IV.3.

Tulburări în realizarea motrică

Aceste tulburări au fost grupate în trei categorii şi anume: apraxia, dispraxia, disgrafia
motrică.
Apraxia – este întâlnită deseori la copilul deficient mintal, şi este concretizată în
executarea anevoioasă sau incapacitatea de a executa unele activităţi care au fost însuşite
anterior dar care în prezent nu pot fi puse în practică fără ca acesta să fie rezultatul unei
“paralizii sau deficit motric”. (Constantin Păunescu, 1990: 96) Alături de tulburările în
organizarea spaţială şi temporală, apraxia face dificilă dobândirea conceptului de “origine”.
(Şerban Ionescu, 1975: 125)
Dispraxia – “incapacitatea de a exprima şi coordona gesturile sau de a efectua
mişcări, acţiuni adaptate la un scop, fără ca aceasta să fie consecinţa unor tulburări motorii
elementare.” (Constantin Păunescu, 1990: 96)
Între simptomele care predomină acest gen de tulburări sunt:
- motricitate deficitară;
- tulburări de structurare spaţio-temporală;
- tulburări afective-caracteriale.
Disgrafia motrică – cuprinde toate tulburările ale scrisului care-l face pe acesta să fie
ilizibil, realizat în ritm foarte lent. Au fost stabilite cinci tipuri de disgrafie motrică:
1) Tipul rigid crispat caracterizat prin îngustarea buclelor exterioare, trăsături
angulare, cuvinte înghesuite, lipsă de spaţiu între rânduri, progresia stânga dreapta
este daotică. Toate acestea arătând o lipsă a autocontrolului.
2) Tipul deformat caracterizat prin scriere neregulată, lăbărţată şi înceată.
3) Tipul impulsiv, dinamic predominat de dimensiuni neregulate în care se găsesc
deopotrivă curbele şi unghiurile ascuţite, nu se respectă pagina iar cuvintele sunt
spre final prelungite.
4) Tipul stângaci, neîndemânatic prezent în cazurile de hipotrofie sau atrofie şi de
aceea cuvintele “dansează” pe rând, spaţiile sunt neuniforme, având aspect de
dezordine şi confuzie.
5) Tipul lent şi precis, în care neregularităţile nu se întâlnesc deseori.

IV.4. Tulburări de schemă corporală

Schema corporală reprezintă imaginea pe care o are fiecare despre corpul său iar
cunoaşterea acestei scheme corporale presupune un efort de cunoaştere concretizat prin
denumirea şi indicarea schemei sau părţilor din schema corporală proprie sau/şi a
partenerului, situarea corectă a obiectelor în spaţiu în raport cu corpul său sau cu alte obiecte,
orientarea corectă în spaţiu.
“Cunoaşterea corpului constituie punctul de plecare în situarea subiectului în spaţiu,
punct de reper în cunoaşterea mediului înconjurător şi de ordonare a acţiunilor.”
Orice modificare survenită în schema corporală, atrage cu sine şi tulburări
psihomotrice concretizate la nivelul unuia din cele trei planuri: perceptiv, motric şi al
relaţiilor cu cei din jur. Simptomele prezente în aceste tipuri de tulburări sunt:
- nu cunoaşte părţile corpului său şi ale partenerului;
- nu poate stabili corect relaţii spaţiale dintre corpul propriu şi obiectele din jur sau
ale obiectelor între ele;
- incapabil să folosească corect membrele în executarea gesturilor ca urmare a lipsei
de concentrare, de imitare sau de cunoaştere a tuturor posibilităţilor spaţiale ale
corpului său.
- nu coordonează bine mişcările, deşi nu are probleme motorii deosebite.
La copii, această disarmonie poate provoca dificultăţi de învăţare, întâlnite deseori
sub forma scrierii deformate, depăşirea spaţiului grafic, neglijenţa faţă de suportul material,
incorectitudini în ţinerea instrumentelor de scris.

IV.5. Tulburări de lateralitate

Lateralitatea reprezintă starea caracterizată prin dominanţa unei părţi a corpului în
raport cu cealaltă şi presupune cunoaşterea noţiunilor dreapta-stânga, faţă-spate şi realizarea
unor mişcări, gesturi, acte, cu forţă şi precizie.
Dislateralitatea – este termenul opus lateralităţii şi desemnează tulburări a lateralităţii
concretizate în: stângăcie, stângăcie contrariată, ambidextrie, lateralitate încrucişată.
Efectele acestor tipuri de tulburări psihomotorii sunt concretizate în: slabă orientare în
spaţiu (prin faptul că nu cunoaşte stânga şi dreapta sau faţă şi spate), neînsuşirea actului
grafic.
Stângăcia – se manifestă prin folosirea cu predilecţie a unei mâini stângi sau părţii
stângi a corpului, când cazurile în care nu se poate vorbi de o stare patologică a celeilalte
părţi a corpului. Atunci când există o afecţiune a emisferei cerebrale drepte, este vorba de
pseudostângăcie, manifestată prin utilizarea accidentală a părţii stângi, din cauza paraliziei
părţii drepte.
 Stângăcia, ca tulburare psihomotrică, este rezultatul acţiunii unor factori de diferite
naturi:
- fizică: enurezis, onicofagie, strabism, hemianopsie sau cecitate temporară a unei
părţi din câmpul vizual;
- intelectuală: lentoare generală, dislexie, disortografie, retard grafic, scrisul în
oglindă, tulburări de elocuţiune, bâlbâială:
- psihomotrică: instabilitate motrică, hiperexcitabilitate la nivel manual, uneori
generalizată sub forma sincineziilor corpului sau gâtului, nedibăcie, ticuri,
crampe, imprecizie în executarea mişcărilor.
- afective: atitudine negativă faţă de şcoală, emotivitate, timiditate, sentiment de
inferioritate, culpabilitate, suscibilitate, de opoziţie, de agresiune, dezechilibru
afectiv.
- nevrotică: anxietate, fatigabilitate, vegetatism, irascibilitate “simptom de
depersonalizare”.
Dextrabilitatea – opusă stângăciei, se manifestă prin înţelegerea de preferinţă a
părţilor componente ale corpului din partea dreaptă. La fel ca ţi în stângăcie, există falsul
drepaci care preferă, accidental, să execute actele motorii cu dominanţa stângă.
Marcantă încă din prima copilărie cu caracter stabil este dominanta oculară sau
manuală.
Încercarea de a corecta una din aceste forme ale lateralităţii nete şi foarte evidente va
produce în structura comportamentală dezordine şi conflicte.
Ambidextria – capacitatea de a folosi cu aceeaşi uşurinţă ambele mâini şi în general
ceea ce contează este forţa şi precizia executării unor acte comportamentale.

IV.6. Tulburări de orientare, organizare şi structurare spaţială

Aceste tipuri de tulburări se datorează unor cauze motrice şi psihologice ca:
- integrare eronată a schemei corporale;
- tulburări de lateralitate;
- manipulare incorectă a obiectelor;
- confuzii grave între vis şi realitate.
Simptomele specifice acestor tulburări sunt:
- copilul ignoră termenii spaţiali;
- copilul cunoaşte termenii spaţiali dar percepe greşit poziţiile;
- percepe spaţiul înconjurător dar nu se orientează corect;
- se orientează în spaţiu dar nu are memorie spaţială;
- nu manifestă capacitate de organizare spaţială;
- nu este capabil de reversibilitate şi transpunere;
- întâmpină dificiltăţi în înţelegerea releţiilor spaţiale.
Orientarea spaţială implică, prin urmare:
- memorie spaţială, perceptivă şi motorică, localizarea obiectelor în spaţiu şi în
mişcare;
- aprecierea direcţiilor poziţiilor.
Organizarea spaţială implică:
- organizarea spaţiului în raport cu propria persoană; (să arate un obiect, să
denumească un obiect, să mute obiectele din spaţiu)
- recunoaşterea ansamblurilor organizate şi reproducerea motrică a acestora prin
activităţi diverse (de discriminare vizuală, de distingere a anumitor figuri dintr-un
spaţiu aglomerat, copiere a unor desene, construire a unor mozaicuri pe bază de
modele, completarea unor spaţii goale după anumite recomandări);
- organizarea spaţiului din punct de vedere motor;
- organizarea spaţiului având ca punct de referinţă mediul înconjurător (stabilirea
poziţiei noastre în raport cu un obiect prin verbalizare sau transcriere grafică,
poziţia obiectelor între ele).
Structura spaţială implică:
- reorganizarea spaţiului în raport cu schema corporală proprie, a altuia, cu obiecte
statice sau mobile în vederea adaptării gesturilor, mişcărilor la mediul
înconjurător;
- capacitatea de a sesiza poziţiile simetrice şi de a reproduce motric poziţia
simetrică;
- capacitatea de a transpune sau întocmi un element cu altul, de a reproduce un
desen la o scară mai mare, de a inversa elementele;
- capacitatea de a înţelege relaţiile spaţiale prezentate liniar sau neliniar, progresiv
simple de mărimi, cantităţi,ritm, culori; progresii complexe când variază unul sau
mai multe elemente; succesiuni spaţiale şi fără reprezentare grafică.
Structurarea spaţială este considerată de specialişti cheia de boltă a reeducării
deoarece presupune un efort suplimentar de natură intelectuală în care sunt învăţate şi
operaţionalizate unele comportamente cheie.
IV.7. Tulburări de orientare şi structurare temporală
Sunt concretizate în:
- incapacitatea de a găsi ordinea şi succesiunea evenimentelor;
- lipsa de percepere a intervalelor;
- inexistenţa unui ritm regulat;
- incapacitatea de a organiza timpul
Efectele acestor tulburări se manifestă în imposibilitatea de a face faţă programului şi
cerinţelor şcolare (nu poate învăţa ordinea unor evenimente, nu înţelege ordinea operaţiilor,
nu-şi poate controla ritmul, nu-şi poate organiza un program în funcţie de timp).