "Incapacitatea" desemneaza un numar de limitari functionale, cauzate de

disfunctionalitati ( deficiente) fizice, intelectuale sau senzoriale, de conditii de
sanatate sau de mediu, de boli mintale/ neuropsihice. Aceste disfunctionalitati,
conditii sau boli pot fi permanente sau temporare, reversibile sau ireversibile,
progresive sau regresive.

Incapacitatea poate fi evaluata prin:

 Probe care conduc la stabilirea coeficientului de inteligenta, la

pierderea auzului, a coeficientului de vedere, a gradului de
dezvoltare motorie;
 Investigatii sociologice care urmaresc consecintele
incapacitatii, asupra relatiilor si vietii sociale a persoanei
deficiente;

13
  Consecintele pe plan social sunt incluse in notiunile de
handicap, respectiv de inadaptare propriu zisa marginalizare,
inegalitate, segregare, excludere;

c) Termenul de " handicap " se refera la dezavantajul social, la pierderea sau

limitarea sanselor unor persoane de a lua parte la viata comunitatii, la un nivel
echivalent cu ceilalti membri ai acesteia.

Handicapul rezulta din relatia care se constituie intre persoanele cu deficiente

si mediul inconjurator, cu deosebire in unele activitati organizate de societate, ca
de exemplu informatiile, comunicarea si educatia, care pot impiedica persoanele
cu deficiente sa participe in conditii de egalitate.

Handicapul poate sa apara atunci cand persoanele cu deficiente intalnesc

bariere culturale, fizice, arhitecturale sau sociale, care impiedica accesul la
diferite sisteme ale societatii care sunt accesibile celorlalte persoane.

Dificultatile intalnite la persoanele cu handicap pot fi clasificate astfel:

1) Dificultati de ordin general:

 Dificultati de deplasare si miscare, pentru cei cu deficiente;

 Dificultati de exprimare si comunicare, pentru cei cu deficiente
senzoriale;
 Dificultati de adaptare la modul de viata cotidian si la rigorile
vietii sociale, pentru cei cu deficiente mintale si intelectuale;
 Dificultati de intretinere pentru persoanele fara venituri sau cu
venituri mici;

2) Dificultati de ordin profesional:

 Dificultati legate de instruirea si pregatirea profesionala a

persoanelor cu diferite forme si grade de deficienta;
 Dificultati de plasare in locuri de munca conform profesiei, sau
lipsa unor spatii amenajate specific persoanelor cu handicap;

3) Dificultati de ordin psihologic si social:

Bariere psihologice ce apar intre persoanele cu si fara handicap ca urmare a

dificultatilor intampinate in activitatile cotidiene, profesionale sau sociale,

14
precum si datorita unor prejudecati deformate cu privire la activitatea
persoanelor cu deficiente.

MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI

Intrarea în grădiniță înseamnă primul pas adevărat dincolo de

mediul familial, cu toate caracteristicile lui – mediu în care educația și
învățarea au caracter nonformal, nu există strategii clare sau obiective bine
conturate de atins. E o provocare, la care atât părinții, cât și copiii răspund
diferit și uneori ineficient. Adaptarea la grădiniță a copiilor înseamnă și
adaptarea părinților la alte cerințe, alte așteptări cu privire la statutul de
părinte. În plus, relația copil-părinte are, prin intrarea copilului la grădiniță,
impact asupra mediului formal de acolo.
S-a observat în ultimii ani o creștere a frecvenței manifestărilor
dezadaptative (plâns, refuzul de a veni la grădiniță sau de a participa la
activități, comportamente agresive, alte manifestări anxioase etc.), atât la
copiii nou-intrați în grădiniță, cât și la cei de la grupe mai mari.
Educaţia timpurie (incluzând educaţia preşcolară) are un efect pozitiv
asupra abilităţilor copilului si asupra viitoarei sale cariere şcolare, în special
pentru copiii proveniţi din medii socio-economice foarte defavorizate, în
sensul că aceştia progresează în plan intelectual, dezvoltă atitudini pozitive
faţă de învăţare precum şi motivaţia de a depune în viitor un efort real în
şcoală. Pe de altă parte, s-a constatat că educaţia timpurie are un efect pozitiv
asupra abilităţilor intelectuale şi sociale ale copiilor, independent de mediul
lor de provenienţă, atunci când instituţiile preşcolare promovează cu adevărat
calitatea, atât în ceea ce priveşte mediul fizic, cât şi interacţiunile adult/copil.
Mărimea grupei este, de asemenea, importantă. Unii autori
consideră că 25 de copii este maximum, iar în clasele cu peste 25 de copii ar
trebui să fie prezenţi doi adulţi. De aceea, ratele înalte de personal, însoţite de
cooperarea dintre adulţii responsabili cu educaţia copiilor şi o acţiune
educaţională de calitate au efect asupra dezvoltării copiilor.
Influenţa formării şi supervizării personalului asupra dezvoltării copiilor
Există trei domenii interdependente ale comportamentului adultului care
au un impact asupra dezvoltării copiilor:

1) Organizarea clasei pe grupe în diferite arii, permiţând copiilor să

acţioneze individual sau în grupuri mici sau mai mari. Această formă de

15
 organizare are efecte pozitive asupra dezvoltării sociale (independenţă,
cooperare, rezolvarea conflictelor sociale) şi a limbajului.
2) Introducerea unor tipuri diferite de material, accesibil şi adecvat copiilor,
cu sugestii pentru activităţi structurate în jurul acestui material. Acest fapt
dă posibilitate copiilor să devină implicaţi în jocul elaborat şi, în acelaşi
timp, să-şi dezvolte abilităţile sociale.
3) Calitatea interacţiunilor adult/copil, atât în relaţie cu managementul
comportamentului social (stimularea discuţiei şi a exprimării de sine,
încurajarea independenţei etc.), cât şi din punctul de vedere al limbajului
(managementul timpului de vorbire şi încurajarea copiilor care nu vorbesc
prea mult).
SCOPUL CERCETĂRII – Analiza procesului de adaptare a copiilor nou-
intrați la grădiniță pornind de la date culese de la părinți și cadre didactice în
vederea identificării de măsuri ameliorative .Posibilitatea de a se incadra in
invatamantul de masa sau inscrierea in cadrul scolilor speciale unde se vor
beneficia de terapia oferita de cadre specializate.
METODE:

1) Ancheta pe bază de chestionare pentru părinți (temperament copii, stil

parental)
2) Observarea prin fișe de observație
3) Studiul de caz

1.ANCHETA PE BAZA DE CHESTIONAR

Se distinge de celelalte tehnici de cercetare printr-o serie de aspecte

care o individualizeaza. Aceste aspecte tin, fie de natura formala (modul de
realizare a cercetarii), fie de natura continutului (natura problemelor
abordate), fie de natura populatiei investigate (reprezentivitate).
In primul rand, trebuie metionat faptul ca subiectii sunt anchetati cu
privire la un anumit domeniu al realitatii sociale cu care nu intra in contact direct,
ei situandu-se in afara mediului social al problemei.
In al doilea rand, ancheta prin chestionar are un caracter standardizat,
deoarece intrebarile sunt formulate clar dinainte, la fel si numarul si ordinea
acestora; mai mult decat atat, este stabilit si numarul persoanelor cu anumite

16
caracteristici carora li se adreseaza intrebarile, fara a se putea interveni sau abate
de la aceasta schema de organizare a anchetei.
In al treilea rand, spre deosebire de alte instrumente de cercetare,
chestionarul beneficieaza de tehnici specifice de constructie, structurare, aplicare
sau exploatare, tehnici care vor urma sa fie analizate.
Ancheta pe baza de chestionar se realizeaza, de cele mai multe ori, pe un
numar mare de persoane, deci pe esatioane mari, impunandu-se astfel cerinta de
reprezentativitatea acestora in raport cu populatia vizata de cercetare, precum si
necesitatea utilizarii unor metode statistice de preluare a datelor obtinute prin
chestionar. Daca tinem cont de acest mod de abordare a realitatii, putem afirma ca
ancheta prin chestionar face parte din categoria metodelor cantitative, si nu
calitative. Intrebarile cuprinse intr-un chestionar surprind diverse aspecte si
probleme din viata oamenilor si din mediul lor inconjurator, ele sunt relative
simple si generale, in timp ce interviul merge in profunzimea tuturor acestor
aspecte si incearca descifrarea mecanismelor care dirijeaza actiunile,
comportamentele si motivatiile oamenilor.

2. OBSERVAREA PRIN FIȘE DE OBSERVAȚIE

Observaţia asigură, în evaluare, obţinerea unor informaţii detaliate cu privire
la copilul analizat, cu o intervenţie minimă în activitatea acestuia, astfel încât să
poată fi analizat într-adevăr comportamentul său şi nu interacţiunea cu
instrumentul de evaluare.
Observaţia poate oferi informaţii utile cu privire la stările emoţionale şi
efectele lor asupra prestaţiei elevilor, evidenţiind, de asemenea, o serie de
caracteristici care influenţează performanţa elevilor, precum încrederea în sine,
timiditatea, anxietatea, neîncrederea în forţele proprii, adaptabilitatea etc.
Deoarece metoda observaţiei este limitată la comportamente vizibile, este
important să notăm în grila de observaţie doar comportamentele, fără a face
judecăţi de valoare. Practica observaţională realizată constant ne ajută să evităm
erorile în evaluarea copiilor. Concluziile la care ajungem trebuie limitate la datele
observate şi notate. De exemplu, dacă am notat “vociferează în clasă” în cazul unei
observaţii, nu putem concluziona că elevul “nu ştie să comunice cu ceilalţi”. Este
posibil ca, în acea situaţie anume, copilul să fi fost surescitat sau supărat. Notarea
comportamentului contribuie însă la urmărirea evoluţiei anumitor aspecte
particulare, pentru a vedea dacă reprezintă o obişnuinţă sau doar ceva trecător.
Înregistrarea, prin observaţie, a unui eveniment sau a unui comportament, se
realizează de regulă pe baza unei grile / protocoale de observaţie, care oferă un
cadru de sistematizare a obiectivelor urmărite. Astfel, pe baza comportamentului
observat, putem să ne formăm o opinie în ce priveşte dezvoltarea psihică a
copilului. Având în vedere faptul că într-o sesiune de observaţie nu poate fi urmărit

17
întregul comportament al copilului, este necesar să se stabilească un aspect care să
fie urmărit într-o sesiune anume şi notarea comportamentelor specifice care apar în
perioada de observare sub forma unor indicatori comportamentali.

3. STUDIUL DE CAZ – metodă specifică cercetării calitative, văzută ca

modalitate de cercetare intensivă a unei anumite entități individuale sau colective,
cu ajutorul unor mijloace variate: interviu, chestionar, observație, studiul
documentelor

Este o analiză amănunţită a unei persoane sau a unui grup, pentru a

surprinde un model al unui fenomen social. Cazul trebuie situat în context, trebuie
formulată problematica etc,Studiul de caz ca metoda de cercetare in stiintele socio
umane, in general,si in stiintele educatiei,in particular, dispune de o serie de
avantaje incontestabile :
 permite investigarea detaliata a unor persoane, evenimente si fapte, ceea
ce poate pune la dispozitia cercetatorului un volum impresionant de date
 facilizeaza explorarea unei probleme de studiat si poate pregati terenul
pentru o cercetare experimentala
 in cazul in care vizeaza cazuri in care sunt implicati minoritari de orice fel,
face cunoscuta opinia si pozitia acestora, deoarece majoritatea
cercetatorilor prezinta perspectiva majoritatilor
 este una dintre cele mai utile si mai folosite metode in studiile cu caracter
evaluativ(exemplu, impactul unor reforme curriculare asupra unei/unor
institutii educationale).
 avand un caracter descriptiv si explicativ, contribuie la studierea unor
comportamente, realitati greu de masurat (exemplu,in studiul unor
organizatii si institutii in care reteaua de relatii interpersonale este
complexa).
 validitatea si fidelitatea studiilor de caz poate fi asigurata prin strategii
specifice:multiplicarea surselor de date,a tehnicilor de culegere a
informatiilor,analiza datelor de catre mai multi cercetatori, etc

MICROCERCETAREA

Are in vedere urmatoarele:

18
 disponibilitatea şi interesul cadrelor didactice de a susţine învăţământul
integrat prin activităţile desfăşurate cu colectivul claselor pe care le au
în primire, acceptul părinţilor care au copii în clasele unde se practică
integrare, acest fapt evită posibile stări de tensiune sau conflict care se pot
ivi pe parcurs
 actuala structură numerică a claselor din învăţământul de masă
permite integrarea
 poate cadrul didactic să facă faţă unei abordări diferenţiate a categoriilor
de copii din clasă?Însă, orice educator care işi centrează activitatea pe
copil, nu trebuie să uite că fiecare copil este important pentru societate.
 fiecare copil are nevoi speciale.
 fiecare copil are particularităţi specifice.
 fiecare copil este unic.
 cu toate că sunt diferiţi , toţi copiii sunt egali în drepturi.

19
BIBLIOGRAFIE
Anne Bacus, Copilul de la 3 la 6 ani, Editura Teora, 1998

Farcas Speranta. Incepem gradinita – Ghidul parintilor si educatoarelor. Iasi 2010

Popa Nicoleta Laura, Antonesei Liviu(coordonator).Labar Adrian Vicentiu Ghid pentru

cercetarea educatiei. Ed Polirom
Ungureanu Gabriel. Socializarea copiilor cu dizabilitati. Academica
Verza, Emil (1995). Psihopedaogiespecială, Bucureşti: EDP;
Vrăşmaş, Traian (2001). Învăţământul integrat şi/sau incluziv, Bucureşti: Ed. Aramis.
http://www.referat.ro/referate/Parteneriat_gradinita___familie_8dd13.hlm

20