Separare si reunificare.

Utilizarea teoriei atasamentului in luarea

deciziilor care afecteaza darea copiilor in plasament
Dincolo de teoria si terapia atasamentului : catre interventii sensibile in
familiile adoptive si de plasament in situatii de stress
Stereotipuri de gen in literatura pentru copii
Stereotipia rolului de gen : a parintilor in cartile cu imagini pentru copii
– tatal invizibil
Aplicarea teoriei atasamentului asupra fenomenului de parentificare
Efectele traumei asupra atasamentului

Separare si reunificare. Utilizarea teoriei atasamentului in luarea deciziilor care afecteaza

darea copiilor in plasament

Hotararile privind indepartarea copiilor din familia biologica, in cazuri de maltratare, iau
in considerare, de obicei, siguranta fizica a copilului, minimalizand suferintele psihice indurate
de copil ca rezultat al separarii de cel care il ingrijeste si efectele pe termen lung ale separarii
asupra copilului.
Acest articol descrie progresele recente in cercetarile legate de atasament si utilizarea lor in
deciziile de plasament.
Interesul aratat teoriei lui Bowlby asupra atașamentului (1969/1982,1973,1980) datează
de scurt timp. Investigațiile sale au început prin observarea bebelușilor ce se aflau în cămine,
separați de familie pentru o lungă perioadă de timp. Copiii protestau adesea vehement, plângeau
și aruncau cu obiecte în căutarea protectorilor. De cele mai multe ori, protestele intense aduceau
înapoi persoana la copil. Dacă însă protestul vehement nu reușea să aducă înapoi persoana dorită,
copiii intrau în al doilea stadiu – disperarea – și deveneau tăcuți. Dacă, în final, copiii nu erau
reuniți cu protectorii, intrau în cel din urmă stadiu: detașarea. În această perioada copilul își reia
activitatea normală, în absența protectorilor, căpătând adeseori independență. John Bowlby a fost
preocupat deasemenea de soarta copiilor rămași orfani după al doilea război mondial, întrucât
evenimentele tragice din istoria omenirii (războaiele, revoltele, etc) au lăsat “în afara familiei”
milioane de copii.
Bowlby a studiat asemenea cazuri dintr-o dublă perspectivă: - a prezentului (efectele
immediate ale “pierderii” părintilor sau familiei) și - a viitorului (efectele de lungă durată asupra
vieţii de adult).
Trei aspecte de o complexitate evidentă au fost studiate de-a lungul timpului, de către
specialiștii din domeniul socio-uman:
1. Ce impact are asupra personalității copilului relația sa cu parinții? Care este raportul
dintre calitatea acestei relații și succesele-insuccesele copilului?
2. Ce se întâmplă cu copiii care şi-au pierdut părinţii?
3. Ce consecinţe determină in evoluţia afectivă a copilului:
a) lipsa îndelungată sau definitivă a părinţilor;
b) lipsa familiei sau a “căminului familial” de origine;
c) repetatele “transferuri” de la o familie la alta, în cazul copiilor aflați în
plasament.
 Importanţa relaţiei afective dintre mamă și copil a fost remarcată în urma observării
modului în care se dezvoltă copiii mici internaţi în instituţii (Spitz, Bowlby), cât şi de celebrele
experimente realizate de H. Harlow.
Carenţele afective din această perioadă pot avea efecte negative asupra întregii vieţi a
copilului. În instituţii (spitale, centre de plasament, creşe sau cămine săptămânale) copiii sunt
îngrijiţi relativ corespunzător fizic: primesc mâncare, tratament medical etc. Dar, de cele mai
multe ori, sunt neglijaţi afectiv şi educaţional. Cei care îi îngrijesc nu au timp (şi poate nici
dispoziţia afectivă) să îi ia în braţe, să le vorbească, să se joace cu ei. După internare copiii mici
sunt agitaţi şi plâng mult; după un timp ei devin pasivi, apatici, nimic nu îi mai interesează; nu se
joacă, ci stau liniştiţi în pătuţ. Această stare a fost numită de cercetătorul R. Spitz
“hospitalism”(după Mérei şi V. Binét, 1972) şi are o influenţă negativă asupra dezvoltării
psihomotorii. Copiii se dezvoltă mai încet decât cei crescuţi în familie, atât fizic cât şi psihic:
merg în picioare şi vorbesc mai târziu, se îmbolnăvesc frecvent, se dezvoltă mai greu intelectual
(Mironţov-Ţuculescu, Predescu, Oancea, 1986). Unii dintre ei, la vârsta tinereţii, au greutăţi în
stabilirea relaţiilor afective. Ei devin egocentrici, hipoafectivi, instabili şi superficiali în
legăturile lor afective deoarece, în primii ani de viaţă, nu au avut posibilitatea să stabilească o
relaţie afectivă securizantă cu o singură persoană. Din aceste motive, mulţi dintre cei crescuţi în
instituţii de la vârste foarte mici (din primul, al doilea an de viaţă) nu sunt capabili să devină soţi
şi părinţi buni.
Mamele crescute în instituţii îşi abandonează mai frecvent copiii. S-a constatat că uneori
tulburări asemănătoare în dezvoltare prezintă şi copiii spitalizaţi frecvent sau perioade lungi de
timp, fără mamă, copiii internaţi în creşe sau cămine săptămânale, copiii proveniţi din familii
numeroase în care părinţii nu au timp să se ocupe de copii sau din familii cu un nivel intelectual
şi cultural foarte redus.

Stereotipuri de gen in literatura pentru copii

Numeroase analize ale cartilor cu imagini pentru copii au descoperit ca acestea contin
prejudecati de gen impotriva personajelor feminine din punct de vedere al frecventei in titluri,
imagini si rol principal, cat si in tipurile de activitati in care sunt implicate personajele.
In anii 1970, cartile pentru copii au fost criticate pentru ca aveau puternice stereotipuri de
gen si pentru ca prezentau genul feminine in roluri secundare lipsite importanta.
Stereotipia in literatura pentru copii a fost studiata din diferite perspective. Modul cel mai
cunoscut fiind examinarea predominantei personajelor feminine sau masculine si rolurile si
activitatile acestora.
St.Peter(1979) a comparat genurile personajelor in cartile pentru copii scrise inainte si
dupa miscarile feministe din anii 1903-1975 si 1966-1975; ea a descoperit ca in privinta ponderii
unui tip de personaj, cartile din ultima perioada nu au aratat o imbunatatire din acest punct de
vedere, aratand chiar o usoara tendinta de a infatisa mai multe personaje masculine decat inainte.
Un alt studiu al personajelor din cartile de colorat pentru copii a relevant o clara distinctive intre
desenele pentru fete si cele pentru baieti(pescuit, construit, camping), iar cele mai populare
activitati pentru fete erau jucatul in nisip, inotatul si saritul corzii.
In 1993, folosind alt esantion de carti, Kortehaus si Demarest au refacut studiile realizate
de Weitzman si Collinse si au analizat 150 de carti din literature de specialitate. Ei au descoperit
ca in materialele folosite, analizate, femeile apareau mai des decat inainte de 1970, dar
personajele de gen masculine inca apareau mult mai des in titluri, imagini, si roluri principale,
fiind caracterizate ca independente, creative si aventuriere, pe cand personajele de gen feminine
erau infatisate ca fiind passive si dependente.
In literatura de specialitate apar si studii privind analiza limbajului diferentiat in literature
pentru copii. Aceste studii descopera utilizarea unor adjective diferite pentru cele doua genuri;
personajelor feminine le sunt atribuite insusiri positive, dar care scot in evident latura mai slaba a
acestui gen (frumos, dulce, slab, speriat, inspaimantat), pe cand cele atribuite personajelor de gen
masculine sunt cuvinte care exprima putere (mare, teribil, fioros, mandru, furios)
Limbajul emotional in cartile pentru copii
S-a acordat putina atentie si utilizarii limbajului emotional al personajelor din povesti ca
modalitate de masurare a stereotipiei de gen in cartile pentru copii.
In studiul lor din 1987, Moore si Mal au analizat rolul emotiei in carti, examinand cum
sunt infatisate moartea si pierderea in literature pentru copii.
Autorii s-au focusat pe 3 zone :

 Personajul principal;
 Moartea si efectul mortii asupra personajului principal;
 Genul personajului principal si stilul de reactive al acestuia;

Au fost folositi 6 descriptori pentru a prezenta stilul de reactie : trei au fost insusiri tipice
genului masculine (puternic, autonom, competent), in timp ce celelalte trei au fost insusiri
stereotipice feminine( dependenta, expresiva si sociabila).
Rezultatele au aratat ca personajele de gen feminine raspundeau mortii intr-un mod
stereotipic feminine, in timp ce barbatii raspundeau intr-un mod stereotipic masculine.

Aplicarea teoriei atasamentului asupra fenomenului de parentificare

Atunci cand copiii sunt investiti cu prea multe responsabilitati, rolurile din familie sunt
inversate. Aceasta schimbare marcheaza psihicul unui copil, avand efecte pe termen lung.
Acest schimb de atributii este intalnit in familiile in care nu sunt respectate rolurile firesti ale
parintilor si ale copiilor.
Aceasta situatie poate fi o consecinta a divortului, imbolnavirii sau decesului
parintilor. In aceste cazuri, in functie de vasta, copilul poate parcurge un proces galopant pozitiv
de maturizare si independenta, sau poate fi impactat psihologic negativ.
El devine sprijin pentru unul dintre parinti, atat emotional, cat si instrumental, practic. De
asemenea, de multe ori, transformarea este prezenta in familiile cu tendinte inspre
disfunctionalitate.
Adultii se comporta in afara responsabilitatii lor ca parinti, isi decad din acest rol si
implicit nu mai reprezinta figuri care ofera siguranta copilului.
Drept urmare, copilul preia partial sau in totalitate rolul parintilor, incercand sa isi substituie
satisfacerea nevoilor din partea parintilor iresponsabili.
Nu in toate cazurile copiii sau viitorii adulti se simt nedreptatiti sau afectati
psihologic. Uneori, ei percep parentificarea drept ceva firesc sau macar nu ca ceva foarte grav,
iar in unele cazuri chiar neconstientizand-o.
 Copilul investit cu prea multa raspundere se poate manifesta in doua maniere: drept carja
emotionala a parintilor sau a altor membrii ai familiei sau drept ajutor in intretinerea si sustinerea
fizica a familiei.
Pe de-o parte, copilul ii serveste in mod complet inadecvat parintelui drept confident sau
joaca rolul de mediator intre membrii familiei aflati in situatii conflictuale.
Pe de alta parte, i se poate pretinde explicit sau subtil sa isi consoleze parintii sau fratii cu
dificultati emotionale. Copilului ii este delegata responsabilitatea de a le asigura memebrilor
familiei satisfacerea nevoilor emotionale, chiar daca aceasta responsabilitate depaseste
capacitatile sale de cuprindere afectiva a unei alte persoane si de a-i oferi confort emotional.
Intr-o alta ipostaza, copilul trebuie sa indeplineasca anumite atributii casnice care
depasesc responsabilitatea sa de copil al familiei. De exemplu, acesta trebuie sa munceasca si sa
contribuie la finantele familiei, sa faca de cele mai multe ori cumparaturile, sa gateasca, sa spele
hainele familiei, sa aiba grija de frati sau sa contribuie majoritar la educatia acestora.
Atunci cand este resimtita ca stresanta, maturizarea aceasta accelerata poate fi de multe ori
terenul fertil pentru dezvoltarea diverselor tulburari psihologice.
Daca nevoile psihice ale copilului nu au fost implinite inainte ca acesta sa fie nevoit sa
preia rolul de adult, e posibil ca dezvoltarea sa psihologica sa fie marcata.
Sentimentele sale fata de parinti pot creste intr-o ambivalenta afectiva, sustinuta atat de
iubire, cat si de resentimente.
Copilul isi priveste parintii ca pe un simbol al autoritatii si sigurantei, dar totodata se poate simti
nedreptatit de acestia, conturandu-se astfel sentimente de confuzie pentru el.
Copilul isi poate dezvolta identitatea legata de rolul central de “salvator”, de ingrijitor emotional
al celorlalti.
Ca adult, poate manifesta dificultati de relationare, de stabilire a limitelor in relatii sau
retinere in a cere ajutor la randul sau, de a-si exprima nevoile si de a fi ingrijit din punct de
vedere psihologic de ceilalti. Mai mult, poate juca la randul sau rolul de parinte care are aceleasi
asteptari disproportionate de la copiii sai.
Modelul pe care l-a avut in propria copilarie ii poate marca rolul de parinte, ajungand sa il
considere ca parte din firesc si sa il practice la randul sau, alimentand o mostenire vicioasa.

Efectele traumei asupra atasamentului

Teoria atașamentului descrie și integrează științific nevoia ființelor umane de a forma și

întreținelegături emoționale puternice față de alte ființe umane. Această teorie a fost formulată și
consolidată de psihiatrul de copii britanic John Bowlby și de către psihologa canadiană Mary
Ainsworth.
Temele principale ale acestei teorii sunt inițierea și schimbările care au loc în relațiile
emoționale individuale în cursul vieții. Conform teoriei atașamentului, la baza oricărei
relațiiemoționale interumane se află legătura timpurie mamă-copil. Atașamentul definește
legătura emoțională strănsă dintre oameni. Între nou-născut și părinții acestuia sau alte persoane
se dezvoltă o relație specială. Atașamentul determină copilul mic să caute sprijin, apărare și
liniștire la persoana de referință, în caz de pericol. Acest pericol poate să fie atât obiectiv cât și
subiectiv (amenințare, teamă, durere). Persoanele de referință, de care copilul se atașează sunt
adulții cu care copilul a avut cel mai intens contact în primele luni de viață.
 Primele atașamente se formează în jurul vârstei de 8 luni și tind să coincidă cu apariția la
copil a ”anxietății de separare” și se continuă pe parcursul primului an de viaţă, care este
perioada formării relațiilor afective cu adulţii cei mai apropiaţi. Comportamente specifice
atașamentului sunt: căutarea și staționarea în apropierea persoanelor investite afectiv, protest
când este despărțit de subiectul atașamentului și folosirea adultului ca „bază de securitate” când
explorează „necunoscutul”. Bowlby (1969) a considerat inițial că relația care se dezvoltă între
copil si mamă este baza afectivă a relațiilor interpersonale de mai târziu. Ulterior, Bowlby
depășește influența psihanalitică și preia o serie de concepte din biologie. Și anume, pe de o parte
atașamentul este o structură afectivă care se dezvoltă în scopul asigurării protecției copilului și pe
de altă parte comportamentul de atașament se structurează în relația mamă-copil. Analiza
ulterioară a acestor postulate a validat doar primul – atașamentul are rol de protecție. Al doilea s-
a dovedit a fi fals: puiul sau copilul se simte protejat în raport cu orice altă persoană adultă care îi
oferă dragoste si stabilitate (tată, bunică, etc.).
Bowlby împarte dezvoltarea ataşamentului în 4 etape:
 etapa de preataşament - de la naştere la 6 săptămâni când comportamentul este o problemă de
răspunsuri reflexive determinate genetic, cu valoare de supravieţuire;
 etapa ataşamentului de acţiune – (6 săptămâni-6/8 luni) - în această fază, copiii mici se
orientează şi răspund, marcând mai mult decât până acum preferinţa faţă de mamă;
 etapa ataşamentului delimitat - 6/8 luni până la 18 luni/2 ani, corespunzătoare etapei în care
ataşamentul faţă de mamă este foarte evident. În această perioadă, copiii manifestă anxietate de
separare. Această perioadă de ataşament delimitat îşi găseşte echivalenţa în permanenţa
obiectului din teoria lui Piaget;
 etapa formării unei relaţii reciproce - 18 luni - 2ani şi după.
În această perioadă, copilul construieşte progresiv o reprezentare internă a figurilor de
ataşament, care îi va permite să suporte din ce în ce mai bine absenţa acestora şi să anticipeze
întoarcerea lor.
Bowlby descrie că în jurul vârstei de 3 ani se formează un palier matur în construcţia
acestei reprezentări, care îl va ajuta pe copil să suporte mai bine separarea corespunzătoare
intrării în grădiniţă. Ca urmare, anxietatea de separare scade la vârsta de 3 ani. Cele 4 etape ale
lui Bowlby arată că legătura afectivă de durată pozitivă cu persoana care are grijă de copil se
dezvoltă pornind de la experienţele din primii 2 ani de viaţă. Odată stabilită legătura de
ataşament, aceasta durează în timp şi spaţiu, iar copiii nu trebuie să se mai angajeze în
comportamente de căutare a apropierii la fel de insistent ca până acum. Stările afective trăite de
copil sunt tot mai variate. El este bucuros dacă i se satisface o dorinţă, mândru dacă reuşeşte să
facă ceva, timid în situaţii neobişnuite, gelos pe fratele mai mic. Anxietatea de separare, ruşinea,
frica sunt frecvente. Copilului poate să îi fie frică de străini, să nu fie părăsit de părinţi (mai ales
dacă este lăsat singur la cunoştinţe sau la spital), să nu piardă dragostea părinţilor (dacă este
ameninţat cu aşa ceva).
Ca urmare a experimentelor efectuate, în 1973 Bowlby revine cu trei postulate care
justifică universalitatea sentimentelor de atasament. Tipul de atasament al copilului este
dependent/determinat de calitatea dragostei pe care o primește.
Cele trei postulate de bază în teoria atașamentului sunt următoarele:
1. Dacă o persoană are certitudinea că este protejată în orice moment (în sensul existenței
necondiționate și constante a unui protector în imediata apropiere) ea va fi mai puțin înclinată să
dezvolte sentimente de teamă (în relațiile cu ceilalți), va avea mai multă încredere în ceilalți și în
sine.
 2. Dezvoltarea încrederii se construiește în perioada copilăriei și a adolescenței și orice
așteptare (expectanță) care se dezvoltă în acești ani, tinde să persiste relativ neschimbată pe
parcursul întregii vieți.
3. Pattern-urile de atașament (experiențele) adulților sunt reflectări (relativ corecte) ale
experiențelor afective din copilărie.
Principalele tipuri de atașament (identificate de J. Bowlby, M. Ainsworth, etc.), sunt:
A. Atașamentul sigur/securizant. Dacă pe parcursul primilor ani de viață copilul se simte
satisfăcut de răspunsurile/reacțiile adulților la comportamentele pe care le dezvoltă, atunci se va
structura un tip de atașament denumit securizant, care corespunde a ceea ce Erickson denumește
încredere. Cu alte cuvinte, copiii care şi-au format un ataşament securizant cu mama lor se joacă
liniştiţi când mama este prezentă în cameră chiar dacă este prezent şi un străin, plecarea mamei
le crează o oarecare nelinişte (semnalizată prin proteste sonore şi oprirea din joc) şi revenirea
mamei înseamnă restabilirea contactului, cu un zâmbet şi luat în braţe, după care copilul îşi reia
jocul. Copilul arată clar că o preferă pe mamă, străinului. Acest tip de atașament este prezent în
60 –70% dintre cazuri și se reflectă în comportamentul copilului prin autonomie, siguranță și
încredere în relațiile cu alți adulți, cu condiția ca și părintele să fie prezent.
D.Howe afirmă că, părinţii şi copilul sunt programaţi biologic să devină ataşaţi unul de
celălalt, adulții ajutându-și copilul:
a) să-și valorifice întregul potenţial;
b) să gândească în perspectivă;
c) să-si dezvolte conştiinţa de sine;
d) să-și dezvolte abilitatile de cooperare cu semenii;
e) să devină încrezător în forțele sale;
f) să facă faţă stresului şi frustrării;
g) să-și învingă teama şi neliniştea;
Cu cât ataşamentul este mai puternic, cu atât baza afectivă este mai sigură, curajul
copilului mai mare, “libertatea de mişcare” şi spaţiul social în care îndrăzneşte să se deplaseze,
mai importante. Ori de câte ori copilul se simte ameninţat, el revine la „bază” (în familie, în
propriul său cămin), dar poate face acest lucru numaidacă are deja un fundament afectiv adecvat,
stabil. În condiţiile existenţei unui ataşament puternic se formează oameni stabili din punct de
vedere psihic-emoţional, puternici în faţa “încercărilor”, ușor adaptabili exigențelor vieții,
competenţi și responsabili în asumarea obligaţiilor familiale și profesionale.
B. Atașamentul nesigur/nesecurizant. Dacă pe parcursul primilor ani de viață copilul nu
se simte securizat de răspunsurile/reacțiile adulților la comportamentele pe care le dezvoltă
atunci se va structura un tip de atasament denumit anxios, care corespunde lipsei de încredere
(conform teoriei ericksoniene), sau un atașament evitant.
Au fost identificate două sub-tipuri de ataşament nesecurizant:
B1 – atașamentul nesigur-anxios - copiii sunt anxioşi şi opun rezistenţă, se agaţă nervos
de mama lor chiar înainte ca ea să încerce să plece şi nu doresc să exploreze camera jucându-se,
plâng tare ori de câte ori mama pleacă, apoi refuză să fie liniştiţi când ea se întoarce, continuând
să plângă furioşi, chiar când se regăsesc înapoi în braţele ei. Copilul anxios prezintă teamă în
relațiiile noi, aparent lipsă de curiozitate, în fapt teamă de separare de adultul/părinte;
B2 – atașamentul nesigur-evitant - copiii sunt evitanţi, nu interacţionează cu mama lor şi
nu arată stres când aceasta pleacă, iar la întoarcerea ei, evită să restabilească contactul cu ea,
uneori chiar întorcându-i spatele. Copii cu ataşament nesecurizant-evitant, răspund străinilor
uneori chiar mai pozitiv decât părinţilor. Aceștia prezintă comportamente de explorare,
nonimplicare afectivă și acceptarea cu usurință a separării de adultul/părinte și în acelasi timp de
acceptare a persoanelor necunoscute.
C. Atașamentul nesigur–ambivalent – copiii, datorită lipsei unei relaţii normale cu
părinţii şi îndeosebi, lipsei totale de afecțiune, de dragoste părintească au un comportament
caracterizat de atitudini conflictuale și contradictorii, care pot fi secvențiale – se joacă și este
fericit pentru ca în momentul următor să plângă și să fie furios, sau simultane – zâmbet asociat
cu agresivitate.
Ataşamentul de acest tip are consecinţenegative, manifestându- se în realitate ca “fals
ataşament,” întrucât:
a) copilul nu este sigur de sentimentele şi dragostea părinţilor şi, deci, de protecţia de care
are nevoie;
b) părinţii par să fie indiferenţi, neglijenti;
c) copilul se aşteaptă să fie respins sau ignorat de persoanele ataşante) atunci când va
semnala dorinţa de atenţie sau nevoia de ajutor;
d) atitudinile şi comportamentele părinţilor i se par copilului imprevizibile, perturbătoare
sau angoasante;
e) copilul se simte părăsit, neiubit, neîncurajat, adică “fără valoare şi interes” pentru
propriii lui părinţi;
f) copilul pierde încrederea în “ceilalţi”, chiar în el însuşi văzând că nu este ajutat când
are nevoie;
g) copilul pierde încrederea în ceea ce face văzând că nu este apreciat, că “succesele” lui
nu interesează pe nimeni;
h) copilul ajunge la concluzia că trebuie să se descurce singur şi că singura cale de a evita
durerea/despărțirea este să nu se atașeze de nici o persoană, pentru că în viață i se poate întampla
”orice”.
Copiii crescuţi fără dragoste şi fără apropiere sufletească din partea familiei (lipsiţi de
ataşament afectiv normal) sunt de regulă pasivi, indiferenţi, incapabili să cunoască sau să
exploreze lumea: îşi vor cheltui energia emoţională în căutarea siguranţei afective, a unor modele
demne de urmat.
D. Atașamentul dezorganizat/dezorientat. Acest tip de atașament a fost descoperit mai
târziu decât celelalte. Această clasificare a fost introdusă de către Mary Main care a întreprins și
cercetări în domeniul atașamentului adulților. Au fost întotdeauna copiii care nu se încadrau în
nici una din cele trei categorii existente. Ainsworth și colegii ei îi încadrau pe aceștia adesea în
categoria atașament sigur sau pe unii chiar în atașament nesigur-evitant. După introducerea celei
de-a patra categorii (de tip D) s-a dovedit că o mare parte din comportamente pot fi clasificate ca
dezorganizate/dezorientate.
Copii din această categorie au manifestări neașteptate greu de categorisit cum ar fi de
exemplu diverse stereotipuri sau mișcari incomplete sau întrerupte. Cei atașati dezorganizat se
sperie adesea la reapariția după scurt timp a persoanei de referință și manifestă o serie de strategii
cum ar fi comportamente nesigure și evitante sau nesigure și de împotrivire. Unii dintre copiii
din această grupă țipă după despărțirea de persoana de referință dar se îndepărtează singuri dacă
persoana respectivă se întoarce și încearcă să se apropie și să mențină contactul. Alții
reacționează înțepenind brusc pentru căteva secunde cu o expresie a feței foarte afectată, sau se
rotesc în cerc, sau se aruncă pe jos cînd se adresează persoanei apropiate. Unii reacționează
temător pe tot parcursul „Situației necunoscute“ cu expresii ale feței pline de anxietate, umeri
ridicați sau paralizia tuturor mișcărilor. Teoria atașamentului pornește de la premiza că orice
copil trebuie să stabilească o relație de atașament față de o anumită persoană. Comportamentul
aferent atașamentului este activat de îndată ce copilul simte nevoia de ocrotire sau sprijin, sau
dacă persoana de referință se află în apropiere. Copilul nu poate aplica o strategie de atașare
coerentă pentru a primi apărare și consolare: deoarece persoana de referință - omul care ar trebui
să ofere protecție- este și cel care reprezintă amenințare, copilul este forțat intr-o așa numită
situatie dublu atașată din care nu mai găsește ieșire. O altă cauză a acestui tip de atașament sunt
persoanele de referință care au suferit la rândul lor traume psihice. Experiențele traumatice trăite
de adult sunt perceptibile pentru copil care remarcă starea de anxietate ale adultului de
referință.Teama care se citește pe fața adultului care suferă de intruzii (penetrarea imaginilor și
emoțiilor traumatice în gînduri) îl sperie pe copil și îi activează acestuia sistemul de atașare.
Sursa anxietății nu poate fi descoperită de către copil.
În cele mai multe cazuri adultul de referință care are aceste probleme nu poate simți și
reacționa adecvat la nevoile micuțului. Anumite reacții ale mamei, cum ar fi împietrirea într-o
anumită pozitie sau comportamente neutre 9 provoacă teamă copilului. Acest copil percepe
lumea înconjurătoare ca pe un loc amenințător a cărui groază se oglindește pe fața adultului.
Efectele tipului de atașament asupra dezvoltării ulterioare ale copilului: Copii atașați sigur, au la
grădiniță și școală un comportament social mai adecvat, dau dovadă de mai multă fantezie și
afectivitate pozitivă la joacă, se pot concentra mai bine și pe o perioadă mai lungă, au o mai mare
încredere în sine și manifestă mai rar simptome depresive. Alte cercetări au dovedit că aceștia
sunt mai deschiși și mai competenți în a stabili contacte sociale noi, atât cu de adulți cât și cu alți
copii, decât copii care sunt atașați nesigur-evitant sau nesigur-ambivalent. La vârsta de șase ani,
copii atașați sigur se manifestă mult mai rar psihopatologic decât cei atașați nesigur.Experințele
de atașament timpurii au un și efect neurofiziologic asupra receptorilor hormonului Oxitocin,
care la rândul lui influențează comportamentul. În rândul grupelor cu un grad de risc ridicat, cum
sunt copii bolnavi psihic, puternic traumatizați sau neglijați, s-au descoperit și alte tipuri de
atașament, mixaje de tipuri de atașament nesigur-evitant cu ambivalent. De asemenea copii cu o
nevoie exagerată de atenție și îngrijire sau cu manifestări de supraadaptare (acceptarea oricăror
condiții) la tipul nesigur-evitant, precum și comportament agresiv amenințător sau total
neajutorat la tipul nesigur-ambivalent.